Cu ocazia asta, CRED ca am inteles si de ce Radu vede o alta 'rezolvare' decat mine, una pe care eu as numi-o simbolica, la aceasta datorie. Nu-s convins de propria-mi interpretare, asa ca vom urmari cum se desfasoara lucrurile. Pana una-alta, respect si suport 100% acest proiect Golban.
Pentru drum, trebuie retinut ca germanii n-au prieteni dintre cei in genuchi. Si nici mila.
Economistul Radu Golban a descoperit in timp ce isi facea documentarea pentru teza doctorala ca Germania are o datorie istorica catre Banca Nationala a Romaniei de peste 18 miliarde de euro, informeaza Realitatea.net.
Radu Golban a spus in cadrul unei emisiuni la Realitatea TV, ca in timp ce toate tarile cauta sa aiba o valuta ieftina pentru a-si promova exporturile, Romania cauta sa aiba un leu puternic ca sa se califice ca bun importator.
“Eu i-as spune Banca Anationala a Romaniei. Toate tarile cauta sa aiba o valuta ieftina pentru a-si promova exporturile. Noi cautam sa avem un leu puternic ca sa ne calificam ca buni importatori. Un leu puternic nu inseamna altceva decat sa exportam forta de munca. Am auzit “Tine leul tare!”. O tara nenaturala, precum e Romania, cu un deficit pe balanta comerciala, care importa mai mult decat exporta nu poate avea o valoare mai mare. Noi vrem sa ne calificam ca buni importatori si maine”, a explicat economistul.
Radu Golban a spus, referindu-se la guvernatorul BNR, ca “un expert nu ar trebui sa aiba tupeul sa minta cetatenii”, caci printr-un leu puternic nu facem decat reimpatrierea profiturilor companiilor din strainatate ai crearea a noi locuri de munca tot in strainatate.
Despre “datoria istorica” a Germaniei catre Romania
Datoria istorica a Germaniei catre Romania, spune Radu Golban, este un “subiect ingrat”. “Este un subiect ingrat. Ai Grecia se afla intr-o situatie similara. Tarile mici nu au puterea politica de a articula aceasta problema. Ai este o problema in primul rand politica”, a spus economistul.
Economistul a precizat ca problema nu se pune din punct de vedere juridic, ci din punct de vedere politic. De fapt, acesta ar putea constitui un precedent care ar putea incuraja ai alte tari mici.
Cat despre cum ar putea returna Germania banii Romaniei, acesta a precizat la REALITATEA TV ca nu se aateapta sa fie platita, ci doar recunoscuta. “Nu am sustinut ideea in forma unui transfer bancar, ci un transfer moral. Vorbim de o contabilitate corecta ai onesta intre prieteni. Germania are o responsabilitate morala fata de Romania”, a spus Radu Golban la Realitatea tv.
Acesta a mai spus ca singura tara care si-a recuperat banii din Germania a fost Elvetia. “In 1956 a recuperat 60% din disponibilul de la Casa de Compensatii”, a spus Radu Golban.
“Avand resedinta in Basel, mi-a fost facil sa accesez arhiva Bancii Reglementelor. Am analizat raportul numarul 14 al institutiei, care trateaza in mod special cumularea soldului roman si tehnicile Germaniei de a reduce acest sold sau “varfurie” neacoperite ale comertului in compensatie intre cele doua tari. In ciuda diferitor tehnici ale Germaniei de a reduce soldul – fie prin decontarea stationarii trupelor germane in Romania din soldul curent sau achitarea unor datorii ale Romaniei fata de Germania in 1944 tot din soldul curent, acesta a crescut in favoarea Romaniei in ritm accelerat. In 1944 de la circa 900 de milioane la 1200 de milioane de Reichsmark.”.
Astazi, valoarea initiala pe care institutia condusa de Mugur Isarescu ar putea s-o recupereze de la Germania ar fi de 18,8 miliarde de euro, conform unor calcule efectuate de membrii comisiei Bergier, din Elvetia.
Pe langa demersurile publicistice, au fost efectuate si demersuri pe langa autoritatile statului roman: “Astfel, prin amabilitatea d-lui Eugen Anca (n.r. om de afaceri de origine romana, care s-a preocupat de tezaurul romanesc de la Moscova) s-a depus o adresa la BNR, inregistrata cu nr. 783/17.06.2010; BNR a raspuns prin adresa nr. XVIII/3600/16.07.2010. In data de 17.06.2010 am transmis o petitie Preaedintelui Romaniei, dl. Traian Basescu, care – prin consilierul Gabriel-Cristian Piscociu – a raspuns cu adresa nr. DRA2/19148/09.07.2010 (petitia fiind ulterior trimisa la Ministerul Afacerilor Externe)”, a spus Golban.
“Un demers legal pentru recuperarea soldului nu a fost demarat. Pana acum, toate actiunile s-au concretizat doar in interpelari, adrese si articole publicate. Deja este cunoscut faptul ca, pe 16 august 2010, d-na Ulla Jelpke, parlamentar german, a adresat Guvernului Germaniei o interpelare, solicitand un punct de vedere oficial in aceasta problema.”
Golban este convins ca in cele din urma datoria poate fi achitata: “Altfel, eu si colaboratorii mei, nu ne-am mai fi angajat intr-un demers fara sorti de izbanda”, a mai spus economistul din Elvetia.
Germania ii datoreaza Romaniei peste 18 miliarde de euro, suma care provine dintr-un contract de Clearing semnat intre Guvernele Romaniei ai Germaniei la 23 martie 1939.
Prin contract, Romania se obliga sa livreze marfuri diverse catre Germania, care urma sa le achite la un pret mai mare cu 10% fata de valoarea medie a preturilor mondiale. Germania urma sa achite facturile prin Casa Germana de Compensatie, dar platile trebuiau efecuate numai catre BNR, in marci germane imperiale. BNR, la randul ei, achita in lei romanesti exportatorilor.
Germania ai-a achitat in primii ani datoriile fata de statul roman, dar in contextul razboiului s-au acumulat datorii la plati. Ministerul de Finante din Germania a emis, la data de 7 septembrie 1944, un document oficial ce avea caracter intern, prin care recunoatea ca are obligattii de plata neachitate la termen, catre 31 de state, protectorate si teritorii. Romania ocupa locul patru cu suma de 1.126.344 marci germane imperiale.
Exporturile Romaniei catre Germania au continuat sa fie derulate ai dupa 23 august 1944 ai deai marfurile romaneati exportate in Germania erau din ce in ce mai reduse, totalul facturilor pe care Germania trebuia sa le plateasca Romaniei se ridica la aproape 1,3 miliarde de marci imperiale germane, ceea ce ar reprezenta in prezent 18,8 miliarde de euro.
BNR le-a platit exportatorilor romani, la zi, toate facturile, dar nu a mai solicitat plati compensatorii de la nemti.
Drept la replica
Adrian Vasilescu, BNR: Pe ce date îşi bazează discursul profesorul Golban? (1)
Era în Joia Mare, seara, când o televiziune de ştiri i-a încredinţat ecranul, timp de două ore, unui român din Elveţia: profesorul Radu Golban. Aşa cum singur se prezintă, s-a născut la Timişoara, a emigrat în Germania în 1988, dobândind cetăţenia germană, apoi s-a stabilit în Elveţia. Iar de pe Twitter mai aflăm că a studiat politologia şi dreptul, are un masterat în studii europene avansate şi este doctor în ştiinţe economice. Publicul din România îl cunoaşte din câteva dezbateri televizate, patru sau cinci în ultimii trei ani, în care a vorbit despre o datorie istorică a Germaniei către România, pe care domnia sa ar fi descoperit-o în arhivele Băncii Reglementelor Internaţionale de la Basel. În emisiunea din Joia Mare nu a mai fost o dezbatere; profesorul Golban a avut şansa unei formule de „unu la unu“ – domnia sa şi moderatorul. A avut deci destul timp, între orele 21 şi 23, să povestească pe îndelete propria versiune a datoriei Germaniei faţă de România, fără să aducă vreo noutate la relatările precedente, la care a adăugat două povestiri în primă audiţie: despre provenienţa aurului din rezervele Băncii Naţionale a României şi despre efectele cursului leu-euro, care se „încăpăţânează“ să fluctueze pe o piaţă valutară stabilizată. Voi dezvolta, în alte comentarii, subiectele privind datoria germană şi provenienţa aurului de la BNR. Pentru a mă referi, astăzi şi miercurea viitoare, la judecăţile profesorului Golban legate de cursul de schimb leu-euro.
Câteva agenţii de ştiri au titrat: „Atac dur la adresa BNR“. Plecând de la remarca profesorului Golban că BNR ar fi de fapt „Banca Anaţională a României“. De ce? Pentru că „în timp ce toate ţările caută să aibă o valută ieftină, ca să-şi promoveze exporturile, noi căutăm să avem un leu puternic pentru a ne califica drept buni importatori“. După care a adăugat: „Un expert (referindu-se desigur la specialiştii din BNR care vorbesc despre stabilitatea pieţei valutare) nu ar trebui să aibă tupeul să mintă cetăţenii, căci printr-un leu puternic nu facem decât reîmpărţirea profiturilor companiilor din străinătate şi crearea a noi locuri de muncă tot în străinătate“. Atacul o fi dur, dar pe ce se întemeiază?
Admit că profesorul Golban poate fi un om de bună-credinţă. Şi că, repezindu-se să afirme, în Joia Mare, că experţii „Băncii Anaţionale a României“, vorbind despre stabilitatea cursului leu-euro, „au tupeul să mintă cetăţenii“ – să-i mintă că un leu stabil îi face bine ţării, deşi în realitate îi face rău – crede într-adevăr că a venit cu gândul bun de a le deschide ochii telespectatorilor care l-au ascultat timp de două ore. Dar, în acest caz, e o problemă gravă cu titlul de doctor în economie al domnului profesor. Pentru că a lua o formulă generală, că „o monedă depreciată face bine exportului“, şi a încerca s-o aplici în orice situaţie concretă, fără a ţine seama de împrejurările specifice şi de particularităţile unei ţări, e o foarte gravă eroare.
O istorie a exporturilor României, din ultimele trei decenii, ne ajută să desprindem concluzii importante. Înainte de decembrie ’89, timp în care s-au născut multe legende înfrumuseţate despre exporturile industriei româneşti, care mai dăinuie încă, niciodată România nu a exportat mărfuri care să aducă, într-un singur an, încasări de peste 10 miliarde de dolari. Între 1991 şi 1999, perioadă în care deprecierea leului a fost explozivă, în condiţiile unor neîncetate corecţii ale cursului leu-dolar, încasările din exporturi, an de an, au fost între 3,4 miliarde de euro şi 7,9 miliarde de euro. Am dat cifrele în moneda europeană fiindcă Statistica a recalculat în euro încasările în dolari. În 2000, pentru întâia dată în istoria României, încasările din exporturi au depăşit 11 miliarde de euro. De aici înainte, deşi leul mai mult s-a apreciat decât s-a depreciat, exporturile au tot crescut: 15,6 miliarde în 2003, apoi 22,2 miliarde în 2005 şi 29,5 miliarde în 2007, anul cu aprecierea cea mai puternică a leului. Şi creşterea a continuat: 33,7 miliarde în 2008, apoi o scădere uşoară în primul an al crizei, la 29 de miliarde, după care urcuşul nu s-a mai oprit: 37,3 miliarde în 2010, apoi 45,3 miliarde în 2011 şi 45 miliarde în 2012. Voi nota că, în 2012, numai exporturile României în Germania, de 8,4 miliarde de euro, depăşesc întregul export al României din 1999, de numai 7,9 miliarde de euro.
Da, România şi importă. Dar contul curent a ajuns deja pe sold excedentar, iar balanţa comercială aproape că s-a echilibrat. Importăm autoturisme, electrocasnice, haine, alimente şi multe alte bunuri de consum, dar toate laolaltă nu depăşesc 16,9 la sută din totalul importurilor. În timp ce 83,1 la sută din importuri reprezintă fie tehnologii pentru modernizările unor companii, fie materii prime, toate susţinând exporturile în creştere neîncetată. Şi atunci, ce efect ar trebui să aibă cursul de schimb: să se deprecieze puternic ca să descurajeze 16,9 la sută din importurile pentru consum ori să fie stabil şi să încurajeze 83,1 la sută dintre importurile care sprijină exporturile? Detalii – miercurea viitoare.
peromaneste lui Radu Golban si cititorilor peromaneste:
Prietene din spatiul (pe)romanesc virtual, Vasilescu trage o salva in directia uneia din asertiunile pe care amandoi le facem, anume ca un leu foarte puternic si stabil nu serveste numaidecat exportatorilor romani. Da el si niste cifre acolo, insa nu mi-e clar de ce ia ca baza de comparatie 1999.
In agregat se pot demonstra multe, inclusiv teze contrarii--daca musiu Vasilescu, acest mosTeaca al comunicatiilor bancar-financiare ar fi 100% onest, ar prezenta exact situatia granular, dela an la an. Am putea descoperi, de exemplu, ca exportam mai mult numai daca includem multinationalele care repatriaza profitul, lasand in Romania o 'mizerie' de 16%.
Ideea este ca avand multe din materiile prime din resurse proprii si accesibile in lei, in cazul unei munci platite cu lei romanesti, face ott sensul din lume sa relaxezi usor rata de schimb in sensul castigarii unui avantaj comparativ din preturi. Alt avantaj este cresterea volumului tranzactiilor interne si descurajarea importurilor, macar temporar pana se ridica productia autohtona pe picioare. Pe de alta parte, la importuri de materii prime si/sau imprumuturi executate in alte monede decat leul, politica aceasta poate fi problematica.
Ne dam seama ca o asemenea analiza trebuie sa includa: 1) guvernul, 2) producatorii (autohtoni si straini) si 3) sindicatele. banca nationala vorbeste de una singura, nu in concert sau cuartet cum i-ar sade bine.
Abia astept salva a doua a acestui mosTeaca, intre timp hai sa vedem cine/ce musca!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu