Anunţ publicitar al Statului Român in ziarele mari ale lumii:

Cine a putut, ştiut şi vrut a plecat.

Avem nevoie de ajutor!
Plătim la nivelul pieţei.
Preferăm vorbitori de Româna!

______________________________


poante § intelart § cafeneaua
© 2005
cel mai vechi blog peromaneste

26.9.13

Comentariul comentariilor despre Merkel über Alles






Mircea Platon

Angela Merkel a câştigat alegerile din Germania după o campanie electorală în care nu s-a dezbătut cu seriozitate nimic. Victoria Angelei Merkel a fost rezultatul unei campanii electorale în care cetăţenii germani au fost încurajaţi să se simtă victimele inocente ale unor naţii europene leneşe, lacome şi mincinoase.

Christopher Caldwell, senior editor al săptămânalului neoconservator american “The Weekly Standard” şi editorialist al ziarului “Financial Times”, observa cu ironie că Angela Merkel a trecut prin campania electorală germană fără a i se cere să-şi explice poziţia faţă de conflictul din Siria sau fără a justifica maniera în care a administrat criza Eurozonei. Veteranul jurnalist britanic Neal Ascherson (corespondent în Europa Centrală al lui “Observer” în anii 1963-‘69) nota şi el în “London Review of Books” că tema Eurocrizei aproape că nu a figurat printre subiectele de dezbatere ale campaniei electorale. În loc să discute serios responsabilitatea Germaniei faţă de ţările distruse de politicile financiare şi industriale ale GEUrmaniei, jurnaliştii şi politicienii germani în frunte cu Angela Merkel au preferat să apeleze la naţionalismul auto-victimizant al germanilor.

Iată cum descria Ascherson starea de spirit a germanilor care au votat duminică: “Europa şi criza monedei euro sunt rar menţionate în această campanie electorală. Ascultând cuvântările şi citind manifestele politicienilor nu ai putea să-ţi dai seama că tinerii din alte ţări înfruntă tunurile cu apă ale poliţiei pentru a striga împotriva neoimperialismului german sau ard poze ale lui Merkel înfăţişată ca distrugătoarea Europei […] Toată această agitaţie pare a avea loc la foarte mare depărtare. Cei conştienţi de cât de urâtă a devenit Germania în partea de sud a Europei se simt stingheri şi neînţeleşi. Germania se vede ca o naţiune inocentă, drăguţă, neajutorată în lupta împotriva vecinilor ei lacomi. E o imagine de sine care dispare greu. A fost întărită şi de un ciudat raport al Băncii Centrale Europene care susţinea că – în termeni de venit pe «gospodărie» – germanii sunt printre cei mai săraci din Eurozonă, cu o medie de €51,000 – mai puţin decât slovacii şi mult mai puţin decât familiile din Grecia sau Cipru. Aceste estimări reconfortante moral au fost repede demascate ca minciuni deoarece nu luau în calcul venitul familiei, care îi aşază pe nemţi aproape de capul listei. Calculul s-a făcut împărţind în mod grosolan banii din băncile unei ţări la populaţia acelei ţări”.

Indiferenţa electoratului german faţă de criza Eurozonei e cu atât mai surprinzătoare cu cât, în urmă cu un an, jurnaliştii şi cetăţenii germani erau revoltaţi de modul în care Angela Merkel alesese să “ajute” ţările falimentare din zona Euro. Cetăţenii germani se simţeau exploataţi de vecinii lor mai puţin vrednici şi, ca atare, îi cereau socoteală Angelei Merkel pentru modul în care folosea banul “contribuabilului german” pentru a propti economiile dărăpănate de la periferia Uniunii Europene. Ce anume a transformat ţâfna auto-victimizantă de mai an în victoria electorală a Angelei Merkel duminică?

Pentru a înţelege, trebuie să ne uităm la istoria Statelor Unite ale Americii din anii ‘60-‘70, când guvernul avea dificultăţi în a explica diferitelor asociaţii de oameni de afaceri că aşa-zisa “asistenţă economică” americană acordată ţărilor în curs de dezvoltare nu era decât promovarea intereselor economice americane în ţările Lumii a Treia. “Ajutorul” nu însemna, aşa cum se temeau provincialii afacerişti americani, că se iau banii “contribuabilului american” şi se împart la săraci. “Ajutorul economic” însemna de fapt finanţarea tacită a expansiunii economice americane în lume. Nu însemna transferul banilor de la cei bogaţi dar cinstiţi (americanii) la cei săraci, dar necinstiţi şi leneşi (Lumea a Treia), ci transferul banului din buzunarul guvernului federal în cel al corporaţiilor americane. Richard Barnet, un superb cunoscător al culiselor politicii americane, observa amuzat cât de greu le-a fost guvernanţilor americani să explice electoratului raţiunile egoist-pragmatice ale “generozităţii” SUA... Orice explicaţie făţişă a profitului adus de “ajutorul acordat ţărilor sărace” ar fi scos la iveală ipocrizia americană. Conform lui Barnet (“Roots of War”, Penguin, 1972), electoratul american a fost educat în această privinţă cu ajutorul cluburilor de dezbateri, al camerelor de comerţ şi al altor asociaţii private, ferite de expunere mass-media. Rezultatul acestei “munci de lămurire” de la om la om a fost că, începând cu anii ‘70, până şi cel mai avar şi limitat businessman american ştia că “ajutor economic” era de fapt numele de cod pentru expansiunea economică, protejarea investiţiilor şi penetrarea pieţei ţărilor în curs de dezvoltare.

Nu ştiu exact cum a procedat Angela Merkel pentru a le explica alegătorilor germani că “ajutorul” acordat ţărilor de la periferia Eurozonei nu slăbeşte, ci întăreşte economia germană, care are nevoie de Eurozonă pentru a continua să crească. Cert este că, duminică, clasa de mijloc germană a demonstrat că a înţeles, fără prea multe dezbateri publice, ceea ce restul Europei ştia de mult: că integrarea politică şi financiară a Europei slujeşte mai ales Germaniei. Şi că, de aceea, e imperativ ca Germania Angelei Merkel să continue să “ajute” economic ţările ruinate din Eurozonă deoarece de sărăcirea lor depinde prosperitatea germană actuală. Sau, după cum scria publicaţia economică germană “Handelsblatt”: “Strategia de ajutorare a statelor europene în schimbul reformelor cu siguranță că a plăcut alegătorilor germani”.

Mitul întreţinut de politicienii şi jurnaliştii pro-Merkel e cel al prosperităţii prin austeritate. Germania Angelei Merkel explică din nou Europei cum că “Arbeit macht Frei”, cum munca, şi nu adevărul, te face liber. Conform propagandei pro-GEUrmane, ţările sărace ale Eurozonei trebuie doar să urmeze calea austerităţii germane pentru a ajunge la prosperitatea germană. Cheia succesului ar sta, chipurile, în sacrificarea statului social, a asistenţei sociale, a ajutoarelor pentru mame şi copii. Iată, de exemplu, analistul politic Alexandru Coiţă explodează entuziast într-un articol intitulat “Merkel uber alles”: “După 8 ani cu Angela Merkel în frunte starea naţiunii germane este una fundamental schimbată în bine. Berlinul a dovedit că politicile de austeritate mult hulite de stânga europeană pot conduce un stat pe drumul către creştere economică durabilă […] Trebuie menţionat la capitolul atuuri structurale şi procesul de modernizare şi flexibilizare a pieţei muncii, realizat prin intermediul celor patru valuri de reforme Hartz iniţiate de fostul cancelar Schroeder: un rar exemplu de viziune şi responsabilitate din partea zonei de centru-stânga”.

Din păcate, Cancelarul are mai mult de un Coiţă în presa din România. Poate că de aceea – nu doar datorită ignoranţei – nu ne explică nimeni la ce anume au dus reformele pieţei muncii în Germania. Conform ultimelor estimări publicate de “The Guardian Weekly”, aproximativ un sfert din forţa de muncă germană lucrează în posturi temporare, “part-time”, plătite cu salarii minime. O cincime din germani îşi câştigă existenţa lucrând în aşa-numite “mini-jobs”, adică locuri de muncă în care câştigi până la 450 de euro pe lună, bani netaxabili. De aici se recrutează electoratul social-democraţilor germani (dacă vă uitaţi la procentul obţinut de SDP la alegerile de duminică, veţi vedea că procentele sunt foarte apropiate).

Clasa de mijloc germană însă o duce foarte bine. Politica de creştere demografică dusă de Angela Merkel nu are nimic de a face cu austeritatea predicată de Germania restului Europei. Conform unei anchete realizate de BBC, “mamele germane muncesc mult mai puţin decât mamele din restul Europei”. În medie, arată ancheta, o mamă cu un copil are trei ani de concediu de maternitate iar o mamă cu doi copii are dreptul la şapte ani de concediu de maternitate şi apoi se întoarce la muncă doar în posturi “part-time”. Copiii între trei şi şase ani merg la grădiniţe numite Waldkindergarten, grădiniţe unde se joacă în pădure între orele 8 a.m şi 2 p.m.. Nu merg la grădiniţe de bloc sau la oribilele grădiniţe nord-americane, unde copiii sunt scoşi la joacă în ţarcuri de beton lângă parcări, la marginea autostrăzii. Nu merg nici la grădiniţele corporate din clădiri de birouri, unde copiii stau de dimineaţă şi până la ora 4-5 după-amiază în lumină artificială, în aer condiţionat şi jucându-se pe mochetă. Copiii germani se joacă în natură, în aer liber, printre copaci. Preţul unei asemenea grădiniţe e modic, de 159 de euro pe lună.

Mamele care nu stau acasă pentru a avea grijă de copii sunt stigmatizate în Germania drept “Rabenmutters”: “mame corb”, cărora nu le pasă de copiii lor. Ideea deci nu e să laşi copiii în grija altora pentru a te dedica trup şi suflet muncii la corporaţie. Copilul merge la grădiniţă pentru a creşte sănătos, a face mişcare şi a socializa în aer liber, nu pentru a fi luat de pe capul părinţilor sclavizaţi de corporaţie şi prinşi în trafic pe autostradă.

În Germania, statul plăteşte mamele pentru a sta acasă şi a avea grijă de copii şi de gospodărie. După cum arată statisticile, germanii muncesc cele mai puţine ore din Europa. Şi au cel mai mult timp liber. Pe care şi-l petrec în linişte, nu în haosul care domină “weekend”-urile societăţilor neoliberale nord-atlantice, când plozii înnebunesc prin curţi şi taţii ies la tuns gazonul cu maşini zgomotoase şi poluante. În Germania “pacea şi liniştea nu sunt doar preţuite, sunt impuse prin lege. Acest lucru înseamnă că, la sfârşit de săptămână, nimeni nu începe să facă munci zgomotoase pe lângă casă, nimeni nu-şi tunde iarba, şi nu se aud răcnete de copiii”. Amenda pentru tulburarea tihnei comunale e de până la 2.500 de euro.

Cu alte cuvinte, Germania e o ţară “comunistă”. Pentru că, după 1989, aşa am fost învăţaţi să gândim: că a fi liber, democratic şi capitalist presupune a arunca peste bord bunul-simţ, decenţa, legăturile de familie, tradiţiile locale sau naţionale, politicile prin care statul proteja forţa de muncă internă, în fine, orice lucru autentic şi decent.

Şi ne mai mirăm că suntem săraci. Suntem săraci pentru că ne-am îngrijit să producem săraci. De 25 de ani, nimeni nu s-a îngrijit să producă o clasă de mijloc în România. Mai bine de jumătate din forţa de muncă (http://www.balkaninsight.com/en/article/romania-lacks-necessary-workforce ) din România lucrează în posturi mai nesigure, mai prost plătite şi mai grele decât cei 25 la sută din Germania. Asigurările noastre sociale sau de sănătate sunt mai proaste decât ale germanilor. Dacă nu avem o clasă de mijloc nu e pentru că nu avem o piaţă a muncii “flexibilă” şi un sistem de asigurără sociale “reformat”. Mai “mic” decât statul nostru, inexistent când e vorba să apere interesele cetăţenilor sau să împartă dreptatea, mai “flexibilă” decât forţa noastră de muncă - muncind pe nimic acasă şi pe mai nimic în străinătate - şi mai vitregă decât politica referitoare la sănătatea şi demografia românilor nu există nimic în Europa.

Dacă suntem săraci, nu e pentru că nu am aplicat programe de austeritate. Săracii i-am creat programatic. Nu avem însă un program de creare a înstăriţilor, a clasei de mijloc. Pentru că acest lucru ar cere politici care să cuprindă: măsuri protecţioniste pentru domeniile strategice ale economiei naţionale, decuplarea României de la Euro, refacerea sistemului de învăţământ şi a sistemului de sănătate, reînfiinţarea şcolilor de meserii, stoparea privatizărilor frauduloase sau dăunătoare interesului naţional, încurajarea industriei mici şi mijlocii, stoparea expansiunii mallurilor germano-franceze şi a betonărilor, defrişărilor şi subminării micilor producători naţionali pe care le aduc după sine aceste malluri.

Cu alte cuvinte, pentru a crea o clasă de mijloc naţională, România trebuie să iasă din sfera de influenţă a capitalismului transnaţional. În actuala diviziune globală a muncii, nouă ne-a fost repartizată sarcina de a ne cultiva sărăcia pentru ca alţii să se poată îmburghezi. Nu suntem săraci pentru că nu avem un plan de austeritate. Suntem săraci pentru că nu avem un plan de îmbogăţire, de consolidare a economiei naţionale şi, mai ales, a societăţii româneşti. Acest plan nu va veni de la Angela Merkel. Pentru că acest plan va fi contrar intereselor GEUrmaniei Angelei Merkel.

Broken Bricks


peromaneste: Am republicat aici textul-comentariu al lui Mircea Platon, acest roman pretutindeni, cu ideea de a potoli reactia germanofila a celor care gasesc pricina cu textul lui Platon sau chiar cu el insusi. Nu ma voi adresa aici celor interesati sa bruieze mesajul lui Platon, ci celor de treaba care in graba lor n-au inteles sau nu au putut acumula cele necsare judecatii unor astfel de texte.

Mecanismul deposedarii economice a Romaniei este unul care s-a desfasurat in timp. Iata-i etapele pe scurt:

  1. Faramarea/interzicera sistemelor/institutiilor centralizate de planificare a economiei--actiune care in absenta pietei functionale iti prabuseste literalmente economia
  2. Privarea de bani si tehnologie cu rezultatul accentuarii si accelerarii problemelor create la etapa (1)
  3. Obligatia de a privatiza--privatizarea obiectivelor economice nerentabile ar fi mai usor de inteles, dar ce te faci daca au ajuns nerentabile pe motiv de robinete de bani si transfer tehnologic inchise?
  4. Consolidarea productiei de catre firmele de la centrul sistemului economic si de schimb mondial si realizarea de economii de scara in timp ce se umple vidul de pe pietele periferice, vid creat de distrugerea economiilor periferice, prin credite/imprumuturi/bula speculativa pe case etc.
  5. Statul social, cat a (mai) existat, e desfiintat progresiv, asaincat contractul social dintre stat si cetateni tinde vertiginos catre limita sub care numai cei 'bolnavi' de Romania il mai sustin. 
  6. Unii's puturosi, altii's harnici--adica dai o explicatie 'morala' unei stari de lucruri groaznice.
  7. Totul e posibil daca nu se intoarce foaia.

Intre etapele (2) si (3) apare coruptia ce ajunge endemica, mai ales la (3), unde mana pietei unge mana coruptilor. Cam tot atunci se deschid gradual granitele, mai intai celor capabili. La etapa (4), mana de lucru care nu s-a descalificat de tot, capata dreptul de a imigra. Politica este acaparata si devine o perdea de fum din spatele careia TOTUL se tranzactioneaza.

--------------------------
Nota Bene: Pentru o idee de cum au decurs aceste etape, vedeti si:
http://peromaneste.blogspot.com/2013/09/fmi-aidoma-comisarilor-economici.html

3 comentarii:

Radu Golban spunea...

Rezultatele alegerilor din Germania sunt un triumf pentru Angela Merkel. Pentru majoritatea absolută în Bundestag mai avea nevoie doar de un singur loc. În această situaţie, partenerii de coaliţie nu pot fi decât Verzii sau social-democraţii. Dar ce mai contează în Europa cine a câştigat alegerile la Berlin? Subiectul „Europa” a fost atât de neglijat mai de toate partidele în timpul campaniei electorale, prin însuşi faptul că nici măcar 2% din programul lor politic nu viza Uniunea Europeană, încât am putea fi tentaţi să credem că Germania şi-a pierdut ambiţiile în Europa. Este adevărat, şi Europa a răsuflat uşurată pentru o perioadă în privinţa corsetului impus de Berlin şi a unei lecţii continue în bunele intenţii ale integrării. Pe cât este Germania de implicată mereu în societatea civilă şi politică europeană - în afară de cele două războaie mondiale - fie prin sprijinul lui Franco în războiul civil spaniol, fie prin a obliga România să cedeze Ardealul pentru o strategie de Pax Germanica, fie prin debutul suveran imediat după reunificare în dezbinarea Iugoslaviei, sau chiar prin finanţarea politicienilor din ţările de la periferie prin diferite fundaţii politice germane, pe atât de puţin ar spune Berlinul lucrurilor pe nume. În buna tradiţie a lui Bismarck, Germania trebuie, la nivel declarativ, mereu să nege interesul de hegemonie în Europa.

Germania este dominată de două perspective: pe de o parte, de câţiva eurosceptici, din partidul „Alternativă pentru Germania”, cei care văd mereu aceeaşi problemă pentru ţară în moneda unică şi solicită o dizolvare a uniunii monetare, care nici măcar nu au intrat în parlament, şi pe cealaltă parte, de perspectiva susţinută de cancelar în vederea păstrării euro. După Merkel, reţeta pentru depăşirea crizei în celelalte ţări ale zonei euro este modelul german: dacă acestea sunt la fel de harnice şi modeste precum Germania, ar avea şi ele succes. Puterea relativă a economiei germane pare a fi un argument puternic - în comparaţie cu alte ţări dezvoltate, şi desigur, în comparaţie cu zona euro. Din păcate, Germania a greşit în această analiză a economiei europene. Succesul Germaniei este ca urmare a impulsului uniunii monetare, dar şi a crizei din ţările de la periferia Europei. Fără o restructurare a cadrului instituţional şi o realiniere a economiei germane, nici euro şi nici Uniunea Europeană nu vor putea supravieţui pe termen lung.

Să rememorăm nişte date: chiar înprimii ani ai uniunii monetare, Germania se afla într-o recesiune severă şi a fost considerată "omul bolnaval Europei". Ea a depăşit această recesiune cu sprijinul Băncii Centrale Europene printr-o rată redusă a dobânzii cheie şi prin creşterea substanţială a exporturilor în ţările UE. Excedentele de cont curent al Germaniei se oglindesc perfect în deficitele de cont curent ale celorlalte state de la periferia Uniunii. Fără o monedă comună nici nu s-ar fi intrat într-un ciclu economic periculos, pentru că deficitele din Spania ar fi slăbit peseta iar excedentele germane ar fi scumpit marca germană. Însă faptul că salariile germane au crescut mai încet decât preţurile în zona euro a ieftinit considerabil exporturile germane. În timp ce Berlinul apela la prudenţa sindicatelor, le recomanda celorlalte ţări din UE salarii la nivel german. Deghizat în apel social, a dori partenerului tău scumpirea producţiei şi a exporturilor sale poate fi considerat culmea ipocriziei integrării.

Radu Golban spunea...

Pentru populaţia germană, excedentele comerciale au însă doar beneficii limitate. Germania trebuie să-şi pună întrebarea ce aduce încasări de peste hotare propriei populaţii. În cazul în care nu se reflectă în investiţii de viitor şi un nivel mai ridicat de venituri sau consum şi continuă să finanţeze deficite de cont curent ale altor state, aceste exporturi vor slăbi în cele din urmă economia naţională. Acest dezechilibru economic extern este, de asemenea, problema de bază persistentă pentru ţările de la periferie: ele nu se mai pot folosi de deprecierea nominală (cea a monedei). Le rămâne doar aşa-numita depreciere reală, de exemplu, prin reducerea salariilor. Având în vedere criza economică predominantă şi datoriile mari din sectorul privat în aceste ţări, reţeta germană duce la creşterea instabilităţii sociale şi politice. Atât timp cât Germania nu îşi revizuieşte modelul propriu de creştere economică bazat pe exporturi, este greu de crezut că criza monedei euro va fi rezolvată. Ori se introduce un mecanism de compensare pentru ţările aflate în criză, ori aceste ţări vor căuta, renunţând la moneda comună, să atingă o creştere a exporturilor prin deprecierea unei noi monede naţionale. Atunci când pentru regiuni sau zone cu rate de dezvoltare foarte diferite dispare supapa devalorizării monetare iar mobilitatea forţei de muncă, precum este şi cazul în Europa, este destul de limitată, sunt necesare plăţi compensatorii pentru a menţine integritatea unei uniuni monetare. Acest lucru este valabil şi pentru Uniunea Monetară SUA sau Elveţia, în cazul în care există astfel de mecanisme.

Trist este însă că atât timp cât partidele din Germania vând propriilor cetăţeni această reţeta toxică a modelului german pentru Europa, iar aceştia le asigură şi un succes electoral, şansele să se schimbe ceva sunt foarte slabe.

Şansele ar fi mai mari în cazul în care partidul doamnei Merkel ar intra într-o coaliţie cu Verzii: ambii au acceptat după Fukushima că Germania trebuie să renunţe la energia nucleară, firesc însă nu şi la curentul electric, necesar pentru industrie. De aici până la a înţelege că şi motorul economic german este tot unul electric mai este doar un singur pas. Atât timp cât Germania trăieşte în primul rând din exporturile în UE, ar face bine să-şi cunoască vulnerabilităţile, înţelegând că o piaţă liberă azi este şi mâine nu mai este. Da, în concluzie este un motor economic de tip „electric” şi ecologic, care odată scos din priză se opreşte.

tristan spunea...



Pentru ignorantii care se simt indreptatiti sa-si dea cu parerea fara nici un argument: ar fi cazul sa verificati niste realitati simple si usor de aflat inainte de a deschide gura, cum ar fi: 1. Mircea Platon are 39 de ani si scrie de vreo 20 de ani in presa romaneasca; deci stie foarte bine ce a fost si "inainte", si imediat dupa 1989, mai ales ca imediat dupa '89 a avut editura lui, Agora, si a vazut din interior ce inseamna sa ai un small business in Romania asa-zis "libera". 2. Mircea Platon a luat acum cativa ani Premiul Academiei Romane - asa ca mai ganditi-va la afirmatiile cum ca e "slab pregatit, mediocru" etc. Iar daca nu va impresioneaza decat realizarile din strainatate, aflati ca si-a facut doctoratul "magna cum laude" la una din cele mai mari universitati din SUA, si ca a reusit sa-si cladeasca o cariera in America de Nord fara sa vanda Romania - asa cum, din pacate, fac majoritatea romanilor care reusesc sa patrunda in sistemul academic american pe domenii umaniste. 3. Pentru a afla aceste informatii ar fi fost de ajuns o simpla cautare pe Google, eventual pe Google Scholar; este regretabil ca atat de multi romani deschid gura inainte de a deschide ochii si mintea. Ca atare, isi merita soarta de sclavi ai germanilor, americanilor sau oricui va veni sa ne exploateze. Ceea ce nu inteleg e de ce trebuie sa ne sclavizeze si pe noi, cei care avem o farama de minte, impreuna cu ei. Cei mai mari dusmani ai Romaniei sunt tocmai acesti ignoranti agresivi; probabil indoctrinarea organizata pe vremuri de Partid era singurul mod prin care patrundea in creierul lor paclos vreo idee.

Google
 

Postări populare