- Colorat pe alocuri;
- Hiperbolizat fie pentru deliciul cititorului, fie din lipsa argumentelor;
- Pretentios stiintific;
- ...
- Romanesc!
De la: +
America romanului prapadit si fudul
Acum trei ani, cand inca mai eram in post, am hotarit sa plec in vizita la vara-mea in Los Angeles. Am facut cerere de concediu ( aveam 36 de zile adunate ) si am primit oferta de a ramane 45 de zile, urmand sa fac un raport despre situatzia romanilor intalnitzi. Normal ca aici nu voi da nici un nume,ma voi referi numai la efectele observate si trecute in raport:
-singurul element care ii uneste pe romanii din America este pizma fatza de un alt roman ; motivul este intotdeuna acelasi: de ce are mai mult, de ce s-a apucat sa faca asta daca nu e in stare , vrea sa se dea mai cu motz ,etc. )
- originea romana este ascunsa ( chiar daca ea transpare de la o posta ) iar ei chiar cred ca sunt americani get-beget. Se fac ca nu mai stiu sa vorbeasca,incearca sa creada ca nu au fost nascutzi si crescutzi la Cucuietzii din Deal si chiar ( unii ) cred asta;
-datorita unui asa zis superpatriotism nu ishi lasa copii sa invetze romana:
- cei mai multzi nu cunosc legislatzia americana si se lasa jecmanitzi de avocatzi care au gasit o foarte buna vaca de muls:
- in cadrul bisericii ( vorbesc aici numai despre 3 comunitatzi religioase pe care le-am vizitat ) sunt lupte de 100 de ori mai tari ca aici pe forum: se parasc, sw denigreaza, se lauda ca vor face si drege desi pana la urma nu misca un deget. Dar nu cumva sa faca altul ceva bun ca imediat explodeaza.
Am intalnit insa si 3 familii care au avut taria sa-si recunoasca esecul aventurii. Atat.
In rest, plini de raie si cu coada precum capra.
De la: traktorist sin SUA
Re: America romanului prapadit si fudul
Romanii care au cetatenie americana sint Americani. Asta este definitia. Sa fii tigan itzi mai trebuie sa te pricepi sa cinti, dar american....nu !
Daca 3 au recunoscut esecul, ceilalti probabil ca nu au recunoscut. Nu cumva asta e treaba personala si nu are nimic comun cu apartenetza la un grup ? Nu cumva se vedea asta si acasa ? Nu sint mai mult de 3 romani ratati in Balta Alba ? Esecul lor nu poate fi pus pe seama americii.
America este a americanilor si nu o potzi pricepe venind la..... biserici. Eu nu ma duc la biserica si uite ca ai fi gasit 4 care recunosteau esecul. Ca uite ca muncesc mai mult ca in Romania ca astia au ogoare mai multe ;-)
Si ce inseamna esec in dictionarul tau ? A fost prins la furat, nu a invatat limba, e lenes, e sarac cu duhul ? A fugit nevasta cu altul ?
Ai vazut roman si balos ? Cu par pe limba ?
De la: Paul din Ohio din SUA
Re: America securistului frustrat
Eu nu am vazut asa ceva de aproape 25 de ani de cind traiesc in aceasta tara.Este adevarat ca din cind in cind am auzit, de securisti scandalagii, gen + care au fost trimisi exact pentru aceste scopuri si care creau turbulente menite a arata "dezbinarea" romanilor . In toate comunitatile romanesti nu am intilnit nici urma de barfa (poate ca nu am fost eu pe faza) sau alte mincatorii, comune in Romania ruso-securista (aceste racile erau de fapt necesare acolo pentru atomizarea societatii si deci a controlului absolut). Dimpotriva, in general, romanii cu state mai vechi in America ii ajuta pe cei mai "noi". De fapt nici nu exista "gheto-uri" romanesti in America. Romanii se intilnesc la diferite ocazii si pot sa-si aleaga vizitatorii si eventual prietenii (nu am auzit nici un roman sa-l aleaga pe unul ca + ; se cunoaste de la o posta ce hram poarta). Toate intilnirile la care am participat eu au fost civilizate, placute si le-am repetat de cite ori am avut ocazia. Poate alti romani americani au avut altfel de experiente?
De la: JP
Re: America romanului prapadit si fudul
Ce trebuie sa intelegi tu este ca mutatul in alta tara nu schimba omul in mod radical. Oamenii plecati dintr-un anumit mediu se adunca pe criteriul compatibilitatii si creeaza acelasi mediu din care au plecat. Saracia si fudulia sint inca foarte la moda in Romania din cite stiu, si nu cred ca au aparut din senin la debarcarea pe tarim american. Imi pare rau ca ai nimerit intr-un mediu asa de rau, insa nu cred ca trebuie sa generalizezi. Si inca odata: obisnuitii comunitatilor religioase nu sint oamenii cei mai de calitate. Ai vizitat 3 comunitati religioase... prea multe dupa parerea mea. Adevarul e ca pe ceilalti nu prea aveai cum sa-i intilnesti in cele citeva zile petrecute de tine in America. Si pe noi tot la biserica ne-au trimis cind am sosit aici. Dar nu ne-a luat mult sa ne lecuim.
De la: +
Re: America romanului prapadit si fudul
Fiecare efect are o cauza. Eu voiam sa subliniez cauza cvasigenerala, cea care tine de " calitatzile " romanilor, indiferent ca ei sunt in Romania sau undeva in lume.Am intalnit si oameni care muncesc, castiga, si care mi-au zis: e drept avem bani ca sa traim bine dar suntem terminatzi psihic. Concediul nu e mai mare de 14 zile, ne sculam la 5 si ne culcam la 10, mancare indiferent de unde am lua-o e toata modificata genetic si plina de hormoni, etc. Unul, care era de la Sibiu zicea ca daca ar vrea sa cumpere mancare bio ar trbui sa aiba leafa de 3 ori cat o are, in schimb acasa , la Sibiu avea gradina ,sera propie, crestea pasari, etc. L-am intrebat : bine , da de ai plecat? Raspuns: ca m-am luat dupa niste laudarosi ce mi-au impuiat capul, am vandut tot, am aratat ca am bani sa ma intretzin si mi-au aprobat. Aveam 33 de ani , acum am 45. Ma simt ca de 60, ".
Cat priveste bigotismul americanilor - americani, aia de sunt acolo nascutzi cum zice tractoristul, depaseste orice imaginatzie posibila. Popa asta de se scrie despre el e bolnav mintal, pe cand acolo ei se lasa se fie imbolnavitzi.
Stiu ca cei sunt in Romania si viseaza o America roza or sa zica: Asta minte ! In America curg rauri de lapte si miere care doar pe noi ne asteapta !
Ce dulce e ignorantza !
De la: traktorist
Re: America romanului prapadit si fudul
Cine ti-a spus tie ca in America curge lapte si miere ? Trebuie sa le meritzi si pt asta te duci la arat. Imi pare rau de tine ca ti-ai pierdut concediul in Los Angeles. Americanii merg in .... Aruba.
Ca unu din sibiu are sera, ce are asta cu ceilalti romani ?
Eu nu am sera nici acolo si nici aici. Ca nu s-a descurcat , pare mai mult treaba lui si nu a mea si cu atit mai putzin a ta.
Locuri de munca sint, posibilitati sa te recalifici daca te-a prins vremea militian sau CFR-ist. Cine l-a oprit ? Eu nu am intelegere pt cei care nu se descurca. Sint sanse si sa si le ia fiecare.
Cit priveste la a da vina pe America..... America nu da concedii, nu da alocatii , nu da locuri de munca romanilor . America nu da nimic. America nu pune in traista,
Asta e frumusetea ! Ca america rasplateste pe cei capabili sau care vor sa fie capabili si care isi iau singuri.
Nu este obligatoriu sa te duci la lucru si esti liber sa pleci in gradinile Sibiului chiar acum .
De la: paraipan
Lui +
+-ule .. le amesteci. Si le amesteci cumplit. In primul rind, un studiu privind Diaspora Romana, necesita profunde cunostiintze Sociologico-Istorice referitoare la fenomenul emigratiei. Vad ca nu ai aflat inca, cum ca emigratia este eventul / fenomenul catalogat (cvaziunanim) pe o scara a intensitatii, a fi pe primul loc in privintza stress-ului. Este cea mai grea / mare incercare prin care poate trece o fiintza umana. Mai mare de cit moartea unei fiintze apropiate (mama, sotie, copil) sau participarea la un razboi. Si este normal. Prin emigrare, omul isi pierde pentru totdeauna, asa cum Toffler spunea "zona de stabilitate". Adica tot environmentul, social, cultural, uman in care s-a nascut si a crescut. Cele mai successfull emigrari se fac cu familia. Este celula de baza, ce poate conferi un minim de stabilitate psihica indivizilor membri. Cel mai greu este de unul singur. You are on your own, that's it. Emigratia e de cind lumea. Oamenii au migrat continuu, ba dupa o pajiste mai verde, ba dupa o apa mai mare, ba dupa un .. dinozaur mai gras. Emigratia de azi este floare la ureche in comparatie cu marile emigrari de altadata, cele Bretone in Acadia (sec XV), Scotziano-Engleza (sec XV-XVI), Irlandeza (dupa 1840), Italiana (1880), Scandinave (1900). Acu' nu mai mori pe o corabie, nu mai arunci cadavrul copilului peste bord, in ocean. Acum iei un Airbus / Boeing si'n citeva ore esti in .. AMERICA. And then what?
Este un element fundamental care deosebeste emigrantul de restul oamenilor. DETERMINAREA. Asta nu s-a schimbat nici azi, cind avionul a luat locul corabiei. Nu poti compara Scotzianu care-si punea nevasta si copiii pe o corabie de 80m, intr-un sejur de 3 luni spre ceatza Halifax-ului, cu Monchericu' din cafenele Cismigiului, care dupa un stagiu de dealership la Toyota / VW etc, se duce sa sparga … Nev Yorka. Asta dupa mintea lui .. subtzire. Cu determinarea lui, acum 300 de ani acest Moncheric, ar fi dat clar coltzu' pe parcursul calatoriei. In ziua de azi, un emigrant (care n-ar fi trebuit sa emigreze) nu mai moare in timpul calatoriei. Azi se .. plinge. Ca-i prea multa munca, ca una, ca alta. Bravo'm. Nu era mai bine la 1,600? Pai, ca da.
Orice natiune are un segment de indivizi aprox 10-20%, uneori mai ridicat (Englezi, Irlandezi, Scotieni, Francezi, Italieni). Si noi Romanii avem un procentaj de populatie (personal il estimez pe la 10%) de indivizi, care "n'au stare". Popular se spune ca ISI IAU LUMEA'N CAP. Nu discut motivele. Da'i o characteristica genetica (cromozomul 15). Dovedita. O sa aflati in anii care vor veni, cum ca preselectia pentru emigrare se va face prin analiza DNA. De ce spun asta? Va fi o masura buna. Pentru ca vor preveni dezastre. Se vor preveni multe cazuri in care indivizi clar inadaptabili (io le zic NEDETERMINATI), se vor face praf in procesul emigrarii. Mai bine sa stea molcom. Sa nu se arunce’n gol.
Acum, draga +, dupa hinturile astea, va trebui sa refaci calatoria in US. Si cu o alta perspectiva, sa revezi acelesi locuri si oameni. Vei intzelege mai bine ce s-a intimplat cu ei.
Paraipan
PS Acuma, …vezi tu … merita sa faci come-back'ul daca esti un adevarat scientist, si te intereseaza intr-adevar fenomenul emigratiei. Daca lucrarea ta urmareste doar scopuri mici, de genul … care-i de-al nostru si care nu-i, nu te mai du. It's useless. Pentru asta, … ajunge ce-ai vazut.
PEROMANESTE
Propunem si o alta pista pentru a deslega misterul Romericii: Abia atunci cand vor fi romani, vorbitori de limba romana, in diaspora americana care sa fi ajuns milionari/miliardari nu o sa le mai fie jena unora si altora sa-si invete copiii limba romana. Atunci vor avea modele si simboluri confirmate de societatea in care traiesc si la care aspira sa se integreze. Abia atunci vor realiza ca a fugi de romanime nu echivaleaza cu a fugi de saracie. Pana atunci, din pacate pentru cauza romanitatii de pretutindeni, cea mai buna sansa a lor e sa ajunga americani--vezi una din interventiile lui traktorist de mai sus.
Altfel, sunt foarte putine natiile care s-au pastrat ca atare pe unde au ajuns. Grecii si evreii sunt exemple la indemana. Irlandezii sunt un caz special.
Raspunsurile si pozitiile dvs. vor fi asteptate si apreciate fie aici la comentarii, fie pe lista de discutii peromaneste (vezi invitatia din dreapta sau de la sfarsitul paginii!).
Da click aici ca sa vezi totul!
Un comentariu:
Student roman la Paris
Sunt patru sute de mii si schimba incet
dar sigur imaginea Romaniei
Pe strazile din Paris se vorbeste tot mai mult romaneste. O romaneasca buna, curata, de oameni scoliti. Daca pana mai ieri, intamplarea asta te facea sa intorci capul in alta parte sau sa demarezi din locul cu pricina ca o masina de curse, astazi reactia este cat se poate de pozitiva. Motivul? Romana nu mai e vorbita pe trotuar, de cersetori, nici de hotii de masini prin parcari, nici prin metrouri, de cantareti ambulanti, la tambal sau acordeon. In prezent, limba romana e vorbita la Paris de studenti. O auzi cu incantare pe marile bulevarde, in muzee, in biblioteci, in cinematografe si in salile de concert. O limba frumoasa, melodioasa, vorbita de tineri frumosi, pe care nu-i mai deosebesti ca inainte, dupa hainele ponosite, dupa gesturile timide si stanjenite, dupa chipurile obosite si ingrijorate. Tinerii romani s-au occidentalizat. Ii confunzi. Ii confunzi cu francezii, sunt la fel de relaxati si de conviviali ca si ei, le vorbesc limba cu stralucire, fara pic de accent sau, mai exact, cu accent de Paris. Si mai trebuie adus in discutie un amanunt important: studentii romani din Franta nu mai sunt fii de stabi, fii de „emanati” politici, baieti cu pile, bursieri prin frauda, copii de bani gata. In numar de aproape 400.000 (pe locul doi dupa nemti), ei reprezinta o parte a elitei absolventilor invatamantului superior romanesc, cei mai buni dintre buni, cei mai curajosi si mai hotarati sa edifice o cariera cu certificate si practica internationala. O avangarda intelectuala de elita, care schimba incet dar sigur imaginea Romaniei, in zona atat de importanta a invatamantului. In rastimpul petrecut la Paris, mi s-a parut ca imaginea exclusiv negativa si atat de nedreapta a Romaniei isi traieste ultimele zile, corectata nu politic, nici economic, prin vreun progres guvernamental, ci printr-o superba demonstratie de capacitate intelectuala a tinerilor studenti romani. Dovezi? Romanii sunt luati la stagii de formare inca de pe bancile facultatilor, unii dintre ei lucreaza deja pentru mari firme franceze precum Lafarge, Renault, Michelin etc., promoveaza in cariere de cercetare si universitare. Toate astea nu inseamna, insa, ca viata lor e pe roze, lipsita de greutati si de griji. Din contra. Efortul de penetrare si de supravietuire in spatiul universitar francez inseamna, in primul rand, o capacitate uriasa de a rezista si de a persevera. De a lupta cu doua tipuri de birocratii infernale, cea romaneasca si cea franceza, de a promova examenul de admitere, deloc usor, de a sti la perfectie limba, de a-ti gasi o casa si un serviciu, intr-o tara cu un somaj expansiv, unde lupta pentru un loc de munca este acerba, si unde nimeni nu te asteapta cu bratele deschise. Pentru multi dintre studentii romani, Parisul este o lectie de supravietuire, in care trebuie sa dea si randament, ba chiar performanta! Am cunoscut la Paris studenti romani plecati din sate uitate de lume. Studenti care fac doua facultati in acelasi timp, pentru care parintii pleaca sa munceasca orice si oriunde in Europa, ca sa le poata asigura conditiile minime de invatat, studenti romani ce predau limba engleza, mintind de nevoie, pentru a fi angajati, ca au parinti englezi, desi engleza lor era perfecta, si care din ceea ce castigau, trimiteau bani si acasa. Peste toate, se adauga formalismul si raceala occidentala, lupta cu dorul de casa si de parinti... Si totusi, Parisul este Paris! Adica, biblioteci, muzee, informatii de ultima ora, un sistem de invatamant care te incurajeaza sa dai tot ce ai mai bun. Inveti „savoir faire” si „savoir vivre” - stiinta de a face si stiinta de a trai. Dar pentru a intelege mai bine ce inseamna viata de student roman la Paris, cel mai bine e sa ii lasi sa vorbeasca pe cei in cauza.
Raluca
Isi infige dintii albi in coaja crocanta, maronie. O firmitura ii ramane pe buza de jos, ca si cum ar fi vrut sa mai zaboveasca un pic pe rosul senzual. „Vrei? Bagheta frantuzeasca!”, spune Raluca la iesirea din magazin. Tine in mana o sacosa pe care scrie ED, marca magazinului. Si-a cumparat doua pungi de paste si trei borcane de sos, ceea ce inseamna cina cam pentru o saptamana. „Acum suntem pe bulevardul Haussmann, undeva mai jos a locuit Proust. Se spune ca ani de zile nu a trait decat cu doua croissante si o cafea pe zi. A! Plus scris. Cred ca si asta l-a tinut in viata, scrisul”, imi spune Raluca muscand din nou din bagheta, in timp ce priveste vitrinele. Are un par vopsit rosu-rosu, si cu jeansii evazati, maturand trotuarul, pare o frantuzoaica nascuta si crescuta la Paris. Nimic nu tradeaza ca vine din alta tara. Dar este din Romania, din Sfantu Gheorghe, studenta de doi ani aici, la Sorbona.
In spatele nostru este Opera si inca se mai intrezaresc statuile aurite. Trecem prin fata Galeriilor LaFayette. Oamenii ies din magazin cu pungi enorme, de hartie colorata, burdusite cu cine stie ce lucruri de sezon. Ne oprim in fata vitrinelor: „Nu tanjesc sa-mi cumpar ceva anume. Doar de Craciun mi-ar placea sa pot cumpara cadouri pentru cei de acasa...”. Zambeste: „Hai sa mergem. Iti arat mansarda mea si o sa iti fac un sandvici cu jambon si cu branza de o mie de ori mai bun decat cel de cumparat!”.
De pe Haussmann facem dreapta si ajungem pe Saint-Lazare. Trecem prin fata garii. Stradutele laterale sunt intesate de mici restaurante chinezesti, turcesti sau kurde. Intram pe una dintre ele, cu cladiri impunatoare, cafenii. Ne oprim in dreptul unei porti masive, vizavi de un bar englezesc. Raluca „tapeaza” codul, usa se deschide si patrundem mai intai intr-o curte interioara, pavata cu piatra. In capatul ei sunt doua usi, una principala si cea de serviciu, mai mica, un fel de usa de magazie. Intrarea principala este pentru cei care au apartamente in cladire. Usa mica este pentru scara de serviciu, ce duce la mansarde. Raluca o deschide pe cea din urma si urcam pe o scara ingusta, in spirala. Sase etaje.
Majoritatea studentilor de la Paris locuiesc in mansarde, in afara de norocosii din campusul universitar. Dar norocosi sunt si cei ce isi gasesc mansarde. Raluca a cautat timp de trei luni. Ar fi vrut sa inchirieze o garsoniera, ceea ce francezii numesc „studio”, insa dupa cateva incercari a renuntat. Cand se ducea la vizitele stabilite in anunt, gasea cozi de doua etaje, studenti ce doreau si ei sa inchirieze, pregatiti cu actele necesare: fise de salariu, garantii de la parinti, bani in avans. De obicei, dupa primele zece persoane, studioul se inchiria si toata lumea fugea la ora de intalnire a unui alt studio, si tot asa. Pentru studentii din Paris, casa este cea mai mare problema, dupa cea a vizei si inaintea serviciului.
Pe un hol ingust, podele de lemn rasuna sub pasii nostri. Inaintam ca intr-un labirint cu usi, pe o parte si pe alta. Raluca deschide una dintre ele: „Bine ai venit in imperiul meu!”. Imperiul Ralucai nu are mai mult de patru pasi lungime, din care nu poti face decat doi. „Iti place? Stiu ca pentru un roman e socant sa traiesti in noua metri patrati, dar aici, spatiul se organizeaza altfel. Te obisnuiesti. In Romania, bucataria mea de la bloc era mai mare!”
Camera e organizata cam asa: cum intri, in stanga, e o chiuveta cu oglinda si, in coltul de langa ea, dusul. Langa dus este frigiderul, cu un cuptor cu microunde pe el, deasupra fiind rafturi burdusite cam cu tot ce ai avea nevoie intr-o bucatarie. Urmeaza un perete intreg de rafturi din tavan pana in podea, cu carti si alte lucruri. In coltul celalalt e un mic birou cu calculatorul si un scaun pliant: cand nu lucreaza, Raluca strange scaunul pentru mai mult loc. Ca sa dea senzatia de spatiu, camera nu are pat, ci o saltea, pusa direct pe jos, cu cateva perne. La capatul ei, un televizor de dimensiuni reduse si... cam atat. „Cand esti student, nici nu iti trebuie mai mult. Oricum, stai toata ziua la biblioteca. Si cand esti la Paris... ai nevoie de un loc doar sa dormi, cine are chef sa stea in casa, cand afara e orasul asta?” Pe fereastra mansardei se vad acoperisurile celorlalte case. Un zig-zag nesfarsit, intrerupt de rosul cosurilor. Ai senzatia ca poti survola cu privirea intregul Paris si ca tu esti undeva, sus, unde aerul e mai tare si lumea e la indemana ta.
Pe birou, calculatorul Ralucai functioneaza fara oprire: descarca filme si muzica de pe Internet. Asa a reusit sa isi faca o impresionanta colectie de filme clasice. Cateodata, alti trei-patru studenti romani se inghesuie in mansarda ei, la cate o vizionare cu bere si chipsuri. Acum si-a facut prieteni, e mai usor, dar la inceput nu cunostea pe nimeni. In primele sase luni ale sederii la Paris, era ocupata cu acte si cu descoperirea unui oras de vis ce ii promitea atatea. Dupa ce orasul si-a mai pierdut din noutate, a inceput sa o apese singuratatea, lipsa prietenilor, a fetelor cunoscute de-acasa, din Sfantu Gheorghe, departarea de familie. Nici nu avea cu cine sa vorbeasca. La scoala, relatiile cu ceilalti colegi erau reci, formale si de o politete... frantuzeasca. Nimic din familiaritatea romanilor, din deschiderea lor sau din cheful lor de sueta si confesiuni: toata lumea avea treaba, era grabita sau respecta eticheta. Cum nu avea cu cine sa vorbeasca despre „cum e sa fii student la Paris”, a inceput un dialog prin carti cu alti romani emigranti celebri trecuti prin asta: Cioran, Brancusi... Dar toate astea nu i-au luat noptile de insomnii cu gandul la Romania, indoiala ca lucrurile s-au schimbat acolo, ca poate ar trebui sa fie alaturi de parinti.
Raluca a terminat de facut doua sandviciuri uriase, dintr-o bagheta taiata pe jumatate. Imi intinde si mie unul si se aseaza turceste pe jos: „Sunt nopti in care plang si imi spun: „Gata, maine imi fac bagajul si ma intorc acasa”. Dar dimineata devin rationala si imi dau seama ca nu am de ce sa ma intorc. Ce sa fac acolo? Sa ma intorc in ungurimea din Sfantu Gheorghe, care pune pe clantele romanilor amenintari? Prefer sa se uite stramb la mine francezii. Sa ma intorc la spitalele din Romania, la medicii care i-au spus mamei ca are cancer, ca sa o anunte, dupa doua saptamani de cosmar, ca diagnosticul a fost gresit? Sa ma angajez acolo si sa fiu tratata de patron ca un sclav? Nu, multumesc. Prefer sa mai indur aici, pana se indreapta lucrurile acolo. Citesc ziarele pe Internet si stiu foarte bine care e situatia acolo. Si eu si Romania mai avem de invatat, asa ca mai bine sa stam fiecare unde suntem.”
E deja sapte seara, si la opt Raluca incepe serviciul. Plecam in graba. Raluca lucreaza in tura de noapte, la un hotel. E receptionera, serviciu foarte popular in randul studentilor, ca si cele de paznic, vanzator, baby-sitter sau „plonjeur”, adica spalator de vase. Lucreaza doua sau trei zile pe saptamana si asta ii aduce un venit de 600 de euro, din care plateste mansarda 170, metroul 50 si restul ii dramuieste pana la urmatorul salariu. E mai bine decat sa strigi pe strazi, „New York Herald Tribune”? Banii nu sunt multi, insa ca student la Paris, legea nu iti da voie sa muncesti mai mult de o jumatate de norma, cat are Raluca: se considera ca mai mult timp la munca ar afecta timpul pentru invatat. Dar chiar si asa, toata noaptea Raluca citeste. Isi ia mereu o carte in geanta si in spatele biroului citeste pana dimineata, cand ii vine schimbul.
E aproape unu noaptea, si sosesc ultimii clienti. Asiatici cu aparatele foto de gat, epuizati de umblat prin Paris o zi intreaga. Repeta „MerIi” inclinandu-se, si se indreapta incet spre camere. O las pe Raluca in holul hotelului, in lumina galbuie. Ies pe straduta pustie, cu turisti indragostiti, ce zabovesc in colturi mai intunecoase, pe drumul de intoarcere la hotel.
Dragos
„Cand am venit la Paris acum sase ani, eram ca picat de pe alta planeta. A fost un soc. Era o surpriza la fiecare pas. Mai intai erau lucrurile mici, bucuria de a bea bere cu studenti din Tunisia, din Italia sau din America, uimirea de a sta in metrou langa africani sau de a vedea algerienii astia mai iuti la vorba ca oltenii nostri. Pentru francezi, poate e stupid ce spun, dar pentru mine asa era, nu mai vazusem niciodata la Cluj un african adevarat, imbracat in rochie colorata si cu turban. Apoi, erau gesturile oamenilor, daca ma intalneam de doua ori cu ei in acelasi loc, incepeau sa ma salute, politetea lor ma zapacea pur si simplu, dar imi placea la nebunie. Francezii, chiar si cand se inghesuie in metrou, au un fel politicos de a o face. In primul an imi era imposibil sa gasesc ceva de criticat in orasul asta.”
Dragos tocmai si-a terminat studiile. Dupa un masterat de doi ani, a urmat doctoratul. Lucrarea sa de doctorat in filosofie a fost apreciata cu nota maxima si felicitarile comisiei. Asa ca toti cei ce suntem acum in mansarda lui mica din Saint Mande, cartier parizian marginas, dar cochet, il ascultam cu atentia cuvenita veteranului. Ceilalti sase prieteni prezenti si-au gasit cum au putut un loc pe jos sau pe pat, intr-un fel de semicerc ce are in centru berea si vinul.
Dragos e unul dintre studentii norocosi: a locuit timp de trei ani in caminele studentesti de la Cite Universitaire. Avantajele campusului sunt indiscutabile. In primul rand, „camine studentesti” e un termen destul de impropriu, care te duce cu gandul la blocurile din Romania, ceea ce nu e cazul: campusul e ca un parc urias, presarat cu vile. Fiecare tara are vila ei, un fel de mini-hotel unde stau studentii tarii respective. Romania nu are o casa a ei, studentii romani stau fie in Casa Germaniei, fie in cea a Portugaliei, sau acolo unde locurile nu se ocupa. Apoi, cine sta in camin are acces rapid la cantina, un restaurant bine pus la punct, cu preturi foarte mici si mancare foarte buna. Biblioteca e la doi pasi, Internetul e gratis, poti sa iei cursuri de dans sau sa mergi la seratele organizate de studenti, ai terenuri de sport, cinema etc. Si peste toate astea, este contactul cu studenti din toata lumea, oportunitatea prieteniilor, placerea descoperirii reciproce.
Dragos isi face o tigara dintr-un dreptunghi de hartie pe care il umple cu fire aurii de tutun. Ii adauga filtru si dupa ce umezeste foita o lipeste. „Gata petarda! Ha! Asa isi facea si bunicu’ tigari, dar cu foaie de ziar si tutun plantat de el!” Aprinde tigara si ca si cum ar fi vrut sa umple cu o imagine primul rotocol de fum, spune: „Cand am vazut pentru prima oara sala de lectura de la Biblioteca Publica, am scapat geanta din mana, n-am putut sa mai fac nici un pas si mi-au dat lacrimile. Totul era stralucitor si in fata mea aveam zeci de rafturi cu carti la care accesul era absolut liber. Din milioanele de carti de acolo puteam sa ma duc si sa iau orice, fara sa cer voie si fara sa completez nici o fisa. Cu timpul, am descoperit celelalte lucruri de acolo, sala media, unde puteai sa inveti orice limba a pamantului, sala audio, cu toata muzica - te duceai, luai un CD si ascultai. Era incredibil. Atunci mi-au dat lacrimile pentru ca mi se parea nedrept: te nasti aici si ai toate astea sau te nasti in Romania si astepti un an sa iti vina randul la o carte. De ce?”
Au urmat pentru Dragos alte descoperiri: cei patru zgarie nori ai Bibliotecii Nationale, bibliotecile de cartier burdusite de clasici, mediatecile de unde putea inchiria filme, concertele din Jardin de Luxembourg, cluburile din Montmartre, muzeele. In mansarda lui mica si fara dus, Dragos declama toate locurile dragi din Paris, ca si cum ar fi vorba de niste cuceriri. La fiecare nume, publicul da aprobator din cap. Dintr-un colt al camerei, muzica se aude in surdina. Acceptat in doctorat, Dragos a obtinut si o bursa de o mie de euro pe luna, timp de trei ani. A strans ceva bani si intr-o vara a plecat cu inca trei prieteni in America. Acolo au inchiriat o masina si au colindat. A fost o vacanta de vis. Simtea ca e tanar, ca e liber, ca lumea e la picioarele lui. Cand s-a intors in Franta, si-a dat seama ca poate fi critic cu Parisul: Sorbona nu era Harvard. „Acum pot sa critic Franta, imi dau seama ce nu merge aici, dar Parisul ramane ceva cu totul special. Ma doare inima, numai cat ma gandesc la Romania si la Ardeal, dar aici sunt acasa intelectualiceste. Daca s-ar putea sa traiesc in Romania si sa gandesc in Paris...”, spune Dragos. Acum, ca si-a terminat studiile, se gandeste sa plece profesor in Australia, pentru ca i se pare „un continent interesant”. Cu diploma de doctorand eminent in mana, toate orizonturile ii sunt deschise.
Bogdan si Adina
Desi multi tineri romani ar visa sa fie in locul lui Dragos, cu doctoratul facut la Paris, se poate si mai bine de atat. Trebuie sa indraznesti. Este ceea ce a facut Bogdan, acum student la cea mai prestigioasa scoala din Franta: „Ecole Normale Superieure”. Studiaza fotografia si este singurul student din Europa de Est care a fost admis aici in ultimii 15 ani! Notorietatea scolii ii asigura la absolvire un loc de munca platit cu minimum 5 mii de euro. Si fericirea nu se opreste aici. Dupa ce initial a stat in Strasbourg un an, „oras frumos ca o carte postala”, Bogdan a venit in Paris impreuna cu iubita lui, Adina, studenta si ea la Stiinte Politice. Deci, ce si-ar mai putea dori doi tineri indragostiti in mijlocul Parisului, studenti la cele mai inalte scoli? „Sa ne intoarcem acasa”, a venit raspunsul prompt din partea Adinei. Si Bogdan completeaza: „Ne gandim la intoarcere, dar numai dupa terminarea studiilor si numai daca gasim ceva de lucru ce ne-ar putea atrage. Aici, in Franta, pentru un post de retusare a fotografiei as castiga ca incepator foarte bine. Trebuie sa stii si imprimerie, si fotografie. In Romania nu aveam unde sa invat asa ceva. Totusi, mi-as dori sa lucrez in Romania, sa fiu acasa, langa ai mei.”
La prima vedere, senzatia este de „la vie en rose”, privite mai de-aproape, lucrurile nu stau chiar asa. Material, cei doi romani nu au probleme, inca mai au rezerve de anul trecut, cand au lucrat - Adina ca observator la examene, in Universitate, Bogdan ca receptioner de noapte, intr-un hotel de trei stele. Pentru avantajele de aici este totusi un pret de platit: „E greu cu actele, cu casa si cu banii. E greu la Paris. Noi am cautat 4 luni, numai ca sa gasim casa, si am luat prima ocazie. Conditiile nu sunt foarte bune, dar, ma rog, avem casa. In schimb, ne lipsesc prietenii. In Romania ne stiam toti, eram prieteni, era alta atmosfera. Aici esti student si esti cam singur, nu ai contact. Exista sindromul studentului strain, dar nici intre ei francezii nu sunt foarte prieteni, sunt asa, intr-o politete familiara.”
Dar poate cea mai mare dificultate a studentilor romani pana la integrarea din 2007 este obligativitatea vizei. Studentii primesc vize valabile un singur an, la expirarea carora trebuie sa se prezinte la prefectura si sa demonstreze ca s-au tinut de studii, ceea ce lasa loc interpretarilor. Bogdan si-a schimbat specializarea si a trecut de la filosofie la fotografie. Chiar daca a facut-o trecand un examen foarte dur, prefectura a refuzat sa ii mai acorde viza. Acordarea vizelor a devenit foarte selectiva in ultimul an. Bogdan a strans scrisori de recomandare de la toti profesorii, colegii au dat cate un CV ce demonstra ca si ei au alte studii la baza, fara legatura cu fotografia, l-au sustinut cu recomandari chiar si doi deputati francezi. Prefectura a ramas neclintita in decizia ei, expulzarea era o chestiune de zile. Ca o ironie, singura institutie ce nu i-a acordat sprijin a fost Ambasada Romaniei... Bogdan a apelat pana la urma la o asociatie ce lupta pentru drepturile studentilor. A dat prefectura in judecata. Din fericire a castigat si a primit si ceva despagubiri. Cati dintre studenti sunt atat de perseverenti in lupta cu autoritatile? Foarte putini probabil, multi fie se intorc acasa, fie raman ilegal.
Aceasta lipsa de siguranta de la an la an da apa la moara parintilor din Romania, care si-ar dori mai aproape copiii. Mama Adinei este unul dintre ei: „Mama insista sa ma intorc, pentru ca aici nu am stabilitate si securitate. Dar eu cred ca ori aici, ori acolo, e la fel de greu de gasit de lucru. Ce sa fac? Sa vin profesoara in Romania, intr-un liceu? Aici nici nu se pune problema, nu am acces la specializari, din cauza ca nu am cetatenia. Ce facem? Asteptam, ne gandim.”
Asteptarea la Paris nu e chiar asa de grea totusi: o poti umple cu sarutari pe sub felinarele din Montmartre, cu plimbari pe Champs-ElysEes, cu boemia teraselor din Quartier Latin sau cu imbratisari pe Pont des Arts, in timp ce vaporasele trec pline de turisti.
Sursa: ziarul AS
Trimiteți un comentariu