Astazi, trasarea frontierelor după Primul Razboi Mondial continuă să provoace tensiuni. Militanții mișcării de extremă dreapta din Ungaria Jobbik, care se poate traduce prin ”cei buni”, agită mulțimea pentru restabilirea frontierelor Regatului Ungariei și pentru protejarea ”rasei maghiare”, în interiorul și în exteriorul țării. Organizați politic din 2003, ei profită de nostalgia Marii Ungarii imperiale și conjugă antisemitismul, ultranaționalismul și anticapitalismul cu o apologie a ordinii care justifică recursul la violență. O întâlnire cu un tânăr militant, acum câțiva ani (a fost o mișcare de tineret la origini) mi-a dovedit cât de diareic și detestabil era mesajul lor, un devărat pamflet intestinal, evacuat cu violență.
Discursul rostit pe 10 august anul acesta, în timpul unei întruniri a Jobbik în inima Transilvaniei, regiune româneasca unde trăiește o mare parte din minoritatea ungară, este un exemplu bun. Gabor Vona, liderul partidului, un brunețel cu părul lins și dat pe spate, cu o cocardă ungară prinsă la rever, a pozat în apărătorul intereselor ungurilor din România – aproape un milion de suflete – care nu au digerat încă desprinderea de țara lor. ”Nu facem decât să apărăm rasa și națiunea noastră, valorile și drepturile ei. Nu ne interesează calitatea relațiilor dintre România și Ungaria. Dacă apărarea drepturilor ungurilor din România va duce la un conflict cu România, Jobbik își va asuma aceasta responsabilitate. Întreaga Ungarie va trebui să-i facă față.”
În fața unei asemenea declarații pe teritoriul propriei țări, răspunsul Romaniei nu s-a lasat asteptat, in termenii duri ai presedintelui Traian Basescu: ”Budapesta creează probleme statelor care au o minoritate maghiară pe teritoriul lor, iar România nu are intenția de a se lăsa astfel tratată.” În 2013, în inima UE, ideea unui război între doua state membre pare, iată, una frumoasă și demnă de urmat, scrie site-ul francez.
Moartea și renașterea naționalismelor
După dispariția imperiului sovietic, revirimentul așteptat al naționalismelor a fost identificat ca una dintre provocările la adresa noilor state independente și a UE. Declarând prea repede că internaționalismul a rezolvat automat problema națională, comunismul a refulat revendicările provocate de trasarea frontierelor după Primul Război Mondial. Dar poftele naționaliste sunt rezistente! Dispariția catalizatorului sovietic a readus în actualitate tensiunile teritoriale, cu atât mai mult cu cât fostele democrații populare, cândva independente, nu erau pregătite să acorde drepturi specifice minorităților. Astfel, fricțiunile dintre România și Ungaria în Transilvania, agitația antimaghiară din Slovacia sau separarea pașnică a Cehiei și Slovaciei în 1993 sunt tot atâtea episoade ale afirmarii naționalismelor.
Începând din 1995, Pactul de Stabilitate în Europa a vizat să dezamorseze problema frontierelor și a minorităților în Europa Centrală. Adoptat de statele OSCE, el a inclus zeci de acorduri bilaterale și regionale. Unul dintre ele, semnat de Ungaria și România, pe 16 septembrie 1996, trebuia să rezolve tensiunile dintre cele doua state, ”Ungaria renunțând la orice revendicare a Transilvaniei, iar România acceptând să acorde drepturi minorității maghiare de pe terioriul său.” Semnarea documentului și respectarea lui au fost condiții pentru aderarea României și Ungariei la UE, care a avut loc în 2007 și în 2004.
Pe lângă semnarea acestui acord și efectul pacificator al aderării, convergența economica a regiunilor UE, prin integrarea europeană, a fost considerată o soluție la revirimentul naționalismelor, întrucât ar fi trebuit să atenueze ranchiunile și geloziile. In același fel, dispariția controalelor la frontieră în spațiul Schengen, la care Ungaria a aderat în 2007, dar rămâne o problemă deschisă în România, ar fi trebuit să facă caduce revendicările teritoriale.
Vocea stridentă a Jobbik
Între timp, marele melanj de naționalități din această regiune și situația dificilă din Ungaria au plasat UE într-o poziție neputincioasă. În timp ce în Ungaria trăiesc 10 milioane de unguri, în țările vecine, în special în România și Slovacia, trăiesc 2,5 milioane. Criza care a atins Ungaria și regiunea în ansamblu a ațâțat ranchiuna și puseele xenofobe. Ungaria a trebuit să apeleze la ajutorul internațional, pentru a evita falimentul, în 2008. Deși a anunțat de curând că a rambursat anticipat ultima tranșă a datoriei față de FMI, țara rămâne într-o poziție delicată, cu o creștere care ar trebui să fie zero în 2013 și cu un șomaj de peste 10%.
Respingerea de către lumea ieșită în stradă, în 2006, a stângii liberale, acuzată că a ascuns adevăratul plan economic, acuzată pentru laxitatea bugetară aplicată si pentru lipsa de scrupule in acumularea de averi, a dus la creșterea puterii opoziției încarnate de Fidesz și Viktor Orban. De la venirea sa la putere, în 2010, acesta s-a remarcat prin voința de a închide paranteza socialistă, prin intermediul unei noi si controversate constituții. A fost criticat de opoziție și de partenerii europeni pentru toleranța manifestată față de Jobbik, ale cărui teme de campania nu a pregetat să le preia. În numele reunificării simbolice a națiunii ungare, dar și în scop electoral, Orban a permis naturalizarea și oferirea dreptului de vot pentru ungurii care trăiesc în țările vecine.
În timp ce Comisia Europeana se arată preocupată de ”deriva autoritară” a șeful guvernului ungar, adevăratele intenții și natura lui Viktor Orban rămân greu de decelat...
Se poate să pară că el caută în primul rând să-și atragă electoratul Jobbik, care, prin magia urnelor, se bucură de un sprijin popular constant (aproape 17% din voturi la legislativele din 2010). Situația dificilă a țării oferă un teren fertil pentru extrema dreapta, care nu încetează să denunțe ”profitorii din interior”, adică minoritatea țigănească, și ”inamicii din exterior”, adică dictatul FMI și birocrația bruxelleză. Pe fondul revendicărilor teritoriale și al agitațiilor naționaliste, vocea stridentă a Jobbik pare tot mai mult ascultată.
Fondurile structurale și reforma teritorială, o cacofonie birocratică
În mod paradoxal, chiar unele dintre instrumentele UE de favorizare a convergenței economice și sociale pe teritoriul său se află, indirect, la originea tensiunilor naționaliste din această vară. Fondurile structurale, primul instrument financiar de integrare europeană, sunt o mană financiară pentru noile state membre, întârziate economic față de statele fondatoare. ”Absorbția” acestor fonduri, adică capacitatea de a justifica atribuirea lor și cea de a le utiliza, necesită capacități administrative și instituționale importante. A solicita fonduri pentru un proiect de investiții necesită o organizare bine rodată, un personal format și o putere de influență asupra instituțiilor bruxelleze.
România, vrând să atragă mai multe asemenea subvenții europene, s-a decis să-și reformeze administrația. Crearea a opt entități regionale, care regrupeaza fiecare o parte dintre cele 41 de județe deja existente, va fi supusă unui referendum în curând. Aceste regiuni vor dispune de o adevărată structură instituțională și vor putea trata direct cu Bruxelles-ul, cu scopul, teoretic, al îmbunătățirii absorbției fondurilor UE.
Pentru vecinii unguri, aceasta reformă pare ocazia visată de a face ca vocea maghiarilor să se audă până în Carpați. Crearea unei regiuni din care să facă parte minoritatea ungara din România ar putea merge mână în mână cu oferirea unei mai mari autonomii. Această revendicare a stat în centrul dezbaterilor de la reunirea estivală a Jobbik. O mai mare autonomie ar putea viza Transilvania sau Ținutului Secuiesc. Dacă nu se știe încă bine ce formă ar putea lua această autonomie, unii evocă exemplul Tirolului de Sud, din Italia sau a Cataloniei, din Spania.
Un sindrom ungar?
Izbucnirea unui conflict între Ungaria și România este puțin probabilă. Jobbik, adept al provocărilor de orice gen, cauta, în primul rând, să iasă în față, căci ultimele sondaje au scos la iveală o pierdere a electoratului. Este îngrijorător, cu mai puțin de un an până la alegeri.
Pe lângă aceasta, iresponsabilitatea anumitori lideri, primul fiind Viktor Orban, care vede în aceste tensiuni internaționale un mijloc de a-și întări poziția in interior, și neputința actuală a UE ar putea să ne îngrijoreze. Aceste elemente pun sub semnul întrebării viabilitatea proiectului european și deviza sa faimoasa, de Unitate în Diversitate.
Ca și UE, fostul Imperiu Hbsburgic a avut acest ideal de integrare multietnică. La Budapesta, desigur, dar și în provinciile imperiului, amestecul naționalităților și a culturilor se înfăptuia mereu. Istoricul francez de origine maghiară Francois Fejto a subliniat cum, ”în toate regiunile întâlnim orașe industriale bine administrate, unde este o viață culturală intensă, cu universități, teatre și săli de concert. Orașe unde este plăcut de trăit, unde prezența garnizoanelor multietnice contribuie la animația specifică locului.” În aceeași fostă provincie habsburgică, Jobbik recrutează și incită lumea la conflict. În zona rurală din Ungaria, partidul a format miliții care au drept ținte tiganii. În provincia românească, Jobbik cere minorității maghiare să se delimiteze mereu și tot mai mult de poporul care o găzduiește.
Ungaria nu duce însă lipsă de mari personalități, iar printre ele se numără laureatul Premiului Nobel pentru Literatură din 2002, Imre Kertesz, care nu a ezitat să-și critice țara pentru înclinația către a face alegeri istorice proaste. ”Îmi pun întrebarea de ce Ungaria se înșeală mereu. Amintiți-vă. În momentul în care revoluția fierbea în Europa, Ungaria o susținea pe Maria Tereza. Începând din secolul XVI, țara a aparținut, succesiv, blocului otoman, blocului habsburgic, apoi blocului sovietic. De fiecare dată a încercat să se joace cu focul în blocul din care făcea parte. Aparent, a ieșit bine. Dar doar aparent. Sub Kadar, a părut baraca cea mai veselă a lagărului socialist, însă cu prețul negării revoluției din 1956 și al unei politici de îndatorare care a costat-o scump. Situația actuala nu este decât un exemplu în plus al acestei propensiuni către eroare. Statul ungar alege astăzi să se opună Europei în numele apărării interselor naționale, ceea ce poate da impresia unei reîntoarceri la suveranitate. Dar, o dată în plus, se înșeală.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu