Lecţia Botez pentru romanii de legatura

Catalin Tache ne anunta ca se schimba garda in serviciile secrete, ocazie cu care lui George Maior, actualul sef SRI, i se prevede o mutare in pozitia de ambasador in SUA, la cererea americanilor, ni se spune.

Sunt convins ca cititorii peromaneste au bagat de seama ca din ce in ce mai multe se intampla  in Romania 'la cererea americanilor'.  Mi-e greu sa spun in ce masura americanii cer relativ la romanii isi acopera nenorocirile cu asazis 'cereri americane'.  Desigur, adevarul o fi undeva la mijloc, insa un lucru mi-e clar, si am spus asta deja peromaneste: cei de afara lucreaza cu materialul clientului.

Americanii nu pot decide asa mult, altfel baietii destepti din Romania ar fi fost demult istorie sau Mircea Geoana presedinte.  Romanul, intelegand sa raspunda geografiei cu o fire tranzactionala, alimenteaza inclusiv pe americani cu vrute si nevrute, (citeste, rapoarte) si asta sevede din continutul telegramelor wikileaks.

In scopul unei viitoare limpeziri a acestei relatii vitale dintre Romania si SUA, hai sa stabilim cateva fapte, dupa care sa oferim exemplul lui Mihai Botez ca un bun roman-american care a inteles cum sa mai-bine-serveasca si ţara natala, si pe cea adoptiva.

Fapte

 SUA este o ţara mare cu un sistem de funcţionare complex, pe masura ei, in termeni absoluti si relativi.  De fapt, sistemul SUA e atat de complex incat  chiar presedintele tarii nu poate face/obtine intotdeauna nici lucruri/rezultate simple pe care le vrea.  In general, cei mai multi americani stiu foarte putin despre lumea larga, iar Romania rimeaza acestora cu Nadia, Ilie Nastase sau Ceausescu.  Politica externa e trasata de presedinte, in linii mari, gestionata de ministrul de externe si implementata de un aparat birocratic profesional.  Profesionistii din Ministerul de Externe (State Department) al SUA sunt in general oameni destepti, care au microbul politicii externe si care lucreaza in general pe mai putini bani decat cei cu pregatire similara din banci sau corporatii.  Din cand in cand, profesionistii externelor americane sunt dati peste cap de imperative trasate de politicieni la cererea lobby-stilor.  Lobby-ul, o institutie foarte americana, este entitatea la indemana societatii civile in eforturile acesteia din urma de a influenta politicul.  In timp, institutia lobbyului a fost monopolizata in mare parte de catre interese financiare.  

Asa se face ca relatia SUA cu vreo ţara a lumii nu urmareste intotdeauna principii cat, cel putin temporar, interesele vreunui lobby. O ţara ca Romania poate accede la NATO si Uniunea Europeana pe baza principiilor unui presedinte (George Bush), cum foarte bine poate fi subiectul presiunilor lobby-ului organismelor modificate genetic sau al medicamentelor cu preţ liberalizat, in conjunctie cu interesul (personal sau de partid) vreunui ministru de resort (neo-)liberal din Romania. Ca si cum tot din interesul vreunui lobby, SUA a fost reprezentata in Romania de multi ambasadori neprofesionisti (adica nu din randul profesionistilor dela Externe) in ultimii 23 de ani. Oricum, ne putem da seama ca cei mai de soi functionari dela Externele SUA nu isi aleg posturi in Romania, si asta cam e valabil pentru mulţi dintre strainii ce se prezinta la post in Romania.

Lecţia Botez pentru romanii de legatura

Mircea Geoana a fost ambasadorul roman in SUA la scurt timp dupa Mihai Botez.  Desi SUA l-a sprijinit prin declaratii ale vreunui ambasador american la Bucuresti, Geoana n-a avut ce a trebuit sa izbuteasca in politica interna romaneasca.  In alte cuvinte, sprijinul american nu pare a fi suficient, nici macar americanii nu sunt omnipotenti la Bucuresti.  Cu Mihai Botez a fost alta poveste.  Se pare ca Botez a inteles foarte bine problemele sistemului romanesc inca din anii '70, a luptat deschis pentru corectarea problemelor cu riscuri pe masura, dupa care a obtinut azil politic in SUA, la sfarsit de ani '80, pozitie din care a inteles sistemul american si s-a pus in slujba relatiei romano-americane cu o vigoare de neintalnit de atunci incoace.  Am sa prezint in continuare o compilatie de materiale de pe internet despre Mihai Botez, pentru a da idee studentului relatiei romano-americane despre ce si cum.  Sicofantii nu ajuta, romanii trebuie sa ridice relatia romano-americana cat mai aproape de nivelul principiilor.  Acest deziderat nu este o himera pentru cel care intelege stratificarea sistemului american si cum se lucreaza dela un nivel la altul.  Americanul obisnuit invata repede si nu de putine ori sare in apararea celui slab dar principial--chiar si la un cost.



Execuţia lui Mihai Botez. Disidentul transformat în agent al Securităţii
Gabriel ANDREESCU |

Cariera lui Mihai Botez are şi elemente care făceau plauzibile contactele lui cu Securitatea.

Matematician talentat, lucrase de tînăr într-un domeniu în care şcoala românească obţinuse succese. A beneficiat de contextul, sau de norocul, să se facă remarcat. Şi-a susţinut teza de doctorat la Centrul de Statistică Matematică al Academiei Române, la 26 de ani, şi l-a cunoscut pe Mircea Maliţa, atunci adjunct al ministrului Afacerilor Externe, care l-a propus pentru CEPECA – Centrul pentru perfecționarea cadrelor de conducere din întreprinderi din București, înființat pe baza unui acord tripartit dintre Guvernul român și două Agenții specializate ale ONU, Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) și Biroul Internațional al Muncii (BIM).

În 1970, Mihai Botez s-a înscris în PCR din motive numite, chiar de el însuşi, mai degrabă oportuniste. Cu ajutorul lui Malița, devenit între timp ministrul Învățămîntului, înființează Laboratorul de Cercetări Prospective al Universității din București, unde va scrie un apreciat curs de metodologie a studiilor de prognoză. În 1974, la propunerea Federației Internaționale a Studiilor asupra Viitorului, Laboratorul de Cercetări Prospective devine Centrul Internațional de Metodologie a Studiilor asupra Viitorului și Dezvoltării, afiliat Universităţii din Bucureşti. Conduce Centrul pînă în anul 1977, cînd, după cutremur, acesta a fost desființat împreună cu alte instituții.

Poziția la Centrul Internaţional de Studiere a Viitorului şi Dezvoltării, afiliat la Federaţia
mondială de profil, implica intense contacte cu cercetători din afară şi, se poate afirma, ar fi fost ideal pentru plasarea unor spioni. De-a lungul vremii, Botez trebuie să fi avut contacte cu
ofiţeri de Securitate, căci era obligat să declare întîlnirile sale în virtutea prevederilor Legii 23/ 1971, înăsprite în anii următori, privitoare la declararea contactelor cu străinii. A primit o bursă la Institutul Woodrow Wilson din Washington. Profilul Centrului Internaţional, autoritatea din umbră a lui Mircea Maliţa erau un motiv în plus ca, pe timpul stagiului din Washington, să fi menţinut legături cu Ambasada română.

Carierele de după revoluţie spun şi ele multe despre trecutul ascuns al celor ce au căpătat poziţii de demnitate la începutul anilor ’90. Cum să înţelegem apropierea lui Mihai Botez de regimul Ion Iliescu? Propunerea, reală sau mai degrabă de imagine, să devină prim-ministrul coaliţiei cîştigătoare a alegerilor din 1992? Numirea lui, în acelaşi an, ca reprezentat al României la ONU, iar în 1994, ca ambasador la Washington? Să nu fi fost limpede şi pentru
el că preşedintele de atunci al României, împreună cu partidul său, era responsabil pentru propulsarea eșalonului doi comunist în fruntea sistemului politic şi economic post-decembrist?

Există răspunsuri posibile la aceste întrebări. Legăturile din anii ’70 cu Sergiu Celac, devenit
primul ministru de Externe al României postdecembriste, şi cu ministrul Mircea Maliţa oferă o explicaţie pentru contactele postdecembriste ale lui Botez cu anturajul Frontului Salvării
Naţionale. E de aşteptat ca strategii acestei formaţiuni să fi dorit, în căutarea legitimităţii contestate de o parte importantă a opiniei publice, să îl apropie. E posibil ca specialistul în studiul viitorului şi dezvoltării să nu fi văzut o soluţie în partidele de opoziţie, cu tezele lor
simplificatoare, centrate aproape exclusiv pe campania antiiliesciană, cu privirile îndreptate spre trecut şi nu spre perspective.

S-a invocat ca explicaţie și ruperea contactului cu ţara. Este opinia unui om de mare rigoare, precum profesorul Solomon Marcus, care a adus propria lui mărturie asupra derutei lui Botez. Rămas în Occident, fostul disident fusese surprins de revoluţia decembristă şi se trezise fără simţul realităţilor din ţară. Iată ce scrie Solomon Marcus: „În cîteva lungi convorbiri telefonice pe care le-am avut cu Mihai Botez în perioada activităţii mele la universităţi
canadiene (1992 și 1994) am observat profundele frămîntări prin care trecea, în căutarea unei orientări adecvate“ (articolul „30 de ani cu Mihai Botez“, în Românialiterară, nr. 15, 2000 ).

Toate cele de mai sus rămîn însă scenarii posibile, speculaţii menite să explice anumite paradoxuri din viaţa importantului disident. Ele nu contează decît marginal în raport cu tema de fond. Ce ştim sigur, de mult timp, este că Securitatea a încercat în anii ’80, chiar prin tehnici foarte elaborate, să intoxice exilul românesc şi guvernele occidentale, prezentîndu-l pe Botez ca agentul său. Or, e ilogic să pregăteşti un spion şi apoi să anunţi că-ţi aparţine. Astăzi avem la dispoziţie şi documentele din dosarul lui Dorin Tudoran: alături de lunga disidenţă a lui Botez,
materialele aflate la dispoziţia opiniei publice odată cu publicarea volumului Eu, fiul lor (Editura Polirom, 2010) documentează în detaliu confruntarea lui Botez cu Securitatea, anulînd suspiciunile derivate din cariera sa. E un fel de glumă a sorţii ca tocmai această sintetică poveste a „adevăratului Mihai Botez“ să fi fost transformată de Radu Ioanid –
prefaţatorul cărţii Eu, fiul lor – într-un inchizitoriu.

Dorin Tudoran s-a exprimat asupra „colaborării“ vechiului său prieten în siajul prefaţatorului său: „Dintre momentele extrem de dificile pe care mi le-a creat citirea acestui dosar, unul din cele mai intense este posibila înfrîngere supremă a lui Mihai Botez. Nu ştiu, nu vreau să ştiu dacă au reuşit, dar recunosc că astăzi, după ce am citit şi am reunit unele texte, temerile mele sînt substanţial mai mari decît au fost cîndva“. Tudoran păstrează un dubiu, introduce

o circumstanţă de fair play („Oricum va fi încercat să-şi joace şansa pe care a crezut că o are [Botez], n-am nici o îndoială că Mihai Botez a încercat să-mi facă bine“), dar sugerează  transformarea lui Botez într-un informator al Securităţii („suprema înfrîngere“).

Pe urma căii astfel deschise s-au lansat entuziaştii descalificării foştilor luptători contra Securităţii. Un exemplu: „Simpla alăturare a cuvîntului «turnător» lîngă Mihai Botez ar fi fost, pînă acum, o blasfemie. Notoriu disident anticomunist, ambasador al României la ONU şi la Washington la mijlocul anilor ’90, Botez semnează în clar mai multe delaţiuni în dosarul
lui Tudoran. Pe unele, în dreptul sursei, e trecut doar acronimul «B.M.H.»“ (Vlad Stoicescu, „Patru turnători de lux în siajul obiectivului «Tudorache»“,evz.ro, 8 septembrie 2010).

O formulă obişnuită de colportare a acuzelor este punerea lui Botez între listele de informatori. O face şi Paul Cernat, dintr-o preluare necritică, el neavînd, pare evident, vreo agendă ascunsă: „Foarte probabil, ecourile generate de amplul volum-document [Eu, fiul lor] ar fi fost
nesemnificative dacă autorul de pe copertă (şi obiectul urmăririlor) nu i-ar fi «deconspirat» pe cîţiva dintre denunţătorii săi cei mai notorii, între care Mihai Botez, Andrei Brezianu, Alexandru Paleologu, Mircea Iorgulescu şi Eugen Uricaru, fără a mai vorbi de «Someşan»“. Sau iată titlul exhibat în bold de un ziarist de la Jurnalul de Vrancea: „Între turnătorii lui Dorin Tudoran sînt: Mircea Iorgulescu, Eugen Uricaru, Mihai Botez, Andrei Brezianu“. Probabil, aceasta va fi cea mai rezistentă formă de perpetuare a calomniei atent regizate în anul 2010.

Manipularea

Repetasem că zvonuri despre o eventuală colaborare a lui Mihai Botez cu Securitatea circulaseră şi anterior anului 2010, dar ele rămîneau marginale, urme ale mai vechilor scenarii de intoxicare de dinainte de anul 1990 care supravieţuiau datorită continuității de personal în noile servicii de informaţii. Cel care a reuşit să dea greutate „deconspirării“ lui Botez, lipind de numele lui eticheta informatorului, încît să ne aducem aminte de ea pentru totdeauna, rămîne Radu Ioanid. Acuzele lui nu au fost plasate doar în volumul Eu, fiul lor. Strategic, creînd un val de aşteptare pentru „probele vii“ ale cărţii, a publicat întîia oară prefaţa „O punere în context“, în revistele 22 şi Observator cultural. Este interesant că, în cele două reviste, textul lui Radu Ioanid a fost predat sau preluat parţial, au fost lăsate afară pasaje importante, dar nici o virgulă din cele scrise despre „colaborarea“ lui Botez. Susținerile sociologului se suprapuneau peste voința SRI și SIE de a împiedica familia să ajungă la dosarele deschise pe numele său.

Conform articolului publicat de Viorica Oancea în revista 22 din 7 septembrie 2010, soţia şi sora lui Botez au făcut demersuri de obţinere a materialelor de arhivă pe numele disidentului încă din anul 2002, cu reveniri. În urma ultimei cereri, din 2009, s-au obţinut 19 file cu date şi fişe personale ale membrilor familiei, o notă de audienţă a unor studenţi greci, iar ceva mai
tîrziu, referirile la Mihai Botez din dosarele Europei Libere.

În cazul lui Botez, nu se poate recurge la argumentul tipic al SRI şi SIE, cu care cele două
instituţii feresc dosarele de ochii legitim interesaţi: distrugerea lor la Revoluţie. Toate înregistrările de dinaintea rămînerii lui Botez în Statele Unite, în 1987, trebuie să fi fost deja clasate şi microfilmate. De vreme ce nu au ajuns sub ochii familiei şi ai cercetătorilor, atunci înseamnă că materialele din arhiva Securităţii care-l privesc sînt clasificate la siguranţă naţională.

Radu Ioanid nu este un cititor oarecare, cu dificultăţi în a distinge între adevărul şi falsul arhivelor sau intimidat de mulţimea datelor şi complexitatea informaţiei, pe scurt, păcălit de documentele care i-au trecut prin mînă. Se află exact la capătul opus acestei imagini, cu ani de experienţă sociologică, ce-i oferă precauţie în transformarea datelor în „fapte“, cercetător în
arhive profesionist, autor de cărţi dovedind şi puterea perspectivei, şi a detaliului, şi discernămîntul nuanţelor.

Cum să înţelegem atunci contestarea, de către directorul de la Muzeul Holocaustului din Washington, a disidenţei lui Mihai Botez? Asumarea rolului de acuzator al fostului disident, de vreme ce eroarea, într-un asemenea caz cu probleme de interpretare absolut minore, pare exclusă? Domnia sa a prezentat opiniei publice un pasaj impresionant prin contraste: pe de o parte, talentul de a îndrepta mintea cititorului spre un verdict acuzator, pe de alta, lipsa de
consistenţă a argumentelor şi, la nivelul faptelor, absenţa oricărei probe.

Nu avem cum şti ce a gîndit Radu Ioanid prin această intervenţie, şi de ce. Rămîne să observăm că sociologul s-a implicat în pătarea numelui unor foşti disidenţi imediat după 1990. Este de notat și excesul cu care a tratat Ioanid, în anul 2008, derapajul discursiv al lui Paul Goma în interpretarea tragediei din Transnistria, real, dar nu apocaliptic, cum este calificat în comentariul său:

„Cînd primăria oraşului Timişoara a găsit de cuviinţă să îi acorde lui Paul Goma, un fost autentic disident anticomunist devenit în ultimii ani un sălbatic militant antisemit, titlul de Cetăţean de Onoare al oraşului, «pentru întreaga sa activitate», aceasta a fost un act oficial
deliberat antisemit (s.m.)“.

Energia acuzatoare a pasajului contrastează cu lumina înțelegătoare, contextualizată, pe
care Ioanid a proiectat-o asupra lui Silviu Brucan. Cînd, într-un raport adresat generalului Aurelian Mortoiu, Brucan este asociat cu afirmația: „[țiganii] ăștia știu numai să fure, să păcălească … și să nu muncească. Mare noroc am fi avut de mai stătea nițel I. Antonescu. Ne scăpa de ei. Ai dracului!, se înmulțesc ca purecii și nimeni nu le face nimic“, Radu Ioanid arată a fi aproape ofensat. E sigur că opiniile aparțin ofițerului care a întocmit raportul. Argumentul lui, deși se referă la intelect, e de natură, în fond, etnică: „Brucan… cunoștea bine politica de exterminare a evreilor și a romilor sub regimul Antonescu“. Dar și Goma o cunoștea, i s-ar putea replica dlui Ioanid, disidentul vorbește despre ea. Care-i detaliul care face diferența? Ca nu cumva să greșim față de fostul stalinist, Ioanid ne avertizează:

„[…] minciuna și calomnia nu deranjau, pentru că însuși regimul le promova. Aceasta este una din «capcanele» pe care dosarul le poate întinde, mai ales atunci cînd în centrul atenției se află persoane publice și personalități ale trecutului. În aceste cazuri, valoarea documentară a dosarului trebuie pusă mereu în raport cu proveniența sa. Nu trebuie uitat faptul că el este creația unei poliții politice și a unui regim care a amestecat minciuna cu adevărul și realitatea cu iluzia […]“.

Autorul acestor rînduri avea să sfideze propriile precauții în cazul lui Mihai Botez. Unul dintre cei mai interesanţi disidenţi ai epocii ceauşiste a devenit, în anul 2010, victima operaţiunii de stigmatizare pus în mișcare de Radu Ioanid. Dacă în celelalte exemple de manipulare a arhivelor Securităţii, exhibarea partis-pris-ului se împleteşte cu necunoaşterea, în cazul lui Botez abuzul reprezintă opera unui profesionist al arhivelor.

Fragment din volumul Cărturari, opozanți și documente. Manipularea Arhivei Securității de Gabriel Andreescu, în curs de apariție la Editura Polirom

Da click aici ca sa vezi totul! VREI SA-I INTALNESTI? cin s-aseamana s-aduna la facebook peromaneste