ignorată în ţara noastră. Cât de greşită este această atitudine din
partea guvernanţilor ultimilor 21 de ani?
- Cauzele restrângerii dramatice şi regretabile a ponderii istoriei în
învăţământul românesc trebuie căutate, în opinia noastră, mai întâi,
în confruntarea dintre globalism şi identitatea naţională şi, apoi, în
percepţia eronată a necesităţilor de pregătire intelectuală şi
culturală a omului contemporan. Noile forţe economice globale îşi
propun nu ocuparea unui teritoriu sau dominarea unei ţări, ci
subordonarea întregii lumi. În atingerea acestui ţel, globalismul
întâmpină un obstacol: identitatea naţională a popoarelor,
întruchipată în statele naţionale. Identitatea naţională se hrăneşte
şi din memoria istorică, şi, atunci, globalismul atacă istoria pentru
a slăbi conştiinţa naţională. În al doilea rând, globalismul nu are
nevoie de oameni cu un larg orizont de cultură, el vrea specialişti de
nişă, performanţi într-un domeniu restrâns. Ne îndreptăm spre o
sărăcire intelectuală, care va transforma România într-un deşert
cultural. Cred că în predarea istoriei, a istoriei românilor în primul
rând, în ultimii 21 de ani, s-a înregistrat un regres pe cât de
dăunător, pe atât de condamnabil. Şcoala românească, o şcoală cu
excelente tradiţii de învăţământ solid şi fertil, a fost pusă la
pământ de coaliţia dintre elevii leneşi, bolnavi de socializare pe
Facebook; părinţii isterizaţi de odraslele nemulţumite că trebuie
"să-şi facă temele acasă", şi birocraţii plafonaţi, grijulii cu
scaunele lor, nu cu educaţia, şi copiind mecanic din publicaţii
străine, pentru a redacta legi, regulamente şi programe analitice. De
21 de ani se fac reforme şi iar reforme ale învăţământului, care, în
realitate, subminează funcţia instructiv-educativă a şcolii. Primul
pas în cretinizarea elevilor este prigoana dezlănţuită de birocraţii
Ministerului Educaţiei împotriva volumului de cunoştinţe transmise
elevilor. La istorie - şi nu numai la noi - s-a început cu
îndepărtarea cronologiei: "Să nu încărcăm mintea elevilor cu date".
Foarte bine: istoria nu este o disciplină de memorizare, ci de
analiză. Dar fără repere în timp nu se pot stabili legăturile cauzale.
Şi eu sunt împotriva învăţării pe dinafară a datelor lesne de găsit
într-o cronologie sau într-un manual, dar - pentru Dumnezeu! - cum să
înţelegi raporturile de cauză-efect dintre evenimente dacă nu cunoşti
succesiunea lor în timp? Nu se doreşte ca elevii să aibă o pregătire
temeinică, şi cei trei componenţi ai coaliţiei de care am amintit
preferă nişte adolescenţi ignoranţi, incapabili să depăşească limbajul
"mişto" şi "naşpa". Cu astfel de cetăţeni, viitorul României este
sumbru.
- În timp ce bulgarii îşi împânzesc ţara cu şantiere arheologice, în
căutarea tracilor cu care nu au nici o legătură, românii, urmaşi
direcţi ai dacilor şi romanilor, sunt gata să cedeze străinilor, spre
distrugere, vestigiile daco-romane de la Roşia Montană. Care ar trebui
să fie atitudinea statului faţă de cercetarea arheologică?
- Deşi se vorbeşte de conservarea "patrimoniului naţional", nu se face
nimic pentru păstrarea şi valorificarea lui. S-a găsit un alibi: nu
sunt bani. Dar banii se găsesc imediat când se construiesc vile şi se
achiziţionează maşini de lux. Este o ruşine că statul român nu a
participat la "licitaţia Brâncuşi", pentru a achiziţiona măcar pipa
unui român care a deschis drumuri noi în artă. Nu ne pasă de Brâncuşi,
dar avem bani pentru branduri care nu conving pe nimeni. Spre ruşinea
guvernanţilor noştri, avem mult mai puţine şantiere arheologice
astăzi, în România, decât pe vremea lui Mihail Roller, de tristă
amintire. Sentimentul patriotic se înfiripă la copil din interesul şi
dragostea pentru vestigiile trecutului. Sentimentul istoric al
continuităţii se naşte din ataşamentul pentru un monument, o cruce
înălţată să veşnicească un eveniment, un mic schit, pierdut în munţi.
Cine-i învaţă pe copii să le ocrotească? Grija pentru urmele
înaintaşilor - vezi şi cazul Roşia Montană - ar trebui să fie un
principiu sădit în conştiinţa românilor încă de pe băncile şcolii.
- Cui credeţi că i se datorează situaţia catastrofală în care se află
astăzi România?
- Situaţia catastrofală în care se află astăzi România are, ca să spun
aşa, doi responsabili, în afara crizei mondiale: clasa politică şi
masa poporului român. Clasa politică postdecembristă nu a avut -
indiferent de partid - nici un proiect naţional. A avut, în schimb, un
unic gând: să se căpătuiască. S-a repezit asupra României cu singurul
gând al îmbogăţirii. Oamenii politici au acţionat ca nişte vandali,
distrugând şi jefuind totul. Mongolii, ungurii, turcii, nemţii, ruşii
nu au făcut românilor atâta rău cât au făcut politicienii
postdecembrişti în două decenii. Când, peste ani şi ani, se va scrie
istoria timpurilor de azi, "nu vor ajunge blestemele" pentru a-i
condamna pe cei care au făcut ca România să rateze o mare şansă de
afirmare şi bunăstare şi să fie adusă la sapă de lemn. Dar clasa
politică nu şi-ar fi putut desfăşura "opera" nefastă dacă în calea ei
ar fi întâlnit rezistenţa hotărâtă a opiniei publice, manifestarea
viguroasă a spiritului civic. Din nefericire, am rămas un popor de
ţărani - spiritul civic se naşte la oraş! -, o turmă de oi, care se
lasă exploatată, batjocorită, călcată în picioare, fără nici o
tresărire de revoltă sau de demnitate (Goga observase, în 1916,
acelaşi lucru). Clasa politică din România este întocmai ca un
răufăcător sigur de impunitate. Şi dacă ştie că nu are a se teme de
nimic, atunci de ce n-ar jefui în continuare? Proteste ca în Grecia -
leagănul democraţiei - sunt de neimaginat în România. Ăsta e marele
nostru blestem: o masă supusă, resemnată, incapabilă să se mobilizeze
pentru un mare proiect sau pentru o mare idee. Mă întreb dacă noi,
românii, nu am părăsit deja scena istoriei. O bună parte a elitei
intelectuale a capitulat în faţa globalismului, a capitalismului de
cumetrie şi a clientelismului politic, abandonând funcţia de ghid
spiritual al naţiunii. Oameni ca paşoptiştii, oameni ca făuritorii
României Mari ar fi priviţi astăzi ca anacronici şi nostalgici. Marii
guru ai culturii române de astăzi nu mai vor să ştie că sunt români.
Am avut un exemplu la 1 Decembrie a.c.: câţi dintre ei au scris sau
evocat cu dragoste de trecut împrejurările creării României Mari?
- Românii au mai trecut prin crize. Spre exemplu, Marea Criză din
1929-1933. Cum s-au descurcat guvernele de atunci?
- Într-adevăr, crize economice au existat şi în trecut, dar fiecare
eveniment este generat de condiţiile istorice care îi conferă
unicitate. Soluţiile, deci, nu pot fi identice în cazul unor crize.
Cea din anii 1929-1933 a lovit dur România, şi guvernanţii de atunci,
ca şi cei de acum, au recurs la concedieri, întârzierea plăţii
lefurilor, reduceri de salarii ("curbele de sacrificiu"). A fost marea
neşansă a lui Nicolae Iorga, cea mai strălucită minte a românilor, să
fie prim-ministru în anii 1931-1932, când criza se îndrepta spre
apogeu. A făcut scandal în epocă replica dată de el unei delegaţii de
agricultori, veniţi la Mangalia, unde el îşi petrecea concediul,
pentru a se plânge de situaţia grea în care se aflau, fiind presaţi de
bănci să-şi achite datoriile. Iată relatarea lui Iorga însuşi: "Iar,
cum un om mai simplu strigase la capătul lămuririlor mele, că el e
<<desperat>>, i-am spus, glumind: <<Nu; fiindcă aici e casa mea, colo e
marea; dacă erai în adevăr desperat, la mare te duceai>>". Ziarele
care-i erau ostile l-au acuzat că i-a trimis pe protestatari să se
arunce în mare. Exasperat de "măsurile de austeritate", un colonel,
şef de unitate, s-a dus la Constantin Argetoianu, ministru de Finanţe
în guvernul Iorga, şi l-a întrebat: "Din soldaţi am făcut hoţi, din
ofiţeri, peşti, dar cu caii ce să fac, domnule ministru?". Criza s-a
rezolvat când a încetat pe plan internaţional. Sunt convins că şi acum
va fi la fel. Adevărul este că mari finanţişti nu am avut decât doi:
Eugeniu Carada şi Vintilă Brătianu. Nu am avut şi nu avem mari
competenţe financiare, capabile de elaborarea soluţiilor de criză.
Guvernanţii de astăzi vădesc o gândire rudimentară: "să taie", să
reducă salariile şi să sporească taxele. Un mare plan de investiţii,
de relansare a economiei, nu există. Să aşteptăm, aşadar, scrâşnind
din dinţi, sfârşitul crizei pe plan mondial.
- Care este epoca din istoria românilor pe care o admiraţi cel mai mult?
- Admiraţia cea mai puternică o am pentru generaţia paşoptistă. O
forţă de creaţie politică, un devotament pentru interesul naţional, un
dezinteres total pentru destinul personal, totul a fost închinat
naţiunii române. Eşecul revoluţiei din 1848 nu i-a descurajat pe
paşoptişti. Au îndurat exilul, dar au continuat lupta şi, în două
decenii (1859-1878), au creat statul român modern, căruia i-au
câştigat independenţa. Doar două decenii, adică exact cât i-a trebuit
clasei politice postdecembriste să prăbuşească România în haos şi
mizerie. Cum să nu-i admiri pe paşoptişti? Sunt un model care ar
trebui prezentat şi explicat în toate dimensiunile lui, nu ca o simplă
lecţie de manual, ci ca un prilej de meditaţie, responsabilă şi
fecundă, pentru adolescenţi, făuritorii României de mâine. Dar cum să
le "încărcăm mintea" cu evenimente şi date? Nu se lăuda, nu demult,
Ministerul Educaţiei că a mai redus cu 35% cunoştinţele de transmis în
învăţământ?
- Ce vă doriţi în 2011?
- Ce-mi doresc în 2011? Să scap cât mai curând din această lume de
hoţie, ticăloşie şi nevolnicie, care este România de astăzi. Întrucât
sunt prea bătrân pentru a mai emigra, cum nu există la noi clinici de
eutanasiere voluntară, cum procurarea Furadanului salvator e oprită
prin lege, nu-mi rămâne decât să-l rog pe Dumnezeu să mă ia la El
rapid şi uşor.
- Ce urare le adresaţi românilor, domnule profesor?
Urez poporului român, la începutul lui 2011, să se revitalizeze şi să
fie capabil să reînnoiască, în condiţiile secolului al XXI-lea,
performanţele strămoşilor din timpul lui Ştefan cel Mare, Mihai
Viteazul şi al luptătorilor paşoptişti.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu