La sfârşitul lunii Martie a avut loc, în capitala Franţei, o sărbătoare a literelor române. România a fost invitata de onoare a Târgului de Carte parizian, alături de cel de la Frankfurt, probabil cel mai prestigios, de acest fel, târg european. Noi, veteranii scrisului românesc, dar sunt convins că şi mulţi colegi ai noştri, mai prestigioşi sau mai puţin cunoscuţi, au trăit aceeaşi bucurie, aceeaşi emoţie. Nu e puţin lucru ca literatura şi umanistica unei ţări intrate mai târziu în conclavul marii literaturi europene să fie invitată de onoare, alături de alte culturi europene de mare şi vechi prestigiu, la Paris, loc în care, în ultimele secole, s-au dezbătut şi afirmat mari curente şi valori ale literaturii universale. Dar... nu ne-am bucurat cu toţii, scriitori şi creatori ai limbii şi literaturii române; au fost unii care au profitat de această unică ocazie pentru a aduce aici, în capitala Franţei şi în una din capitalele culturii universale, certurile şi ranchiunele mărunt provinciale de acasă, penibilele lupte pentru putere şi „arginţi”, transferând aici, în Apusul cultural mândru şi creator de modele şi de valori, ecourile joase şi nu rareori mizerabile ale luptelor şi hărţuirilor noastre politice. Au fost, într-adevăr, la deschiderea târgului, câţiva indivizi, „ipochimeni literari”, cu sarcini venite de nu se ştie unde – probabil de acasă sau din ceea ce unii înţeleg prin acasă, ca şi pe vremea comunismului decedat! – care, se zice, „au protestat”! Apoi, se pare, au profitat de vinurile româneşti aduse din ţară şi cu ajutorul benevolent al forţelor de ordine, şi-au luat tălpăşiţa. Da, au protestat, dar... contra a ce? Contra cui? Se pare că au protestat, luând apărarea celor care au refuzat să participe, cei care, după cum auzim din presă, se consideră nu numai „elita culturală”, „singura”, nu-i aşa, dar şi singurii deţinători ai valorilor de creaţie a limbii şi literaturii române. Numele acestora sunt cunoscute, hiper-cunoscute, deoarece în ultimele două decenii, cam după revoluţie, numai aceste nume, vreo patru, cinci, au fost etalate cu o anume insistentă obrăznicie în vitrinele librăriilor din întreaga ţară. Şi doar aceste nume, patru, cinci, să zicem şase, au fost citate şi răs-citate în mai toate ziarele şi revistele literare la nesfârşit, aceiaşi şi aceiaşi, cu orice ocazie, cu privire la orice problemă sau temă şi încă cu atâta tenacitate şi oarbă perseverenţă, de parcă nu aveam de-a face cu numele unor scribi, vioi şi talentaţi, e drept cultivaţi şi sfătoşi, pe sticlă, nevoie mare, ci cu firmele şi însemnele unor firme comerciale de mare aplomb, care vând, cum se ştie, L'Oréal, detergenţi, maşini de lux sau pamperşi. Efectul, în masa de cititori, dar vai şi în cea a colegilor, a scriitorilor din toate colţurile României, a fost cam acelaşi: toată lumea s-a repezit să consume şi să comenteze amplu produsele, bune-rele, ale acestor „nume-firme” sau „branduri”, cum vreţi să le spuneţi. Şi avântul şi îmbulzeala „ideatică” a fost atât de mare, încât nimeni, din cei ce se adăpau la izvoarele miraculoase, nou apărute pe plaiurile literelor contemporane, nimeni nu numai că nu mai pregeta să deosebească grâul de neghina sau de praful incolor din respectivele scrieri şi cărţulii – la drept vorbind, au fost mai degrabă cărţulii şi am să explic mai jos de ce! – dar, pur şi simplu nu a îndrăznit nimeni să articuleze cea mai uşoară rezervă sau nuanţă critică la acele texte. Parcă trăiam, la unul sau două decenii de la surparea marii şandramale a „învăţăturii” comunismului, cu o nouă ridicare de baracă ideologică. Şi, tare mi-e teamă că aşa s-a şi întâmplat; şi încă se întâmplă!
Dacă tot vorbim de o „nouă baracă ideologică”, să ne apropiem puţin şi să vedem despre ce e vorba. Ne ajută şi ne învaţă chiar „ideologul-şef” al acestei „noi învăţături”, care, după d-sa şi acoliţii săi, numeroşi, ca întodeauna când e vorba de a strânge rândurile în jurul unui staroste ce are în spate televiziunea şi sacii cu bani, ce vin de la guverne, e drept, dar şi de la firmele Soros şi Microsoft, multe, multe zeci de miliarde de lei vechi: dl H.R. Patapievici, aţi ghicit! Dl. Patapievici care, grăbit, în primii ani după Decembrie '89, profitând de îmbulzeala şi luptele haotic-politice de atunci, s-a apucat să înjure, cam rudimenar, e drept, istoria neamului în care se născuse. Poate voind să-l imite pe Cioran... Dar nu orice belfer poate păşi pe cărarea unui geniu! Ne aducem aminte, nu-i aşa, de una din primele sale cărţulii, intitulată Politice, cu expresii pe care ne jenăm să le reproducem aici. („Româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau... să o folosim numai pentru înjurături...”, „Toată istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut. Când i-au lăsat romanii pe daci în forma hibridă strămoșească, ne-au luat în urină slavii: se cheamă că ne-am plămădit din această clisă, daco-romano-slavă, mă rog. Apoi ne-au luat la urinat la gard turcii: era să ne înecăm, așa temeinic au făcut-o. Demnitatea noastră consta în a ridica mereu gura zvântată, iar ei reîncepeau: ne zvântam gura la Călugăreni, ne-o umpleau iar la Războieni și așa mai departe, la nesfârșit. Apoi ne-au luat la urină rușii, care timp de un secol și-au încrucișat jetul cu turcii, pe care, în cele din urmă, având o bășică a udului mai mare – de, bețiile... – i-au dovedit.”, „Puturoșenia abisală a stătutului suflet românesc... spirocheta românească își urmează cursul până la erupția terțiară, subreptice, tropăind vesel într-un trup inconștient, până ce mintea va fi în sfârșit scobită: inima devine piftie, iar creierul un amestec apos” şi altele pe care le cităm, ezitând din motive de higienă să mai deschidem cunoscutul op.) Apoi, dnii Pleşu, Patapievici, Cărtărescu şi alţi condeieri, într-un număr trist celebru al Dilemei vechi s-au repezit să-l împroaşte cu ironii ieftine şi scuipat gros pe Eminescu, urmând se pare o idee mai veche, iscată tot în anii post-revoluţionari, ani confuji, animaţi de-o isterie fertilă, de dnii. prof. Boia şi N. Manolescu, cum că noi, cultura şi naţia română, n-am mai avea nevoie de modele şi de mituri culturale şi istorice, acestea trebuind, deci, evacuate. Şi dacă se poate, cu cortegiul de sarcasme groase şi injurii autohtone. La nici câţiva ani, jurnalistul de mare susţinere „sticloasă” şi jurnalistică, C.T. Popescu, un om inteligent, autor pe vremuri al unor nuvele SF, vrând să-şi facă mai rapid un nume şi cunoscând, în Balcania, cheia iute a gloriei imediate, în două numere din tabloidul Adevărul literar şi artistic ne îndeamnă, printr-un reflex de sorginte nazistă sau fascistă, nu ne dăm prea bine seama, să ardem întreaga operă poetică a unuia dintre cei mai importanţi şi creativi poeţi români de după al doilea tăzboi, Nichita Stănescu. Cu excepţia, magnanimă, a unor versuri care ar fi încăput pe două file minuscule ale fostului buletin de identitate. Bătăiosul şi etern prezentul jurnalist ne dă şi exemple de poezie proastă semnată de Nichita, oferindu-ne cu promptitudine dovada execrabilului său gust poetic şi a indiscutabilei sale inculturi în domeniu, deoarece strofele citate sunt excelente, orice profesor de limba română o poate demonstra.
Să revenim însă la grupul de „protestatari de acasă”, la „noua elită”, cea care, animată de ideologul post-post-modernist dl. Patapievici, vrea să măture întreaga tablă a valorilor şi se ridică chiar şi împotriva conceptului de valoare, în numele noilor „progresişti”: „Celula eminesciană nu mai rezistă disciplinei instituţionale!” – care o fi aia?! – „Eminescu nu mai e la modă, deoarece nu dă bine...” Punerea lui Eminescu pe patul lui Procust şi a noului canon importat din „ţările progresiste” arată că poetul naţional e „incorect politic”. Poet canonic Eminescu nu mai poate fi, deoarece noi, azi, ieşim din zona naţionalului. Iar revoluţia din Universităţi de după 1900, ne lămureşte Patapievici, a adus pe băncile şcolii, dar şi la catedre, spirite care fac alergie la auzul cuvântului canon şi au tendinţa să pună mâna pe revolver când aud de cuvântul tradiţie... etc. etc. Punând cu o anume, rară, vehemenţă în circulaţie conceptul sau curentul de post-modernism, curent, ca şi New-age şi altele, importat din America anilor şaptezecei, aceşti ipochimeni vor, printr-un reflex cultural primitiv, să pună în discuţie, să resoarbă şi mai ales să anuleze, cam tot ce a fost înainte! „Cultura începe cu noi” par să-şi spună noii corifei, punând în discuţie nu numai tradiţia şi valorile istoriei sau culturii, dar şi conceptele şi ideile cu care strămoşii şi dascălii noştri, bieţii de ei, încercau să pună ordine în lucruri.
Dincolo de barbaria acestor lucruri, dar şi de aerul lor de farsă – farsă culturală, farsă a unei „noi generaţii” sau pur şi simplu o farsă din cea pe care cei din ordinul simiesc o execută, imitându-i pe cei din stricta prezenţă sau autoritate?!... – e, mai ştii, o criză de creştere şi de afirmare a unei noi promoţii literare sau, mai direct, un reflex brutal de afirmare, tipic unor generaţii şi psihologii de oportunişti culturali, care, simţind vântul în pupă şi profitând de haosul şi dezorientarea post-revoluţionară, se instalează cu arme şi bagaje în fruntea bucatelor. Profitând, o spun încă o dată, de confuzia nu numai a conceptelor, ci şi a psihologiilor, afirmând şi dând abitir din coate post universitare că odată cu valorile şi sistemele poilitice, tiranice, poliţiste, comuniste, vor trebui înlocuite neapărat şi brutal şi vechile concepte, cele de tradiţie, naţiune, identitate, valoare şi altele ca şi, evident, numele autorilor, ale personalităţilor care au arătat în perioada relativului dezgheţ comunist – aşa cum s-a întâmplat şi în ţările vecine, Cehoslovacia, Ungaria, Polonia, chiar şi în Rusia sovietică – că e posibilă o puternică şi exemplară resurecţie a artei, literaturii şi ştiinţei, în ciuda comandamentelor leninist-staliniste.
Grupul de veleitari care se auto-constituie ca „noua elită”
Iată, foarte pe scurt şi nepermis de sumar, cu ce s-a ocupat grupul de „veleitari” care se auto-constituie ca „noua elită”. Având în frunte „stele” care, spuneam, sclipesc insistent şi fals orbitor, ca şi mai sus citatele firme şi mărci industriale, etalate pe toate canalele de televiziune, nume care indică totodată multă vioiciune de spirit şi ambiţie de pătrundere, de dominare, dar şi o anume, ne este teamă, definitivă sterilitate creatoare: H.R. Patapievici, Andrei Pleşu, Gabriel Liicieanu. După Revoluţie, lor li s-au alăturat doi scriitori autentici, care pot revendica o operă: N. Manolescu şi Mircea Cărtărescu. Bineînţeles, prin faptul că eu am pronunţat conceptul de operă, o să mi se spună, în consens „logic” cu năzbâtiile post-moderne, înşirate parţial mai sus şi cu „noile criterii” ale post-modernismului, că însăşi noţiunea de operă nu mai e „progresistă”, nu mai e „canonică”, ci este, ce mai, pur şi simplu, perimată. „Noi, apostolii post-modernismului” ar putea clama domnii citaţi mai sus, susţinuţi de pletora lor amplă de susţinători entuziaşti – acel entuziasm, îl recunoaştem prea bine, e cel al liotelor ce se adună, al „haitelor” de ambiţioşi, de oportunişti sau de etern veleitari, în jurul focarelor de putere şi bani! – noi apreciem doar fragmentarul, mizerabilismul, adică „autenticul”, la rigoare chiar şi nu prea variatele forme ale pornografiei, non-ficţionalul, non-identitarul, „scârba” şi repulsia faţă de naţional, tradiţie etc., etc. Înşirarea celor trei nume citate mai sus sub eticheta de veleitari va provoca o oarecare surpriză în mintea nu puţinora care s-au obişnuit, în cele mai bine de două decenii ce au trecut de la căderea comunismului, să-i considere mai ales şi doar pe aceştia drept „noile valori”, de parcă odată cu căderea unui sistem politic, oricât de opresiv, de tiranic, de revoltător, societatea umană trebuie să şteargă cu buretele spiritele de excepţie care au trăit şi au creat în acest răstimp. De parcă uriaşa şcoală rusă de proză a secolului al XIX-lea, ilustrată de spirite precum Gogol, Lermontov, Tolstoi, Dostoievski, Cehov şi alţii, trebuia aruncată la coş doar pentru că aceştia au trăit şi creat sub barbara Ohrană ţaristă, la bunul plac al ţarului, cnejilor şi Bisericii pravoslavnice. La fel geniala falangă de filosofi şi literaţi din ducatele germane din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, trăitori sub arbitrariul prinţilor, regilor şi Bisericii autocrate. Etc. etc.
Nu le contestăm acestor „trei”, ca şi unor acoliţi ai lor, unele marcate semne ale inteligenţei, culturii, talentului scriitoricesc, cu doi dinre ei, Pleşu şi Liiceanu, am fost chiar prieten destul de apropiat în vremuri grele pentru noi toţi şi mai ales pentru dânşii, când nu erau luaţi în seamă de nimeni şi nu reuşeau să publice. E adevărat că le-am arătat o anume consideraţie, i-am primit în casă şi i-am prezentat unor prieteni-colegi nu numai pentru că dădeau evidente semne de talent şi interes real cultural, dar şi pentru că veneau dintr-o ciudată „şcoală” de filosofie idealistă, instalată într-o cabană la munte, la Păltiniş, unde un bătrân filosof găsea timp şi energie să se înconjoare de emuli. Da, e vorba de filosoful Constantin Noica, ultimul nostru mare filosof – noi, vai, o ţară, o cultură cu atât de puţini gânditori de marcă! – un gânditor, un filosof căruia cei doi i-au promis că-l vor urma în carieră şi vocaţie. Dar, iată că după decenii lungi, cele două personalităţi culturale de care vorbim, A. Pleşu şi G. Liiceanu, nu s-au ţinut de cuvânt faţă de mentorul lor; după două sau trei volume interesante de critică şi teorie a artei plastice româneşti şi un opuscul interesant în jurul Eticei, numit Minima moralia, Pleşu a obosit brusc şi s-a întors cu spatele spre importanta şi extrem de creatoarea zonă a artei plastice româneşti care, sub comunism, dar şi până azi, produce opere remarcabile şi iscă personalităţi de prim rang în pictură, sculptură şi grafică. Având formidabila ocazie de a-i urma pe excelenţii critici şi susţinători ai şcolii româneşti de Belle-Arte, un P. Comarnescu, Schileru, Dan Hăulică. A fost însă atras de posturi de ministru în cultură şi la Externe, devenind magnat al unor burse şi jurii etc., producând vreo două titluri ceva mai interesante, pe care eu, personal, nu prea ştiu unde să le încadrez, vizând marile sale pretenţii – teme ce se ocupă cu ierarhia şi rolul Îngerilor sau cu Graiul păsărilor. În plus, se înţelege, aşa-zisele şi banalele florilegii de articole şi foiletoane, unde putem citi tot feluri de sfaturi şi maxime populare, spuse voit pretenţios, cu o afişată cheltuială de morgă şi paradoxuri, difuzate cu sârg şi la televizor. Îngroşând vraful de cărţulii tot mai numeroase şi mai arogante cu care nu puţini dintre cei aşa-zis mai tineri, încearcă să-şi construiască o temelie a CV-ului.
G. Liiceanu, de partea lui, ca fost şcoler la Păltiniş, după revoluţie, chivernisit de prietenul său, ministru, cu cea mai bogată editură românească, a uitat de orgoliosul său proiect filosofic Despre Limită, din care, după ani, a publicat doar ce a apucat să încropească înainte de ‘89, ciornă pe care mi-a dat-o şi mie s-o citesc atunci, şi a purces voiniceşte la construcţia, e drept, a uneia dintre cele mai prestigioase edituri naţionale – Humanitas. Ce se vrea comparată cu Gallimard. Numai că, spre deosebire de celebra surată franceză care şi-a câştigat renumele publicând şi susţinând literatura franceză autotonă, contemporană, editura dlui Liiceanu publică şi câştiga într-o vreme bani frumoşi mai ales din traduceri. Deloc clasici români şi foarte, foarte puţini scriitori vii, naţionali, cu excepţia, desigur, a unuia, Mircea Cărtărescu, erijat ca best-seller cu o cotă de valoare absolută. Dăunându-i acestuia, în primul rând, mi-este teamă, dar e problema d-sale. Dar dăunând, cred eu, şi promoţiei din care face parte, optzeciştilor, cu care M.C. a debutat în tinereţe şi din care fac parte nume extrem de intersante şi valoroase, numai că unele dintre ele, au cam rămas „pe drum”, la mila altor edituri, toate particulare, strict comerciale, neinteresate în primul rând de colecţii de autori clasici şi contemporani, neglijându-i sau uitându-i pe rarii şi pricepuţii, dăruiţii îngrijitori de ediţii. Probabil plictisit şi cam înveninat de propria-i frustrare – ca să nu-i zicem ratare! – G. Liiceanu se năpusteşte pe posturi de televiziuni, cu orice ocazii, invectivându-i pe nu puţini creatori, atacând, după revoluţie, masa „lichelelor” – care or fi aceştia?! – cei care în concepţia sa au dus de râpă România, mărind insurmontabilele greutăţi, cu care se luptă apoi G.Liiceanu şi criticul N. Manolescu s-o... „redreseze”. Între timp, ambii, după infructuoase cariere aşa-zis politice, s-au retras în „zona lor”, deşi, dacă privim cu ceva mai multă atenţie, vedem că printr-o ciudată eroare de perspectivă ambii s-au înşelat în aşa-zisa „repliere”. Astfel, nici prestigiosul critic şi istoric literar, despărţit vreo două decenii de lumea literară, de problemele şi cărţile ei, N. Manolescu n-a mai găsit cu exactitate, cu pertinenţă, drumul înapoi, şi o demonstrează succesul pe jumătate al amplei sale Istorii a literaturii..., unde întregul şi voluminosul capitol care se ocupă cu literatura şi cultura post-decembristă este mai mult decât fals – este prost informat. Ne-citite, ne-consultate, titluri importante, abundând în formulări de judecată eronate până la rizibil şi cu omisiuni extrem de grave, printre care cităm doar una, cea a figurii şi operei monumentale a lui Adrian Marino.
La o întrebare candidă a poetului timişorean Robert Şerban: ce va răspunde directorul şi librarul G. Liiceanu mentorului său filosofic, Noica, la judecata de apoi, apropo de „deviaţia de vocaţie şi de destin”, „filosoful” afirmă că răspunsul său se află în noile sale cărţi de „ficţiune”. E vorba, s-o recunoaştem, de nişte cărţulii subţirele, împănate cu amintiri, sfaturi date unuia sau altuia, uneori chiar întregului popor Român, enervări de moment, „idei”, proiecte şi paradoxuri, nu puţine procese de intenţie şi false, multe false amintiri, cum au comis nu puţini scribi români de-a doua mână după revoluţie pentru a „ameliora”, credeau ei, sperau ei, acel Dosar imaginar care, se pare, ca un coşmar în trezie, ne pluteşte multora prin faţa ochilor minţii.
Acestea şi altele, înşirate cu o anume vioiciune şi amintiri din vremea frrumoasă, sub Dictator, când se hrănea cu vise, valoroase traduceri din Heidegger şi proiecte filosofice, fapt pentru care, atunci, am şi fost atras de ceea ce părea a fi o viitoare personalitate gânditoare. Acestea în mintea d-sale sunt ceea ce ar trebui să se numească ficţiune. Sau mai ştii, cu aroganţa care îl caracterizează, uneori chiar roman! Da-da, de ce nu, în haosul ideilor post-moderne române, orice poate şi trebuie să fie roman, cu excepţia chiar a acelui opus ce îndeplineşte criteriile largi, e drept, dar aspre, ale genului, inconfundabile, care se deprind extrem de greu, după mii şi mii de pagini scrise şi ratate, ce ţin de arta mare a tipologiei, a dialogului, a capacităţii de a crea relief psihologic, atmosferă şi veridicitate adânc umană. Şi acest domn, ca să zic aşa, vine, intempestiv şi fără umbra unui surâs sau dubiu, să ne dea nouă, creatorilor adevăraţi, având în spate o operă care a rezistat presiunii comuniste şi marilor schimbări de mentalitate, mişcărilor de generaţii, sfaturi ultimative; ba ne trage şi de urechi, în numele unei „noi morale”, bizare ca mai tot ce se întâmplă în ultimele decenii, cu un aer de procuror impenitent şi cu ochii lucind de un fel de dor de răzbunare în numele unei justiţii visate, afirmate cu o rară tărie şi care, ce curios, nu se află mai niciodată la întâlnire cu acest „profet” al unei cauze imaginare. Ultimul meu text, un studiu trimis de mine de la Paris, în ’88, publicat în revista Viaţa românească, îl apăra tocmai pe dânsul şi volumul său criticat, deşi nu prea aspru, de oficialii regimului, Epstolarul – deşi, ca într-o nuvelă de Dostoievski, Dublul, acest „dânsul” al lui G.L. de la sfârşitul dictaturii a sărit în propria sa umbră inamică şi acum el ne prezintă, vai, spectacolul unui fel de paiaţe inteligente, ciudat de umil şi de sfios în prezenţa puterii politice omnipotente şi necruţător cu bieţii săi contemporanii. D-sa a fost în ultimele două decenii spiritul dominator al fostului GDS, ce se voia vocea societăţii civile. În excepţionala carte, apărută de curând, a sociologului şi realului dizident Gabriel Andreescu, la Editura Polirom, Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea arhivelor securităţii, e citat un episod dintr-o şedinţă a conducerii GDS, în care irupe G.L. şi întreabă furios cine l-a invitat acolo pe marele scriitor şi filosof al culturii, Adrian Marino, om care a suferit vreo 14 ani de puşcărie bestială dejistă, cu o operă care s-a impus în Franţa, Japonia şi SUA, G.L. cerând ca scriitorul şi savantul să fie dat afară din sală şi să ia trenul de întoarcere la Cluj. Iată cum se comportă unul din leaderi „noii elite”, învăţător al norodului, harnic beneficiar al unor enorme firme financiare străine, precum Soros, care – e părerea noastră! – nu credem că văd cu ochi răi personalităţi şi organizaţii ce aruncă la coş ideile de tradiţie, naţiune, identitate ale unei comunităţi. Mai ales ale celei româneşti...! Sau... e o simplă coincidenţă?
Spunea papagalul pe cale de a fi celebrat şi împăiat, se poate şi aşa: adică fără operă
Cei trei „veleitari” amintiţi mai sus nu ar fi avut, după Revoluţie, cine ştie ce succes sau rezonanţă în lumea politică şi culturală românească, dacă nu li s-ar fi alăturat N. Manolescu. Ieşit la rândul lui din comunism cu o aură şi un prestigiu important, unic chiar şi în sferele politicii. Fapt care, probabil, i-a şi sugerat o falsă idee de perspectivă a propriului destin – o carieră politică. Lipsit total de experienţă în această zonă, ocrotit decenii la rând de umbrela politrucului G. Ivaşcu, amic şi protejat al lui Gh. Dej şi Maurer, N. Manolescu a demonstrat, într-adevăr, spirit critic şi adeseori îndrăzneală pertinentă în judecăţile sale de valoare. E drept că s-a bucurat, ca nici un alt critic din generaţia sa, de rubrici fixe, timp de decenii, la cele două mari reviste culturale ale comuniştilor, Contemporanul şi România literară, în consecinţă se afla în nomenclatorul comitetului central, chiar dacă, cum se mândreşte, nu a fost membru de partid. Dar în acei ani confuji şi sterili de după Revoluţie – şandramaua comunistă românească a căzut, cel mai spectaculos şi mai barbar faţă de suratele sale de soartă politică din nord! – nu un ins lipsit de rutină politică şi de exerciţiu cinic minimal în relaţiile sau în manipularea umană cum era Manolescu, dar chiar şi cineva cu experienţă specifică şi cu relaţiile necesare acelui moment nu avea şanse la o reală carieră în zonă. Cu atât mai puţin cineva care pretinde să devină preşedintele ţării, fără să facă temenele de rigoare corifeilor opoziţiei de atunci, dnii Raţiu şi Coposu, asistaţi activ de dna Blandiana, care l-au preferat, după cum se ştie, pe un coleg al dânsului de la Universitate, cu mult mai puţin fudul şi mai maleabil ca personalitate. După zece ani, Manolescu se întoarce „scârbit” în lumea literelor, dar, ciudat, n-o mai recunoaşte. Nu cumva pentru simplul fapt că el însuşi îi aplică o falsă oglindă, o aparent infimă, dar insistentă eroare de perspectivă? Vrând să răstoarne arta noastră poetică, a generaţiei şaizeci în sânul căreia s-a format şi d-sa, bazată mai ales pe un fel de autonomie estetică cu care am luptat, cu o anume eficienţă, contra molozului realist socialist şi chiar şi contra arogantului militantism sartrian, şi încercând, cu un aplomb şi vehemenţă fără de măsură să aplice aşa-zisul post-modernism de factură autohtonă. Fapt de care au uzat şi abuzat cohorte de tineri sau mai puţin tineri, cu talent sau fără, de-a valma, într-un iureş al răsturnării şi ridiculizării tuturor normelor aproape ale creaţiei în proză şi poezie, creând astfel o zonă tumultuoasă, vagă şi falsă, a lumii literare, aer şi lume în care se rătăcesc şi se pierd nu numai lectorii numeroşi ai literelor române, dar şi mulţi debutanţi „cinstiţi”, inşi care sunt dispuşi să-şi asume destinul aspru şi aproape legendar al unui artist sau scriitor.
De la o vreme, simpaticul, finul, deschisul şi comprehensivul N. Manolescu de altă dată, contagiindu-se probabil de la noii săi prieteni, cu osebire antrenat de fiorosul de mucava, excelentul librar ce a devenit G.Liiceanu, uitând de modelul calm şi blând, înţelept, al lui Lovinescu sau de candoarea rară, briliantă uneori a lui G. Călinescu, se erijează el însuşi într-un fel de instanţă morală cu mult „deasupra literelor” şi îndrăzneşte să „tragă de urechi” şi să condamne, pur şi simplu, creatori care îi întrec cu mult măsura, precum Constantin Noica sau Adrian Marino. Nu, noi nu-l judecăm aici pe cel care a fost un redutabil critic şi istoric literar, deşi d-sa are aroganţa s-o facă în ce ne priveşte. Ba, la un text mai aspru semnat de mine, după ce am auzit că vehiculează prin şedinţe tot felul de mai mici sau mai mari zvonuri calomnioase în ce ne priveşte, a îndrăznit să tipărească negru pe alb, în revista pe care o conduce, că eu aş fi însemnat de un fel de „infirmitate morală”. Acuza că aş fi bolnav moral e un lucru extrem de grav şi înalt păgubitor pentru creditul şi prestigiul unui romancier care, în vremuri dificile nu numai pentru cultura, dar şi pentru naţia sa, s-a încărcat cu o operă ce viza modernizarea radicală a romanului românesc. Ca şi redeşteptarea speranţei în valorile acestei naţiuni, în unitatea spiritului ei şi în legitimitatea, dincolo de politică şi de vremuri, a geniului naţional.
Poate unii nu se vor dumiri prea bine în legătură cu argumentele pe care le-am avut în a-i firitisi pe cei trei „zmei” ai „noii elite”, Patapievici, Pleşu şi Liiceanu cu epitetul de veleitari. La drept vorbind, acest epitet e mai puţin infamant decât pare, el însemnând, la urma-urmei, o aspiraţie, o tendinţă spre ceva superior, nobil sau, mă rog, mai puţin nobil, oricum un scop, cât de cât superior muritorilor de rând. Domnii în cauză, mai sus abundent citaţi, aflaţi, spuneam, în toate vitrinele României şi aşezaţi mereu, ostentativ, de toate librăresele şi librarii cât mai în faţă pe policioarele lor, în timp ce dispăruseră definitiv din vitrinele librăriilor şi de pe primele rafturi marii creatori şi comentatori de după al doilea război, un Călinescu, Vianu, Blaga, Cioculescu, Marin Preda, Augustin Buzura, D.R. Popescu, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Ştefan Aug. Doinaş, Virgil Mazilescu, Ileana Mălăncioiu, Ion Mureşan, Ion Negoiţescu, Nicolae Balotă, Ion Ianoşi, Lucian Raicu, Matei Călinescu, Eugen Simion, Adrian Marino şi atâţia, atâţia cu care comunitatea noastră de limbă şi cultură se poate mândri ca o probă nu numai de geniu creator, dar şi de capacitate de rezistenţă ideatică şi solidaritate în faţa unui tăvălug imperialist şi ideologic unic în fervoarea sa barbară – domnii de care vorbim se pot mândri şi azi, că, la drept vorbind, îşi caută încă vocaţia. Veleitari în sensul cel mai.... pur, mai curat, mai nobil al cuvântului, al epitetului. Dar... când le văd, când le constat calmul destinal, sfătoşenia cu care apucă ba una, ba alta din temele fierbinţi ale neamului, ale momentului, ba chiar şi ale psihologicului, mă apucă, nu ştiu cum, o mare nedumerire faţă de panica noastră, a mea şi a fratelui Nichita, pe la sfârşitul deceniului şase al secolului trecut, când ne apropiam ambii de treizeci de ani, de spaima noastră că... ne ratăm! Că nu ne-am găsit şi mai ales că nu ne-am afirmat şina de vocaţie, cu toate că ni se spunea din toate părţile, de către oameni cu experienţă literară şi cu scaun la cap că... nu e posibilă o estetică curată, o reală creaţie de valori sub presiunea brutal-frăţească a marelui prieten de la Răsărit. Da, evident, îi credeam şi pe aceştia, aveau dreptate, dar... ce să faci cu dreptatea lor, a istoriei, a vremurilor, când... noi ne sufocam nu atât că nu publicam ceea ce visam noi, intoxicaţi de Homer, Rilke, Eminescu, Blaga, Dostoievski şi Nietzsche, ci că, da-da, că... pur şi simplu nu existam! Deoarece pentru noi doi, atunci şi poate mai trăiau prin preajmă vreo câţiva nătăfleţi ce gândeau şi simţeau la fel, prăpăstios şi nereal, pentru noi a nu ne afirma în scris, public, ideile şi metaforele ce ne zumzăiau prin cap, însemna pur şi simplu că nu existăm! Creaţie, însemna pentru noi, atunci şi, o recunosc şi azi, creaţia nu se poate desprinde de existenţă, creaţia adevărată, capabilă de a naşte modele şi curente, creaţia ca un Moment al vieţii unei comunităţii. Al unui Spirit! Câtă creaţie – atâta existenţă!
Aşa că... le urăm domnilor de mai sus, îndureraţi, e drept, că şi-au pierdut oficina de propagandă fină, insistentă, a grupului lor, oficină de ciudată calomniere a artei şi literelor contemporane ce a devenit sub stăpânirea lor Institutului Cultural Român, cu bugetul opulent şi însemnele sale – curaj şi aplomb mediatic în continuare în a-şi găsi şina! Sau propria vocaţie, care, desigur, le va permite în fine să etaleze şi o operă, în consecinţă, remarcabilă, substanţială, nouă... post-modernă în formă – ptiu, era să zic modernă! – şi absolut clasică în conţinut. Avem toată încrederea în formidabila lor energie – mai puţin în a mâzgăli mii de foi de hârtie, cum o facem noi, ăştia..., „depăşiţii” – şi forţă de a-i convinge pe cei ce ţin frâiele puterii momentane, ca şi pe directorii de canale de televiziune de faptul că „elita, noua elită, sunt ei”.
În ce mă priveşte eu m-am resemnat după ce un scriitor tinerel, din provincie parcă, m-a taxat drept ucenic al lui Dostoievski care el însuşi este depăşit. Probabil, între timp a fost depăşit şi Nietzsche, un maestru al meu din tinereţe, pe care l-am pus în exergă pe multe romane de-ale mele apărute sub comunism, iar noua „lumină” este şi a devenit, e adevărat cam peste noapte, dacă e să numărăm în luştrii literari, dl. Patapievici, acru faţă de Eminescu, bănuitor faţă de tradiţia română, având acea delicată vehemenţă revoluţionară a unui mic elefant ce se împiedică de vitrina cu porţelanuri.
Nu, noi nu-i judecăm pe mai sus citaţii domni, nu de puţine ori am dialogat în cap cu dânşii, cum o face un scriitor când caută cuvântul potrivit, un reazăm sau o rezonanţă. Ei sunt, indiscutabil, scriitori, dacă o vor şi o declară cu atâta aplomb, dar, după gustul şi părerea mea şi a încă câtorva la a căror părere ţin, nu s-au afirmat încă deplin cu o operă semnificativă, care să rămână, să ne dea încă o dată curaj şi legitimitatea de a fi ca o comunitate de limbă, istorie, credinţă şi idealuri, cum se spunea odată. Dar, cum spunea papagalul pe cale de a fi celebrat şi împăiat, se poate şi aşa: adică fără operă, fără teme şi volume substanţiale, fără vocaţie unică şi clară. În definitiv, în Franţa şi aiurea au fost celebrate nu puţine spirite discutate şi discutabile, de la Jean Cocteau la Marcel Duchamp, de la românaşul Tsara la André Breton. Le urăm, deci, încă o dată, ceea ce pare să-i intereseze în primul rând pe aceşti ciudaţi corifei, succes şi ceva gologani, cu condiţia, dacă se poate, să le lase ceva loc şi creatorilor adevăraţi din ultima jumătate de secol românească, morţi mulţi dintre ei, care nu se mai pot apăra.
Paris, Aprilie, 2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu