Intr-o recenta
emisiune pe Realitatea TV, Radu Golban detaliaza cateva din aspectele din relatia romano-germana pe ultima suta de ani: planurile unei europe germane, de atunci si acum, perspectiva germana asupra datoriilor fatza de tarile europene mici, istoricul datoriei germane, profiulul politicienilor romani de atunci si acum, ideea germanilor despre prieteni, sugestii de viitor.
Cu ocazia asta, CRED ca am inteles si de ce Radu vede o alta 'rezolvare' decat mine, una pe care eu as numi-o simbolica, la aceasta datorie. Nu-s convins de propria-mi interpretare, asa ca vom urmari cum se desfasoara lucrurile. Pana una-alta, respect si suport 100% acest proiect Golban.
Pentru drum, trebuie retinut ca germanii n-au prieteni dintre cei in genuchi. Si nici mila.
Economistul Radu Golban a descoperit in timp ce isi facea documentarea pentru teza doctorala ca Germania are o datorie istorica catre Banca Nationala a Romaniei de peste 18 miliarde de euro, informeaza Realitatea.net.
Radu Golban a spus in cadrul unei emisiuni la Realitatea TV, ca in timp ce toate tarile cauta sa aiba o valuta ieftina pentru a-si promova exporturile, Romania cauta sa aiba un leu puternic ca sa se califice ca bun importator.
“Eu i-as spune Banca Anationala a Romaniei. Toate tarile cauta sa aiba o valuta ieftina pentru a-si promova exporturile. Noi cautam sa avem un leu puternic ca sa ne calificam ca buni importatori. Un leu puternic nu inseamna altceva decat sa exportam forta de munca. Am auzit “Tine leul tare!”. O tara nenaturala, precum e Romania, cu un deficit pe balanta comerciala, care importa mai mult decat exporta nu poate avea o valoare mai mare. Noi vrem sa ne calificam ca buni importatori si maine”, a explicat economistul.
Radu Golban a spus, referindu-se la guvernatorul BNR, ca “un expert nu ar trebui sa aiba tupeul sa minta cetatenii”, caci printr-un leu puternic nu facem decat reimpatrierea profiturilor companiilor din strainatate ai crearea a noi locuri de munca tot in strainatate.
Despre “datoria istorica” a Germaniei catre Romania
Datoria istorica a Germaniei catre Romania, spune Radu Golban, este un “subiect ingrat”. “Este un subiect ingrat. Ai Grecia se afla intr-o situatie similara. Tarile mici nu au puterea politica de a articula aceasta problema. Ai este o problema in primul rand politica”, a spus economistul.
Economistul a precizat ca problema nu se pune din punct de vedere juridic, ci din punct de vedere politic. De fapt, acesta ar putea constitui un precedent care ar putea incuraja ai alte tari mici.
Cat despre cum ar putea returna Germania banii Romaniei, acesta a precizat la REALITATEA TV ca nu se aateapta sa fie platita, ci doar recunoscuta. “Nu am sustinut ideea in forma unui transfer bancar, ci un transfer moral. Vorbim de o contabilitate corecta ai onesta intre prieteni. Germania are o responsabilitate morala fata de Romania”, a spus Radu Golban la Realitatea tv.
Acesta a mai spus ca singura tara care si-a recuperat banii din Germania a fost Elvetia. “In 1956 a recuperat 60% din disponibilul de la Casa de Compensatii”, a spus Radu Golban.
“Avand resedinta in Basel, mi-a fost facil sa accesez arhiva Bancii Reglementelor. Am analizat raportul numarul 14 al institutiei, care trateaza in mod special cumularea soldului roman si tehnicile Germaniei de a reduce acest sold sau “varfurie” neacoperite ale comertului in compensatie intre cele doua tari. In ciuda diferitor tehnici ale Germaniei de a reduce soldul – fie prin decontarea stationarii trupelor germane in Romania din soldul curent sau achitarea unor datorii ale Romaniei fata de Germania in 1944 tot din soldul curent, acesta a crescut in favoarea Romaniei in ritm accelerat. In 1944 de la circa 900 de milioane la 1200 de milioane de Reichsmark.”.
Astazi, valoarea initiala pe care institutia condusa de Mugur Isarescu ar putea s-o recupereze de la Germania ar fi de 18,8 miliarde de euro, conform unor calcule efectuate de membrii comisiei Bergier, din Elvetia.
Pe langa demersurile publicistice, au fost efectuate si demersuri pe langa autoritatile statului roman: “Astfel, prin amabilitatea d-lui Eugen Anca (n.r. om de afaceri de origine romana, care s-a preocupat de tezaurul romanesc de la Moscova) s-a depus o adresa la BNR, inregistrata cu nr. 783/17.06.2010; BNR a raspuns prin adresa nr. XVIII/3600/16.07.2010. In data de 17.06.2010 am transmis o petitie Preaedintelui Romaniei, dl. Traian Basescu, care – prin consilierul Gabriel-Cristian Piscociu – a raspuns cu adresa nr. DRA2/19148/09.07.2010 (petitia fiind ulterior trimisa la Ministerul Afacerilor Externe)”, a spus Golban.
“Un demers legal pentru recuperarea soldului nu a fost demarat. Pana acum, toate actiunile s-au concretizat doar in interpelari, adrese si articole publicate. Deja este cunoscut faptul ca, pe 16 august 2010, d-na Ulla Jelpke, parlamentar german, a adresat Guvernului Germaniei o interpelare, solicitand un punct de vedere oficial in aceasta problema.”
Golban este convins ca in cele din urma datoria poate fi achitata: “Altfel, eu si colaboratorii mei, nu ne-am mai fi angajat intr-un demers fara sorti de izbanda”, a mai spus economistul din Elvetia.
Germania ii datoreaza Romaniei peste 18 miliarde de euro, suma care provine dintr-un contract de Clearing semnat intre Guvernele Romaniei ai Germaniei la 23 martie 1939.
Prin contract, Romania se obliga sa livreze marfuri diverse catre Germania, care urma sa le achite la un pret mai mare cu 10% fata de valoarea medie a preturilor mondiale. Germania urma sa achite facturile prin Casa Germana de Compensatie, dar platile trebuiau efecuate numai catre BNR, in marci germane imperiale. BNR, la randul ei, achita in lei romanesti exportatorilor.
Germania ai-a achitat in primii ani datoriile fata de statul roman, dar in contextul razboiului s-au acumulat datorii la plati. Ministerul de Finante din Germania a emis, la data de 7 septembrie 1944, un document oficial ce avea caracter intern, prin care recunoatea ca are obligattii de plata neachitate la termen, catre 31 de state, protectorate si teritorii. Romania ocupa locul patru cu suma de 1.126.344 marci germane imperiale.
Exporturile Romaniei catre Germania au continuat sa fie derulate ai dupa 23 august 1944 ai deai marfurile romaneati exportate in Germania erau din ce in ce mai reduse, totalul facturilor pe care Germania trebuia sa le plateasca Romaniei se ridica la aproape 1,3 miliarde de marci imperiale germane, ceea ce ar reprezenta in prezent 18,8 miliarde de euro.
BNR le-a platit exportatorilor romani, la zi, toate facturile, dar nu a mai solicitat plati compensatorii de la nemti.
Drept la replica
Adrian Vasilescu, BNR: Pe ce date îşi bazează discursul profesorul Golban? (1)
Era în Joia Mare, seara, când o televiziune de ştiri i-a încredinţat ecranul, timp de două ore, unui român din Elveţia: profesorul Radu Golban. Aşa cum singur se prezintă, s-a născut la Timişoara, a emigrat în Germania în 1988, dobândind cetăţenia germană, apoi s-a stabilit în Elveţia. Iar de pe Twitter mai aflăm că a studiat politologia şi dreptul, are un masterat în studii europene avansate şi este doctor în ştiinţe economice. Publicul din România îl cunoaşte din câteva dezbateri televizate, patru sau cinci în ultimii trei ani, în care a vorbit despre o datorie istorică a Germaniei către România, pe care domnia sa ar fi descoperit-o în arhivele Băncii Reglementelor Internaţionale de la Basel. În emisiunea din Joia Mare nu a mai fost o dezbatere; profesorul Golban a avut şansa unei formule de „unu la unu“ – domnia sa şi moderatorul. A avut deci destul timp, între orele 21 şi 23, să povestească pe îndelete propria versiune a datoriei Germaniei faţă de România, fără să aducă vreo noutate la relatările precedente, la care a adăugat două povestiri în primă audiţie: despre provenienţa aurului din rezervele Băncii Naţionale a României şi despre efectele cursului leu-euro, care se „încăpăţânează“ să fluctueze pe o piaţă valutară stabilizată. Voi dezvolta, în alte comentarii, subiectele privind datoria germană şi provenienţa aurului de la BNR. Pentru a mă referi, astăzi şi miercurea viitoare, la judecăţile profesorului Golban legate de cursul de schimb leu-euro.
Câteva agenţii de ştiri au titrat: „Atac dur la adresa BNR“. Plecând de la remarca profesorului Golban că BNR ar fi de fapt „Banca Anaţională a României“. De ce? Pentru că „în timp ce toate ţările caută să aibă o valută ieftină, ca să-şi promoveze exporturile, noi căutăm să avem un leu puternic pentru a ne califica drept buni importatori“. După care a adăugat: „Un expert (referindu-se desigur la specialiştii din BNR care vorbesc despre stabilitatea pieţei valutare) nu ar trebui să aibă tupeul să mintă cetăţenii, căci printr-un leu puternic nu facem decât reîmpărţirea profiturilor companiilor din străinătate şi crearea a noi locuri de muncă tot în străinătate“. Atacul o fi dur, dar pe ce se întemeiază?
Admit că profesorul Golban poate fi un om de bună-credinţă. Şi că, repezindu-se să afirme, în Joia Mare, că experţii „Băncii Anaţionale a României“, vorbind despre stabilitatea cursului leu-euro, „au tupeul să mintă cetăţenii“ – să-i mintă că un leu stabil îi face bine ţării, deşi în realitate îi face rău – crede într-adevăr că a venit cu gândul bun de a le deschide ochii telespectatorilor care l-au ascultat timp de două ore. Dar, în acest caz, e o problemă gravă cu titlul de doctor în economie al domnului profesor. Pentru că a lua o formulă generală, că „o monedă depreciată face bine exportului“, şi a încerca s-o aplici în orice situaţie concretă, fără a ţine seama de împrejurările specifice şi de particularităţile unei ţări, e o foarte gravă eroare.
O istorie a exporturilor României, din ultimele trei decenii, ne ajută să desprindem concluzii importante. Înainte de decembrie ’89, timp în care s-au născut multe legende înfrumuseţate despre exporturile industriei româneşti, care mai dăinuie încă, niciodată România nu a exportat mărfuri care să aducă, într-un singur an, încasări de peste 10 miliarde de dolari. Între 1991 şi 1999, perioadă în care deprecierea leului a fost explozivă, în condiţiile unor neîncetate corecţii ale cursului leu-dolar, încasările din exporturi, an de an, au fost între 3,4 miliarde de euro şi 7,9 miliarde de euro. Am dat cifrele în moneda europeană fiindcă Statistica a recalculat în euro încasările în dolari. În 2000, pentru întâia dată în istoria României, încasările din exporturi au depăşit 11 miliarde de euro. De aici înainte, deşi leul mai mult s-a apreciat decât s-a depreciat, exporturile au tot crescut: 15,6 miliarde în 2003, apoi 22,2 miliarde în 2005 şi 29,5 miliarde în 2007, anul cu aprecierea cea mai puternică a leului. Şi creşterea a continuat: 33,7 miliarde în 2008, apoi o scădere uşoară în primul an al crizei, la 29 de miliarde, după care urcuşul nu s-a mai oprit: 37,3 miliarde în 2010, apoi 45,3 miliarde în 2011 şi 45 miliarde în 2012. Voi nota că, în 2012, numai exporturile României în Germania, de 8,4 miliarde de euro, depăşesc întregul export al României din 1999, de numai 7,9 miliarde de euro.
Da, România şi importă. Dar contul curent a ajuns deja pe sold excedentar, iar balanţa comercială aproape că s-a echilibrat. Importăm autoturisme, electrocasnice, haine, alimente şi multe alte bunuri de consum, dar toate laolaltă nu depăşesc 16,9 la sută din totalul importurilor. În timp ce 83,1 la sută din importuri reprezintă fie tehnologii pentru modernizările unor companii, fie materii prime, toate susţinând exporturile în creştere neîncetată. Şi atunci, ce efect ar trebui să aibă cursul de schimb: să se deprecieze puternic ca să descurajeze 16,9 la sută din importurile pentru consum ori să fie stabil şi să încurajeze 83,1 la sută dintre importurile care sprijină exporturile? Detalii – miercurea viitoare.
peromaneste lui Radu Golban si cititorilor peromaneste:
Prietene din spatiul (pe)romanesc virtual, Vasilescu trage o salva in directia uneia din asertiunile pe care amandoi le facem, anume ca un leu foarte puternic si stabil nu serveste numaidecat exportatorilor romani. Da el si niste cifre acolo, insa nu mi-e clar de ce ia ca baza de comparatie 1999.
In agregat se pot demonstra multe, inclusiv teze contrarii--daca musiu Vasilescu, acest mosTeaca al comunicatiilor bancar-financiare ar fi 100% onest, ar prezenta exact situatia granular, dela an la an. Am putea descoperi, de exemplu, ca exportam mai mult numai daca includem multinationalele care repatriaza profitul, lasand in Romania o 'mizerie' de 16%.
Ideea este ca avand multe din materiile prime din resurse proprii si accesibile in lei, in cazul unei munci platite cu lei romanesti, face ott sensul din lume sa relaxezi usor rata de schimb in sensul castigarii unui avantaj comparativ din preturi. Alt avantaj este cresterea volumului tranzactiilor interne si descurajarea importurilor, macar temporar pana se ridica productia autohtona pe picioare. Pe de alta parte, la importuri de materii prime si/sau imprumuturi executate in alte monede decat leul, politica aceasta poate fi problematica.
Ne dam seama ca o asemenea analiza trebuie sa includa: 1) guvernul, 2) producatorii (autohtoni si straini) si 3) sindicatele. banca nationala vorbeste de una singura, nu in concert sau cuartet cum i-ar sade bine.
Abia astept salva a doua a acestui mosTeaca, intre timp hai sa vedem cine/ce musca!
Vorbind în nume personal, cred că la capitolul ”detestați” pot fi trecuți toate ”vârfurile” clasei politice post-decembriste. În politica românească a ultimelor decenii au existat (rar!) decizii pe care le consider corecte, însă nu existat niciun lider politic care să corespundă standardelor, măcar din punct de vedere moral, nemaivorbind de aspectul priceperii profesionale.
Atragem atenția asupra faptului că Năstase este criticat în articol NU pentru declarații anterioare, apartenența politică, trăsături personale sau alte aspecte mai mult sau mai puțin efemere, ci pentru acțiuni concrete care au afectat vădit negativ ”viața concretă a milioanelor de oameni”.
Ce bun a adus aderarea la UE? La modul concret și cuantificabil în bani? Oare aspectele pozitive ale integrării în UE justiifcă datul pe degeaba a petrolului, gazului, rețelelor de distribuție a energiei electrice și gaze, metalurgiei, sistemului bancar etc? Și încă o întrebare: de ce alte țări din Europa de Est (inclusiv prin companii de stat) au participat la prăduirea (prin privatizare) a companiilor de stat din România, iar statul român nici măcar nu a încercat să facă ceva pentru a penetra măcar nivelul regional? Cuvinte-cheie pentru identificarea răspunsului corect: șpaga, inepția profesională, reaua credință.
În condițiile actuale considerăm că statul de ”membru al UE” în cazul României nu corespunde realității și o descriere mai corectă a statutului actual este ”colonie exploatată colectiv de un grup de țări europene”.
Problema ar trebui să se discute pe alt plan:
S-a plătit mult prea scump pentru o chestie de care nu s-a profitat deloc (EU membership) și chiar dacă s-ar fi profitat, potențialul oferit de aderarea deplină la UE (amintim că există posibilitatea existenței unui spațiu economic comun fără a fi membru “deplin” al UE) este infim de mică în comparație cu ceea ce s-a pierdut. Săptămâna viitoare o să avem un articol despre oportunitățile pierdute din cauza clasei politice de la București.
ps: jocurile democratice au sens doar în cazul unei clase politice sănătoase, ceea ce nu este (încă nu este) cazul României.
1) Daca intelegem aceeasi istorie economica a lumii, combinatele si ce am mai aveam noi la scara mare nu aveau cum sa stea in picioare in conditiile in care s-a mers pe globalizare si concentrarea productiei acolo unde scale-economies erau maxime;
2) Ceausescu a incercat alternativa autonomiei si a platit suprem, noi odata cu el;
3) Ideea nu este a autarhiei, ci a intelege cum merge lumea si a te cupla in mod avantajos.
Ok. Dar în aceste condiții din premisele logice enunțate de dvs anterior reiese în mod necesar faptul că UE ar fi trebuit să devină un fel de ”proteză” pentru resurse și tradiție. S-a încercat ”protezarea”. E bine? S-a reușit? Poate de fapt problema nu constă în UE/non-UE ci în calitatea clasei politice?
1) Daca intelegem aceeasi istorie economica a lumii, combinatele si ce am mai aveam noi la scara mare nu aveau cum sa stea in picioare in conditiile in care s-a mers pe globalizare si concentrarea productiei acolo unde scale-economies erau maxime;< <
Combinatele puteau fi retehnologizate cu costuri minime și ar fi devenit performante (cu excepția industriei textile etc.). Contraexemplul cel mai bun este dat de Accelor Mittal care a adus Sidexul pe profit. Ce a făcut Lakshmi? A făcut ceea ce trebuia și putea să facă statul român: a tăiat furtul și a creat un sistem normal de desfacere pe piața externă. Nimic mai mult.
Asta referitor la ”combinate ceaușiste”. Acum care va fi justificarea vânzării băncilor? Rețelelor de distribuție de gaz și curent (că ”investitorii strategici” nu au investit nimic, ci doar au mărit tarifele)? Petrom? Petrolul românesc era ”necompetitiv și ceaușist”?
Lumea nu este binară: alb și negru, psd vs pdl, capitalism sălbatic vs comunism în stil cambodgian. Alternativa acceptării transformării într-o colonie economică nu era izolarea, ci promovarea intereselor proprii pe baza undei strategii economice și diplomatice adoptate la conjunctură.
Cei care deplora distrugerile reale din Romania trebuie sa inteleaga ca asta nu-i decat o fractiune din problema, iar solutia nu poate veni din darea timpului inapoi.< <
Timpul nu poate fi dat înapoi, dar fără a recunoaște erorile grave ale trecutului, nu se poate merge înainte.
Chestiunile de credință nu se pot discuta logic, fiind adeseori iraționale. Suntem foarte cinici în această privință și experiența ultimilor 20 de ani justifică perfect o asemenea abordare. Nu credem în ”imunizare”. Sorry.
>> Crede-ma, Romania a trebuit sa-si genereze o clasa politica, noi n-am avut luxul Germaniei reunite. Daca ne uitam comparativ, clasa politica din mai tot spatiu ex-sovietic are mult mai multe in comun cu Bucurestiul decat altfel.
Foarte bună abordare.
E greu de judecat pe contrafactuale (prima parte a propozitiei), suntem de acord in partea a II-a.
Lakshmi are cea mai mare otelarie a lumii. Asta inseamna ca dicteaza preturile/face piatza. Este regretabil ca s-a permis asa ceva, insa e deja o realitate din care romanii ar fi pierdut daca ar fi tinut steahul sus la Galati. E vorba de economie, nu de altceva.
De asemenea, trebuie spus ca n-am scris decat de marile combinate, nu de banci, nu de resursele naturale.
Am scris de nevoia unei astfel de strategii. Daca in anii ’90 n-a stiut nimeni mai bine, pana in 2007 s-a mers pe ce s-a primit pe foaie de parcurs, din 2007 incoace chiar ca n-avem nici o scuza.
Ced ca este corect, numai ca erorile trebuie intelese in context, iar protagonistilor trebuie sa li se acorde si lor intelegerea cand motivele exista. Mai mult, pe mine ma intereseaza liderii care au invatat si din greseli, au cea mai mare valoare!
Chiar trebuie sa rescriu 7 ani de blog? Hai s-o spun pe scurt: Pentru ca astia au lucrat in interiorul sistemului in care eram cu toti, nu impotriva lui.
Atunci care este alternativa la a re-investi opozitia cu votul nostru?
Este o chestiune de credinta? Ma rog, si eu cred ca lumea sta fatza in fatza cu schimbarea. Ce nu mi-e clar, si nu scriu asta de dragul retoricii, este noua forma.
Putem fi de acord sa nu fim de acord. Eu am sa propun urmatorul exercitiu: Sa luam delcaratiile domnilor Iliescu si Nastase de dupa 2005, si sa vedem cu care nu suntem de acord. De exemplu, recent, Ion Iliescu admitea ca din EROARE s-au spart energia si caile ferate din Romania. Acesta este un adevar economic pe care nu-l putem nega/ignora doar ca a fost spus de Iliescu. La fel cu Nastase cand spune ca Tratatul trebuie discutat…
Asta inseamna ca deja ati avut discutia despre Tratat? Abia astept sa fiu convins, intr-un sens sau altul. In fond, discutia la care face referinta Adrian Nastase trebuie sa includa si pe cei de la reputabila reactie economia a CR.
Daca se crede ca numai otarandu-ne la cei mari ne-am face viata mai buna, i-as invita pe cei ce cred in asemenea naivitati frumoase sa considere exemplul Ungariei care mai nou a fost obligata sa se caciuleasca pana la ‘urmatorul salariu’. Daca nema putirinta, ce mai chichirez galceava?
Se pare ca pe la unele case, bine platite, acuzele contra lui A. Nastase au devenit sport cuasi-national; le sugerez sa-si aleaga mai bine victimile, de vreme ce acesta s-a clasat printre cei mai capabili politicieni ai generatiei sale. Romania nu-si poate permite sa-si iroseasca valorile umane la vremuri de asa rastriste.
Observăm că în limbajul apologeților lui Năstase sintagma ”realpolitik” a căpătat sensul de ”îndeplinire necondiționată și totală a tuturor dorințelor tuturor țărilor din Vest”. Mai consultați și alte surse. Un om de stat capabil de realpolitik ar fi acționat cu totul altfel. Întreb din nou: de ce Cehia (și nu numai) a putut să profite de pe urma conjuncturii (exemplu excelent de realpolitik), iar România a fost doar o victimă a proceselor de globalizare asimetrică? Noi considerăm că factorul principal care a generat această diferență este clasa politică.
Noi nu suntem Norvegia, Elveția și nici măcar Singapore anume din cauza personajelor ca Năstase, Băsescu etc. Ei (și nu românii de rând) ar trebui să aibă ciocul mic și să plece din politică.
Suntem tentați să credem că ar fi ”disingenious” să judecăm nația română după politicienii ei. Nația este cu mult mai bună decât politicienii și trebuie reglată situația în care scursurile societății au ajuns în funcții de conducere.
Nimeni nu a spus că o strategie de apărare a intereselor naționale este ușor de implementat fără erori. Dar de ce alegeți exemplul extrem? De ce nu putem lua ca exemplu modul în care s-a descurcat Polonia sau Cehia? Utilizarea Ungariei drept ”sperietoare” seamănă cu un truc sofistic vechi, adică absolutizarea argumentului oponentului. Urmărirea interesului național nu înseamnă să fii Orban sau Kim Jong Il, înseamnă să fii Klaus sau Kiviniemi/Vahanen.
Apropos, peste un an se va vedea că Ungaria o să fie mai ok decât România.
”Valoarea umană” pe care o atribuiți lui A. Năstase nu este cuantificabilă. Prejudiciul economic pe care acțiunile sale l-au adus țării poate fi cuantificat și este extrem de mare. În aceste condiții presupusa (și incerta) ”valoare umană” a lui Năstase este absolut irelevantă pentru o discuție de ordin politic.
1. Libera circulație a mărfurilor se putea obține fără a intră ”deplin” în UE, era suficientă doar integrarea în spațiul economic (model Norvegia, Elveția) sau printr-un set de tratate de liber schimb, prin intermediul WTO etc. Uite China exportă în UE fără nicio problemă.
2. Exportul de emigranți este mai mult un minus decât un plus. Este un schimb de forță de muncă calificată contra unor transferuri de bani din străinătate. Schimb foarte negativ pentru țară. Trebuiau create condiții ca lumea să nu simtă nevoia de a pleca.
3. Fondurile de aderare au fost negociate prost și foarte prost. Turism? Recalificare? unde-i industria? unde-i high tech? unde?
4. Istoric, Irlanda și-a creat o tragedie majoră. Politicienii mai întâi au transformat țara într-un offshore european distorsionând grav econmia, apoi au facilitat umflarea unei bule imobiliare colosale și acum au vândut țara băncilor străine. Astăzi din Irlanda lumea fuge în cantități comparabile cu ceea ce se întâmpla la începutul sec XX. Asta da, bun exemplu de integrare europeană cu folos!
Perfect. Avem un punct comun care poate servi ca bază pentru discuții ulterioare.
De asemenea, trebuie spus ca n-am scris decat de marile combinate, nu de banci, nu de resursele naturale.
Piața metalelor, la fel ca și piața petrolului nu funcționează așa. Nici Mittal și nici Exxon sau Aramco nu pot ”dicta prețurile”/”face piață”. Dacă vânzarea producției de la Galați s-ar fi făcut nu prin securiștii de odinioară, ci prin London Metal Exchange, nu ar fi existat vreo diferență notabilă între prețurile obținute de Mittal și Sidex. Dacă ”băieții” de la SIE ar fi fost într-adevăr deștepți, departamentul lor economic ar fi putut să sugereze și o mișcare alternativă, cu vânzarea pe SHFE la Shanghai și atunci ar fi obținut prețuri și mai bune, având posibilitatea să participe indirect la procesul de ascensiune economică a Chinei. Nu era complicat. A fost nevoie de bună credință, inteligență și dorință de muncă. Au lipsit toate. Au fost prezente șpaga, lenea și reaua credință. S-a și găsit o scuză convenabilă: ”trebuie să ne plătim biletul în UE”. Uite eu cred că din banii obținuți dintr-o gestionare eficientă a economiei proprii, am fi putut să plătim toate biletele în cash și rămâneam cu tot cu economie, asta în condițiile în care ar mai fi existat dorința de aderare completă la acest club. Exista posibilitatea de a intra doar în spațiul economic comun și era mult mai bine.
Eu încerc să nu folosesc argumente de acest gen, deși ași fi putut recomanda citirea unor articole din arhivă. Hai să încercăm altfel, ai putea da (1-10) linkuri care să releve poziția ta în această privință? Asta cu ”lucrat în interior și nu împotrivă” este prea eliptică, cere detaliere
Foarte corectă abordare.
Îmi pare bine că Iliescu a ajuns să fie de acord cu o chestie pe care o scriem de ani de zile
Mai am un ”test de acid”. Stânga românească își va începe existența reală și nu imaginară, odată ce va apărea o structură de stânga care va cataloga acțiunile lui DIP în sfera energetică drept o crimă împotriva națiunii.
N-am o problemă cu declarațiile lui Năstase sau Iliescu, problemele sunt legate de acțiunile lor sau girate direct/indirect de ei.
Trebuie. Nimeni nu spune să nu se discute
::Asta inseamna ca deja ati avut discutia despre Tratat?
Voturile s-au împărțit între ”oricum nu contează” și ”nu trebuie semnat deloc”. Argumentația pentru poziția ”nu trebuie semnat deloc” va fi prezentată în editorialul de luni.
::Abia astept sa fiu convins, intr-un sens sau altul. In fond, discutia la care face referinta Adrian Nastase trebuie sa includa si pe cei de la reputabila reactie economia a CR.
Mulțumesc din partea RedEc. Acum sincer, dintre toate problemele pe care le are România astăzi, Tratatul nu intră nici în top 10.
Price Maker: Decides the price of the good or product to be sold.
High Barriers to Entry: Other sellers are unable to enter the market of the monopoly.
Single seller: In a monopoly there is one seller of the good which produces all the output.[5] Therefore, the whole market is being served by a single company, and for practical purposes, the company is the same as the industry.
Price Discrimination: A monopolist can change the price and quality of the product. He sells more quantities charging less price for the product in a very elastic market and sells less quantities charging high price in a less elastic market. http://en.wikipedia.org/wiki/Monopoly
Dinică, îți deschid un secret. Redacția se numește ”economică” datorită faptului că are în ”roster” economiști care au o gamă foarte largă de interese. Hai să facem o scurtă demonstrație a modului în care se lucrează cu informația și ipotezele pe la noi în laborator:
Avem ipoteza formată din următoarele afirmații: ”Arcelor Mittal este monopolist”, ”Sidex nu avea cum să rămână în picioare fără consum intern sau resurse naturale care-l făceau profitabil în orice circumstanțe” și exemple care ar susține ipoteza: ”moartea industriei de oțel din SUA + soarta Alstom”.
Verificăm ipoteza dacă Arcelor Mittal este monopolist. Producția totală de oțel la nivel global în 2010 se estimează pe la 1400 de milioane de tone. Producția lui Arcelor Mittal în 2010 se estimează la 98 de milioane de tone (am putea lucra direct cu date GAAP, dar în cazul dat chiar nu se merită să scotocim rapoartele financiare ale lui Lakshmi). Aceste date indică faptul că Arcelor reprezintă aproximativ 7% din producția de oțel la nivel global. Concluzie: Arcelor Mittal nu este monopolist și nici nu se apropie de acest statut. Ok, acum verificăm dacă nu cumva piața de oțel este extrem de concentrată și împărțită între câțiva jucători mari, ceea ce oarecum ar putea justifica vânzarea Sidex (deși nu la banii obținuți de Năstase). În mod normal ar trebui să calculăm indicele Herfindal-Hirshman (folosit în investigațiile anti-trust), dar există o metodă mai directă și mai evidentă pentru neinițiați: adunăm producțiile a top 30 jucători din piață. Uite, top 30 în total ar fi produs în 2010 aprox 640 milioane de tone de oțel, adică 45,7% din total producție globală. Se vede clar că în piață există o sumedenie de jucători mici care o duc bine mersi. În mod firesc, printre ei se putea număra și Sidex, dacă am fi avut o clasă politică pro-națională și nu pro-șpagă.
Deci avem ambele aserțiuni: ”Mittal = monopolist” și ”jucător mic în piața oțelului = mort viu” în stare de demontaj total.
Apropos, în top 30 există și compania americană US Steel, ceea ce arată că industria nu a murit în totalitate. Dacă aveau sindicate cu creier normal, industria ar fi supraviețuit și acum.
Mai merită făcut următorul calcul: în 1999 Sidex putea să producă aproximativ 4,8 milioane de tone de oțel. Aceasta reprezintă 48% din producția Baotou Steel din China (locul 31 în lume). Sidex nu era un pitic. Era un jucător care putea supraviețui de unul singur și putea aduce venituri foarte bune.
Am fost învățați să ne gândim din start la contra-argumentele oponenților. În cazul dat, discuția anterioară ar putea sugera că următorul argument ar putea fi ceva de genul: ”numai țări gen China, SUA, Rusia, Japonia, India, adică greii lumii își pot permite să aibă industrie de oțel”. Hai să o demontăm și pe asta ca să nu pierdem timpul: combinate ”mici” gen Sidex există în Spania, Mexic, Turcia, Brazilia, Venezuela, Italia, Arabia Saudită, Libia, Australia, Finlanda, Pakistan, Qatar, Suedia, Argentina, Egipt. De ce Turcia poate să aibă metalurgie proprie și România nu?
Aici ar mai fi un milion de alte aspecte de adăugat, dar pentru o scurtă analiză cred că este îndeajuns.
1. Cum asigurăm finanțarea statului după ce pieța interbancară va îngheța din cauza problemelor de la Atena?
2. Este descris aici: http://cronicaromana.com/2011/12/11/editorial-bnr-garanteaza-nimic/
2 Australia 420,000 2010
3 Brazil 370,000 2010
4 India 260,000 2010
5 Russia 100,000 2010
6 Ukraine 72,000 2010
7 South Africa 55,000 2010
8 United States 49,000 2010
9 Canada 35,000 2010
10 Iran 33,000 2010
11 Sweden 25,000 2010
12 Kazakhstan 22,000 2010
13 Venezuela 16,000 2010
14 Mexico 12,000 2010
15 Mauritania 11,000 2010
16 Chile 9,316 2008
17 Peru 7,825 2008
18 North Korea 5,000 2008
19 Turkey 4,700 2008
20 Bosnia and Herzegovina 2,950 2008
21 Austria 2,100 2008
22 Algeria 2,077 2008
23 Egypt 1,811 2008
24 New Zealand 1,800 2008
25 Thailand 1,550 2008
26 Greece 1,500 2008
27 Mongolia 1,387 2008
28 Vietnam 1,000 2008
29 Malaysia 800 2008
30 Norway 620 2008
31 Colombia 600 2008
32 Germany 422 2008
33 Slovakia 392 2008
34 South Korea 300 2008
35 Pakistan 250 2008
36 Tunisia 200 2008
37 Indonesia 65 2008
38 Nigeria 62 2008
39 Zimbabwe 50 2008
40 Romania
Asa ca Scribner trebuia sa citeasca atent ce am scris, sa intersecteze economia cu geo-politica, si sa calculeze HH pentru tipul de otel ce se facea la Galati inainte de privatizare!
2. Jumătate din producția Sidex la nivelul lui 2001 era consumată în Ro.
3. Este bine când capacitatea de producție depășește necesitățile pieței interne, deoarece deschide posibilitatea exporturilor.
4. Diferență dintre Sidex ante-Mittal și Sidex post-Mittal este lipsa căpușelor și lipsa tranzacțiilor barter, adică o politică de desfacere bazată pe profitabilitate și nu pe șpagă. Mittal a modificat modul în care se vinde producția. Dacă Sidex era irecuperabil pe bază de ”lipsă de consum intern/resurse energetice” atunci Mittal nu l-a fi achiziționat.
5. UE este cel mai mare importator de oțel, iată o piață extrem de mare și cu acces nerestricționat. Astăzi Mittal exportă acolo, de ce nu putea să o facă Sidex? Dacă combinatele din Turcia (care sunt mai departe de UE decât Sidex, au resurse energetice mai scumpe, minereu importat din Brazilia și nu au rețeaua de distribuție a lui Mittal) exportă în UE de ce nu putea să o facă Sidex?
Btw, nick-ul meu este Scriber, as in http://en.wikipedia.org/wiki/File:Scribers.jpg
Din punct de vedere absolut valoric – nu, dar avem și o economie mult mai mică, iar din punct de vedere al distorsionării economiei am suferit mai grav. În Asia de SE măcar o parte din investiții s-a dus în producție, aici totul s-a dus în ansambluri rezidențiale și mall-uri. Plus, strangularea exporturilor prin aprecierea nejustificată a Leului. Dintr-o țară care avea speranțe să producă ceva exportabil am ajuns o țară de speculanți imobiliari și un tărâm al ”creditului cu buletinul”. Tăriceanu are și el o parte importantă din vină, dar Isărescu rămâne cap de afiș în orice circumstanțe, mai ales că zona de creditare și circulația ”banilor fierbinți” este în fieful lui.
Dinica peromaneste