Stephen F. Cohen
Profesor la New York University şi Princeton University, şi membru al Council on Foreign Relations, din New York, Stephen F. Cohen, 76 de ani, este considerat cel mai reputat istoric şi specialist american în studii asupra Rusiei moderne. Fost consilier al preşedintelui Bush sr., prof. Cohen este un vechi prieten al lui Mihail Gorbaciov şi a fost un apropiat al Svetlanei Stalina, fiica lui Stalin, până la moartea acesteia, în Statele Unite, în 2011. În urmă cu un an, în aprilie 2014, într-un interviu la o televiziune din New York, afirma: „Nu ne aflăm, aşa cum am fi tentaţi să credem, la începutul unui nou Război Rece. Suntem mai demult intraţi în el”.
Textul de mai jos este versiunea completă a luării de cuvânt a autorului la 26 martie 2015, la Forumul anual SUA-Rusia de la Washington, la Centrul Philip A. Hart, al Senatului Statelor Unite ale Americii.
„În urmă cu 9 luni, când am vorbit la acest forum din iunie 2014, am atras atenţia, că acea criză din Ucraina era cea mai serioasă confruntare americano-rusă de mai multe decenii încoace. Că ne-a aruncat într-un nou război rece, potenţial mai periculos decât cel americano-sovietic din urmă cu 40 de ani, pentru că epicentrul lui se află chiar pe una din frontierele Rusiei; pentru că acest nou război rece nu mai beneficiază de regulile stabilizatoare existente în cel precedent şi pentru că, iarăşi spre deosebire de trecut, de astă dată nu mai există vechea şi serioasa opoziţie a establishmentului politic şi mediatic american faţă de starea conflictuală bilaterală.
O spun cu regret că, astăzi, criza este şi mai serioasă. Noul război rece s-a adâncit şi instituţionalizat, prin transformarea a ceea ce începuse anul trecut, în februarie, ca un război civil ucrainean, într-un război SUA/NATO – Rusia, prin intermediari. S-a transformat într-un torent de informaţii inexacte, sau dezinformări, pornite de la Washington, Moscova, Kiev şi Bruxelles, şi de sancţiuni economice occidentale care forţează Rusia, la fel ca în anii’40 trecuţi, să se îndepărteze politic de Vest. Mai rău chiar, ambele părţi sunt iarăşi agresive, au scos din lăzi armele convenţionale şi nucleare şi testează, fiecare, sistemele de apărare aerienă şi maritimă ale celuilalt. Diplomaţia dintre Washington şi Moscova este înlocuită în aceste momente cu o gândire militară resuscitată, în timp ce relaţiile de cooperare, încurajate de decenii, de la comerţ, educaţie şi ştiinţă, la controlul armamentelor, sunt azvârlite într-o maşină de tocat mărunt hârtii. Şi totuşi, în pofida acestei crize nefericite şi a pericolelor ce o însoţesc, nu se întrevede o opoziţie efectivă faţă de politicile americane ce au generat-o, nici în Administraţie, nici în Congres, nici în media mare, nici în grupurile de reflecţie şi nici în mediul universitar. În schimb, ne lovim de o susţinere necugetată, politică, financiară şi militară, a regimului tot mai autoritar de la Kiev, regim care, cu foarte multă îngăduinţă, poate fi numit un bastion al ”democraţiei şi valorilor occidentale”.
Într-adevăr, speranţele actuale de a evita un război mai mare se află sub asediul unor forţe politice, în special de la Washington, şi de la Kievul sprijint de americani, forţe ce par să dorească o confruntare militară cu preşedintele Rusiei, Vladimir Putin, o persoană în mod incorect defăimată şi calomniată. În februarie, cancelara germană Angela Merkel şi preşedintele francez Francois Hollande au intermediat la Minsk un acord politic şi militar cu Putin şi preşedintele ucrainean, Poroşenko, aplicarea lui ar fi pus capăt războiului civil din Ucraina. Adversari puternici ai acordului de la Minsk, cei de la Washington şi Kiev, spun că documentul nu este altceva decât o concesie, o cedare în faţa lui Putin, şi îi cer preşedintelui Obama să trimită Kievului arme de 3 miliarde de dolari. Un asemenea pas ar duce la escaladarea războiului din Ucraina, ar sabota încetarea focului şi rezultatele negocierilor politice de la Minsk şi ar provoca o ripostă militară din partea ruşilor, cu consecinţe imprevizibile. În timp ce Europa este dezbinată în ce priveşte criza ucraineană, în timp ce această criză zgâlţâie din ţâţâni mult lăudata alianţă transatlantică, imprudenţa şi nechibzuinţa Washingtonului sunt aproape total bipartizane, aşa cum a arătat votul din Congres – numai 48 de membri ai Camerei Reprezentanţilor (din 435 membri ai Camerei Reprezentanţilor, n.n.) au votat la 23 martie contra armelor pentru Ucraina, au fost prea puţini, votul a venit prea târziu.
* * *
Ce altceva s-ar mai putea spune astăzi? Aş putea să folosesc timpul pus la dispoziţie să accentuez, că principala cauză a acestei crize nenorocite a fost politica Statelor Unite de după 1990, şi nu ”agresiunea rusească”. Dar am făcut asta acum 9 luni, la acest forum şi apoi am publicat acele remarci ale mele (”Erezie patriotică vs. noul război rece”, la 15 sept. 2014). În loc să mă repet, aş voi să mă uit înapoi la fostul război rece SUA-Uniunea Sovietică şi, apoi, să privesc înainte, ca să pot să întreb, ca Don Quijote: chiar dacă negocierile privind războiul rece ucraiean vor continua, cum le vom susţine, cum vom evita un alt război rece, şi mai periculos, cu Rusia post-sovietică? Iar răspunsul este: printr-o nouă destindere între Washington şi Moscova. Pentru asta, trebuie să reînvăţăm o lecţie fundamentală din istoria celor 40 de ani ai războiului rece SUA-Uniunea Sovietică, să rememorăm cum s-a sfârşit acea epocă. O istorie în mare măsură uitată, distorsionată, sau necunoscută multor americani mai tineri. Pur şi simplu readus în actualitate, cuvântul ”destindere”, ca o idee şi ca o formulă politică, a însemnat extinderea elementelor pro-cooperare din relaţiile americano-sovietice şi, în acelaşi timp, îndeosebi atenuarea zonelor de conflicte mega-periculoase, cele din domeniul cursei înarmărilor nucleare. Ei bine, în această ultimă privinţă, destinderea a avut o istorie întotdeauna zbuciumată, adeseori a eşuat, dar în final a ieşit învingătoare.
Lăsând deoparte prima destindere, cea din 1933, când Washingtonul a recunoscut oficial Rusia Sovietică după 15 ani de nerecunoaştere diplomatică (primul război rece), destinderea a doua, ”a Zilelor de Apoi” (a holocaustului nuclear, n.n.) a început la jumătatea anilor ’50, sub Eisenhower şi Hruşciov, dar curând s-a surpat sub presiunea forţelor războiului rece şi a evenimentelor. Modelul, însă, a supravieţuit vreme de 30 de ani: pe timpul lui Hruşciov şi Kennedy, după criza cubaneză; sub Lyndon Johnson şi Leonid Brejnev, în umbra întunecată a Vietnamului; sub Richard Nixon şi Brejnev în anii ’70, cea mai costisitoare perioadă a destinderii (în termenii cheltuielilor militare, n.n.) şi pentru scurt timp sub preşedinţii Gerlad Ford şi Jimmy Carter, şi iarăşi Brejnev. De fiecare dată, destinderea a fost subminată serios, intenţionat sau neintenţionat, sau abandonată ca opţiune politică de către Washington, dar nu şi de către ceilalţi adepţi ai săi americani – am fost unul dintre ei în anii ’70 şi ’80, depun mărturie în acest sens. Apoi, în 1985, Ronald Reagan, campionul războiului rece, a lansat cu Mihail Gorbaciov o destindere reşapată, dar împinsă atât de departe, încât ei şi Bush sr., succesorul lui Reagan, au crezut tustrei că dânşii sunt cei care au pus capăt războiului rece. Întrebarea este, cum s-a putut ca destinderea, în ciuda a 3 decade de înfrângeri repetate şi defăimare politică, să rămână o politică americană vitală şi, în ultimă instanţă, triumfătoare, aşa cum au perceput-o cei mai mulţi? Înainte de toate, a putut pentru că Washingtonul a înţeles, treptat, treptat, că Rusia Sovietică este o super-putere egală cu America, cu interese naţionale în afacerile internaţionale comparabile, deci legitime. Această recunoaştere a devenit un concept de bază în relaţiile bilaterale şi a primit şi un nume: ”paritate”. Este adevărat că paritatea a debutat ca o recunoaştere deloc binevenită a unor capacităţi nucleare americano-sovietice egale în ce priveşte ”distrugerea reciproc asigurată”. O paritate deloc pe gustul unora, din pricina disputei mai adânci, ideologice, dintre cele două sisteme politice diferite, capitalism şi socialism – adică o chestiune de ”isme”. O ”paritate” ce nu implica şi paritatea morală. O paritate pe care, de fapt, forţele politice ale Americii nu au acceptat-o niciodată ca principiu şi pe care au combătut-o fără încetare. Ce este cu adevărat important este că toţi preşedinţii americani, de la Eisenhower la Reagan, au revenit la acest principiu al parităţii. Jack Matlock jr., un diplomat şi participant de vază la evenimentele americano-sovietice şi istoric al destinderii Reagan-Gorbaciov-Bush sr., ne spunea că, pentru Reagan, ”destinderea era întemeiată pe câteva principii logice”, primul fiind că, ”în relaţiile dintre ele, ţările implicate trebuie să se comporte ca egale”.
Trei elemente ale parităţii americano-sovietice par să fi fost extrem de importante. Primul, acela că ambele părţi au recunoscut sferele lor de influenţă, ”liniile roşii” care nu trebuiau să fie contestate niciodată. Acestă înţelegere a fost pusă la încercare ocazional, chiar violată, în 1962, în Cuba, dar lucrurile s-au liniştit imediat. A doua, că niciuna dintre părţi nu se va amesteca în mod excesiv în afacerile interne ale celeilalte. Şi aici au existat ceva tatonări, îndeosebi în chestiunea emigrării evreilor sovietici şi a dizidenţilor politici, dar, în general, totul s-a negociat şi s-a respectat. şi al treilea, Washingtonul şi Moscova au avut o responsabilitate comună pentru pacea şi securitatea reciprocă în Europa, chiar dacă au concurat economic şi militar, în alte părţi, în Lumea a III-a. Şi acest element a fost testat, în crize serioase, dar principiul de bază, al parităţii, nu a fost pus în discuţie.
În anii războiului rece, aceste dogme ale parităţii au împiedicat izbucnirea unui război deschis americano-sovietic. Ele au fost baza marilor succese diplomatice ale destinderii, de la summit-urile simbolice bilaterale, înţelegerile asupra controlului înarmărilor şi acordurile asupra securităţii europene bazate pe egalitate suverană, de la Helsinki, în 1975, până la multe alte forme de cooperare care astăzi au fost uitate. Şi, astfel, a fost posibil ca, în 1985-1989, ambele părţi să declare că războiul rece a luat sfârşit.
* * *
În prezent suntem într-un nou război rece cu Rusia, confruntarea ucraineană este ”frontul” principal, dar, înainte de toate, am intrat în acest conflict pentru că Washingtonul a renunţat la principiul parităţii. Şi ştim prea bine când, cum şi de ce s-a întâmplat asta. Cei trei lideri care au negociat sfârşitul fostului război rece americano-sovietic au spus în repetate rânduri, în anii 1988-1990, că totul s-a încheiat fără să existe ”vreun învins”, că ambele părţi, ne-au asigurat ei, ”sunt câştigătoare”. Dar, doi ani mai târziu, în decembrie 1991, când Uniunea Sovietică s-a prăbuşit, Washingtonul a făcut greşeala să lege cele două evenimente istorice, încheierea războiului rece şi dispariţia URSS, ceea ce l-a determinat pe fostul preşedinte Bush sr. să-şi schimbe hotărârea şi să declare, în Adresa privind starea Uniunii, din 1992, că ”Prin graţia lui Dumnezeu, America a câştigat războiul rece” şi să adauge că, acum, există doar ”o putere unică şi predominantă, Statele Unite ale Americii”. Această declaraţie dublă, adică respingerea parităţii şi afirmarea supremaţiei americane în relaţiile internaţionale, a devenit, şi a rămas, un fel de axiomă sacră pentru făuritorii ulteriori ai politicilor americane, o axiomă formulată de fosta secretară de Stat Madeleine Albright, din vremea preşedintelui Clinton, cum că ”America este naţiunea indispensabilă a lumii”. Ecoul acestor cuvinte s-a făcut auzit, după ani buni, la Academia Militară West Point, unde preşedintele Obama a spus şi el, în 2014: ”Statele Unite sunt şi rămân singura naţiune indispensabilă”. Acestă povestire triumfalistă americană ni s-a spus generaţiei noastre şi este învăţată de copii de aproape 25 de ani. Arareori este pusă în discuţie de vreun politician, sau un comentator american de vază. Ea a devenit un fel de religie ortodoxă bipartizană şi a dus la multe dezastre din politica externă americană, mai ales în ce priveşte Rusia.
De peste două decenii, Washingtonul a perceput Rusia post-sovietică ca o naţiune învinsă, inferioară, neînsemnată, ceva în genul Germaniei şi Japoniei, înfrânte după al Doilea Război Mondial. Prin urmare, a considerat-o ca un stat fără drepturi legitime şi interese comparabile cu ale Americii, nici la ea acasă, nici peste hotare şi nici măcar în propria ei zonă geografică. Gândirea anti-paritate a dat forme oricărei decizii politice majore a Washingtonului faţă de Moscova, de la cruciada încheiată cu un dezastru, din anii ‘90, pentru a recrea o altă Rusie, după chipul şi asemănarea Americii, până la expansiunea în curs a NATO la frontierele Rusiei, la ”cooperarea selectivă” actuală americano-rusă şi la promisiunile încălcate de a înceta ”promovarea democraţiei” în politicile interne ale Moscovei. În sensul celor spuse, două exemple deosebit de periculoase sunt legate direct de criza ucraineană. De ani, liderii americani au repetat că Rusia nu are drepturi la nici o ”sferă de influenţă”, nici chiar la frontierele sale directe, în schimb că, folosindu-se de NATO ca un vârf de lancie, sfera de influenţă a Americii poate fi lărgită până la acele frontiere, adică cea mai considerabilă extindere, în vremuri de pace, a acestei ”sfere”. În acelaşi timp, establishmentul politic şi cel mediatic din SUA l-au calomniat şi defăimat pe Putin aşa cum n-a mai fost demonizat nici un alt lider sovietic de la Stalin încoace, s-a creat şi pus în circulaţie ideea unei alte orientări politice decât paritatea, anume delegitimizarea şi răsturnarea guvernului Rusiei. Moscova a protestat în repetate rânduri împotriva acestei ”sfere de influenţă” americane sufocante, îndeosebi după războiul din Georgia, în 2008, dar urechile Washingtonului au rămas surde, iar faptele sale sfidătoare. În consecinţă, principiul celălalt, al non-parităţii, adoptat de Washington, a dus la criza ucraineană de astăzi, iar Moscova lui Putin a reacţionat aşa cum ar fi făcut-o sub oricare alt conducător naţional serios, ferm, a ripostat exact aşa după cum orice observator bine informat ar fi putut să ne spună că va riposta.
* * *
Dacă ideea de destindere nu va fi complet repusă în drepturi, împreună cu principiul esenţial al parităţii, noul război rece va conţine un risc tot mai mare de a duce la un război nuclear cu Rusia. Prin urmare, trebuie să facem toate eforturile pentru a ajunge la o nouă destindere. Timpul nu este de partea noastră, raţiunea, însă, da. Celor care spun că aceasta ar fi o politică de ”concesiuni”, sau ”de cerut scuze” lui Putin, le răspundem: nu, este patriotism american, nu numai din cauza evitării unui război devastator, dar şi din pricina faptului că adevărata securitate naţională a Statelor Unite, în multe direcţii vitale, şi în multe zone critice – de la proliferarea nucleară şi terorismul internaţional, la Orientul Mijlociu şi Afganistan – impune existenţa unui partener la Kremlin.
Celor care insistă că Rusia nu este îndrituită la nici o ”sferă de influenţă” le răspundem că problema nu este a unui imperialism de genul celui din secolul 19, ci o zonă rezonabilă de securitate la frontierele sale, fără forţe militare americane sau NATO în interiorul ei, chiar şi în Ucraina şi Georgia, ca să dăm cele mai semnificative exemple. Şi întrebăm: dacă Statele Unite au dreptul la asemenea zone de securitate nu numai în Canada şi Mexic, dar şi în întreaga emisferă occidentală, aşa după cum zice Doctrina Monroe, de ce nu ar avea şi Rusia aceleaşi drepturi în ce priveşte vecinătăţile sale? Celor care ne-ar răspunde că orice ţară care s-ar califica, oficial, are dreptul să intre în NATO, le răspundem: nu, NATO este o organizaţie de securitate, nu una de binefacere, iar expansiunea necontrolată a NATO nu a ameliorat defel securitatea nimănui, ci, din contra, a descurajat diplomaţia, aşa cum demostrează criza din Ucraina.
Celor care zic că Rusia nu are dreptul să beneficieze de asemenea favoruri egalitariste, întrucât Moscova a pierdut fostul război rece, cel de 40 de ani, le-am explicat cum anume s-a încheiat acel război. Iar celor care spun că America trebuie să continue ”promovarea democraţiei”, să încerce până şi o schimbare de regim în Rusia de astăzi, le repetăm ce am afirmat la o audiere în Congres, în 1977: ”Nu avem nici înţelepciunea şi nici puterea, sau dreptul, de a încerca direct să producem schimbări în interiorul Uniunii Sovietice. Orice guvern străin care devine implicat serios în politicile interne sovietice îşi va aduce lui şi altora mai mult rău, decât bine. Ceea ce Statele Unite pot şi ar trebui să facă este să influenţeze indirect liberalizarea sovieticilor, punând la punct o politică externă americană pe termen lung şi, în consecinţă, edificând un climat internaţional care să întărească tendinţele reformiste şi să le diminueze pe cele reacţionare din interiorul Uniunii Sovietice. Cu alte cuvinte, SUA ar trebui să promoveze destinderea”.
Acest adevăr a fost confirmat de evenimente după mai puţin de un deceniu, iar apoi a fost dat uitării. Astăzi, rămâne, în continuare, aplicabil în cazul Rusiei şi în cel al relaţiilor americano-ruse, şi ar trebui să înceapă cu aplicarea principiului parităţii în Ucraina. Cu alte cuvinte, ambele părţi ar trebui să cadă de acord cu o Ucraină independentă, dar nealiniată din punct de vedere militar, o Ucraină care să accepte o autonomie corespunzătoare pentru acele regiuni (din Est, n.n.) care luptă să-şi păstreze afinităţile istorice cu Rusia, dar şi pentru regiunile care doresc relaţii mai ample cu Vestul.
Traducerea în viaţă a zbuciumatelor acorduri de la Minsk a reprezenta un pas major în această direcţie. Unii spun că este prea târziu pentru o asemenea destindere, că în Ucraina a curs prea mult sânge. Gândiţi-vă, totuşi, care ar fi alternativele”.
Nota editorului
Există vreo lecţie pentru români şi România 2015 în textul profesorului Cohen şi, în general, în odiseea relaţiilor moderne americano-ruse din ultimii 100 de ani, de la 1917 şi revoluţia comunistă a lui Lenin încoace? Există. Există şi – o coincidenţă plăcută – este lecţia de aproape o viaţă a acestui autor. Din pricina existenţei sale americane, liber consimţite, el a fost adeseori aşezat de cititori, prieteni şi alţii, de partea Americii. Din pricina a ceea ce a scris, uneori, a fost şi este socotit de unii ca filo-rus, de partea lui Gorbaciov, a lui Putin, sau pur şi simplu de partea Rusiei. S-a întrebat şi el în trecut, pe sine însuşi, ”cu cine ţine”, dacă favorita sa este America, sau Rusia? şi a găsit un răspuns. Le respectă şi le admiră pe amândouă în egală măsură, ”la paritate”, cum ar spune profesorul Cohen. Dar, de ţinut, nu ţine cu nici una. De ţinut, ţine cu înţelegerea dintre ele, cu înţelegerea SUA-Rusia. De ce? Din motivul simplu că o posibilă concordie americano-rusă schimbă fundamental proverbul ”Când doi se ceartă, al treilea câştigă” în cu totul alt proverb, ”Când doi se înţeleg, al treilea câştigă”. Al treilea este România.
Singura politică externă autentică a României, profitabilă şi vădind respect profund faţă de poporul român, va fi cea care va promova destinderea şi înţelegerea SUA-Rusia.
Radu Toma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu