Nicolae breban: Corifeii din GDS

No_301, originally uploaded by SUN AND CAVE.

Elita, dacă vrea să devină din nou activă şi eficientă, va trebui să se regăsească. Şi nu e uşor, deoarece nu e suficient ca ea să lupte încă o dată pentru a deveni vizibilă şi prezentă în noianul zgomotos al vieţii publice de azi, dar şi să se delimiteze de o aparentă elită ce-şi are centrul şi corifeii mai ales în jurul cunoscutului GDS, al revistei 22 şi Editurii Humanitas, grup puternic de influenţă de vreo două decenii, care, sub faldurile culturii, ale ideilor sociologice şi politice, au intrat în aventura puterii.

Orice forţă creatoare disturbă regulile acceptate

Care sunt şi unde au dispărut adevăratele, realele elite româneşti?

Cum de ele au fost mai vizibile sub comunişti, cu precădere după acel an fast '64 când au fost eliberaţi toţi deţinuţii politici şi când, în jurul generaţiei '60 s-au adunat într-o splendidă şi unică complicitate – de parcă ar fi sunat, undeva în munţii României un gong al Timpului creaţiei şi re-găsirii de Sine! – nu numai câteva promoţii biologice, unii dintre ei de curând sloboziţi din beciurile staliniste, dar aproape întreaga suflare intelectuală, creând acea scurtă epocă de liberalizare sau semi-liberalizare în care s-au afirmat, mereu în luptă cu aparatul de partid şi cu cenzura, zeci şi zeci de scriitori, muzicieni, pictori, oameni de teatru, dar şi autori din ştiinţele umaniste, sociologi, psihologi, filosofi. Ultimii, e drept, ţinuţi mai strâns de cenzura ceauşistă, dar şi de invazia unor impostori oportunişti în domeniu care au ocupat nu puţine funcţii în Academie, ministerele de resort şi în institutele de cercetări.

Dictatura, cum o vedem din experienţa noastră naţională şi din altele asemănătoare petrecute în jurul nostru, ca şi din istorie, are darul de a reliefa, de a pune într-o evidenţă incontestabilă, anumite curente sau tendinţe de grup, personalităţi reale, mari, dar şi o anumită morală specifică, o deontologie, care, sub ultima dictatură la noi s-a practicat fără o literă scrisă, ci aşa cum se foloseşte un jargon sau altul de limbă încifrată în categoriile sociale persecutate sau minore, soldaţii, elevii sau hoţii: printr-o acceptare şi un tip de disciplină mutuală. Era o luptă pentru supravieţuire şi nu numai a noastră, a creatorilor din diverse arte şi ştiinţe, dar, ne-am dat curând seama, un început real de speranţă de care s-au apropiat, s-au lipit şi cu care au complicitat chiar şi zone largi sociale; cozile la piesele de teatru, la cărţile bune, la Ateneu sau în alte săli de concert şi spre uimirea occidentalilor care ne vizitau, tirajele nemaipomenite la volume de Faulkner sau Hegel, G. Călinescu sau Marin Preda, volumele de poezie ale unui Nichita Stănescu, Sorescu, Blandiana şi alţi câţiva, de zeci de mii ce se epuizau iute, tot atâtea semne nu numai ale rezistenţei prin cultură, ironizată de mulţi, dar un început larg de speranţă a multora! A unor generaţii întregi!

Când unii domni, chiar şi din rândul nostru, uită de acei ani glorioşi, fără exagerare, uitând de propriile lor lupte, suferinţe, renunţări, succese, se aliniază azi în corul celor care strigă că tot ce s-a făcut bine a fost cu voie de la poliţie!, jena mea faţă de aceştia, chiar dacă îmi sunt buni prieteni de-o viaţă, nu are margini! E un fel diletant, nociv şi părtinitor de a interpreta o epocă de strălucire a spiritului românesc, de a calomnia şi înjosi viaţa multor rare personalităţi care au crezut şi au produs la un nivel înalt creator, luptând cu adevărat, dur, renunţând la multe şi înghiţind multe, pentru a face ca, în sfârşit, peste arcul a două decenii de stalinism duşmănos şi extrem obscurantist să putem din nou vorbi despre şi publica operele şi numele fondatorilor artei, ştiinţei şi literelor româneşti, clasice şi moderne, cei care au creat statul şi cultura noastră, interzise şi murdărite de stalinişti. Apoi, publicând literatură bună, cu ajutorul unei splendide falange de critici şi istorici literari, pentru a evidenţia impostura şi falsitatea atâtor şi atâtor texte din aşa-zisa literatura nouă ce inundau spiritele şi manualele şcolare, dar şi pentru a arăta că geniul acestui popor nu s-a stins şi nu poate fi înăbuşit de nici un fel de ocupaţie străină sau ideologică. Şi, poate în primul rând (deşi nu am avut cu toţii, creatorii acelor ani, luciditatea acestui ideal sau a acestei reale şi profunde, esenţiale necesităţi) pentru re-deşteptarea speranţei, a vieţii în rândul a sute şi sute de mii de cetăţeni, de diferite vârste şi profesiuni; care au curs spre noi, atunci şi spre cărţile, piesele de teatru, spre muzica unor compoziori ca Niculescu, Olah, sau Aurel Stroe, pictori precum Baba, Ciucurencu, Ion Gheorghiu, Henri Mavrodin, Vladimir Zamfirescu, sculptori precum Gh. Anghel, George Apostu, Vasile Gorduz, Paul Vasilescu şi alţii, nemaivorbind de marii noştri actori care umpleau până la refuz sălile friguroase ale teatrelor, unde, printre replici şi gesturi în aparenţă nevinovate, se strecurau tot atâtea aluzii şi îndemnuri la a ridiculiza şi neutraliza efectiv toate îndemnurile şi indicaţiile care răsunau zgomotos, asurzitor, afară, în aerul social ocupat de spirite joase, duşmane istoriei şi valorilor noastre.

Da, pe atunci exista elita românească şi, se pare, spre ironia infinită a timpului şi a istoriei, ea şi-a regăsit suflul şi forţa de a lupta, de a-şi afirma creaţiile tocmai într-o vreme a pierderii, destrămării şi confuziei ideatice şi sociale. A statului poliţist de tipul ruso-bolşevic, aşa-zis marxist-leninist. Aceeaşi elită s-a afirmat încă cu mult înainte, în noile Ţări româneşti, pe cale de a se uni şi chiar înainte de prima unire, acei boieri luminaţi şi scriitori de vârf ai Moldovei, Kogălniceanu, Negruzzi, Carp, Alecsandri şi Titu Maiorescu care au pregăit, împreună cu vârfurile sudice, cu I.C.Brătianu şi cu paşoptiştii luminaţi, tot în vremuri grele de criză, cu ajutorul Franţei de atunci, regăsirea Românilor din cele două provincii într-un singur stat ce-şi revendica aceeaşi origine, limbă şi cultură.

Dacă, într-unul din uzitatele interviuri de trotoar, l-ai întreba pe un conaţional de-al nostru, tânăr sau bătrân, care este elita de azi a României, ce credeţi că ni se va răspunde? Termenul de elită a fost decenii la rând, sub dictatură, ocolit, interzis şi defăimat. Azi, mişcările universitare americane, dar şi unele cercuri europene, de amprentă post-troţkistă, post-maoistă, post-marxistă, chiar şi post-modernă, ocolesc dacă nu afurisesc de-a dreptul acest termen, evident, în lumina corectitudinii politicii şi a noului marxism egalitarist, progresist şi raţional care nu admite faptul că valorile, cele de sorginte individuală, din zonele majore ale artei, ştiinţei şi literaturii, sunt produse de acei indivizi care nu numai că au o pregătire specială şi trăiesc în grupuri care, uneori, pot fi uşor identificate şi descrise, dar îşi creează şi un fel de reguli de comportament şi reacţie, dacă nu chiar şi un anumit tip de morală. Uneori, membrii acestei elite, mai ales când propun idei, programe sau texte ce contravin normelor acceptate, sunt respinşi sau uitaţi, marginalizaţi şi mor într-un anonimat perfect, fiind re-descoperiţi şi puşi în valoare de alte generaţii. Sunt creatorii unor valori de care societatea are nevoie şi e adevărat că geniul individual, oricât de original sau de mare, are nevoie de consens social, în antumitate sau postumitate pentru a fi recunoscut, acceptat şi propus ca normă a gândirii. Şi poate nu e lipsită de interes remarca noastră de mai sus că, mai ales, regimurile autoritare sau dictatoriale le pun în valoare, aceste nume şi energii excepţionale, aceste elite şi asta, poate, pentru că se tem, într-un fel, în primul rând de ele; le înţeleg valoarea şi necesitatea, dar mai înţeleg şi faptul că orice personalitate vie, umană, este una de tipul anarhist, dacă lărgim nepermis de mult această noţiune: în sensul că orice forţă creatoare disturbă regulile acceptate – ale unei profesiuni, clan, sau sistem. Şi până când conştiinţele, chiar şi cele mai deschise, dar şi opinia publică, se vor fi acomodat cu aceasta şi vor fi acceptaţi şi recunoscuţi, desigur în alt context şi cu alţi leaderi de opinie, ei, valoarea şi necesitatea ideilor şi concepţiilor lor, autorii şi creatorii noştri, unii dintre ei, vor suferi rigorile societăţii, uneori chiar şi ale puterii politice.

Elitele au dispărut din conştiinţa publică?

Enumerăm aceste banalităţi deoarece, deşi se scrie şi se vorbeşte mult despre soarta geniilor sau creatorilor din orice domeniu, destinul lor rămâne adesea misterios, ca şi reacţia contemporanilor. Pe unii ea îi ridică în slăvi, pe alţii îi exclude şi îi marginalizează, şi nu e vorba aici de o diferenţă de valoare, ci doar de una de mentalitate; care se strecoară uneori chiar şi în rândul elitei înseşi.

Nu e ciudat că azi, la două decenii şi mai bine de la revoluţie, elitele au dispărut din conştiinţa publică? Sau, mă rog, au fost înlocuite cu altele, evident şi grosolan false, din punctul de vedere al creaţiei culturale şi ştiinţifice, cum sunt talentaţii fotbalişti români care joacă în mari cluburi străine sau vedetele de televiziune. Sau politicienii, care apar mai des pe sticlă decât în sălile parlamentului şi se îngrijesc mai abitir de clientela lor politică decât de binele obştei. Odată cu autocraţia banului care domină cu o duritate rar văzută orice alt tip de criteriu, orice morală sau cutumă, oricât de prestigioase altădată, sunt date la o parte, dacă nu defăimată cu celebrul nostru humor sarcastic.Totul pare şi trebuie re-inventat încă o dată de cei prezenţi şi vii, trăim o epocă românească cu clare accente primitive, unde câştigă cel mai iute, mai lipsit de scrupule, asociat unui grup de inşi pe care îi desparte de sistemul mafiot ca atare doar lipsa de experienţă şi de anvergură. Nu există aproape la nici un politician din cei care au colindat pe la putere acel interes faţă de obşte, care le pare multora probabil ca o prejudecată ce ţine de istorie; sau ca un fel de slăbiciune de caracter a celor care nu se descurcă; el a dispărut total, deşi e mimat şi vociferat amplu în adunări publice sau televizate, aşa cum s-a evaporat şi ideea de naţiune sau respectul faţă de istoria românească şi faţă de cei care au creat-o. Unii universitari prestigioşi sau intelectuali de diverse formate profesionale încurajează, de altfel, în mod iresponsabil această cădere în golul prezentului social. Părerea noastră este că numai elita, adevărata elită a acestei ţări va salva încă o dată prezentul – confuz şi împovărat de rele şi păcate vechi şi noi. Elită înseamnă pe scurt creatori de valori de vârf în domeniile majore ale suprastructurii comunităţii de limbă, teritoriu, origini etc. De altfel, după Ceauşescu şi politica sa intensă de răsturnare şi destabilizare a tuturor straturilor sociale, aţâţând mereu un strat social contra altuia, cu precădere de jos în sus, atacarea şi destabilizarea fostelor sau acelor elite care tindeau să se structureze (cum fac şi unii gazetari de azi, care au în spate televiziunea şi ziare de tiraj!) marile şi clasicele pături sau clase sociale şi-au pierdut în întregime echilibrul, profilul şi conştiinţa de sine. Centrele urbane mari şi medii au fost înconjurate de centuri apăsătoare de blocuri, populate cu nou-veniţi de oriunde – perechea Ceauşescu a clădit iute, prost şi enorm! – repede absorbiţi nu numai de noile şi multiplele obiective industriale, dar şi de aparatul de stat, politic, coercitiv şi comercial. Toate centrele urbane ale României, unde clasa meseriaşilor, cea medie, şi elitele locale erau identificate şi care se recunoşteau, acceptându-şi prestigiul şi necesitatea, cu numele şi profesiunile lor, mai mult sau mai puţin liberale şi vechi, au fost sugrumate literalmente şi vânturate în cele două decenii de ceauşism. Noi, azi, după revoluţie continuăm să ne mişcăm în acest vacarm şi confuzie clară a prestigiilor şi autorităţii profesionale, suntem ca şi înecaţi şi cvasi-pierduţi în mijlocul sutelor şi sutelor de mii de inşi evacuaţi de pe la sate şi de pe coclaurile naţiunii, răspunzând politicii de industrializare intensă a ultimului dictator, care se prefăcea că are obiecţii la politica sovietică, dar urma ca un maniac, la decenii de la moartea lui Stalin, politica acestuia de industrializare forţată. Acest val sau aceste valuri ale populaţiei oploşite pe lângă marile obiective industriale şi petroliere, în jurul centrelor urbane, au fost ultimul sprijin al dictatorului şi al politicii sale autarhiste severe şi sălbatice, nu numai economice, dar şi politice, cu sloganurile pe care aparatul său le arunca în publicul înfometat şi înfrigurat: Ura contra străinilor, pentru un patriotism cu orice preţ! Şi, mai ales, ură şi dispreţ faţă de intelectuali, faţă de elite!

Acesta e valul, domnii mei, care a pătruns (ei înşişi sau odraselele şi clientela lor, azi), după '89, în structurile puterii – în parlamentul cu cele două camere ale sale, în guvernele care au fost tot atâtea trambuline de îmbogăţire lacomă şi neruşinată, deoarece, aproape în majoritatea cazurilor membrilor acestora, lipsea, o vedem azi cu claritate şi cu o indicibilă stupefacţie, vechea morală burgheză şi creştină, ca şi acel organ al binelui obştesc necesar esenţialmente puterii; precum şi vechea educaţie a familiilor aşezate, prestigioase şi mândre, de la oraşe, dar şi de la sate! De cultură ce să mai vorbim?!

Elita, dacă vrea să devină din nou activă şi eficientă, va trebui să se regăsească. Şi nu e uşor, deoarece nu e suficient ca ea să lupte încă o dată pentru a deveni vizibilă şi prezentă în noianul zgomotos al vieţii publice de azi, dar şi să se delimiteze de o aparentă elită ce-şi are centrul şi corifeii mai ales în jurul cunoscutului GDS, al revistei 22 şi Editurii Humanitas, grup puternic de influenţă de vreo două decenii, care, sub faldurile culturii, ale ideilor sociologice şi politice, au intrat în aventura puterii.

■ fragment din vol. "Aventurierii politicii româneşti. O istorie dramatică a prezentului", Editura Muzeului Literaturii Române





Comentarii



Camelian Propinatiu
Amuzant este că din reactiile prietenesti la pedefeurile mele Kitsch orbitor si geniu inaripat – Nobelul românului Cartarescu, respectiv Postromânismul, eventual si Luminarea Poporului, unele accesate pe Scribd, am constatat ca termenul Autoelita este uneori mai percutant decât eufemismul "aparenta elita".


ultor
Profesorul Claude Karnoouh “Grupul de Dialog Social este o gargara.“ “Pe scurt, toţi aceşti parveniţi care îşi cântă acum profesia de credinţă anticomunistă, servindu-şi stăpânii în calitate de lachei cu normă întreagă, joacă un rol capital în proiectul de amnezie naţională. Ei sunt la microfon pentru a face uitate originile părinţilor lor, altfel spus, pentru a ascunde nivelul social de unde au provenit ei şi felul în care au fost obţinute aceste transformări sub egida regimului comunist”


S E R B A N
Tot ce a produs natinea romana mai marsav se afla grupat in GDS. Nimic nu le seamana. Liota de inamici ai tarii si ai traditiilor. Sunt cei care lovesc in fata cu tricolor , Sabina Elena. Sunt cei care ne dispretuiesc traditiile , cantecele ,istoria, fiinta nationala. Culturnici fara opera , dar avizi de mariri. De vile, de saci cu bani , de viliegiaturi , de femei. Totul numai-si-numai pe banii nostrii . Toti cu aere obraznice. Se comporta de parca ar fi cel putin Goethe or Marquez. la un loc !! In realitate sunt niste cersetori pe sub gardurile marii culturi occidentale , unde ajung sa amusine tot pe banii poporului. Cu totii, niste praduitori ICR-isti .Cu totii niste Basisti samavolnici si libidinosi. Cu totii , prieteni ai spurcaciunii numita Monica-Beria-Macovei , denigratoarea de tara !! Fie ca de la romani sa aiba doar ocara si dispret . Cum merita toti neavenitii si toti escrocii !! // al dvs Serban