Anunţ publicitar al Statului Român in ziarele mari ale lumii:

Cine a putut, ştiut şi vrut a plecat.

Avem nevoie de ajutor!
Plătim la nivelul pieţei.
Preferăm vorbitori de Româna!

______________________________


poante § intelart § cafeneaua
© 2005
cel mai vechi blog peromaneste

31.7.15

BNR va putea să emită „recomandări obligatorii” pentru Guvern



BURSA 30.07.2015

Avocat GHEORGHE PIPEREA

Preşedintele Comitetului de supraveghere macroprudenţială este guvernatorul BNR, potrivit proiectului de lege al MFP.

Aş fi vrut să nu mai scriu o vreme despre greşelile şi partizanatul inadmisibil al BNR sau chiar să îmi suspend pentru o vreme preocupările pentru critica acestei instituţii a Statului român (o instituţie care s-a dovedit, mai ales după instalarea crizei economice în România, a nu mai fi deloc o bancă centrală, naţională, ci o bancă a băncilor din România).
Dar, pas cu pas[1], BNR pătrunde brutal în vieţile noastre şi o face la adăpostul zilelor de vacanţă, când atenţia potenţialilor critici ar putea suferi nişte atenuări.
BNR nu doar că s-a manifestat şi „afirmat” ferm ca apărător din oficiu al tuturor băncilor din România, inclusiv – sau mai ales – a celor delincvente şi recalcitrante care şi-au prejudiciat prin abuz de putere economică şi practici înşelătoare clienţii. BNR şi-a afişat marca de principal opozant al Codului fiscal, document legislativ votat aproape în unanimitate în Parlament. Motivaţia opoziţiei faţă de acest Cod (un instrument legislativ mediocru şi ca tehnică de redactare, şi ca viziune de politică economică pe termen mediu şi lung[2]) nu este prudenţa, aşa cum ar putea rezulta din declaraţiile ultime ale dlui Isărescu. Motivaţia este alta: acest Cod fiscal pare a fi, în viziunea BNR, defavorabil băncilor care s-au obişnuit să împrumute statul român şi care, având o expunere de peste 20% din portofoliu pe Statul român ca debitor, ar putea fi destul de grav afectate în cazul în care, în mod previzibil, s-ar ajunge la un deficit bugetar mai mare de 1,5% (aşa cum ne obligă criteriile de convergenţă stabilite de CE), caz în care ratingul României va putea fi degradat, cu consecinţa scăderii ratingului acelor bănci. Precizez că ratingul unei bănci este calculat şi în funcţie de portofoliul de obligaţiuni, titluri de stat sau împrumuturi directe acordate unor state, iar Statul român „generează”, în prezent, un risc zero pentru creditorii săi.
În mod consecvenţial, acest risc ar putea să aibă valori pozitive în caz de degradare a ratingului de ţară pentru România.
Iar de acest risc crescut de contaminare nu este deloc străină instituţia pe care ne-am obişnuit să o denumim „Banca Naţională a României”, care a încurajat, direct sau indirect, împrumuturile acordate de bănci Statului român, cu neglijarea economiei reale. Deşi, potrivit art. 7 alin. (2) din Legea nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României, se interzice acesteia creditarea statului, alin. (1) al aceluiaşi articol permite creditarea băncilor comerciale. Banca Naţională a României a creditat substanţial băncile comerciale, de la care Statul român, aflat într-o continuă nevoie de finanţare a deficitelor bugetare şi de re-finanţare a împrumuturilor anterioare, s-a putut împrumuta, neexistând nicio interdicţie în acest sens. Banca Naţională a României a creat, aşadar, condiţiile pentru ca Statul român să aibă nevoie de capital. Deşi creditarea directă a Statului român de către BNR este interzisă (o decizie de politică economică şi monetară complet greşită, de altfel), totuşi, în acele cazuri în care BNR a creditat băncile comerciale, iar acestea au folosit fondurile astfel obţinute de la BNR pentru a credita Statul român, s-a ajuns la un adevărat cerc vicios al îndatorării Statului pentru consolidarea băncilor, semnalat şi explicat, cu lux de amănunte, în raportul Curţii de Conturi din septembrie 2014. Pe scurt, BNR a permis băncilor comerciale să facă profit pe seama Statului român, care s-a îndatorat continuu la bănci, fie prin refinanţări ale unor împrumuturi vechi, fie prin împrumuturi bancare sau obligatare noi, majorându-şi constant datoria publică. Valorile dobânzilor la care s-au acordat aceste credite au făcut ca ele să fie ieftine pentru bănci, dar scumpe pentru stat. Se poate constata faptul că, începând cu anul 2009, Banca Naţională a României a sprijinit constant băncile comerciale, prin reducerile treptate şi constante ale rezervei minime obligatorii (existând mai multe lichidităţi necesare împrumutării statului), prin reducerea continuă a dobânzii de intervenţie (având în prezent valoarea de 1,5%), prin exportarea profitului, pe baza consolidării rezervei valutare (ceea ce a permis un curs constant, dar artificial, al euro) şi, în ultimul timp, prin susţinerea în calitate de apărător de ultimă instanţă al tuturor băncilor care s-au comportat iresponsabil când, în anii de boom economic românesc, au dat populaţiei credite peste măsură, iar în anii de criză, se comportă tot atât de iresponsabil creditând, aproape exclusiv, Statul român sau consumatorii care se încadrează în programele Prima casă (împrumuturi ale persoanelor fizice garantate, în proporţie de 50%, de Statul român).
Creditele acordate statelor cu un grad acceptabil de macrostabilitate sunt considerate credite cu risc zero. Un portofoliu mare de astfel de credite înseamnă un rating mai ridicat pentru banca în cauză, ceea ce îi ieftineşte gradat costurile la care se împrumută sau se refinanţează. De aceea, chiar dacă, la prima vedere, macrostabilitatea pe termen mediu înseamnă condiţii mai bune de creditare pentru Statul român, cel ce pierde este în continuare Statul român, şi nu băncile. O astfel de spirală a îndatorării perpetue provoacă, în primă fază, deflaţie (cu consecinţe grave pentru buget, întrucât contribuabilul care aşteaptă încă o ieftinire accentuată a mărfii sau serviciului, amână decizia de a consuma şi astfel determină, fără să vrea, mai puţine venituri bugetare din impozite indirecte de genul tva, care este o taxă pe consum). După deflaţie, inevitabil, urmează inflaţia, cu „naturala” creştere a dobânzilor şi, în general, a datoriei publice. Este un comportament prociclic[3], de care se face vinovată, în primul rând, BNR, iar evitarea responsabilităţii pentru acest lucru l-a determinat pe dl Isărescu să se opună atât de vehement intrării în vigoare a Codului fiscal.
Pentru ca uşile să se închidă, iar opinia publică să nu mai poată analiza şi dezbate aceste realităţi şi responsabilităţi, a apărut pe site-ul Ministerului Finanţelor[4] un proiect de lege care îşi propune instituirea unui Comitet de supraveghere macroprudenţială, controlat de BNR prin principalii săi executivi, care să analizeze şi să avertizeze asupra potenţialului de risc sistemic al unor decizii de politică financiară şi care să emită „recomandări obligatorii” pentru Guvern în vederea blocării acestor decizii. Precizez că, deşi au apărut în presă frânturi de informaţii relative la acest proiect de importanţă uriaşă pentru democraţia României, „ştirea” a părut că a trecut neobservată, probabil, din aceeaşi cauză, a vacanţei de vară, perioadă în care conştiinţa cetăţenească este în parte suspendată sau concentrată pe altceva.
Principalele două atribuţii ale acestui Comitet (care, de fapt, este un consiliu de administraţie al BNR în format simplificat), sunt următoarele:
– identificarea instituţiilor de importanţă sistemică; desigur, băncile mari vor fi primele care vor fi declarate de importanţă sistemică;
– emiterea de recomandări sau, după caz, avertizări în vederea prevenirii sau diminuării riscurilor şi monitorizarea implementării acestora.
Pasajul următor este un citat de pe site-ul MF: „Destinatarii recomandărilor sunt fie BNR şi ASF, în calitate de autorităţi de supraveghere financiară sectorială, fie Guvernul României. În urma primirii unor astfel de recomandări sau avertizări, destinatarii au obligaţia, potrivit proiectului de act normativ, să adopte măsurile recomandate sau să întreprindă acţiuni în vederea diminuării riscurilor asupra cărora au fost avertizaţi, inclusiv în sensul emiterii de reglementări. Comitetul Naţional pentru Supravegherea Macroprudenţială va avea responsabilităţi şi în ceea ce priveşte coordonarea gestiunii crizelor financiare în sensul emiterii de recomandări în vederea stabilirii măsurilor necesare pentru reducerea riscului de contaminare în cazul în care unul sau mai mulţi participanţi la sistemul financiar se confruntă cu dificultăţi care au impact sistemic, precum şi a monitorizării implementării acestora”.
Notă: formula după care, „în urma recomandării […] destinatarii au obligaţia” ne conduce la inevitabila alăturare a cuvintelor recomandare şi obligaţie, ceea ce ne dă un drăguţ oximoron, dar ceea ce este preocupant este că o recomandare (şi, într-adevăr, este vorba de o recomandare, întrucât reglementarea proiectată de Guvernul român are în vedere „implementarea” unei recomandări din 2011 a Comitetului European pentru Risc Sistemic[5]) poate să devină obligatorie, iar această obligaţie instituie, pur şi simplu, un drept de veto al BNR contra oricărei decizii a Guvernului care ar aduce în discuţie domeniul – foarte, foarte vast, de altfel – denumit generic „financiar”.
Aşa cum rezultă din scurta prezentare de pe site-ul MF a proiectului de lege, „Comitetul Naţional pentru Supravegherea Macroprudenţială (CNSM) va fi constituit din reprezentanţi ai Băncii Naţionale a României, ai Autorităţii de Supraveghere Financiară şi ai Guvernului, ca structură de cooperare inter-instituţională, fără personalitate juridică, şi va avea rolul de a asigura coordonarea supravegherii macroprudenţiale la nivel naţional […]. Preşedintele Comitetului este guvernatorul BNR. Organismul decizional al Comitetului Naţional pentru Supraveghere Macroprudenţială este Consiliul general, format din nouă membri, respectiv: guvernatorul BNR, prim-viceguvernatorul, cei doi viceguvernatori, economistul-şef al băncii centrale, preşedintele şi prim-vicepreşedintele Autorităţii de Supraveghere Financiară, doi reprezentanţi ai Guvernului, desemnaţi de primul-ministru. De asemenea, directorul Fondului de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar, instituţie cu responsabilităţi în procesul de soluţionare a situaţiei instituţiilor de credit aflate în dificultate, va participa la şedinţele Comitetului, fără a avea drept de vot”.
La o atentă analiză ne rezultă că, de fapt, acest Consiliu este o altă variantă de BNR, întrucât 5 din 9 membri ai Consiliului sunt şefii executivi ai BNR, 2 membri sunt reprezentanţi ai ASF, iar preşedintele actual al ASF este bancher, în timp ce ceilalţi 2 membri ai Consiliului urmează a fi desemnaţi de Guvern, iar în privinţa persoanei acestora chiar mi-e greu să cred că vor fi desemnaţi de premier fără acordul prealabil al BNR (imaginaţi-vă o secundă că unul ca mine ar fi propus să fie membru în acest Consiliu; oare aş primi agreementul BNR? Evident că nu!).
Acest Comitet este, în mod evident, neconstituţional. Asemenea entităţi supraordonate Guvernului nu sunt prevăzute nicăieri în Constituţie. Acest Consiliu, de fapt, este un supraguvern, care are drept de veto asupra deciziilor Guvernului, unul mai important şi mai serios decât ar avea Parlamentul. Realitatea politică şi constituţională a României ne-a demonstrat că, de fapt, Parlamentul poate fi uşor evitat de Guvern în procesul de legiferare, şi asta se întâmplă atât prin intermediul delegării legislative (practica ordonanţelor de guvern fiind din ce în ce mai intensă, pas cu pas Parlamentul fiind evacuat din postura sa de autoritate legislativă a României), cât şi prin intermediul asumării răspunderii în faţa Parlamentului. În acest caz, al asumării răspunderii pe un proiect de lege al Guvernului, legea nu se dezbate, ci, fie trec trei zile de la depunerea la Parlament a proiectului şi nu se formulează moţiune de cenzură contra Guvernului, şi legea intră în vigoare fără dezbatere în Parlament, fie se formulează moţiunea şi aceasta este respinsă (legea trece), sau aceasta este admisă (Guvernul pică şi legea nu trece), dar, repet, nu există dezbatere în niciuna dintre aceste 3 situaţii. În schimb, dacă acest CNSM s-ar opune unei decizii în domeniul financiar, atunci această decizie nu va putea „trece”. Or, Comitetul nu e ales şi nici nu e supus vreunei autorităţi statale pentru control şi supraveghere, neavând, deci, nicio responsabilitate şi neexistând nicio pârghie de control a legalităţii sau oportunităţii „recomandărilor obligatorii” ale Comitetului.
Dar cel mai şocant aspect reliefat de acest proiect de lege este că provoacă o adevărată întoarcere în timp, în perioada comunistă, când exista ca organism supraguvernamental peste decizia căruia nu se putea trece Comitetul de Stat al Planificării (CSP). Acesta este şocul.
În altă ordine de idei, recomandările „obligatorii” ale CNSM ar presupune ca emitenţii să fie nişte înţelepţi ai naţiunii, care să fie suficient de credibili pentru ca poveţele lor să fie urmate de bună voie de guvern. Şi, desigur, ridicate la rang de biblie de „cetăţenii” nu doar încrezători, ci chiar evlavioşi faţă de aceste poveţe. Aceasta este evlavia.
Sub guvernarea noului CSP vom finaliza ceea ce avem de făcut în următorii 25 de ani de mandat ai domnului Isărescu în funcţia deificată de guvernator în 24 de ani şi jumătate. Aceasta este, de asemenea, evlavie: încrederea totală în înţelepciunea şi atotputernicia unui singur om.
Şoc şi evlavie este sloganul armatei americane atunci când purcede la „democratizarea” unor ţări arabe sau bananiere.
Cât de înţelepţi or fi fost aceşti domni care sunt în fruntea BNR de 25 de ani rămâne să ne explice istoricii peste alţi 25 de ani. Deocamdată, să reţinem că, în aceşti 25 de ani care au trecut de la Revoluţia din 1989, România a avut o traiectorie ciclică, de la uriaşe căderi economice urmate de enorme creşteri ale inflaţiei, la creşteri nesănătoase şi artificiale urmate de alte căderi abrupte, care au înlănţuit şi nenorocit oameni şi au distrus afaceri, dar au îmbogăţit peste măsură 2-3 mii de inşi bine înfipţi politic şi au triplat, în perioada 2008-2015, afaceri ale multinaţionalelor, totul pe seama pauperizării populaţiei.
Nu e nevoie să mă credeţi pe mine pe cuvânt când vă spun că nu au fost deloc înţelepţi şi nici prudenţi, şi nici chivernisiţi[6]. Citiţi aici ce spune Curtea de Conturi în raportul său din 26 septembrie 2014:
„În calitatea lor de depozitari ai resurselor financiare ale populaţiei şi ale societăţilor comerciale, băncile au o poziţie privilegiată pe piaţă. Întrucât acestea trebuie să-şi valorifice resursele, prin plasarea lor în titluri de stat, MFP a asigurat sectorului bancar privat un venit sigur şi plasamente în active fără risc (p.6 – sinteză raport).
În contextul actual, al creşterii necesităţilor de refinanţare a datoriei publice guvernamentale, structura actuală a portofoliului de datorie publică guvernamentală internă, în care împrumuturile cu maturitate pe termen scurt contractate de pe piaţa internă deţin cea mai mare pondere în totalul datoriei publice guvernamentale interne, poate expune statul la riscuri de lichiditate şi refinanţare.
În perioada analizată, o altă concluzie a raportului este aceea că nu a existat un echilibru între împrumuturile cu rata dobânzii fixă şi cele cu rata dobânzii variabilă contractate de pe piaţa internă. În perioada 2010 – 2011, ponderea cea mai mare în totalul datoriei publice guvernamentale interne au deţinut-o împrumuturile cu rata dobânzii variabilă contractate de pe piaţa internă. Acest fapt a avut drept consecinţă creşterea vulnerabilităţii statului din cauza riscului ridicat de refinanţare. Această structură a datoriei publice guvernamentale interne generează menţinerea unui risc de rată a dobânzii” (p.7 – sinteză raport).
Ne putem întreba dacă şi pentru Parlament aceste „recomandări” ar fi obligatorii. Dacă răspunsul va fi afirmativ, atunci, din start, semnând această lege, Guvernul Ponta îşi va fi anulat propriul proiect de Cod fiscal. În altă ordine de idei, orice proiect de lege care ar tinde la uşurarea poverii debitorilor prin împărţirea acesteia cu băncile ar trebui deja uitat, căci BNR s-a manifestat de fiecare dată când a apărut o asemenea iniţiativă, împotriva adoptării sale, şi a făcut-o din postura de apărător din oficiu al băncilor, care au trebuit şi vor trebui să fie apărate, cu orice preţ, de riscul de pierdere. Intră în această categorie atât legea privind împărţirea poverii în cazul creditelor toxice în valută, cât şi legea dării în plată a locuinţei cu efect liberatoriu de totalul datoriilor, precum şi necesara modificare a legii insolvenţei particularilor, în aşa fel încât să fie, realmente, un instrument util de protecţie a debitorilor supraîndatoraţi, şi nu o accelerare a dezastrului şi a ruinei, aşa cum este acum.
Cel mai grav aspect l-am lăsat la urmă.
Vor fi aceste recomandări obligatorii şi pentru justiţie?
Dacă răspunsul ar fi pozitiv, atunci nici nu ar mai fi cazul ca BNR să iasă pe la TV şi să spună justiţiei ce să facă sau să descurajeze judecătorii care ar vrea să fie în continuare independenţi[7]. Ar fi suficiente recomandările cu antetul CSNM – soluţia ar fi gata, riscul sistemic ar fi îndepărtat de bănci, fiind lăsat pe umerii consumatorilor.
Aşa că, de ce ne-ar mai trebui Parlament care să voteze guverne? De ce ne-ar mai trebui justiţie în cazurile în care ar fi „atacate” bazele macrostabilităţii forjate în minţile înţelepte ale şefilor BNR? Şi, în genere, la ce ne-ar mai trebui atâtea instituţii, comiţii şi comitete: nu ar fi suficient unul, format din 9 înţelepţi (care, culmea fericirii poporului votant, nici măcar nu sunt remuneraţi pentru măreaţa treabă pe care o fac)?
Domnul Isărescu spunea recent că a lăsa un cod fiscal votat de (aproape) unanimitatea parlamentului să intre în vigoare, în condiţiile în care nu sunt precizate sursele de acoperire a deficitului bugetar decretat de acelaşi dn. Isărescu, ar însemna un atac la democraţie.
În realitate, instituţii ca CNSM sunt atacuri la democraţie.
P.S. Nu ştiu câţi ştiu asta, dar trebuie să o repet : BNR nu există în Constituţie. Nici măcar un singur text din Constituţie nu prevede nimic relativ la BNR. Or, BNR a fost şi este conducătorul de facto al acestei ţări încă de când s-a constituit, în 1991, pe ruinele fostei bănci centrale comuniste. E suficient să reamintesc că atât împrumutul – inutil – accesat de România în anii 2009-2010 (20 miliarde euro) de la FMI şi CE, cât şi tăierile de salarii pe care, în 6 mai 2010, le anunţa cu atâta cinism şi plăcere dl Băsescu, au fost decise de independenta BNR.

[1] Expresia este titlul unei cărţi semnate de dl Klaus Iohannis, actualul Preşedinte al României, similaritatea fiind voită, întrucât retrimiterea la Parlament a Codului fiscal s-a datorat sfatului primit de la Guvernatorul BNR, care îşi construieşte metodic, pas cu pas, pânza cu care a ajuns să acopere cam tot ce înseamnă autoritate decidentă în România actuală, devenind conducătorul nostru de facto.
[2] Codul are foarte multe dispoziţii proaste sau prejudiciabile pentru mari clase de contribuabili, cum ar fi profesiile liberale, un domeniu în care lucrează peste 650 de mii de persoane, adică mai mult de 15% din populaţia ocupată a României. Tot atât de criticabile sunt şi dispoziţiile relative la încadrarea sau recalificarea ca activitate dependentă a afacerilor sau a activităţilor profesionale ale persoanelor fizice autorizate (în jur de 450 de mii de persoane, după ultimele statistici), precum şi multe dispoziţii relative la tva.
[3] Este prociclic acel comportament al decidenţilor macroeconomici care favorizează evoluţia în zig-zag a unor fenomene economice. Spre exemplu, creşteri economice sunt urmate de căderi abrupte, în timpul cărora multă lume se ruinează, după care urmează din nou pantă ascedentă, pantă pe care se înscriu cei ce ştiu să folosească „oportunităţile” dezastrului. A se observa că, în timp ce 80% din populaţia păturii de mijloc a României s-a pauperizat, averile cumulate ale multimilionarilor români s-au dublat în criză, iar cifrele de afaceri şi profitabilitatea corporaţiilor multinaţionale cu activităţi în România s-au triplat.
[4] http://www.mfinante.ro/acasa.html? method=detalii&id=88123.
[5] Pentru a face greu de citit acest material, să adăugăm şi că aceeaşi recomandare a CERS din 2011 conţinea şi sfaturi pentru reducerea riscului de supraîndatorare a consumatorilor, prin împărţirea poverii cu băncile, dar BNR a considerat această parte a recomandării ca nefiind obligatorie, rămânând ca toţi consumatorii, in bonis sau supraîndatoraţi, să suporte povara crizei, băncile fiind scutite de acest „risc sistemic”.
[6] Şi ce poţi spune despre „înţelepciunea” dlui vice Olteanu, paraşutat din politică şi venit pe aripile imposturii pe culmea conducerii supreme a ţării?
[7] A se observa că, exceptându-l pe prim-viceguvernatorul BNR, toţi ceilalţi 4 reprezentanţi ai BNR în CNSM au participat ca „lectori” la seminarul de pregătire profesională pe drept bancar a judecătorilor din 28-29 aprilie 2015, seminar pe care, personal, l-am considerat un grav atac la independenţa justiţiei, reclamând, prin intermediul Asociaţiei Parakletos, la CSM acest aspect (din păcate, CSM nu a răspuns încă acestei petiţii).

7 comentarii:

Radu Golban, Vicepresedinte PSRO spunea...

Infiintarea Comitetului National pentru Supravegherea Macroprudentiala este unul dintre cele mai mari atacuri la democratia Romaniei, incalca principiile constitutionale de separare a puterilor in stat si creeaza cadrul necesar pentru ca economia tarii noastre sa fie dictata intr-un mod militarizat de doar noua oameni ale caror decizii devin obligatorii pentru institutiile statului. Noua oameni care nu pot fi trasi la raspundere de nicio institutie democratica.

Prin infiintarea Comitetului se pune, de fapt, toata macroeconomia tarii in mana unui singur om, care conduce alti noua oameni. Acest singur om (care, intamplator sau nu, este guvernatorul BNR) poate sa spuna, dupa infiintarea Comitetului, ca in calitate de guvernator al BNR a fost obligat sa faca ceea ce a decis tot el, dar in calitate de presedinte al Comitetului. Nici presedintele Comitetului, nici ceilalti opt membri nu pot fi trasi la raspundere de nicio institutie ai carei membri au fost alesi democratic. Iar asta inseamna ca, daca din functiile pe care le ocupa in BNR, ASF sau Guvern se tem sa ia vreo decizie pentru ca ar putea fi trasi la raspundere, din functiile pe care le vor avea in Comitet pot sa isi dea singuri ordine si tot ei sa execute, fara sa fie vreodata intrebati in legatura cu ce au facut. Tot acest Comitet creeaza premisa ca Romania va fi condusa de guvernatorul Bancii Nationale, institutie care risca sa se indeparteze si mai mult de profilul apolitic al bancilor nationale din alte state.

Cinci dintre cei noua membri sunt primii cinci oameni din BNR. Celor cinci li se alatura primii doi oameni din ASF si alti doi membri ai Guvernului numiti de primul ministru. Acestia noua vor decide in legatura cu politica macroprudentiala, cu stabilitatea financiara, vor decide institutiile si structurile sistemului financiar. Nu exista niciun fel de democratie in acest Comitet, pornind de la modul de selectie a membrilor (toti numiti), pana la activitatea institutiei: BNR, ASF si Guvernul sunt obligate sa puna in aplicare orice decid cei noua. Si, mai ales, nu exista niciun fel de democratie nici la vot, pentru ca, in caz de egalitate, presedintele, adica Isarescu, este cel care decide ce si cum.

Pe langa incalcarea principiilor constitutionale de separare a puterilor, cel mai periculos pentru statul roman ramane faptul ca membrii acestui Comitet nu raspund in fata nimanui pentru deciziile pe care le vor lua, indiferent daca situatia economica a tarii este puternic afectata. Cu alte cuvinte raspunderea in fata Parlamentului nu exista. Adica cei noua vor fi mai presus de parlament, presedinte si premier.

Democratia trebuie consolidata in Romania. Cetatenii au nevoie de dovezi clare, ca le sunt respectate drepturile si pot contribui participativ la luarea deciziilor importante pentru tara. Comitetul National pentru Supravegherea Macroprudentiala ne va aduce in situatia in care vom avea o Romanie a carei economie este decisa de noua oameni si impusa ca in armata, in care Constitutia este incalcata, iar democratia devine pe zi ce trece mai nesigura. Nu putem permite asa ceva!

Anonim spunea...

Comitetul de Supraveghere Macro-prudenţială are un rol pur consultativ, consideră fostul preşedinte al României, Traian Băsescu.

”Nu are atribuțiuni supraguvernamentale și cei care au scris atribuțiunile trebuie să se uite în recomandările UE că acest organism este doar consultativ. El nu poate avea atribuțiuni care nu corespund Constițutiei, adica nu poate să fie mai mare decât Guvernul, mai important decât președintele”, a declarat Traian Băsescu, potrivit B1Tv.

Aprobat de Guvern pe 22 iulie, Comitetul de Supraveghere Macroprudenţială va avea rol de supraveghere a sistemului financiar naţional, iar preşedintele său va fi guvernatorul BNR.

Anonim spunea...

”E o recomandare a Uniunii Europene.13 țări au acest comitet macro- prudențial, altele au structuri. În această perspectivă, noi suntem printre ultimii care încercăm să respectăm această recomandare și să facem acest comitet care monitorizează riscul macro-prudențial.

Chestiunile care țin de guvern sunt extrem de rare. Acest comitet oferă o recomandare la care trebuie să se reacționeze, fie instituția care primeste recomandarea acționează sau face un referat și justifică de ce nu ține cont de recomandare. Asta este sarcina comitetului: de a face recomandări.

Cele trei instituții care fac parte: BNR, Guvern și Autoritatea de Supraveghere Financiară sunt instituții independente, se supun într-o anumită formulă Parlamentului, dar între ele nu este o relație formală.

În cea mai mare parte din cazuri (Comisia de Supraveghere Macro-prudenţială) e condusă de guvernatorul Băncii Naționale.

Recomandările nu sunt obligatorii în execuție. Nu trebuie să execute, trebuie să ia act (guvernul). Justitfică această lipsă de acțiune care se va regăsi în raportul anual”, a declarat Dan Suciu.

În cazul în care România nu înființează acest Comitet de Supraveghere Macro-prudenţială, riscă, potrivit purtătorului de cuvânt al BNR, ca fiecare din instituiții să acționeze pe cont propriu și să nu existe o colaborare între instituții.

”Recomandara este deja asumată de Parlamentul României din 2014. Ea trebuie pusă în practică prin acest comitet”, a conchis Dan Suciu.

Ion Romanul spunea...


Avand in vedere experienta evolutiilor politice din perioada de dupa 1990, pentru introducerea unui comportament corect constitutional si democratic in viata politica si economica, consider ca legislatia in materie, inclusiv Constitutia, ar trebui revizuita / amendata in sensul urmatoarelor idei: 1. Functiile eligibile (presedinte, parlamentar, guvernator BNR, presedinte Consiliu Judetean, consilier judetean, primar, etc.) sa NU poata fi ocupate de aceeasi persoana succesiv, ci cu intrerupere de cel putin un mandat, 2. Acelasi sistem sa fie aplicat si in cazul Procurorului General, membrilor Curtii Constitutionale, CSM, DNA, DIICOT, presedinti de structuri ale magistraturii, etc., 3. Pe durata unei legislaturi, sa fie interzisa parlamentarilor parasirea formatiunii politice din care facea parte la data alegerii, sau retragerea din aceasta (ramanerea ca parlamentar independent), sub masura pierderii mandatului, 4. Toate averile si sumele de bani dovedite a fi dobandite in mod nejustificat sa fie impozitate cu 90%; 5. Actele de coruptie dovedite, cu prejudiciu adus statului, sub orice forma sa nu aiba termen de prescriere; pedepsele in cazurile respective sa fie cu privare de libertate si obligatia de a presta o activitate direct productiva, pe perioade pana la recuperarea integrala a prejudiciului din sume aduse de persoana in cauza si din valoarea muncii prestate.

FABIANA TRACIA spunea...


S-a vazut cum a supravegheat bancile comerciale , care au dat milioane de dolari la POLITICIENI, apoi a incarcat nota fraierilor cu comisioane ABUZIVE.Sa se ocupe de asta nu de GUVERNAREA TARII.Cand a facut-o , a dat-o in bara.In toata EUROPA, cand au condus BANCHERII , a fost jale, au luat de la SANATATE, CERCETARE, INVATAMANT si au dat la BANCI.

Gabriel spunea...

Nu înțeleg de ce atâta supărare. România nu a fost niciodată o democrație. NICIODATĂ! Şi nici nu va fi atâta timp cât oamenii nu-şi apăra drepturile decât în mod sporadic - şi nu mă refer aici la cele politice. Sunt convins că marea majoritate, analizându-ne propriile existențe cu sinceritate, am putea constata nefuncționarea legilor şi fasitatea democrației. Oricum o formă sau alta de "dirijare" a democrației a existat mereu.

peromaneste spunea...

Gabriel, sunt absolut de acord. De fapt, cum am mai scris, democratia nefiind o inovatie recenta, te intrebi: De ce oamenii au detestat-o/ocolit-o dela anticii greci pana la revolutia industriala britanica?

Democratia nu-i decat un alt mod de a ofusca spatiul dintre condusi si conducatori. Cum la fel piata in cazul celor multi si a minoritatii care azi controleaza tiparnita.

Google
 

Postări populare