În Pipera, într-o clădire din metal și sticlă unde nu se poate deschide nici un geam, cu temperatura controlată eficient prin intermediul unui foarte modern sistem de încălzire/aerisire, la un birou înghesuit, o tânără din clasa de mijloc a României procesează de 12 ore facturile din Benelux ale unuia dintre cei mai mari producători auto ai lumii. La nici un metru distanță, la un alt birou înghesuit, un alt membru al clasei de mijloc lucrează la facturile din Italia ale aceluiași producător de automobile. Ar trebui să fie câte doi sau chiar trei în echipă, pentru fiecare țară, dar e greu să găsești pe piața muncii din România atâția tineri calificați, care să nu dea peste cap bugetele de miliarde ale industriei auto.
Cei doi lucrează pentru un salariu atractiv, fac parte dintr-o companie multinațională cu o solidă cultură organizațională. Și, pentru că sunt capabili, au putere de muncă și sunt dispuși să nu țină cont de legislația muncii din România, lucrând gratis peste program doar pentru a-și îndeplini norma zilnică mult exagerată, sunt răsplătiți regește, cu salarii aflate undeva în jurul a 2.000-2.500 de lei lunar. Cu îngăduință, puțin peste 500 de euro, în cel mai fericit caz.
Atunci când marele producător auto
a decis să-și externalizeze parte din serviciile de contabilitate din mai multe țări europene către o companie americană cu birouri în România, a concediat, numai în Benelux, douăzeci de contabili plătiți cu peste 3.000 de euro lunar. Locul lor a fost luat, teoretic, de trei români plătiți, împreună, cu 1.500 de euro. Teoretic doar, pentru că practic nu au fost găsiți niciodată trei români care să aibă cunoștințe de contabilitate primară, să vorbească trei limbi străine și să se priceapă la soft-urile contabile de parcă asta ar fi făcut toată viața. Dar nu-i nimic, merge și așa. Dacă nu s-au găsit trei oameni, măcar doi. Dacă nici doi, în definitiv de ce n-ar face un singur om, plătit cu 500 de euro, munca a douăzeci de oameni plătiți, în vremurile bune, cu câte 3.000 de euro? Economia e și mai mare, firma prosperă, iar la finalul de an va putea oferi un pahar de apă gratuit în plus angajaților săi, adevărata clasă de mijloc a României.
Acolo, în Pipera, în din ce în ce mai marele
cartier de birouri din nordul Bucureștiului, mii de oameni de toate vârstele fac, pe bani foarte puțini, munca a sute de mii de proaspeți șomeri din Europa de Vest sau chiar din America. Normele lor de muncă sunt mult mai mari decât cele din țara de origine a firmei care și-a externalizat anumite servicii, salariile mult mai mici, sindicatele sunt inexistente, iar orele suplimentare nu se plătesc decât la început. După două-trei luni, supraveghetorul expat te ia deoparte și-ţi explică, zâmbind, că nu se mai poate vorbi despre plata orelor suplimentare. Tu, în general, ești o persoană bună, plină de bunăvoință, dar îți lipsește eficiența. Practic, n-ai cultura muncii, fiind victima sistemului educațional românesc. Așa că, de fapt, orele alea suplimentare n-ar trebui să existe, pentru că ai o normă, iar aia trebuie să fie realizată într-un timp dat, fără ore suplimentare. Așa că, la muncă! Şi spune mersi că ai privilegiul de a munci ca o vită de jug pentru o multinațională atât de bine organizată, atât de solid așezată pe bazele ei corporatiste, unde omul este prețuit la justa lui valoare.
Mitul corporatistului care mișcă economia
ar trebui să se spulbere în fiecare noapte când vezi cohorte de zombi obosiți cum se târâie spre case în metrourile luminate palid de niște neoane care funcționează din două-n două. Și nu doar metrouri, căci tinerii corporatiști apreciați la justa lor valoare s-au răspândit în întreaga țară, în orașele mari, dar nu neapărat și scumpe în care firmele specializate în prestarea de servicii externalizate și-au ridicat clădirile de birouri. La nivel personal, poate, pentru zecile de mii de tineri care slugăresc pe bani puțini pentru multinaționale, sumele câștigate la vârste de până-n 30-35 de ani reprezintă ceva. În definitiv, câștigă mult mai bine decât un profesor sau un medic care nu acceptă plicuri de la pacienți. Dar câștigă, cei mai mulți, cu greu, salariul mediu pe economie, poate ceva mai mult, doar că e ambalat frumos și, câteodată, de-a dreptul atrăgător.
Realitatea ne spune că, în România,
doar 4% din angajați câștigă peste 5.000 de lei lunar. Brut. Adică nici măcar 200.000 de români nu ajung să câștige, lunar, o sumă decentă, în jurul a 1.000 de euro brut. Iar dintre acești nici măcar 200.000 de oameni, 116.000 sunt în București.
30% din angajații din România câștigă, însă, doar salariul minim, indiferent dacă lucrează la stat sau în mediul privat. 50% câștigă salarii situate între cel minim și cel mediu. Iar în octombrie 2015, salariul mediu brut era de doar 2.594 de lei, ceea ce însemna 1.871 de lei net.
Atunci când ministrul Finanțelor, Anca Dragu,
a sfidat contribuabilii, spunându-le că ar trebui să lucreze pe doi lei ca să fie competitivi cu sclavii moderni din India sau Brazilia, n-avusese nici măcar bunul-simț să se uite pe cifre. Căci dacă ar fi făcut-o, ar fi realizat că românii muncesc deja pe doi lei. Atunci când 80% din angajați nu câștigă nici măcar 400 de euro net lunar, nu se poate spune că românii ar fi o mână de lucru scumpă. Desigur, nu sunt nici atât de ieftini pe cât și-ar dori multinaționalele duios alintate cu numele de “investitori străini”, de dragul cărora guvernele României sunt capabile de sacrificii enorme. Prea umblăm și noi cu nasul pe sus, prea ținem la preț. Poate, ca să fie toată lumea fericită și ca doamna Dragu să-și schimbe în bine părerea pe care o are despre pretențioșii de români, n-ar fi rău să mai coborâm ștacheta. În definitiv, până acum un secol și ceva era plină lumea de oameni care munceau fără a fi plătiți, primind doar ceva de mâncare în fiecare zi. Ce ne-o fi trebuind mai mult?
Patrick André de Hillerin
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu