blogideologic
Încerc să expun peromâneşte modelul de creştere industrială Harrod–Domar. Atent la faptul că produsul industriilor noi cuprinde un 1/Concept, incorporează o 2/Metodă, mai mult, produsul incorporează 3/Informaţie, fiind chiar vector de informaţie precum Cuvântul, şi în mod necesar şi evident, produsul industrial are o 4/Utilitate şi are o 5/Calitate.
Este vorba despre modelul de creştere a industriilor din aceeaşi generaţie din economia unei ţări. Unele dintre caracteristicile modelului de creştere industrială Harrod–Domar au fost folosite pentru creşterea economică a României în perioada 1971-1981. Modelul Harrod–Domar vizează în principiu să extindă pe o perioadă lungă modelul lui Keynes din Teoria Generală (“The General Theory of Employment, Interest and Money”, lucrare publicată prima oară în anul 1936). Acest model era considerat de Keynes numai pentru o perioadă scurtă (este cunoscută butada lui John Maynard Keynes : “Pe termen lung vom fi morţi cu toţii.”) Modelul de creştere industrială pe care îl discutăm aici a fost elaborat independent, dar în formulări apropiate, de către economiştii Roy Forbes Harrod (în anul 1939), şi Evsey Domar (în anul 1947). Studiul lui Roy Forbes Harrod a fost publicat iniţial sub forma unui articol (“An essay in dynamic theory”), dezvoltat apoi în lucrarea “Toward a dynamic economics”. Studiul lui Evsey Domar urmărea să atragă atenţia economiştilor keynesieni asupra efectelor folosirii pe termen lung a investiţiilor, efecte asupra folosirii forţei de muncă, şi el era intitulat “Expansion and Employment”.
În modelul Harrod–Domar sursa investiţiilor o constituie economiile, de exemplu economii realizate prin reducerea consumului populaţiei. Din această cauză, modelul Harrod–Domar se mai numeşte model de creştere economică endogen. Modelul de creştere industrială Harrod–Domar nu este un regim de creştere echilibrată a unei economii. Abaterea de la creşterea echilibrată a economiei României în perioada 1971-1981 era oarecum normală pentru o economie de comandă, aşa cum era economia României în perioada respectivă. Dar modelul de creştere industrială Harrod–Domar depăşeşte acest exemplu, pentru că în cadrul lui se face asertarea că nu există în mod natural nici un motiv pentru ca o economie să crească în mod echilibrat! Practic, modelul Harrod–Domar se bazează pe o reducere şi o menţinere la minimum a consumului populaţiei. Tot capitalul economisit merge spre capitalul tehnic. Modelul de creştere industrială Harrod–Domar se bazează pe ipoteze de lucru considerate totodată şi ca “relaţii de cauzalitate” (“assumptions” în limba engleză) apriorice. Producţia industrială este o funcţie numai de capitalul tehnic investit pentru creşterea industriilor din aceeaşi generaţie dintr-o economie.
Acest capital tehnic al industriilor noi era calificat pe data de 4 ianuarie 1990, într-un discurs rostit de primul ministru al primului guvern Petre Roman, drept un “morman de fiare vechi”. Or, situaţia nu era chiar aşa. Evaluarea lui Petre Roman era intenţionat tendenţioasă. Adevarul este ca în industria românească era incorporat capital fix high tech. Aşa cum spuneam, creşterea economică românească forţată de Nicolae Ceauşescu s-a făcut în acord cu modelul de creştere Harrod-Domar. Modelul acesta admite implicit intervenţia puternică a statului în creşterea economică. Iar modelul Harrod-Domar este considerat şi acum ca fiind schema de bază de la care pleacă orice doctrină pentru creşterea economică a unei ţări.
Raportul Tismăneanu insista asupra rolului nefast jucat de influenţa lui Kim Ir Sen asupra gândirii voluntariste a dictatorului Nicolae Ceauşescu. Lucrurile nu stau chiar aşa. Nicolae Ceauşescu aplica în mod clar o regulă de cut-off în relaţia sa de natură doctrinară cu dictatorul nord-coreean Kim Ir Sen. Ştiu de exemplu o întâmplare ce aruncă o lumina revelatoare asupra acestei relaţii doctrinar-comuniste. Mult mai periculoasă pentru România a fost relaţia amicală dintre Nicolae Ceauşescu şi preşedintele American Richard Nixon. Nicolae Ceauşescu avea încredere absolută în onestitatea lui Richard Nixon. Mai puţină încredere în onestitatea preşedintelui Richard Nixon aveau cetăţenii din USA. Deşi merita.
În opinia mea, nici un preşedinte American nu a făcut mai mult pentru respectarea intereselor Americii şi pentru prosperitatea cetăţenilor ei, decât preşedintele Richard Nixon. Şi în nici un caz nu am în vedere pacea din Vietnam. În primul rând, sub mandatul lui Richard Nixon se producea o turnură majoră în politica macroeconomică americană pe termen lung. Aşa cum arată un studiu din anul 1994 al OCDE realizat de economistul J.W. Kendrick, începând cu anul 1973, ‘capitalul intangibil’ în USA (cheltuielile naţiunii americane pentru educaţie, pentru sănătate, pentru cercetare etc) depăşeau pentru prima oară ‘capitalul tangibil’ din USA (în primul rând capitalul fix incorporat ca tehnică în industrie şi în infrastructuri). Apoi, sub mandatul lui Richard Nixon se producea o turnură majoră în politica monetară americană. Dolarul nou tipărit pe hârtie nu mai este acoperit de o rezervă în aur păstrată la Trezorerie. Aceasta înseamnă că toate naţiunile care vroiau să se industrializeze rapid, iar aceasta nu se putea face decât prin cumpărarea de tehnologie nouă pe dolari americani furnizaţi de Banca Mondială, trebuiau să plăteasca hârtia verde ieşita din tiparniţa americana, plata în termeni foarte concreţi din economiile lor reale.
În opinia lui Robert Solow, capitalul vintage denunţat de Petre Roman putea să constituie baza rezonabilă pentru relansarea economică. De fapt în modelele de creştere economică ale lui Robert Solow, capitalul fix (şi vintage) din întreprinderile industriale nu este “morman de fiare vechi”, ci capital ex ante (ori capital tehnic “putty”, în terminologia din engleza americană).
Încerc să expun peromâneşte modelul de creştere industrială Harrod–Domar. Atent la faptul că produsul industriilor noi cuprinde un 1/Concept, incorporează o 2/Metodă, mai mult, produsul incorporează 3/Informaţie, fiind chiar vector de informaţie precum Cuvântul, şi în mod necesar şi evident, produsul industrial are o 4/Utilitate şi are o 5/Calitate.
Este vorba despre modelul de creştere a industriilor din aceeaşi generaţie din economia unei ţări. Unele dintre caracteristicile modelului de creştere industrială Harrod–Domar au fost folosite pentru creşterea economică a României în perioada 1971-1981. Modelul Harrod–Domar vizează în principiu să extindă pe o perioadă lungă modelul lui Keynes din Teoria Generală (“The General Theory of Employment, Interest and Money”, lucrare publicată prima oară în anul 1936). Acest model era considerat de Keynes numai pentru o perioadă scurtă (este cunoscută butada lui John Maynard Keynes : “Pe termen lung vom fi morţi cu toţii.”) Modelul de creştere industrială pe care îl discutăm aici a fost elaborat independent, dar în formulări apropiate, de către economiştii Roy Forbes Harrod (în anul 1939), şi Evsey Domar (în anul 1947). Studiul lui Roy Forbes Harrod a fost publicat iniţial sub forma unui articol (“An essay in dynamic theory”), dezvoltat apoi în lucrarea “Toward a dynamic economics”. Studiul lui Evsey Domar urmărea să atragă atenţia economiştilor keynesieni asupra efectelor folosirii pe termen lung a investiţiilor, efecte asupra folosirii forţei de muncă, şi el era intitulat “Expansion and Employment”.
În modelul Harrod–Domar sursa investiţiilor o constituie economiile, de exemplu economii realizate prin reducerea consumului populaţiei. Din această cauză, modelul Harrod–Domar se mai numeşte model de creştere economică endogen. Modelul de creştere industrială Harrod–Domar nu este un regim de creştere echilibrată a unei economii. Abaterea de la creşterea echilibrată a economiei României în perioada 1971-1981 era oarecum normală pentru o economie de comandă, aşa cum era economia României în perioada respectivă. Dar modelul de creştere industrială Harrod–Domar depăşeşte acest exemplu, pentru că în cadrul lui se face asertarea că nu există în mod natural nici un motiv pentru ca o economie să crească în mod echilibrat! Practic, modelul Harrod–Domar se bazează pe o reducere şi o menţinere la minimum a consumului populaţiei. Tot capitalul economisit merge spre capitalul tehnic. Modelul de creştere industrială Harrod–Domar se bazează pe ipoteze de lucru considerate totodată şi ca “relaţii de cauzalitate” (“assumptions” în limba engleză) apriorice. Producţia industrială este o funcţie numai de capitalul tehnic investit pentru creşterea industriilor din aceeaşi generaţie dintr-o economie.
Acest capital tehnic al industriilor noi era calificat pe data de 4 ianuarie 1990, într-un discurs rostit de primul ministru al primului guvern Petre Roman, drept un “morman de fiare vechi”. Or, situaţia nu era chiar aşa. Evaluarea lui Petre Roman era intenţionat tendenţioasă. Adevarul este ca în industria românească era incorporat capital fix high tech. Aşa cum spuneam, creşterea economică românească forţată de Nicolae Ceauşescu s-a făcut în acord cu modelul de creştere Harrod-Domar. Modelul acesta admite implicit intervenţia puternică a statului în creşterea economică. Iar modelul Harrod-Domar este considerat şi acum ca fiind schema de bază de la care pleacă orice doctrină pentru creşterea economică a unei ţări.
Raportul Tismăneanu insista asupra rolului nefast jucat de influenţa lui Kim Ir Sen asupra gândirii voluntariste a dictatorului Nicolae Ceauşescu. Lucrurile nu stau chiar aşa. Nicolae Ceauşescu aplica în mod clar o regulă de cut-off în relaţia sa de natură doctrinară cu dictatorul nord-coreean Kim Ir Sen. Ştiu de exemplu o întâmplare ce aruncă o lumina revelatoare asupra acestei relaţii doctrinar-comuniste. Mult mai periculoasă pentru România a fost relaţia amicală dintre Nicolae Ceauşescu şi preşedintele American Richard Nixon. Nicolae Ceauşescu avea încredere absolută în onestitatea lui Richard Nixon. Mai puţină încredere în onestitatea preşedintelui Richard Nixon aveau cetăţenii din USA. Deşi merita.
În opinia mea, nici un preşedinte American nu a făcut mai mult pentru respectarea intereselor Americii şi pentru prosperitatea cetăţenilor ei, decât preşedintele Richard Nixon. Şi în nici un caz nu am în vedere pacea din Vietnam. În primul rând, sub mandatul lui Richard Nixon se producea o turnură majoră în politica macroeconomică americană pe termen lung. Aşa cum arată un studiu din anul 1994 al OCDE realizat de economistul J.W. Kendrick, începând cu anul 1973, ‘capitalul intangibil’ în USA (cheltuielile naţiunii americane pentru educaţie, pentru sănătate, pentru cercetare etc) depăşeau pentru prima oară ‘capitalul tangibil’ din USA (în primul rând capitalul fix incorporat ca tehnică în industrie şi în infrastructuri). Apoi, sub mandatul lui Richard Nixon se producea o turnură majoră în politica monetară americană. Dolarul nou tipărit pe hârtie nu mai este acoperit de o rezervă în aur păstrată la Trezorerie. Aceasta înseamnă că toate naţiunile care vroiau să se industrializeze rapid, iar aceasta nu se putea face decât prin cumpărarea de tehnologie nouă pe dolari americani furnizaţi de Banca Mondială, trebuiau să plăteasca hârtia verde ieşita din tiparniţa americana, plata în termeni foarte concreţi din economiile lor reale.
În opinia lui Robert Solow, capitalul vintage denunţat de Petre Roman putea să constituie baza rezonabilă pentru relansarea economică. De fapt în modelele de creştere economică ale lui Robert Solow, capitalul fix (şi vintage) din întreprinderile industriale nu este “morman de fiare vechi”, ci capital ex ante (ori capital tehnic “putty”, în terminologia din engleza americană).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu