Adrian Severin
1. La numai câteva ceasuri de la anunțul potrivit căruia cererea DNA privind reținerea și arestul preventiv al senatorului Șova fusese respinsă de Senatul României, ambasadele SUA, Marii Britanii, Olandei și Germaniei au emis comunicate prin care au criticat respectivul act ca pe un blocaj inadmisibil al cursului justiției. Dincolo de inexactitatea diagnosticului (nu cursul justiției ci arestarea dlui Șova era blocată) ceea ce frapează este viteza de reacție. La puțin timp după aceea s-au declanșat manifestații de protest antiparlamentare în mai multe orașe ale țării, statul democrat fiind acuzat de subminarea statului de drept.
Hotărârea senatorilor – bună sau rea, corectă sau incorectă – se baza pe analiza informațiilor nepublice din dosarul cauzei, furnizate lor, în condițiile legii, de către DNA. Pe ce bază au tras atunci concluzii atât de radicale și atât de prompte diplomații statelor amintite dacă, tot potrivit legii, nu au avut acces la acele informații, ele fiind secrete??!!
Să reamintim că în faza de urmărire penală dosarul cauzei este nepublic (deci, secret) și că în „cazul Șova”, din câte se știe, „dovezile” înaintate Parlamentului în susținerea cererii de arestare preventivă ar fi umplut mai multe bibliorafturi. De asemenea să mai reamintim că în asemenea situații Parlamentul nu judecă vinovăția acuzatului (aceasta fiind exclusiv de competența justiției) ci numai oportunitatea ținerii în arest a acuzatului pe perioada cercetării și/sau judecății. (Cu alte cuvinte, parlamentarii nu judecă faptele acuzatului spre a stabili dacă el le-a comis sau nu și dacă ele reprezintă o încălcare a legii sau nu, ci apreciază, pe baza datelor oferite de procurori, situația de fapt din momentul formulării cererii de arestare spre a vedea dacă suspiciunile sunt serioase și plauzibile și dacă menținerea suspectului în libertate prezintă vreun pericol social sau vreun risc pentru conservarea probelor.)
Cu aceste precizări, revenind la întrebarea de mai înainte constatăm că ea poate primi trei răspunsuri alternative:
i. Ambasadele în cauză au avut la dispoziție informații secrete la care în mod legal nu aveau acces.
ii. Ambasadele în cauză au acționat neprofesionist pe baza unor zvonuri și speculații mediatice, fără a observa obligațiile care le revin potrivit Convenției de la Viena referitoare la relațiile diplomatice și fără a evalua consecințele destabilizatoare ale gestului lor.
iii. Ambasadele în cauză au acționat cu intenția de a încuraja manifestări publice care să destabilizeze statul român pe plan social și politic.
ii. Ambasadele în cauză au acționat neprofesionist pe baza unor zvonuri și speculații mediatice, fără a observa obligațiile care le revin potrivit Convenției de la Viena referitoare la relațiile diplomatice și fără a evalua consecințele destabilizatoare ale gestului lor.
iii. Ambasadele în cauză au acționat cu intenția de a încuraja manifestări publice care să destabilizeze statul român pe plan social și politic.
Să analizăm pe rând aceste trei ipoteze.
2. Cum au aflat ambasadele SUA, Germaniei, Marii Britanii și Olandei de la București, dar și Comisia europeană, informațiile secrete (nepublice) transmise de DNA Parlamentului României în cazul Șova, spre a putea conchide că hotărârea legislativului român de a nu ridica imunitatea la arest a acestuia este greșită și deci criticabilă?
În mod normal o putere străină obține informații secrete dintr-un alt stat prin acțiuni de spionaj. Cel care divulgă asemenea informații unor puteri străine comite o infracțiune. Peste tot în lume este la fel!
Aceasta ne duce la concluzia că aliații noștri (căci despre țări aliate este vorba) ne spionează; că în DNA sau/și în Parlament se găsesc agenți străini sub acoperire. Este admisibil așa ceva? Este posibil?
Germania, prin gura doamnei Merkel, cea ale cărei convorbiri telefonice au fost interceptate de spionajul american, a afirmat că „aliații nu se spionează între ei”. O afirmație contrazisă de SUA care, printre altele, au atras atenția că între predica cancelarului german și practicile țării sale ar exista o anumită distanță. Că o fi așa că nu o fi așa, rezidentul CIA de la Berlin a fost declarat persona non grata și pus cu bagajele la ușă.
Doamna Monica Macovei ne-a explicat, însă, că în orice caz România nu se califică pentru a intra în această dispută întrucât DNA (dar și ANI și alte instituții românești din „industria anti-corupției”) s-au organizat și funcționează cu bani occidentali (în special americani). Prin urmare, cel care plătește orchestra comandă muzica. În limbajul „politicii de piață”, cel care a investit capital are dreptul să supravegheze administrarea "întreprinderii" spre a se asigura de optimizarea profiturilor. Nici că se putea mai clar.
Singura problemă este că în speță nu vorbim despre comerț ci despre suveranitate. Asta cu condiția ca nu cumva suveranitatea României să fi fost tratată (în timpul regimului Băsescu-Macovei, cel puțin) ca o marfă și să fi fost vândută apoi pe piețele bursiere euro-atlantice. Un stat fără suveranitate încetează, însă, să mai fie subiect de drept internațional. El poate deveni, în consecință, o colonie. Dacă înțelegem asta înțelegem multe din cele ce se petrec astăzi nu pe teritoriul României ci pe un teritoriu desemnat cu numele convențional România.
Spusele doamnei Macovei sunt confirmate de însărcinatul cu afaceri al SUA la București. Într-un recent interviu televizat acesta a precizat că guvernul său s-a implicat în organizarea DNA, oferind asistență tehnică (școala românească de drept se pare că nu mai este capabilă să pregătească magistrați) inclusiv prin aducerea procurorilor români la cursuri în America. Să se fi procedat, oare, cu acest prilej și la recrutarea unor procurori români de către serviciile de informații aliate americane? Utilitatea unor asemenea agenți deținători de informații ultrasensibile referitoare la elitele politice, economice, intelectuale, militare ale României, precum și de capacități pentru punerea în operă de „măsuri active” / „ operațiuni asimetrice” prin care câțiva „prieteni buni” ai Americii să facă loc unor „prieteni și mai buni”, este dincolo de orice dubiu.
Pentru ca asemenea recrutări să nu fie interpretate ca instigări la trădare venite tocmai din partea unor aliați, este posibil ca, așa cum merge vorba, unii dintre procurorii în discuție – desigur cei mai "incoruptibili" – să fi primit și cetățenia țărilor care i-au recrutat. Astfel ei au scăpat de problemele de conștiință, la pachet cu primirea unei garanții de impunitate. Dacă este așa înseamnă că nu mai lucrează în favoarea unui stat străin ci pentru statul ai cărui cetățeni sunt și care, în schimbul loialității, îi va apăra împotriva oricărei urmăriri din partea statului – pe deasupra corupt – pe teritoriul căruia acționează, România.
Pe de altă parte, aceasta ar însemna că cetățenii români sunt puși sub acuzare și trimiși în judecată de cetățeni străini, în conformitate cu interesele unor state străine, fie ele și prietene. Pentru națiunea română așa ceva ar trebui să fie inacceptabil.
Justiția nu este neutră din punct de vedere național. Legile sunt adoptate în scopul creerii unei ordini naționale care servește interesele unei națiuni. Aplicarea lor de către puterea judecătorească impune interpretări și puneri în context menite a apăra națiunea în cauză prin salvgardarea ordinii ei. Dacă interpretarea are loc în lumina altor interese naționale decât cele în lumina cărora o lege a fost adoptată, se ajunge la subminarea ordinii circumscrise de ea; deci la vulnerabilizarea națiunii pe care prin aplicarea legii justiția este chemată să o apere. Analiza a ceea ce se întâmplă astăzi în România sub ochii noștri ne furnizează serioase argumente pentru a trage concluzia că justiția română s-a deznaționalizat și, pe cale de consecință, lucrează fără a ține seama de interesele naționale românești; atunci când nu lucrează de-a dreptul împotriva lor.
Cred că în UE este nevoie de un sistem de justiție de tip federal, atât timp cât uniunea se așează pe baze federale. În condițiile globalizării este nevoie și de o justiție transnațională / internațională. Aceasta nu însă pe seama și prin deznaționalizarea justiției naționale. Autoritățile judiciare române nu pot funcționa ca instanțe federale nici măcar atunci când între interesele românești și cele europene există o perfectă coincidență. O asemenea abordare ar presupune ca în toate statele membre să se întâmple le fel. Ceea ce nu este încă situația. Ca să nu mai vorbim că deocamdată nici toate interesele și resursele naționale nu au fost federalizate în cadrul UE; și probabil niciodată nu va fi așa. Când justiția germană sau cea spaniolă sau cea italiană judecă pe criterii naționale, nu se poate ca justiția română să judece pe criterii transnaționale - de fapt, anaționale.
Pe acest fond apare ca urgentă "românizarea" justiției românești. Evident, nu din punct de vedere etnic ci din punct de vedere civic. Pentru început Ministerul Justiției ar putea cere tuturor procurorilor, care funcționează sub autoritatea sa, să declare pe proprie răspundere, sub sancțiunea prevăzută de lege pentru falsul în declarații, că nu dețin decât cetățenia română. Apoi ar trebui adoptată o legislație care să interzică magistraților deținerea de mai multe cetățenii.
Întrebat dacă a intervenit vreodată la DNA (sau în justiție) în cazuri concrete - dincolo de programele de instruire ale magistraților și de asistența tehnică acordată instituțiilor judiciare - același însărcinat cu afaceri al ambasadei SUA a răspuns halucinant: "Nu...nu cred!" În limbajul de specialitate asta se numește "a nega fără să negi". Or, a nega fără să negi înseamnă .... a confirma.
Prin urmare se intervine și în cazuri concrete. Uneori intervenția este chiar transparentă. Cum altfel am putea caracteriza declarația amabasadelor care au blamat Senatul României pentru a nu fi autorizat arestarea preventivă a senatorului Șova.
Dacă DNA, așa cum o spune dna Macovei, este o instituție internațională - construită cu fonduri străine, după o concepție străină și cu cetățeni străini - înseamnă că diferența de opinii între aceasta și Parlamentul României își pierde caracterul intern pentru a căpăta o natură internațională. Justiția română internaționalizată (sau mai bine spus deznaționalizată) face ca statul nostru de drept, care nu mai este românesc, să intre în coliziune cu statul democratic (încă) român în încercarea de a-i modifica ordinea după alte priorități decât cele ale demosului (poporului) român. Teoretic ceea ce va rezulta va fi un stat poate mai performant dar el nu va fi nici românesc nici democratic.
3. Să analizăm acum a doua ipoteză. Nu ar fi vorba de controlul extern asupra justiției române ci pur și simplu de incompetență și iresponsabilitate. O incompetență și o iresponsabilitate care sunt și ele amenințări la adresa stabilității și securității la nivel local românesc și regional est-european.
Pe data de 1 aprilie 2015 Academia Diplomatică Americană, prezidată de distinsul ambasador Thomas Pickering, a dat publicității un raport devastator cu titlul extrem de explicit: "Diplomația americană în pericol; Departamentul de Stat disprețuiește legea". Raportul vorbește despre numirile politice care au invadat diplomația americană, despre deprofesionalizarea personalului diplomatic, despre faptul că serviciul extern american a fost pus în slujba unor grupuri private de interese care se bucură de protecția politică a unor demnitari de stat, cumpărată prin finanțarea campaniilor electorale. Se mai adaugă lipsa de disciplină tactică și pierderea simțului ierarhiei, „militarizarea” gândirii diplomatice dar și noul obicei al amestecului fățiș în politica internă a statului acreditar, ca și lipsa oricărui interes pentru starea de spirit, tradițiile și aspirațiile cetățenilor acestuia.
Toate aceste slăbiciuni, care explică declinul politicii externe americane din ultimii ani, se regăsesc și la diplomații americani – dar nu numai – acreditați în România. Amestecul în treburile interne ale României - cum ar fi de acum celebrul (non)caz Șova - nu este doar un exemplu de încălcare a legii internaționale ci și o explicație pentru sentimentul antiamerican și, în general, antioccidental care se instalează tot mai mult în România. Asemenea sentimente vor lăsa în curând fără bază populară alianțele occidentale europene și euro-atlantice ale României.
Este uluitor să constați cât rău a făcut relațiilor româno-americane sau româno-germane această pseudo-diplomație agresiv didacticistă, care îmbină narcisismul cu aroganța. Dacă interesul obiectiv pe care puterile euro-atlantice îl au în și în legătură cu România s-ar fi tradus în preocupare vie pentru ceea ce românii gândesc și simt, s-ar fi putut evita la timp alunecarea românilor spre occidentalo-scepticism și s-ar fi introdus corecțiile necesare. Cum este posibil ca aceasta să nu se fi întâmplat iar capitalele să nu fi intervenit? Aflăm aici o sursă de insecuritate atât pentru români, care se desprind treptat din alianțele lor firești, cât și pentru aliații occidentali de azi, care se vor vedea lipsiți de unul dintre cele mai importante avanposturi în Europa centrală și orientală, și mai ales în regiunea strategică a Mării Negre.
Un asemenea nivel de eroare este neverosimil să fie întâmplător. Greșeala grosieră echivalează cu intenția malignă.
4. Aceasta ne duce la a treia ipoteză. Aceea că amestecul în afacerile interne ale României în legătură cu "cazul Șova" a avut la origine intenția de a încuraja mișcări de stradă ca reacție de protest față de ceva ce nu se întâmplase (sic!). Majoritatea românilor sunt nemulțumiți de prestația justiției românești. Instinctul îi îndeamnă, însă, să se revolte împotriva oricăror încercări de a-i opri cursul. Aceasta cu atât mai mult cu cât blocajul vine din partea celei mai demonizate instituții din România, Parlamentul.
Când patru ambasade reprezentând patru importante state aliate ale României, foarte respectate și ocupând un loc de invidiat în mitologia românească, cărora li se alătură Comisia europeană, dau alarma strigând "Justiția în pericol! Săriți să o apărați!", românii, de regulă liniștiți, simt imboldul de a pune mâna pe topor și a ieși în stradă. Acolo, desigur, mulți uită de ce au venit dar dacă tot au ajuns atunci dau glas tuturor nemulțumirilor și frustrărilor lor. Așa se poate întâmpla ca, jucându-te cu chibritul în jurul butoiului cu pulbere, să arunci casa în aer.
Un asemenea joc este cu atât mai periculos azi, când casa vecinilor este atacată de tâlhari iar noi trebuie să fim cu toții mobilizați spre a face față unei posibile contagiuni a tâlhăriei.
În măsura în care aliații noștri euro-atlantici au nevoie să se consolideze pe un front în centrul căruia se află România, interesul lor este acela ca viața politică, socială și economică românească să fie cât mai stabilă. Combaterea corupției este, fără îndoială, necesară. Ea nu se poate realiza, însă, pe cale revoluționară. Statul de drept trebuie încurajat. Nu însă telejustiația și justiția străzii; ambele letale pentru ordinea de drept autentică.
În asemenea circumstanțe rămâi uimit, pe de o parte, să constați că ambasadele unor state aliate și mai ales interesate să consolideze legea și ordinea în România, se fac vectori de comunicare a unor informații mincinoase și alarmiste. Greu de crezut că diplomații în cauză nu au știut exact conținutul legislației române și nu au putut înțelege exact semnificația și efectele hotărârii Parlamentului român.
În al doielea rând, este uluitoare calea aleasă pentru intervenția în favoarea statului de drept aflat sub o presupusă amenințare. De ce când aveau la dispoziție canalele diplomatice - ba potrivit Convenției internaționale referitoare la relațiile diplomatice acelea erau singurele canale la care aveau dreptul - a fost preferată comunicarea prin mass media? Așa comunică între ele statele aliate? Nu este vorba aici doar de amenstecul în afacerile interne - prohibit de dreptul internațional - ci și de amestecul în politica internă, în luptele politice intestine românești.
Aceasta pune în pericol nu numai stabilitatea României ci și securitatea relațiilor actorilor euro-atlantici cu România, precum și cea a intereselor euro-atlantice în România pe termen lung. De aici întrebarea, pentru cine lucrează de fapt cei care promovează o asemenea pseudo-diplomație?
Încercând să răspundă unei asemenea întrebări un distins diplomat american care îmi este prieten mi-a împărtășit recent versiunea sa cu referire la personalul ambasadei americane la București: "Mă tem că o mare parte a diplomaților noștri din țara ta pontează și pe alte state decât cele ale ambasadei noastre."
Iată o versiune interesantă. O alta sugerează că marile puteri au avansat pe calea unui compromis secret suficient de mult spre a dori acum să se asigure că România nu le va încurca socotelile.
5. Problema impune, în mod normal, intrarea în acțiune a diplomației românesti. Pe de o parte, prin chemarea la ordine a diplomaților străini care au încălcat normele diplomatice. Pe de altă parte, prin inițierea unor discuții clarificatoare în capitalele respective. În plus este necesară intervența rapidă a serviciilor specializate. SRI și FBI, de pildă, pot afla aici un teren rodnic de cooperare.
Deocamdată, însă, oficialitățile române par lovite de o inerție suspectă. Ele caută protecție externă iar nu parteneriate externe și se comportă ca și când integrarea internațională nu ar însemna sinteză ci dizolvare, nu ar avea ca scop conviețuirea pașnică a națiunilor într-o ordine democratică transnațională ci dispariția lor într-un imperiu fără identitate. În aceste împrejurări apare urgentă "autoapărarea cetățenească". Astfel ar fi necesar ca toți vechii diplomați români să își reactiveze contactele personale din capitalele occidentale pentru a-i preveni pe colegii lor de acolo asupra pericolelor continuării actualului derapaj și pentru a-i mobiliza întru oprirea lui. Vor constata cu siguranță că găsesc un mare ecou pozitiv.
Dacă lucrurile nu se îndreaptă România va trebui să își reconsidere politica de alianțe. Nu este o alegere ușoară și nu va fi ușor. Ea ne este impusă, însă, de evoluții străine nouă pe care suntem obligați să le gestionăm potrivit intereselor noastre. Independența justiției române trebuie privită nu numai din perspectiva supremației legii ci și din aceea a supremației voinței poporului român. Independența justiției fără independență națională este zadarnică, ireală și până la urmă nocivă. Internaționalizarea justiției, da! Denaționalizarea justiției române, nu!
Da click aici ca sa vezi totul!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu