O analiză geo-politico-economică a proiectatului acord de Parteneriat Transatlantic pentru Comerţ şi Investiţii (TTIP) între UE şi SUA

Afrodita Iorgulescu şi Gheorghe Manea

Rezumat

Acest studiu mai special al TTIP analizează problemele actuale geo-politico-economice ale SUA şi ale UE, în general, şi ale României, în particular, din care extrage apoi argumente generale şi particulare (legate de România) împotriva TTIP. Sunt analizate critic rapoartele CEPR (2013) şi CRPE (2015), care sunt pro TTIP. Sunt formulate concluzii.

1. Introducere

În iunie 2013, Preşedintele SUA Obama, Preşedintele Consiliului European Van Rompuy şi Preşedintele Comisiei Europene Barroso au anunţat că Statele Unite şi Uniunea Europeană (UE) vor lansa negocierile pentru un acord de Parteneriat Transatlantic pentru Comerţ şi Investiţii (Transatlantic Trade and Investment Partnership (T-TIP sau TTIP)) (https://ustr.gov/ttip)

UE şi SUA sunt parteneri economici foarte importanţi unul pentru celălalt. Se doreşte ca TTIP să reducă barierele transatlantice care stau în calea comerţului şi a investiţiilor între UE şi SUA. Cine anume doreşte acest lucru? Logic ar fi marile corporaţii internaţionale, interesate, care prin lobby-ul lor pun presiune pe UE şi SUA să încheie acest acord. În 2010, de exemplu, erau acreditaţi pe lângă Comisia Europeană 27.000 de lobby-işti.

Barierele sunt de două feluri: tarifare (care se exprimă în cifre) şi non-tarifare (care nu se exprimă în cifre).

• Barierele tarifare între UE şi SUA nu sunt mari şi se poate calcula relativ simplu impactul

eliminării lor, chiar totale.

• Barierele non-tarifare (BNT) sunt definite astfel în studiul ECORYS (2009) [4]:

„toate restricţiile non-preţ şi non-cantitate asupra comerţului cu bunuri, servicii şi asupra investiţiilor, la nivel federal şi de stat. Aceasta include măsuri la frontieră (proceduri vamale, etc.) precum şi măsuri din spatele-frontierelor care decurg din legi domestice, regulamente şi practici.” („all non-price and non-quantity restrictions on trade in goods, services and investment, at federal and state level. This includes border measures (customs procedures, etc.) as well as behind-the border measures flowing from domestic laws, regulations and practices.”)

BNT sunt complexe şi greu de analizat. „Chiar măsurarea importanţei acestor bariere pentru comerţ şi investiţii este un exerciţiu dificil.” [2] BNT pot fie să mărească costurile afacerilor pentru firme, fie să restricţioneze accesul unei firme pe piaţă. Schimbarea voltajului sau reconfigurarea unui sistem existent pentru a putea fi exportat este un exemplu de mărire a costurilor unei afaceri, iar cotele la import sunt exemplul tradiţional de restricţionare a accesului pe piaţă.

ECORYS (2009) [4] este studiul cel mai cuprinzător şi mai detaliat pe acest subiect. Aici se poate vedea că, de exemplu, în relaţiile bilaterale între UE şi SUA, barierele non-tarifare sunt cele mai mari pentru hrană şi băuturi, şi că ne putem aştepta la un impact mai mare din reducerea BNT la bunuri decât la servicii.

TTIP este în faza negocierilor între Comisia Europeană (din partea UE) şi guvernul SUA. Finalizarea negocierilor este planificată pentru 2015. Nu a fost elaborat deci un document final, care ar urma să fie supus apoi votului în UE şi în SUA. Nu cunoaştem dacă există o motivaţie publică a acestui TTIP. Nu avem un draft al acordului. Deci, autorii raportului [2], ca şi autorii raportului [3], ca şi noi, autorii acestui studiu, nu analizează un document, ci informaţii publice despre ceea ce se doreşte să fie TTIF.

„TTIP se doreşte să fie un acord de comerţ ambiţios şi cuprinzător, care extinde semnificativ comerţul şi investiţiile între Statele Unite şi UE, măreşte creşterea economică, numărul locurilor de muncă, şi competitivitatea internaţională, şi găseşte soluţii globale la problemele comune care preocupă ambele ţări.”

Negocierile se poartă pe trei paliere distincte:
A. Accesul pe piaţă (produse industriale, produse agricole, servicii şi investiţii),
B. Soluţii de reglementare şi bariere non-tarifare,

C. Reguli cu privire la provocările şi oportunităţile comerţului.

Negocierile pentru TTIP se fac în 16 domenii: Comerţul cu bunuri; Textile; Bariere non-tarifare şi soluţii reglementative; Originea produselor; Comerţul cu servicii; Comerţul electronic şi serviciile de Tehnologia Informaţiei şi Comunicării; Investiţiile; Facilităţile la vamă şi comerţul; Achiziţiile guvernamentale; Munca; Mediul; Drepturile de proprietate intelectuală; Întreprinderile de stat; Întreprinderile mici şi mijlocii; Transparenţă, anticorupţie şi competiţie; Disputele

(Trade in Goods; Textiles and Apparel; Non-Tariff Barriers and Regulatory Issues; Rules of Origin; Trade in Services; Electronic Commerce and Information and Communication Technology (ICT) Services; Investment; Customs and Trade Facilitiation; Government Procurement; Labor; Environment; Intellectual Property Rights; State-Owned Enterprises; Small- and Medium-Sized Enterprises (SMEs); Transparency, Anticorruption and Competition; Dispute Settlement). https://ustr.gov/trade-agreements/free-trade-agreements/transatlantic-trade-and-investment-partnership-t-tip/t-tip

Este interesant să observăm că, simultan, Statele Unite participă la negocieri pentru un acord de Parteneriat Trans-Pacific (Trans-Pacific Partnership (TPP)) cu 11 ţări din Asia-Pacific (Australia, Brunei Darussalam, Canada, Chile, Japonia, Malaezia, Mexic, Noua Zeelandă, Peru, Singapore şi Vietnam) – “un acord de comerţ care va deschide pieţi, va stabili reguli de comerţ la standarde înalte, şi va găsi soluţii de secolul XXI în economia globală. Astfel, TTP va promova locuri de muncă şi creştere în Statele Unite şi în regiunea Asia-Pacific”. https://ustr.gov/tpp/Summary-of-US-objectives

Negocierile pentru TPP se fac tot în 16 domenii, anume: Comerţul cu bunuri; Textile; Servicii; Investiţii; Muncă; Mediu; E-comerţ şi telecomunicaţii; Politica competiţiilor şi întreprinderile de stat; Intreprinderile mici şi mijlocii; Drepturile de proprietate intelectuală; Bariere tehnice la comerţ şi măsuri sanitare şi fitosanitare; Transparenţă, anticorupţie şi coerenţă în reglementări; Vămile, facilităţile de comerţ şi regulile originii; Achiziţiile guvernamentale; Dezvoltare şi inovaţii în comerţ; Rezolvarea disputelor (Trade in goods; Textiles; Services; Investment; Labor; Environment; E-commerce and telecommunications; Competition policy and state-owned enterprises; Small and medium-sized enterprises; Intellectual property rights; Technical barriers to trade and sanitary and phytosanitary measures; Transparency, anticorruption and regulatory coherence; Customs, trade facilitation and rules of origin; Government procurement; Development and trade capacity-building; Dispute settlement).

Citind cu atenţie detaliile similare legate de TTIP şi de TPP, se poate observa că sub aparenţa eliberării (liberalizării) comerţului (ridicarea barierelor tarifare şi parţial a barierelor non-tarifare din faţa comerţului), se va construi de fapt o încrengătură stufoasă de reguli - adică de noi „bariere”, pe alt plan, superior, mai subtil - care vor sufoca multe din ţările mici şi micile afaceri, care vor deveni astfel captive sistemului nou introdus. Aşa cum un păianjen îşi ţese cu măiestrie plasa în care va prinde prada, aşa Statele Unite, prin TTIP şi TPP, pun probabil în aplicare strategia prin care să controleze (să conducă) pe viitor imperiul lor global [5]. Nu avem decât să ne uităm cu atenţie la modul în care Monsanto a pus stăpânire pe piaţa seminţelor, pentru a înţelege cum se pregăteşte terenul, prin aceste acorduri, pentru ca pe viitor marile corporaţii americane - şi nu numai ele - să pună stăpânire pe pieţele din domeniile mai sus amintite. Şi cum aceste acorduri vor fi apoi „actualizate”, adică extinse, se va ajunge ca în final corporaţiile să pună stăpânire până şi pe apa de băut, pe aerul de respirat, pe viaţa noastră pe acest pământ. Şi totul în numele interesului „nostru”, pentru creştere şi locuri de muncă.

Este foarte clar, însă, că nici creşterea economică, creşterea PIB-ului, nu sunt în avantajul tuturor, nici investiţiile nu fac să circule capitalul de la ţările bogate către ţările sărace [7], iar noile locuri de muncă vor distruge de fapt vechi locuri de muncă [6]. Ceea ce ar trebui să ne intereseze poate ar fi creşterea capitalului de educaţie şi evitarea degradării capitalului nostru natural [8].

Studiul nostru este mai special. Facem o analiză geo-politico-economică a Statelor Unite şi a Uniunii Europene, adică facem simultan o analiză economică şi politică, cum ne sfătuieşte Thomas Piketty în [8], în timp ce natura acordului TTIP ne îndeamnă şi la o analiză geo-politică, pe care o găsim în [5].

Studiul este organizat astfel:

- Secţiunea 2 prezintă problemele actuale ale Statelor Unite;

- Secţiunea 3 prezintă problemele actuale ale UE;

- Secţiunea 4 prezintă problemele actuale ale României;

- Secţiunea 5 prezintă argumente generale şi argumente particulare împotriva TTIP;

- Secţiunea 6 prezintă argumente pro TTIP, expuse în două rapoarte publice (unul elaborat de CEPR, Londra, în martie 2013, la comanda Comisiei Europene, al doilea elaborat de CRPE, Bucureşti, în mai 2015, probabil pentru guvernul României), pe care le analizăm critic;

- Secţiunea 7 prezintă concluziile acestui studiu.

2. Problemele actuale ale SUA

Prezentăm problemele actuale şi complexe ale Americii (cu o istorie de circa 230 de ani), aşa cum sunt văzute ele de trei specialişti americani în două cărţi recente (sublinierile ne aparţin).

2.1. Thomas L. Friedman şi Michael Mandelbaum [6]

Thomas L. Friedman (câştigător al Premiului Pulitzer în anii 1983, 1988 şi 2002 pentru articolele sale de politică externă din The New York Times; US News & World Report l-a desemnat drept unul dintre cei mai de seamă lideri de opinie ai Statelor Unite; autor al mai multor cărţi) şi Michael Mandelbaum (profesor de politică externă la Johns Hopkins University, autor al mai multor lucrări de politică externă a Statelor Unite) spun, în cartea lor din 2011, intitulată “Ce am fost - Cum au pierdut Statele Unite supremaţia în lumea pe care au inventat-o şi cum o pot redobândi” [6], următoarele:

 [6]-1 „... acest sentiment de resemnare, ..., acest sentiment că zilele de glorie ale Chinei nu au venit încă, în vreme ce America le-a lăsat în urmă pe ale sale, a ajuns să constituie subiectul conversaţiilor la serviciu, la dineuri, la coadă la băcănie şi în sălile de clasă de pe tot cuprinsul Americii zilelor noastre.” ([6], pag. 19)

 [6]-2 „... ţara noastră se află într-un declin lent, îndeajuns de lent încât noi să fim capabili să ne prefacem - sau să credem - că nu are loc nici un declin. ... majorităţii americanilor ”încă le-ar plăcea să trăiască în ţara idealurilor şi realizărilor măreţe, însă nimeni nu pare să fie dispus să şi plătească pentru asta”.” ([6], pag. 22)

 [6]-3 „Suntem pe deplin conştienţi de neajunsurile Americii. Ştim că în America, săptămânal, câte un politician ia mită; că cineva este condamnat pentru o infracţiune pe care nu au săvârşit-o; că banii publici sunt irosiţi, în loc să fie folosiţi pentru un nou pod, o nouă şcoală sau o cercetare revoluţionară; că numeroşi tineri abandonează şcoala; că tinerele rămân însărcinate fără a avea parte de devotamentul tatălui; şi că oamenii îşi pierd pe nedrept locurile de muncă sau locuinţele.” ([6], pag. 26)

 [6]-4  „... sfârşitul războiului rece a adus cu sine o nouă epocă, cu patru provocări majore pentru America. Aceste patru provocări sunt: cum să ne adaptăm la globalizare, cum să ne adaptăm la revoluţia tehnologiei informaţiei (IT), cum să facem faţă deficitelor bugetare uriaşe, în continuă creştere, generate de solicitările tot mai mari impuse guvernului la orice nivel, şi cum să gestionăm o lume în care consumul energetic se află în creştere, iar mediul înconjurător este tot mai ameninţat. Aceste patru provocări şi modul în care le abordăm vor defini viitorul Americii. Esenţa globalizării este mişcarea liberă a oamenilor, bunurilor, serviciilor şi capitalului dincolo de graniţele naţionale.” ([6], pag. 33)

 [6]-5  „China - şi, în linii mari, globalizarea - constituie o provocare pentru toate oraşele americane şi toate industriile. ... China şi globalizarea sunt un uragan de nivelul 5 care nu se va deplasa niciodată spre mare în lumea de după războiul rece. Dacă globalizarea a pus presiune asupra mai tuturor locurilor de muncă americane, revoluţia IT a schimbat structura muncii - pe măsură ce computerele, telefoanele mobile, internetul şi toate ramificaţiile lor de social media s-au răspândit. A eliminat vechile locuri de muncă şi a generat altele noi - şi întregi industrii noi - mai rapid ca niciodată. ... Pe cale de dispariţie sunt acum şi zilele în care absolveai facultatea şi aveai acelaşi loc de muncă, ce necesita aceleaşi aptitudini, vreme de patru decenii, iar apoi ieşeai comod la pensie. Revoluţia IT constituie o provocare educaţională ...” ([6], pag. 33, 34)

 [6]-6 „Cea de-a treia provocare majoră pentru viitorul Americii o consituie datoria naţională tot mai mare şi deficitele anuale, care au crescut vertiginos, atingând niveluri periculoase după războiul rece, din cauza obiceiului nostru economic din ce în ce mai usturător de a nu strânge suficienţi bani din taxe pentru a acoperi ceea ce cheltuieşte guvernul federal, iar apoi de a împrumuta pentru a acoperi deficitul. Guvernul american a fost capabil să împrumute câteva mii de miliarde de dolari - o bună parte din aceştia de la China şi de la alte ţări - din pricina încrederii în economia americană şi a rolului special al dolarului pe plan internaţional, rol ce datează din perioada supremaţiei economice americane la nivel mondial. ... Desigur, de la sfârşitul războiului rece şi mai ales începând cu 2001, America a suferit o pierdere mai profundă în ceea ce priveşte disciplina fiscală decât în orice alt moment al existenţei sale. ... Pe scurt, situaţia noastră fiscală generală este şi mai precară decât ne imaginam. ... Cât despre cea de-a patra provocare, ameninţarea combustibililor fosili la adresa biosferei, ea este rezultatul direct al creşterii consumului de energie, care, la rândul său, este rezultatul direct al dezvoltării generate de globalizare şi de adoptarea (în special în Asia) a economiei pieţei libere. ... tehnologiile care pot furniza combustibili bogaţi, ieftini, curaţi şi fiabili vor reprezenta următoarea nouă industrie mondială.”([6], pag. 35, 36)

 [6]-7 „Ceea ce au în comun toate aceste patru provocări este faptul că necesită o reacţie colectivă. Sunt prea mari pentru a putea fi abordate de către un singur partid sau de către un singur segment de public. Fiecare dintre ele este o provocare naţională; doar naţiunea în ansamblu le poate trata cum se cuvine. Desigur, pentru ca reacţia să fie adecvată în fiecare caz, e nevoie ca indivizii să facă ceea ce trebuie. Muncitorii trebuie să dobândească abilităţile necesare obţinerii locurilor de muncă bine plătite, iar antreprenorii trebuie să creeze aceste locuri de muncă. Americanii trebuie să cheltuiască mai puţin, să economisească mai mult şi să accepte taxe mai mari. Indivizii, firmele şi industriile trebuie să utilizeze mai puţini combustibili fosili. Însă, pentru a induce comportamentul individual adecvat în fiecare caz, este nevoie să stabilim recompensele, legile şi instituţiile care îl vor încuraja, iar aceasta este o sarcină colectivă. ... Adaptarea devine un lucru imperios necesar atunci când mediul unei specii se modifică.” ([6], pag. 37)

 [6]-8 „Adaptarea este cheia supavieţuirii ... Dacă devii arogant, devii orb.”([6], pag. 43)

 [6]-9 „Pe scurt, lumea la care Statele Unite trebuie să se adapteze este, într-o foarte mare măsură, „produsă în America”. ... Pentru a face faţă provocării reprezentate de globalizare şi de revoluţia IT şi pentru a atinge nivelul de trai în continuă creştere la care au ajuns să se aştepte cetăţenii Statelor Unite, americanii vor fi nevoiţi să economisească mai mult, să consume mai puţin, să studieze şi să muncească mai mult decât s-au obişnuit să o facă în ultimele decenii.”([6], pag. 45)

 [6]-10 „Trebuie să adaptăm la secolul XXI formula, priorităţile şi practicile înrădăcinate în istoria şi în cultura noastră. Trebuie să ne reconectăm la valorile şi idealurile care au făcut ca visul american să fie atât de convingător pentru multe generaţii de americani, dar şi pentru multe milioane de oameni din alte ţări din întraga lume.” ([6], pag. 380)

2.2. George Friedman [5]

George Friedman (politolog american, fondatorul şi preşedintele STRATFOR, cea mai importantă agenţie privată de analiză geopolitică, autor al mai multor cărţi) spune, în cartea sa din 2011 intitulată „Următorul deceniu: De unde venim ... şi încotro ne îndreptăm” [5], următoarele:

 [5]-1 „Această carte tratează relaţia dintre imperiu, republică şi exerciţiul puterii din următorii zece ani (2011 - 2021, n.n.). Lucrarea ... este marcată de temerea mea cea mai mare, şi anume că puterea Statelor Unite pe plan mondial va submina republica. ... Îi invit pe cititori să mediteze asupra a două teme. Prima este conceptul de imperiu neintenţionat. Consider că SUA au devenit un imperiu nu pentru că aşa s-a dorit, ci pentru că acesta a fost cursul istoriei. N-are nici un rost să ne întrebăm dacă SUA ar trebui sau nu să fie un imperiu. America este deja un imperiu.  Cea de-a doua temă o constituie, aşadar, felul în care se conduce un imperiu, iar pentru mine cea mai importantă chestiune din spatele acestei discuţii este supravieţuirea republicii. Statele Unite au fost întemeiate pe împotrivirea faţă de imperialismul britanic. ....  Nu îmi este clar dacă republica poate rezista presiunilor imperiului sau dacă America poate supravieţui unei conduceri imperiale defectuoase. Altfel spus, poate conducerea unui imperiu să devină compatibilă cu cerinţele unei republici? ... Susţin cu înflăcărare republica. Se poate ca istoriei să nu-i pese de dreptate, dar mie îmi pasă.” ([5], pag. 13,14)

 [5]-2 „... În lunga perioadă dintre prima apariţie a „Cortinei de Fier” şi sfârşitul Războiului Rece, această strategie americană de distragere şi manipulare a fost raţională, coerentă şi de o viclenie cu adevărat eficientă.  În urma prăbuşirii Uniunii Sovietice, însă, SUA au schimbat strategia concentrată pe efortul de a îngrădi marile puteri cu o încercare neclară de a îngrădi potenţialii hegemoni regionali atunci când purtarea lor ofensa bunul-simţ american. În perioada 1991-2001, SUA au invadat sau au intervenit în cinci ţări - Kuwait, Somalia, Haiti, Bosnia şi Iugoslavia - ...” ([5], pag. 20, 21)

 [5]-3 „... Ocupaţi cu conflictele din Irak şi Afganistan, americanii nu au mai avut puterea să oprească renaşterea influenţei moscovite, nici măcar să facă ameninţări credibile, care să inhibe ambiţiile Rusiei. ...  Pericolul renaşterii Rusiei şi al implicării ei în problemele occidentale va deveni mai evident odată ce analizăm celălalt jucător din această a doua regiune problematică, Uniunea Europeană. Odinioară menită să devină o supernaţiune de rangul Statelor Unite, structura UE a început să dea semne de slăbiciune în timpul crizei financiare din 2008, care a condus la criza economiilor europene sudice (Italia, Spania, Portugalia şi Grecia). Odată ce Germania, principalul motor economic al Uniunii Europene, a văzut că riscă să se asocieze greşelilor şi exceselor partenerilor săi din UE, a început să-şi reevalueze priorităţile. Concluzia care a ieşit la iveală a fost că Germania are mai multe interese comune cu Rusia decât cu vecinii săi europeni. Oricât de multe beneficii ar avea Germania de pe urma alianţelor economice europene, ea depinde în continuare de Rusia, pentru o mare parte din cantitatea de gaze naturale de care are nevoie. Rusia are, la rândul ei, nevoie de tehnologie, de care Germania dispune din abundenţă. În aceeaşi manieră, Germania are nevoie de o infuzie de mână de lucru care să nu creeze probleme la nivel social prin emigrarea în Germania, şi o soluţie dintre cele mai evidente o reprezintă deschiderea de fabrici germane în Rusia. Între timp, cererile din ce în ce mai insistente ale americanilor pentru ajutor din partea Germaniei în Afganistan şi în restul zonelor au tensionat relaţia cu SUA şi au apropiat interesele germanilor de cele ale Rusiei. Toate acestea ne ajută să înţelegem de ce, pentru Statele Unite, revenirea la o stare de echilibru va necesita un efort semnificativ de-a lungul următorului deceniu, în vederea împiedicării unui parteneriat germano-rus. După cum vom vedea, abordarea cea mai potrivită pentru Statele Unite va presupune o nouă relaţie cu Polonia, ghimpele geografic care poate fi înfipt în coasta unei antante ruso-germane.”([5], pag. 24, 25)

 [5]-4 „Realitatea este că poporul american nu-şi doreşte un imperiu. Ceea ce nu înseamnă că nu-şi doreşte beneficiile care decurg de aici, atât economice, cât şi strategice. Înseamnă, pur şi simplu, că nu vrea să plătească preţul. În ceea ce priveşte economia, americanii vor potenţialul de creştere al pieţei libere, dar nu vor şi bătăile de cap. Politic, îşi doresc să aibă o influenţă enormă, dar nu sunt dispuşi să-şi atragă resentimentele întregii lumi. Din punct de vedere militar, vor să fie la adăpost de primejdii, dar să nu poarte povara unei strategii pe termen lung.” ([5], pag. 27)

 [5]-5 „De la al Doilea Război Mondial până la sfârşitul Războiului Rece, SUA şi-au croit încet calea către această superioritate, obţinută abia în 1991, odată cu prăbuşirea Uniunii Sovietice, ce a lăsat Statele Unite singure, în postura unui gigant fără contrapondere....   Economia americană este ca un vârtej, atrăgând în miezul său tot ce o înconjoară, cu vâltori imperceptibile care pot devasta sau îmbogăţi ţările de mici dimensiuni. Atunci când economia SUA o duce bine, ea este motorul care propulsează întreaga maşinărie; când dă rateuri, maşinăria se poate bloca.” ([5], pag. 31)

 [5]-6 „... după cum vom vedea, un grad înalt de interdependenţă globală, având drept centru Statele Unite, creşte, de fapt - mai degrabă decât să scadă -, pericolul izbucnirii unui război.” ([5], pag. 33)

 [5]-7 „Puterea americană se întemeiază pe economie - oricât de instabilă ar părea la momentul actual - , dar în spatele acestei economii puternice se află forţa militară. Scopul armatei americane este să prevină tentativele, din partea oricărei naţiuni afectate de influenţa economică a Statelor Unite sau a oricărei coaliţii de acest gen, de a face uz de forţă pentru a schimba condiţiile care le pun în dezavantaj. La fel ca legiunile Romei, trupele americane sunt trimise preventiv în jurul lumii, pentru că cel mai eficient mod de a folosi forţa militară este, pur şi simplu, dezbinarea puterilor emergente înainte ca acestea să poată prezenta vreun pericol. „([5], pag. 35)

 [5]-8 „Aşa cum este specific unui imperiu global, SUA îşi adaptează sistemul economic şi militar pentru a ocupa locul de garant în economia globală. ... Dacă este nevoie, intervine pentru a stabili ordinea în zonele turbulente, dar nu face asta spre beneficiul altor ţări, ci pentru propriile interese. În ultimă instanţă, puterea economiei şi distribuţia forţei militare americane impun multor ţări acordul cu SUA. Această necesitate leagă ţările de Statele Unite mai strâns decât ar face-o orice sistem imperial formal.”([5], pag. 36)

 [5]-9 „Şi, la fel ca în cazul Romei antice, cât şi al Marii Britanii, cei care celebrează imperiul american coexisă cu cei care îl resping şi care îşi doresc o revenire la vremurile mai pure de altădată.” ([5], pag. 38)

 [5]-10 „Este vorba despre munca laborioasă a dezvoltării strategiei imperiale. Totuşi, preşedintele nu trebuie să-şi permită iluzia că lumea va accepta pur şi simplu realitatea hegemoniei americane, la fel cum nu-şi poate permite să abandoneze puterea. El nu are voie să uite că, în ciuda statutului său cvasiimperial, este preşedintele unei singure ţări şi nu al întregii lumi. De aceea, singurul cuvânt pe care nu trebuie să-l folosească este imperiu.” ([5], pag. 41)

 [5]-11 „Interesele fundamentale ale Americii sunt securitatea fizică a Statelor Unite şi un sistem economic aproape lipsit de constrângeri. ... Înseamnă pur şi simplu un sistem internaţional care permite vastei economii americane să interacţioneze cu cea mai mare parte, dacă nu chiar cu întraga lume. ... Atitudinea lumii vizavi de vârtejul american este adeseori, deloc surprinzător, închisă şi reticentă, ţările încercând fie să profite, fie să evite consecinţele. ... Perioada cuprinsă între anii 2011 şi 2021 va reprezenta deceniul în care SUA vor începe să înveţe cum să facă faţă ostilităţii mondiale.”

([5], pag. 42, 43)

 [5]-12 „Ţelul strategic trebuie să fie prevenirea ascensiunii vreunei puteri care s-ar putea împotrivi Statelor Unite, în orice colţ al lumii. ... Un alt citat din discursul de adio al lui Washington îşi are locul aici: „O naţiune care manifestă faţă de alta o ură sau o apreciere devenită obişnuinţă a căzut, într-o oarecare măsură, în sclavie. Ea este sclava propriei animozităţi sau a propriei afecţiuni, fiecare dintre acestea fiind suficientă pentru a o îndepărta de la datoria şi interesele sale”. Ceea ce înseamnă că NATO nu mai are un singur înţeles pentru Statele Unite în afara contextului european şi că Europa nu poate fi considerată mai importantă decât oricare altă parte a lumii. În pofida nostalgiei faţă de „relaţia specială”, realitatea simplă din ziua de azi este că Europa nu mai are aceeaşi importanţă. .... (acum că Europa şi-a pierdut imperiile, gândirea europeană gravitează în jurul precauţiei). ... Toate acestea atrag din nou atenţia asupra provocărilor cu care se va confrunta preşedintele în deceniul care urmează: să ducă o politică externă lipsită de scrupule şi sentimentalisme,... O politică externă fără sentimentalisme presupune că, în deceniul următor, preşedintele trebuie să identifice cu un ochi precis şi obiectiv cei mai periculoşi inamici, apoi să creeze coaliţii pentru a se ocupa de ei. Această abordare calculată înseamnă eliberarea de întregul sistem de alianţe şi instituţii din perioada Războiului Rece, inclusiv NATO, Fondul Monetar Internaţional şi Organizaţia Naţiunilor Unite. Aceste relicve ale Războiului Rece nu sunt suficient de flexibile pentru a fi de un real ajutor în diversitatea lumii actuale, redefinită în 1991, şi care a lăsat în urmă aceste instituţii perimate. Unele ar putea avea în continuare valoare, dar numai în contextul înfiinţării unor noi instituţii. ... În perioada de glorie a Imperiului Britanic, lordul Palmerston a spus: „Să presupui că o ţară sau alta va fi însemnată ca aliat sau inamic perpetuu al Angliei reprezintă o viziune îngustă. Nu avem aliaţi sau duşmai eterni. Interesele noastre sunt eterne şi perpetue, iar datoria noastră este să urmăm acele interese”. ” ([5], pag. 44 - 46)

 [5]-13 „Criza financiară din 2008 a demonstrat importanţa independenţei naţionale. O ţară care nu îşi controla propriul sistem financiar sau propria monedă era foarte vulnerabilă în faţa acţiunilor altor ţări. Această conştientizare a făcut ca anumite structuri precum Uniunea Europeană să nu mai fie la fel de bine privite ca înainte. În următorul deceniu, principalul curent nu va mai fi unul de limitare a suveranităţii economice, ci de creştere a naţionalismului economic.” ([5], pag. 72)

 [5]-14 „Scopul tuturor acestor manevre este, înainte de toate, evitarea unui război şi, apoi, limitarea relaţiei dintre Rusia şi Germania, care ar putea, în următoarele decenii, să dea naştere unei puteri care ar contesta hegemonia americană.” ([5], pag. 200)

3. Problemele actuale ale UE

Prezentăm aici câteva generalităţi legate de UE şi câteva opinii ale celebrului economist francez Thomas Piketty, expuse în două lucrări recente.

3.1. Generalităţi

Conforn Tratatului privin Uniunea Europeană (TUE) (2009), Art. 47: „Uniunea are personalitate juridică”. Conform Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE) (2009), Art. 3, competenţa Uniunii este exclusivă în politica comercială comună, printre altele. De aceea UE, prin intermediul Comisiei Europene, negociază TTIP în locul statelor membre.

Uniunea Europeană (UE) este în primul rând o uniune economică şi monetară, înfiinţată în 1958 de şase state fondatoare (Franţa, Germania, Italia şi Benelux), uniune care tinde pe viitor să fie şi politică şi chiar o federaţie de state. Din 2013, UE are 28 de state membre.

Crearea UE a fost un prim pas european spre globalizare. A crescut de atunci numărul locurilor de muncă?

Din punct de vedere economic, esenţa UE este alcătuită din piaţa unică şi din patru libertăţi (TFUE, Art. 26 (2)): “Piața internă cuprinde un spațiu fără frontiere interne, în care libera circulație a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor și a capitalurilor este asigurată în conformitate cu dispozițiile tratatelor.“ Dar cele patru libertăţi constituie şi esenţa globalizării [6]-4. Aşadar, crearea UE a fost un prim pas spre globalizare! Să observăm atunci că summituri succesive au încearcat să ne convingă că un sistem care a menţinut rata şomajului ridicată timp de decenii se poate transforma într-o maşină de creat locuri de muncă.

UE va avea o monedă unică, euro, monedă care a apărut efectiv la 1 ianuarie 2002. În prezent, 17 state din cele 28 de state membre ale UE au adoptat moneda euro, ele alcătuind „zona euro”.   

 Problemele „monedei fără stat” sunt analizate de Thomas Piketty în [8].

Din punct de vedere monetar, esenţa UE este disciplina fiscală în interiorul zonei euro, dar şi în afara ei. În acest sens, s-a stabilit în Tratatul de la Maastricht (1993), şi se regăseşte în TFUE la Art. 126, că statele membre trebuie să evite deficitele publice excesive. Disciplina financiară este măsurată pe baza a două criterii:

(a) raportul dintre deficitul public şi produsul intern brut (PIB) nu trebuie să depăşească o valoare de referinţă (care este de 3 % - prin Protocolul nr. 12 (Art.1) la TFUE);

(b) raportul dintre datoria publică şi PIB nu trebuie să depăşească o valoare de referinţă (care este de 60 % - prin Protocolul nr. 12 (Art. 1) la TFUE).

 Arbitrariul pragurilor rigide de 3% şi de 60% este analizat de Thomas Piketty în [8].

Egalitate, dar nu pentru „căţei” în UE.

 Să amintim aici că în 2002, când Portugalia a depăşit pragul deficitului de 3%, era să fie aspru amendată, dar când în 2003 şi Franţa şi Germania au depăşit pragul deficitului, ajungând la 4%, s-a dovedit că nimeni nu a reuşit să impună acestor ţări mari şi puternice, fondatoare ale UE, acelaşi tip de măsuri disciplinare care fuseseră atât de uşor impuse unei Portugalii mici şi sărace.

  Un fapt notoriu se referă la ajutoarele de stat, care, în general, sunt incompatibile cu piaţa internă, conform TFUE, Art. 107. Dar încă din Tratatul de la Roma (1958), acest articol legat de ajutoarele de stat are o excepţie legată de Germania, completată în 2009. Anume, conform TFUE, Art. 107 (2), alin. (c):

„ Sunt compatibile cu piaţa internă: ... (c) ajutoarele acordate economiei anumitor regiuni ale Republicii Federale Germania afectate de divizarea Germaniei, în măsura în care acestea sunt necesare pentru compensarea dezavantajelor economice cauzate de această divizare. În termen de cinci ani de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Consiliul, hotărând la propunerea Comisiei, poate adopta o decizie de abrogare a prezentei litere.”

 Însă, o dată cu admiterea în UE a celor 10 state (2004) şi apoi a Bulgariei şi României (2007), nu a pus nimeni problema, sau poate s-a pus şi nu s-a acceptat, ca şi ţările din fostul lagăr comunist să fie compensate în acelaşi fel pentru dezavantajele economice cauzate de „divizarea” Europei.

 Mai mult, la înfiinţarea UE în 1958, statele fondatoare au avut un răgaz de 12 ani (în trei etape de câte 4 ani) să se acomodeze la piaţa unică (Tratatul de la Roma, Art. 8 (1):

„The common market shall be progressively established during a transitional period of twelve years. This transitional period shall be divided into three stages of four years each; the length of each stage may be altered in accordance with the provisions set out below.”)

  Celelalte state, care au aderat mai târziu, nu au mai avut acelaşi tratament, chiar dacă aveau o situaţie economică grea sau foarte grea.

3.2. Thomas Piketty - Economia inegalităţilor [7]

Economistul francez Thomas Piketty (director de studii la École des hautes études en sciences sociales şi profesor la École d’économie de Paris, specializat în studiul inegalităţilor economice, mai ales din perspectivă istorică şi comparativă, autor a numeroase studii şi cărţi de istorie şi teorie, pentru care a primit în 2013, Premiul Yrjö Janhsson din partea Asociaţiei Economice Europene) spune în cartea sa „Economia inegalităţilor” [7] (care conţine ideile principale din [8]) următoarele:

 [7]-1 „Pentru a face o distincţie între diferitele tipuri de venit, este util să folosim noţiunea de decilă: prima decilă a unei repartiţii, notată cu D1 ..., grupează primele 10% din gospodăriile cu cel mai mic venit; a doua decilă, notată cu D2, reprezintă următoarele 10% şi aşa mai departe, pînă la a zecea decilă, notată cu D10, ce reprezintă cele 10% din gospodăriile cele mai bogate. ...

 „ Tabelul 2. Inegalitatea salariilor în Franţa în anul 2000

---------------------------------------------------------

    Salariul lunar în euro

---------------------------------------------------------

D1    890    900  P10

D2   1.000

D3   1.110

D4   1.210

D5   1.310

D6   1.450

D7   1.620

D8   1.860

D9   2.340   2.720  P90

D10  4.030

--------------------------------------------------------

…………… Sursa: DADS, INSEE [2002, p. 10]

 Un indicator practic al inegalităţii totale a salariilor este raportul dintre P90 şi P10, adică dintre limita inferioară a celei de-a zecea decile şi limita superioară a primei decile. În cazul inegalităţii salariale din Franţa anului 2000, acest indicator P90/P10 este 2.720/900, adică 3,0: pentru a face parte din cei 10% cel mai bine plătiţi trebuie să câştigi de cel puţin trei ori mai mult decât pentru a face parte din cei 10% cu cele mai mici salarii.”([7], pag. 12, 16)

 [7]-2 „ Tabelul 3. Inegalitatea salariilor în ţările OCDE în 1990,

    măsurată prin raportul P90/P10

--------------------------------------------------------

Norvegia   2,0   Portugalia   2,7

Suedia    2,1   Japonia    2,8

Danemarca  2,2   Franţa     3,1

Olanda    2,3   Marea Britanie 3,4

Belgia    2,3   Austria     3,5

Italia     2,4   Canada    4,4

Germania   2,5   Statele Unite  4,5

--------------------------------------------------------

....................... Surse: OCDE [1993, pp. 170-173];

      Statele Unite: Katz et al. [1995, fig. 1]

  

Tabelul 3 ne oferă valoarea raportului P90/P10 pentru paisprezece ţări ale OCDE în 1990. ... Pentru toate ţările implicate, cifrele din tabelul 3 privesc doar salariaţii cu normă întreagă. ... Decalajele salariale P90/P10 se încadrează, prin urmare, într-un interval de la 2-2,5 la 4,5, ceea ce este deja considerabil pentru ţări care se situează la niveluri de dezvoltare foarte similare.” ([7], pag. 17, 18)

  [7]-3 „ Tabelul 5. Inegalitatea veniturilor în OCDE,

     măsurată prin raportul P90/P10

--------------------------------------------------------

Suedia    2,7   Marea Britanie 3,8

Belgia    2,8   Italia     4,0

Norvegia   2,9   Canada     4,0

Germania   3,0   Statele Unite  5,9

Franţa    3,5

--------------------------------------------------------

............... Sursa: LIS, Atkinson, Rainwater şi Smeeding [1995, p. 40]

.... un studiu internaţional privind inegalitatea veniturilor a fost totuşi publicat în 1995, la cererea OCDE [Atkinson et al., 1995]. ... Decalajele P90/P10 din tabelul 5 sunt decalaje ale venitului disponibil, adică după calcularea tuturor impozitelor şi transferurilor avute în vedere şi după ajustarea în funcţie de dimensiunea gospodăriei. ...

Descoperim aceleaşi contraste internaţionale ca pentru inegalitatea salariilor: ţările nordice (Germania, Belgia, Suedia, Norvegia), unde decalajul salariilor era de aproximativ 2 - 2,5, sunt caracterizate de un decalaj al veniturilor de aproximativ 2,5 - 3, în timp ce ţările anglo-saxone, unde decalajul salariilor era de ordinul 3,5 - 4,5, au un decalaj al veniturilor de ordinul 4 - 5,5, cu un nou record pentru Statele Unite, de 5,9. ... Comparaţia este la fel de dificilă în privinţa inegalităţii care exista în ţările comuniste, din cauza unor avantaje numeroase în natură, dificil de cuantificat la nivel monetar. Indicatorii disponibili par să indice decalaje ale venitului real foarte comparabile cu media ţărilor capitaliste, în general superioare decalajelor celor mai mici din ţările capitaliste [Morrisson, 1996, p. 140].” ([7], pag. 22, 23)

 [7]-4 „Problema convergenţei dintre ţările bogate şi ţările sărace. - Modelul convergenţei conduce la predicţii deosebit de frapante la nivelul inegalităţii internaţionale. Predicţia teoretică este că, în cazul în care capacităţile de a investi nu diferă sistematic de la o ţară la alta, ar trebui să asistăm la un fenomen de egalizare la nivel mondial: cu cât ţările sunt mai sărace la început, cu atât capitalul ar trebui să curgă aici mai mult în investiţii şi, prin urmare, rata lor de creştere ar trebui să fie cu atât mai ridicată, astfel încât inegalitatea internaţională ar trebui să se diminueze în mod inexorabil, până ar dispărea cu totul. Ce se întâmplă în practică?

 ... Modelul convergenţei pare să se aplice corect pentru a descrie egalizarea dintre ţările occidentale în sine - ..... În schimb, modelul convergenţei nu se aplică deloc între ţările bogate şi ţările cele mai sărace, nici între ţările bogate şi ţările sud-americane cu venit intermediar: diferenţele de venit au avut, dimpotrivă, tendinţa să se adâncească. Aceeaşi concluzie s-ar părea că se aplică pe o perioadă mai lungă - ... . În realitate, nu numai că nu s-au realizat investiţiile masive ale ţărilor bogate spre ţările sărace, ci s-a întâmplat tocmai pe dos: în medie, observăm în general fluxuri nete de capital dinspre ţările cele mai sărace spre ţările cele mai bogate [Lucas, 1990b], scurgerea capitalurilor capitaliştilor din ţările sărace spre ţările bogate depăşind investiţiile care se îndreptau în sens opus! ... Prin urmare, trebuie să admitem realitatea că o parte esenţială a inegalităţii dintre ţările bogate şi ţările sărace şi, de altfel, inegalitatea în general nu sunt cauzate de repartizarea inegală a mijloacelor de producţie, ci de repartizarea inegală a capitalului uman: faptul că aproape 50% din populaţia indiană este analfabetă în mod sigur reduce cu mult randamentul unei unităţi de capital suplimentare investite în India [Drèze şi Sen, 1995, tab. A1].” ([7], pag. 72-74)

 [7]-5 „Singurul domeniu în care redistribuirea directă a capitalului a înregistrat succese concrete este agricultura. ...”([7], pag. 78)

3.3. Thomas Piketty - Capitalul în secolul XXI [8]

Acelaşi Thomas Piketty, în cartea sa “Capitalul în secolul XXI“ („Cartea care va schimba modul în care percepem societatea şi în care gândim economia.”, PAUL KRUGMAN, Premiul Nobel pentru Economie pe anul 2008) [8], spune:

 [8] -1 „... ceea ce se joacă în secolul XXI este posibila revenire la un regim istoric de creştere slabă....Pentru a înţelege bine această chestiune şi modul în care ea se articulează cu procesul de convergenţă şi cu dinamica inegalităţilor, este important să descompunem creşterea producţiei în doi termeni: creşterea populaţiei, pe de-o parte, şi creşterea producţiei pe cap de locuitor, pe de altă parte. ... De exemplu, în 2013-2014, rata creşterii economiei mondiale va fi, fără îndoială, peste 3% datorită progreselor rapide observate în ţările în curs de dezvoltare. Dar creşterea populaţiei mondiale încă este în prezent de aproape 1% pe an, astfel încât rata creşterii producţiei mondiale pe cap de locuitor (sau cea a venitului mondial pe cap de locuitor) va fi, în realitate, puţin peste 2%.”([8], pag. 129, 130)

  [8] -2 „Cu o creştere anuală de 1% o societate se reînnoieşte profund

Este vorba despre o diferenţă considerabilă faţă de societăţile din trecut, în care creşterea era aproape nulă, sau poate de până la 0,1% pe an, ca în secolul al XVIII-lea. O societate în care creşterea este de 0,1% sau 0,2% pe an se reproduce aproape identic de la o generaţie la alta: structura meseriilor este aceeaşi, structura proprietăţii, la fel. O societate în care creşterea este 1% pe an, cum este cazul în ţările mai avansate începând din secolul al XIX-lea, este o societate care se reînnoieşte profund şi în permanenţă.” ([8], pag. 167)

  [8] -3 „Euro: o monedă fără stat pentru secolul XXI?

Toată lumea cere Greciei să îşi oblige cetăţenii cei mai avuţi să plătească impozite. Aceasta este, fără îndoială, o idee excelentă. Problema este că, în lipsa unei cooperări internaţionale adecvate, Grecia nu are, evident, mijloacele de a impune singură o fiscalitate justă şi eficace, pentru că este foarte uşor pentru cetăţenii ei cei mai bogaţi să-şi deplaseze fondurile în străinătate, adesea în alte ţări europene. Or, autorităţile europene şi internaţionale nu au luat nici o măsură care să permită oferirea unui astfel de cadru reglementar şi juridic (discuţiile despre posibilele modificări ale reglementărilor europene referitoare la transmiterea automată de informaţii bancare abia au început în cursul anului 2013 şi sunt foarte departe de a se fi terminat). ...

 Dincolo de diferitele crize bancare din Europa de Sud, se vede clar că aceste episoade pun o problemă mai generală, care este cea a arhitecturii generale a Uniunii Europene. Cum s-a ajuns să se creeze, pentru prima dată în istorie la această scară, o monedă fără stat? În măsura în care PIB-ul Uniunii Europene reprezintă în 2013 aproape un sfert din PIB-ul mondial, aceasta este o întrebare de interes general, dincolo de interesul locuitorilor zonei.

 Răspunsul dat acestei întrebări în general este că această creare a monedei euro, decisă în 1992 prin Tratatul de la Maastricht, în contextul căderii Zidului şi al unificării germane, monedă care a şi apărut efectiv în bancomate la 1 ianuarie 2002, nu este decât o etapă în cadrul unui proces îndelungat. Uniunea monetară duce, în mod firesc, la o uniune politică, fiscală, bugetară, o uniune din ce în ce mai strânsă. Este suficient să ai răbdare şi să nu sari peste etape. Fără îndoială, în parte este adevărat. Mi se pare însă că, refuzând mereu să prevedem exact calea de urmat, refuzând într-una dezbaterea pecisă privind itinerarul, etapele şi punctul de sosire, riscăm uneori să ne rătăcim. Dacă Europa a decis crearea unei monede fără stat în 1992, nu a făcut-o doar din pragmatism. A făcut-o ... într-un moment în care se credea că unica funcţie a băncilor centrale era să urmărească pasiv ce se întâmplă, adică să se asigure că inflaţia rămâne slabă. ... În felul acesta s-a ajuns să se creeze o monedă fără stat şi o bancă centrală fără guvern. Acaestă viziune inertă asupra băncilor centrale s-a făcut ţăndări ca urmare a crizei din 2008, când toată lumea a redescoperit rolul crucial jucat de aceste instituţii în caz de criză gravă şi caracterul total neadaptat al organizării instituţionale europene. ... În termeni mai generali, este evident că principala dificultate constă în faptul că BCE se află în situaţia de a face faţă la şaptesprezece datorii publice naţionale diferite şi şaptesprezece guverne naţionale şi este foarte dificil să-şi îndeplinească rolul stabilizator într-un astfel de context.” ([8], pag. 946 - 953)

 

  [8] -4 „Problema unificării europene

Numai punerea la comun a datoriilor publice ale zonei euro, sau cel puţin ale ţărilor din cadrul ei care doresc acest lucru, ar permite ieşirea din aceste contradicţii. ... Pentru a stabili ritmul dezîndatorării comune, adică al deficitului public al zonei euro, trebuie creat un adevărat Parlament bugetar al zonei euro. ...

 O soluţie bună ar fi să existe o declaraţie de profituri unică la nivel european ... O astfel de extindere la activele financiare a principilui „rezidenţei capitalului” (şi nu al rezidenţei deţinătorului) presupune, evident, existenţa transmisiilor automate de informaţii bancare, care să permită urmărirea structurilor complexe ale acţionariatului. Aceste impozite pun, de altfel, problema multinaţionalităţii. Este cât se poate de evident că respunsurile adecvate la toate aceste întrebări nu pot fi date decât la nivel european (chiar mondial). Soluţia cea mai bună ar fi, prin urmare, să se încredinţeze Parlamentului bugetar al zonei euro sarcina acestor instrumente.

 Toate acestea sunt utopii? Nu mai mult decât a pretinde crearea unei monede fără stat. Începând din momentul în care ţările au renunţat la suveranitatea lor monetară, pare indispensabil să li se redea o suveranitate fiscală asupra unor subiecte care, de aici înainte, scapă statelor-naţiuni, precum rata dobânzii la datoria publică, impozitul progresiv pe capital sau impozitarea profiturilor societăţilor multinaţionale.... “ ([8], pag. 953-961)

 [8] -5 „Legalism şi politică

... În 1992, cu ocazia creării monedei euro, Tratatul de la Maastricht prevăzuse ca deficitul bugetar să nu depăşească 3% din PIB şi ca datoria publică totală să rămână sub 60% din PIB. Logica economică precisă din spatele alegerii acestor cifre nu a fost niciodată explicitată complet. ... Adevăratul motiv din spatele acestor criterii rigide, fără pereche în istorie .... a fost deja prezentat mai sus. Aceasta decurge, aproape inevitabil, din faptul că s-a ales crearea unei monede comune fără stat şi, în special, fără a crea o datorie comună şi fără a unifica alegerea nivelului deficitului. În principiu, aceste criterii ar deveni inutile dacă alegerea deficitului comun ar intra în competenţa unui Parlament bugetar al zonei euro. Am avea atunci o alegere suverană şi democratică şi nu există nici un motiv convingător de a limita a priori asemenea alegeri şi, cu atât mai puţin, de a înscrie astfel de reguli în constituţii. ... În orice caz, aceste decizii trebuie luate de un parlament suveran şi în urma unei dezbateri democratice.”([8], pag. 968-972)

 [8] -6 „Încălzirea climei şi capitalul public

Al doilea subiect esenţial asupra căruia aceste aspecte privind regula de aur au un impact important se referă la încălzirea climei şi, în general, la posibila deteriorare a capitalului natural, în cursul secolului XXI. Dintr-o perspectivă globală a capitalului naţional şi mondial, aceasta este cât se poate de evident principala îngrijorare pe termen lung. ... Raportul Stern, publicat în 2006, a încetăţenit această opinie calculând că prejudiciile susceptibile de a fi provocate mediului de acum până la sfârşitul secolului ar putea fi cifrate, conform unor scenarii, în zeci de puncte din PIB-ul mondial pe an. ... Concluzia raportului este, prin urmare, necesitatea unei acţiuni puternice şi imediate. ... Dacă investitorii privaţi nu ştiu cum să cheltuiască şi să investească, atunci de ce puterea publică ar trebui să se priveze de a investi pentru viitor şi de a evita astfel o degradare probabilă a capitalului natural?

 Aceasta este una dintre principalele dezbateri ale viitorului. Mai curând decât să ne îngrijoreze datoria publică (care este cu mult mai mică decât patrimoniile private şi care, în fond, poate fi suprimată suficient de uşor), ar fi mai urgent să ne facem griji pentru creşterea capitalului de educaţie şi să evităm degradarea capitalului nostru natural.” ([8], pag. 972- 975)

 [8] -7 „Concluzie

... Cercetarea în domeniul ştiinţelor sociale nu are vocaţia de a produce certitudini matematice şi de a se substitui dezbaterii publice, democratice şi în contradictoriu.”([8], pag. 981)

 [8] -8 „Contradicţia centrală a capitalismului: r > g

Lecţia generală a analizei mele este că evoluţia dinamică a unei economii de piaţă şi de proprietate privată, lăsată să acţioneze în voie, are în sânul ei forţe de convergenţă importante, legate în special de difuzarea cunoştinţelor şi calificărilor, dar şi forţe de divergenţă puternice şi potenţial ameninţătoare pentru societăţile noastre democratice şi pentru valorile de justiţie care le fundamentează. ... Odată constituit, capitalul se reproduce singur, mai repede decât creşte producţia. Trecutul devorează viitorul. ... Soluţia cea bună este impozitul progresiv anual pe capital. În felul acesta, este posibil să se evite spirala inegalitară fără sfârşit, păstrând în acelaşi timp forţele concurenţei şi stimulentele pentru a se produce permanent noi acumulări primitive. ... Dar, în cazul micilor ţări europene, care vor fi în curând minuscule pe scara economiei mondiale, calea izolării naţionaliste nu poate duce decât la frustrări şi la decepţii mai mari decât calea europeană. Statul-naţiune rămâne elementul pertinent pentru a moderniza profund o serie de politici sociale şi fiscale, precum şi, într-o anumită măsură, pentru a dezvolta noi forme de guvernanţă şi de proprietate partajată, intermediară între proprietatea publică şi cea privată, care este una dintre marile mize ale viitorului. Dar numai integrarea politică regională permite imaginarea unei reglementări eficace a capitalismului patrimonial globalizat al secolului care a început.”([8], pag. 985)

 [8] -9 „Pentru o economie politică şi istorică

...nu concep alt loc pentru economie decât acela de subdisciplină a ştiinţelor sociale, alături de istorie, sociologie, antropologie, ştiinţele politice şi de atâtea altele. ... Nu-mi place prea mult expresia „ştiinţe economice”, care mi se pare teribil de arogantă şi care ar putea lăsa să se creadă că economia ar fi atins un nivel ştiinţific superior, specific, distinct de cel al celorlalte ştiinţe sociale. Prefer de departe expresia „economie politică”, poate uşor demodată, ...

 De la originile ei, economia politică a încercat să studieze, în mod ştiinţific sau cel puţin raţional, într-o manieră sistematică şi metodică, care trebuie să fie rolul ideal al statului în organizarea economică şi socială a unei ţări, care sunt instituţiile şi politicile publice ce ne apropie cel mai mult de o societate ideală. ... Cercetătorii în ştiinţe sociale, ca de altfel toţi intelectualii şi mai ales toţi cetăţenii, trebuie să se angajeze în dezbaterea publică. ...

De prea mult timp, economiştii au încercat să-şi definească identitatea pornind de la presupusele lor metode ştiinţifice. În realitate, aceste metode sunt mai ales fondate pe o utilizare lipsită de moderaţie a modelelor matematice, care, adesea, nu sunt decât o scuză pentru ocuparea terenului şi mascarea vacuităţii discursului. ... uităm că experienţa istorică rămâne principala noastră sursă de cunoştinţe.”([8], pag. 985 - 987)

 [8] -10 „Jocul celor mai săraci

... Este suficient să aruncăm o scurtă privire asupra curbelor urmate de inegalitatea veniturilor şi a patrimoniilor sau asupra raportului capital/venit pentru a vedea că politica este prezentă peste tot şi că evoluţiile economice şi politice sunt indisolubil legate şi trebuie studiate împreună. Acest lucru obligă şi la studiul statului, impozitului şi datoriei în dimensiunile lor concrete şi la ieşirea din schemele simpliste şi abstracte privind infrastructura economică şi suprastructura politică.

... Dar mi se pare că cercetătorii în ştiinţele sociale de toate disciplinele, jurnaliştii şi mediatorii de tot felul, militanţii sindicali şi politici de toate tendinţele şi, mai ales, toţi cetăţenii ar trebui să se intereseze serios de problema banilor, de măsurarea lor, de faptele şi de evoluţiile care înconjoară banii. Cei care posedă mult nu uită niciodată să îşi apere interesele. Refuzul de a se confrunta cu cifrele face rareori jocul celor mai săraci.” ([8], pag. 991)

4. Problemele actuale ale României

Datoria publică externă a României era zero în 1990, astăzi este de 20 de miliarde de euro. În cei 25 de ani de la evenimentele din decembrie 1989, peste 1200 întreprinderi de producţie au fost închise şi vândute la fier vechi, în locul lor fiind construite mall-uri şi hipermarket-uri. Băncile au acum peste 85% capital străin. Flota a fost vândută la fier vechi.

Ţara este bogată în resurse naturale diverse: minereuri (printre care minereuri auroargentifere (aur, argint, cupru ...)), petrol şi gaze naturale, păduri, ape minerale, etc., care constituie tot atâtea atracţii pentru marile companii şi corporaţii din UE, SUA, Canada etc.

Dar ţara este în acelaşi timp săracă. În 2014, PIB-ul pe cap de locuitor era 54 în România (UE: 100), faţă de Bulgaria 45 (minimum pe UE), Ungaria 68, Grecia 72, Spania 93, Italia 97, Franţa 107, UK 108, Germania 124, Luxemburg 263 (maximum pe UE).

România a aderat la UE la 1 ianuarie 2007, o dată cu Bulgaria. Tratatul de aderare a fost negociat prost, considerăm, în sensul că perioadele de tranziţie pentru liberalizări au fost foarte mici: nu s-a ţinut cont de PIB-ul pe cap de locuitor foarte mic din România faţă de cel din UE. Liberalizarea preţului la energie şi liberalizarea vânzării pământului începînd din 2014 vor contribui la sărăcirea suplimentară a românilor.

Companiile de stat cu probleme nu mai pot fi ajutate, din cauză că ajutorarea lor era incompatibilă cu piaţa internă (Art. 107 din TFUE). Subvenţiile din agricultură nu pot proteja produsele noastre tradiţionale de invazia produselor străine, subvenţionate mai mult de ţările bogate de origine.

România este debilă economic (economie destructurată), prost guvernată, 10-15% din populaţie a emigrat în căutare de locuri de muncă, situată pe ultimul sau penultimul loc între ţările membre ale UE, conform multor criterii de performanţă (economice, sociale, de educaţie, protejarea mediului, sănătate publică, infrastructură de transport, moralitate politică etc.).

Din nefericire (nepăsare, lipsă de voinţă, neputinţă, prostie etc.), România nu are o Strategie de evoluţie economico-socială cu perspectivă pe termen lung, care să ofere posibilitatea cunoşterii ofertei probabile de produse şi servicii de import-export pe relaţiile SUA, UE şi alte zone. Într-o asemenea situaţie, extrapolarea prezentului la analiza viitorului nu este o soluţie.

Structura actuală a economiei României, a producţiei în special, este nesatisfăcătoare, tipică unei ţări dezindustrializate care nu se poate autosusţine economic, fiind nevoită să-şi externalizeze 2-3 milioane persoane şi să importe circa 70% din necesarul de alimente. O certitudine pentru potenţialul economic naţional îl oferă inventarul resurselor naturale (lemn, gaze naturale, metale neferoase, solul agricol, pământul ca produs comercial, apa, vântul etc), care ar putea imagina filiere de punere în valoare, de la extracţie la procesare şi comercializare ca produse prelucratate, finite, cu valoare adăugată semnificativ de ridicată, şi nu exportate ca materii prime. În Enciclopedia Economiei Resurselor Minerale din România, Ed. 2015, pag.28, potenţialul acestor tipuri de resurse (lignit, huilă, minereu de cupru, de aur, argint şi minereuri polimetalice, sare, petrol şi gaze natuale) se ridică la 666 miliarde Euro.

Oferta actuală de produse şi servicii nu este reprezentativă pe termen mediu-lung; ea aparţine precumpănitor capitalului străin, corporaţiilor transnaţionale ce au strategii proprii de evoluţie (subordonate în special profitului), care pot fi sau nu concordante cu interesele naţionale. Epuizarea rapidă a resurselor naturale, neregenerabile mai ales, intră în schema de producţie şi profit a corporaţiilor actuale, conceptul de dezvoltare durabilă rămânând o sintagmă de uz şcolar. Exemplul cel mai pregnant îl oferă Guvernele României care au acceptat şi încurajat defrişarea a circa jumătate din fondul forestier naţional în interesul, aproape exclusiv, al unor investitori străini. Scheme asemănătoare sunt gândite şi pentru minereurile de metale neferoase (aurul din Munţii Apuseni), concesionarea sau vinderea de teren agricol etc.

Trebuie imaginate şi puse în practică scheme de restructurare/dezvoltare economică capabilă să asigure locuri de muncă pentru cele 2-3 milioane de români emigraţi în Europa, scheme care să fie rezonante cu economia UE şi a SUA. Acest efort, chiar de imaginaţie, depăşeşte astăzi capacitatea decidenţilor români de a încerca conturarea viitorului ţării dincolo de perioada mandatelor lor electorale.

Privită ca sistem, economiei României îi lipseşte subsistemul conducerii strategice (în totalitate, ca funcţiune), trebuie reformat subsistemul conducerii tactice (dizolvat astăzi în mediocritate, politicianism, interese străine economiei), iar sistemul conducerii operative ţine de capitalul străin (cu efecte pozitive şi negative pentru economie). Este greu de identificat existenţa buclei de feed-back sau feed-before a sistemului de conducere a economiei naţionale din ultimii 25 ani, care să preia semnalele din interiorul şi exteriorul sistemului şi astfel să-l perfecţioneze continuu. Şi-ar găsi o destinaţie şi semnalele de genul celor de mai sus şi ale acelora pe care societatea civilă le transmite de circa 25 ani unor subsisteme de conducere, ce suntem siguri că sunt indiferente, astăzi, la efectele TTIP asupra economiei României.

În lucrarea „Globalizarea - Manifestări şi reacţii” [1], autori Fl. Bran (coordonator), Gheorghe Manea, Ildiko Ioan, Carmen Valentina Rădulescu, se spune:

[1]-1 „Ţările sărace, în curs de dezvoltare, îşi exprimă constant, cu tărie, protestul împotriva sistemului subvenţiilor practicate de ţările dezvoltate, de SUA, pentru a-şi susţine propria agricultură şi de promovare a produselor proprii pe pieţele globalizate. Conform datelor oferite de Serviciul de cercetare al Congresului Statelor Unite, fermierii americani îşi pot vinde porumbul la export la un preţ cu 27% mai mic decât costurile de producţie, similar cu 33% la grâu, 39% la lapte, 56% la zahăr. În UE, subvenţiile au ajuns la 40% din întreg bugetul Uniunii” ([1], pag. 69).

[1]-2  „Sistemul monetar convenit la Bretton Woods în1945 a avut ca obiectiv asigurarea schimbului monetar, furnizarea de lichidităţi internaţionale necesare efectuării tranzacţiilor, echilibrării balanţelor de plăţii externe în cazul apariţiei dezechilibrelor. SUA aveau dreptul să emită monedă cu valoare de schimb internaţional prin tipărire de bani. Ca efecte secundare, SUA putea să-şi externalizeze inflaţia, politicile finaciare şi monetare, crizele proprii.” ([1], pag. 129, 130).

 [1]-3 „Interesul naţional reprezintă o categorie socioeconomică de natură obiectivă, transformat într-un motor puternic al dezvoltării şi progresului. ... În Strategia de Securitate a României, interesul naţional este definit ca: acele stări şi procese bazate pe valorile asumate şi promovate de societatea românească prin care se asigură prosperitatea, protecţia şi securitatea membrilor ei, stabilitatea şi continuitatea Statului. ... Pentru statele-naţiune, interesul naţional este vectorul evoluţiei acestora, suport al identităţii naţionale, catalizator al motivaţiei populaţiei, brand cu care ţara se înscrie în lumea globalizată. ([1], pag. 158, 159)

Având în vedere problemele prezentate mai sus ale Americii, ale Uniunii Europene, în general, şi ale României, în particular, rezultă logic următoarele argumente împotriva TTIP.

5. Argumente împotriva TTIP

Prezentăm argumente mai generale, care privesc ansamblul UE-SUA, şi argumente particulare, care privesc România.

5. 1. Argumente generale împotriva TTIP

1.  SUA nu verifică criteriile de deficit şi datorie publică pe care statele UE trebuie să le îndeplinească în cadrul disciplinei fiscale. Daca au reuşit să-şi scadă deficitul raportat la PIB de la 10% în 2008 la 2,8% în 2014, SUA au în 2014 o datorie totală raportată la PIB imensă, de 103,2% (respectiv o datorie publică raportată la PIB de 74,1%), deci depăşind cu mult pragul de 60%, şi prognoza este că va mai creşte în următorii ani, unde:

  datoria totală = datoria publică (federală) + datoria statelor + datoria oraşelor.

În consecinţă, considerăm că este imoral, dar în acelaşi timp şi riscant, ca UE să ceară statelor membre să respecte o anumită disciplină fiscală, dar să încheie parteneriate cu ţări - în speţă cu SUA - care nu sunt la fel de “disciplinate” fiscal. ([6]-6).

2.  Acordul TTIP este o acţiune de globalizare, care nu este benefică, acum.

 “Esenţa globalizării este mişcarea liberă a oamenilor, bunurilor, serviciilor şi capitalului dincolo de graniţele naţionale.” ([6]-4) Dar aceste 4 libertăţi sunt şi esenţa UE (TFUE, Art. 26 (2)). Deci, crearea UE a fost o actiune de globalizare la nivelul Europei, pasul 1, un „uragan de nivelul 5” ([6]-5) deci pentru ţările membre. Dacă însă ţările fondatoare au avut o perioadă de tranziţie de 12 ani (în trei etape de câte 4 ani) pentru formarea pieţei comune, prin Tratatul de la Roma, cele 10 ţări acceptate în 2004, şi România şi Bulgaria acceptate în 2007, şi Croaţia acceptată în 2013, nu au mai avut o perioadă de tranziţie, ci s-au confruntat imediat cu „uraganul” şi luptă să reziste, să se „adapteze” ([6]-7, 8).

 Acordul TTIP este o nouă acţiune de globalizare, pasul 2, de data asta între UE şi SUA. Deci, statele UE care au aderat ultimele, care nu s-au adaptat încă bine liberalizării pieţei europene, ar trebui să facă faţă şi liberalizării pieţei mult lărgite UE-SUA, adica unui nou „uragan de nivelul 5”, mai larg. La fel SUA, pe lângă problemele pe care le au cu globalizarea deja existentă, ar trebui să facă faţă unui nou „uragan”. Deci, UE şi SUA nu au nevoie de TTIP acum, care este un nou „uragan”. Doar marile corporaţii au nevoie de TTIP, în goana lor după profit, dar nu trebuie lăsate să manipuleze. Ne plângem de viteza cu care se răspândeşte globalizarea, dar “apăsăm pe acceleraţie”? Aşa cum există limită de viteză în circulaţia autovehicolelor pe drumuri şi autorute, aşa trebuie să existe o limitare a vitezei cu care se face şi liberalizarea pieţelor (globalizarea). De ce atâta grabă?

3. Zona euro are probleme. În aceste zile, o primă victimă a „vitezei” cu care se circulă în zona euro se prefigurează la orizont: Grecia. UE trebuie să-şi întărească urgent zona euro, ţinând eventual cont de observaţiile lui Thomas Piketty. ([8]-3, 4, 5) Numai după ce îşi va rezolva problemele, va putea rupe barierele comerciale existente în relaţiile cu SUA, altfel acum, în urma TTIP, riscă să amplifice aceste probleme şi să le exporte în SUA.

4. La rândul lor, SUA au probleme interne. SUA trebuie să-şi rezolve problemele [6], [5], altfel, în urma TTIP, riscă să amplifice aceste probleme şi să le exporte în UE.

5. Economia inegalităţilor este diferită în SUA faţă de UE.

Dacă inegalitatea salariilor şi a veniturilor în ţările dezvoltate din UE este relativ mică, în intervalul 2 - 2,5 şi respectiv 2,5 - 3, aceste inegalităţi sunt mai mari în SUA, de 4,5 şi respectiv de 5,9. ([7]-2, 3). Cum aceste ţări au capacităţi similare de a investi, sa va produce fenomenul de egalizare a inegalităţilor, conform [7]-4. Un acord TTIP poate avea ca efect contaminarea UE, creşterea acestor inegalităţi, cu toate implicaţiile sale negative.

6. Este credem evident că UE şi euro fac deja concurenţă imperiului global american şi dolarului. Se poate naşte deci suspiciunea că acordul TTIP (alături de acordul TPP) face parte din strategia americană de a slăbi UE şi euro, sau cel puţin de a le controla. ([5]-3,6,11,12,14). Desconsiderarea UE de către americani este deja publică, să ne amintim şi celebrele deja cuvinte “F...k UE” scăpate de Victoria Nuland, adjuncta secretarului de Stat american.

5.2.  Argumente particulare împotriva TTIP (legate de România)

1. Cu o inegalitate a veniturilor disponibile în intervalul 2,5 - 3 în ţările bogate ale UE şi de 5,9 în SUA ([7]-3), şi cum aceste ţări au capacităţi similare de a investi, sa va produce fenomenul de egalizare a inegalităţilor, conform [7]-4. În schimb, pentru România (şi alte ţări sărace din UE), modelul convergenţei nu se va aplica, ea devenind şi mai săracă, deoarece capitalurile capitaliştilor din ţările sărace se vor scurge către ţările bogate, depăşind investiţiile care se vor îndrepta în sens invers. ([7]-4).

2.. Accentuarea scurgerii capitalului uman calificat din România către ţările bogate din UE şi către SUA , prin TTIP, va acutiza repartizarea inegală a capitalului uman, cu consecinţa gravă şi de nedorit a creşterii sărăciei României. ([7]-4).

3. România nu are interesul să elimine barierele existente acum în comerţul cu SUA, să lărgească piaţa liberă şi mai mult, deoarece abia poate face faţă la piaţa liberă europeană. În special agricultura, domeniu de bază al economiei României, suferă foarte tare. Piaţa din România a fost invadată de carnea şi brânza din UE, de exemplu, determinând populaţia care trăieşte la sate să restrângă dramatic numărul de animale. Prin TTIP, ea va fi invadată de carnea injectată cu hormoni şi de organismele modificate genetic din SUA. Capitalul uman valoros va continua să părăsească România, din cauza sărăciei, ceea ce este o mare pierdere. ([7]-4)

4. În domeniul resurselor minerale, al petrolului şi gazelor naturale, concesionarea se dovedeşte profund neavantajoasă pentru România, o ţară săracă. Până la schimbarea legislaţiei şi înlocuirea concesionării cu împărţirea producţiei, orice tranzacţie trebuie să fie oprită. Un acord TTIP ar aduce presiuni suplimentare pentru continuarea situaţiei existente, care este intolerabilă.

5. România nu are loc, nu contează practic în prezent, în relaţia economică SUA-UE. Acordul economic SUA-UE ar netezi drumul corporaţiilor transnaţionale din cele două zone către punerea în valoare a resurselor naturale româneşti, proces economic corect şi tipic economiei globalizate, dar care ar trebui să găsească o reacţie tot corectă a statelor-naţiune (noţiune perimată) de a îmbina intersele naţionale (nedefinite la ţările sărace, prost guvernate) cu avantajele ([7]-4) prezenţei capitalului străin (puternic, ofensiv până la agresiv etc.), ca locuri de muncă, tehnologii noi, aport la formrea PIB-ului, şi de a evita dezvantajele acestuia: epuizarea rapidă a resurselor, valorificarea lor numai ca materii prime, poluare, relocarea rapidă a producţiei după criterii de profit, etc.

6. În mod ideal, România ar trebui să ofere capitalului străin o „foaie de parcurs” pentru investiţii care să se înscrie într-o Strategie de dezvoltare economică pe termen lung a ţării, cu conturarea clară a filierelor dorite pentru valorificarea resurselor naturale, de la extracţie la comercializarea produselor finite. Dar o astfel de Strategie nu există! Este necesară o asemenea preocupare pentru viitorul economiei şi al ţării, din partea decidenţilor români ! Până atunci însă, orice nou „uragan de nivel 5” ([6]-5) trebuie evitat.

6. Argumente pro TTIP

(analiza critică a rapoartelor CEPR (2013) şi CRPE (2015))

6.1. Raportul CEPR (2013) [2]

Raportul „Reducerea Barierelor Transatlantice asupra Comerţului şi Investiţiilor. O evaluare Economică.” („Reducing Transatlantic Barriers to Trade and Investment. An Economic Assessment”) [2] (http://trade.ec.europa.eu/doclib/docs/2013/march/tradoc_150737.pdf), din martie 2013, a fost elaborat de Centre for Economic Policy Research (CEPR) din Londra la comanda Comisiei Europene (Directorate General for Trade). Are 124 de pagini (şapte secţiuni şi patru anexe).

 Liderul proiectului este Prof. Dr. Joseph Francois (professor Development Economics at Johannes Kepler University Linz, Austria, University of Linz, IIDE, & CEPR); autori Joseph Francois, Miriam Manchin, Hanna Norberg, Olga Pindyuk, Patrick Tomberger.

 CEPR (www.cepr.org), Londra, este o organizaţie independentă, non-profit, fondată în 1983 pentru a promova calitatea elaborării politicilor economice.

• Raportul [2] se bazează, în principal, pe un studiu mai vechi, din 11 Decembrie 2009,

intitulat „Măsuri non-tarifare în Comerţul şi Investiţiile UE-SUA - O analiză Economică” (“Non-Tariff Measures in EU-US Trade and Investment – An Economic Analysis”) [4]

(http://trade.ec.europa.eu/doclib/docs/2009/december/tradoc_145613.pdf),

elaborat de către ECORYS Nederland BV tot la comanda Comisiei Europene (Directorate-General for Trade). Are 237 de pagini.

 Autorii studiului [4] sunt: Dr. Koen G. Berden (Economist Şef la Ecorys), acelaşi Prof. Dr. Joseph Francois, Mr. Martin Thelle, Mr. Paul Wymenga (Managing partner Ecorys Netherlands & Head of Trade, Industry & Competitiveness Unit), Ms. Saara Tamminen (Consultant Trade, Industry & Competitiveness).

 ECORYS (http://www.ecorys.nl/english/ , http://www.ecorys.com/) este o companie internaţională care oferă servicii de cercetare, consultanţă şi management în economie, dezvoltare socială şi de mediu în peste 100 de ţări.

ECORYS este una din cele mai vechi companii de cercetare şi consultanţă din Europa, care a sărbătorit cea de-a 85-a aniversare în vara lui 2014. Istoria sa datează din 1929, când un grup oameni de afaceri din Rotterdam au înfiinţat fundaţia The Netherlands Economic Institute (NEI). Scopul NEI a fost atunci să stimuleze colectarea şi analiza datelor economice. În anii 1990’, expertiza lui NEI s-a dovedit importantă în ceea ce priveşte creşterea UE şi procesul de reformare în ţările din Centrul şi Estul Europei. Pentru a fi capabilă să cupleze la globalizare şi pentru a rămâne competitivă, NEI s-a dezvoltat într-o companie pan-Europeană. Birourile sale au fost stabilite la Bruxelles şi la Moscova. În 1999, NEI a fuzionat cu Kolpron Consultants (înfiinţată în 1979). În 2000, diversificarea şi internaţionalizarea a continuat prin fuzionarea cu compania britanică ECOTEC Research and Consulting, specializată în politicile sociale.

Numele ECORYs a fost ales ca un nume nou al Grupului. Astăzi ECORYS este o companie cu rădăcini europene puternice, activă în toată lumea şi care doreşte să se implice în problemele UE.

Observaţie

Profesorul Joseph Francois este şi liderul raportului [2], este şi coautor la [4], este şi coautor la 17 din cele 26 de lucrări din bibliografia lui [2] (pe 5 lucrări scrie J. Francois, pe restul 12 scrie J.F. Francois - de parcă ar fi doi autori diferiţi). Am putea deci să spunem că raportul [2] este “raportul Joseph Francois”.

I am professor of economics (with a chair in economic theory) with the Johannes Kepler Universität Linz.  I am also a fellow of the Centre for Economic Policy Research (London, director of the European Trade Study Group and the Institute for International and Development Economics, senior research fellow with the Vienna Institute for International Economic Studies, and a board member of the Global Trade Analysis Project. I serve on the editorial board of the Review of Development Economics, and the World Trade Review. Past professional incarnations have included professor of economics at Erasmus University Rotterdam, research economist for the World Trade Organization, and chief of research and acting director of economics for the U.S. International Trade Commission. I studied economics at the University of Maryland and economics and history at the University of Virginia.

• Raportul [2] se mai bazează pe modelul de echilibru general calculabil (computable

general equilibrium) (CGE) al comerţului global, care este bazat pe baza de date GTAP, versiunea 8, proiectată până în 2027 - în conjuncţie cu estimările barierelor non- tarifare (BNT) din Raportul [4] .

  GTAP (Global Trade Analysis Project) este un consorţiu internaţional de cercetare ştiinţifică fondat în 1992, cu sediul la Center for Global Trade Analysis în Departamentul de Economia Agriculturii al Universităţii Purdue din SUA (West Lafayette, Indiana), ce cuprinde experţi în modelul CGE de la universităţi de prestigiu din întreaga lume. Membrii Consorţiului sunt 28 de agenţii internaţionale, ca de exemplu: Comisia Europeană (două departamente generale), Departamentul de Comerţ al SUA, Banca Mondială, Organizaţia Mondială a Comerţului, Comisii ale Naţiunilor Unite, precum şi trei persoane fizice, dintre care una este profesorul Joseph Francois, coordonatorul Raportului [2]!

  Baza de date a GTAP cuprinde 60 de sectoare şi 130 regiuni diferite. În studiu au fost agregate doar 20 de sectoare şi 11 regiuni.

GTAP (Global Trade Analysis Project) is a global network of researchers and policy makers conducting quantitative analysis of international policy issues. GTAP's goal is to improve the quality of quantitative analysis of global economic issues within an economy-wide framework.  www.gtap.agecon.purdue.edu/databases/

Since its inception in 1993, GTAP has rapidly become a common "language" for many of those conducting global economic analysis. For example, in the 1995 conference aimed at evaluating the WTO's Uruguay Round Agreement,The Uruguay Round and the Developing Countries (Martin and Winters, 1995), three of the five quantitative analyses were based on GTAP data:

Harrison, Rutherford and Tarr, 1996

Hertel, Martin, Yanagishima, and Dimaranan, 1996

Francois, McDonald and Nordstrom, 1996

More recently, the WTO and the World Bank co-sponsored two conferences on the so-called Millennium Round of Multilateral Trade talks in Geneva. Here, virtually all of the quantitative, global economic analyses were based on the GTAP framework:

Anderson, Erwidodo, and Ingco, 1999

Hertel, and Martin 1999

Anderson, 1999

Josling and Rae, 1999

Francois, J., 1999

Elbehri, A., M. Ingco, T.W. Hertel, K. Pearson, 1999

Hertel, T.W., K. Anderson, J. F. Francois, and W. Martin, 1999

van Meijl, H., F. van Tongeren, P. Veenendaal, 1999

GTAP offers a variety of products, including: data, models, and resources for multi-region, applied general equilibrium analysis of global economic issues. It also organizes courses and conferences and undertakes research projects. 

Founded in 1992, the Global Trade Analysis Project, a network of researchers and policy-makers analyzing international policy issues, is coordinated by the Center for Global Trade Analysis in the Department of Agricultural Economics at Purdue University. Guidance and base-level support for the project is provided by the GTAP Consortium, which unites members from government agencies, international institutions, the private sector and academia. Members of the GTAP Consortium are represented on the GTAP Advisory Board which advises the Center on matters of policy, research and funding. The GTAP Consortium currently consists of 28 agency members and 3 members at large. 

Consortium Members

Agricultural Economics Research Institute - The Hague, The Netherlands

Asian Development Bank - Mandaluyong City, Philippines

Centre d'Etudes Prospectives et d'Information Internationales - Paris, France

Department of Food and Resource Economics - Frederiksberg, Denmark

Economic and Social Research Institute, Cabinet Office - Tokyo, Japan

Economic Research Service of the United States Department of Agriculture - Washington DC, United States

European Commission - DG JRC (IPTS) - Seville, Spain

European Commission - DG Trade - Brussels, Belgium

Food and Agriculture Organization of the United Nations - Rome, Italy

Inter-American Development Bank - Washington DC, United States

International Food Policy Research Institute - Washington DC, United States

International Trade Centre - Geneva, Switzerland

King Abdullah Petroleum Studies and Research Center - Riyadh, Saudi Arabia

KPMG Australia - Canberra, Australia

Organisation for Economic Co-operation and Development - Paris, France

Productivity Commission - Melbourne, Australia

Research Institute of Economy, Trade and Industry - Tokyo, Japan

The MIT Joint Program on the Science and Policy of Global Change - Cambridge, United States

The World Bank - Washington DC, United States

Thünen Institute of Market Analysis - Braunschweig, Germany

United Nations Conference on Trade and Development - Geneva, Switzerland

United Nations Economic and Social Commission for Western Asia - Beirut, Lebanon

United Nations Economic Commission for Africa - Addis Ababa, Ethiopia

University of Hohenheim - Stuttgart, Germany

US Department of Commerce - Washington DC, United States

US Environmental Protection Agency - Washington DC, United States

US International Trade Commission - Washington DC, United States

World Trade Organization - Geneva, Switzerland

Consortium Members At Large

Joseph Francois

Mark Horridge

Brian O'Neill

Consortium Member Responsibilities
The initial responsibility is to make a two-year minimum commitment to provide annual funding (currently USD $20,435/year) in the form of base-level support for GTAP. These funds are used to help fund core GTAP staff at Purdue University. The second responsibility consortium members are expected to take on is an active interest in GTAP and promote its responsible use in economic analysis. Finally, members are also expected to help keep GTAP on-track so that it is well-placed to contribute to public debate on issues of global trade analysis. 

By joining the GTAP Consortium, members enter a club which includes the majority of the world's leading research institutions guiding policy makers on matters of global trade and environmental policy. This community firmly believes that through collaboration in the provision of public goods, such as the GTAP Data Base and Model, it can improve quality of global economic analysis world-wide.

• Raportul [2] evaluează efectele potenţiale ale TTIP, dacă acesta ar fi finalizat cu success

(acordul în forma finală votat) şi pus în aplicare în 2017.

  “Acest studiu se uită în detaliu la comerţul transatlantic actual şi la fluxurile de investiţii, şi la barierele existente asupra lor, şi apoi foloseşte modelarea economică pentru a estima impactul potenţial al diferitelor scenarii de politici. Studiul subliniază câştigurile care se pot obţine din liberalizarea comerţului UE-SUA, nu numai pentru cele două blocuri, dar şi pentru economia globală.”

  Studiul analizează impactul ridicării barierelor tarifare şi parţial a barierelor non-tarifare (BNT) în relaţiile bilaterale UE-SUA. În timp ce barierele tarifare reprezintă impedimente relativ reduse (pentru că sunt destul de mici) în relaţiile comerciale transatlantice, BNT induc costuri mult mai semnificative, dar nu pot fi eliminate total.

• Autorii investighează mai multe tipuri de acorduri alternative de creştere a comerţului şi a

investiţiilor bilaterale, şi anume:

- acorduri parţiale, care sunt limitate:

 - doar la tarife (APT): 98% din tarife eliminate;

 - doar la servicii (APS): 10% din costurile serviciilor din BNT eliminate;

 - doar la achiziţii (APA): 25% din costurile achiziţiilor din BNT eliminate;

- un acord complex (Full-fledged Free Trade Agreement (FTA)), care are o agendă cuprinzătoare ce include două scenarii:

- (S1) un acord mai puţin ambiţios, care include reduceri de:

 - 10% în costurile comerţului (cu bunuri şi servicii) în BNT,

 - 98% în tarife şi

 - 25% în legăturile BNT cu achiziţiile;

- (S2) un acord ambiţios, care include reduceri de:

 - 25% în costurile comerţului (cu bunuri şi servicii) în BNT,

 - 100% în tarife şi

 - 50 % în legăturile BNT cu achiziţiile.

• Modelarea CGE a liberalizării comerţului bilateral ia în calcul anii 2001-2007, 2007-2016 şi

2007-2027 (pentru proiecţii).

• Sumarul efectului macroeconomic (în milioane de euro) este următorul ([2], pag. 3):

   (estimări ale creşterilor relative la economia globală din 2027)

-----------------------------------------------------------------------------------------------

                         FTA

          APT   APS  APA   S1    S2

-----------------------------------------------------------------------------------------------

Creşteri în:

PIB

UE         23.753  5.298  6.367  68.274  119.212

SUA         9.447  7.356  1.875  49.543  94.904

----------------------------------------------------------------------------------------------

Exporturile bilaterale

UE către SUA     43.840  4.591  6.997  107.811  186.965

SUA către UE     53.777  2.859  3.411  100.909  159.098

---------------------------------------------------------------------------------------------

Total exporturi

Extra-UE      43.740  5.777  7.136  125.232  219.970

SUA        57.330  5.488  5.942  142.071  239.543

----------------------------------------------------------------------------------------------

Este clar că un acord complex şi cuprinzător (FTA cu opţiunea S2, adică ultima coloană din tabel) ar aduce creşterile cele mai importante.

• Doi co-multiplicatori, numiţi “direct spill-over” (de 20%) şi “indirect spill-over” (de 10%)

sunt folosiţi în raportul [2] în legătură cu ţările terţe.

• Raportul [2] are următoarele concluzii (conform [2] Key Findings) (sublinierile ne aparţin):

- Un acord TTIP complex şi cuprinzător ar putea aduce creşteri economice semnificative

per ansamblu pentru UE în PIB (119 miliarde euro pe an) (adică 0,48% (în procente) - pag. 46, 47) şi pentru SUA (95 miliarde euro pe an) (adică 0,39% - pag. 46, 47). Aceasta ar însemna un adaus de venit disponibil de 545 euro pe an pentru o familie de 4 în UE, în medie, şi de 655 euro per familie în SUA.

- Beneficiile UE şi ale SUA nu ar fi pe seama ţărilor terţe, dimpotrivă, liberalizarea

comerţului între UE şi SUA ar avea un impact pozitiv asupra comerţului şi veniturilor în toată lumea, prin creşterea venitului global cu aproximativ 100 de miliarde de euro.

- Cîştigurile la venit sunt un rezultat al comerţului crescut. Exporturile UE către SUA ar creşte

cu 28%, echivalentul a 187 miliarde de euro adiţionali cât valoarează exportul de bunuri şi servicii UE. Exporturile totale ar creşte 6% în UE şi 8% în SUA.

- Reducerea barierelor non-tarifare va fi o parte cheie a liberalizării transatlantice. 80% din

cîştigurile potenţiale totale provin din tăierea costurilor impuse de birocraţie şi reglementări, precum şi din liberalizarea comerţului în servicii şi achiziţiile publice.

- De nivelul crescut al activităţii economice şi al cîştigurilor de productivitate create de acord

vor beneficia pieţele muncii ale UE şi ale SUA, atât în termeni de salarii cât şi de noi oportunităţi de locuri de muncă pentru muncitori cu calificare înaltă sau joasă. Un număr relativ mic de oameni vor trebui să-şi schimbe locurile de muncă şi să se mute dintr-un sector în altul (0,2% - 0,5% din forţa de muncă a UE).

 - Acordul ar avea efecte neglijabile asupra emisiilor de CO2 şi asupra folosirii sustenabile a resurselor naturale.

6.2. Raportul CRPE (2015) [3]

Raportul “Impactul economic al ParteneriatuluiTransatlantic pentru Comerț și Investiții (TTIP) asupra României” [3] (http://www.crpe.ro/wp-content/uploads/2015/05/CRPE-Policy-Memo-63-Final.pdf), din mai 2015, a fost elaborat de Centrul Român de Politici Europene (CRPE), probabil la comanda guvernului României; are 22 de pagini (şase secţiuni).

 Autorii raportului sunt Lucian Cernat (Economist-Șef, Directoratul General pentru politici comerciale, Comisia Europeană, Bruxelles) şi Csilla Lakatos (Economist, Banca Mondială, Washington); „el reflectă opiniile personale ale autorilor şi nu reprezintă o poziţie oficială a Comisiei Europene sau a Băncii Mondiale”.

 CRPE (www.crpe.ro) este o asociaţie privată, înființată în 2009 de un grup de experți, având ca obiectiv sprijinirea rolului României în Europa prin furnizarea de expertizã în domeniul politicilor publice.

• Raportul [3] este un prim studiu al impactului TTIP asupra României. Este alcătuit într-o

„manieră similară” cu celelalte studii ale TTIP existente.

• El se bazează esenţial pe Rapoartele CEPR (2013) [2] şi ECORYS (2009) [4], şi tot pe baza

de date GTAP, dar versiunea 9, şi tot pe modelul de echilibru general calculabil (CGE) dezvoltat de GTAP - şi „folosit în ultimii ani pe scară largă pentru a estima impactul politicilor comerciale la nivel mondial, dar şi în context bilateral, fiind actualmente metodologia cea mai adecvată pentru a estima efectele macroeconomice şi sectoriale ale acordurilor de liber schimb.”

• Raportul spune în rezumat că:

- PIB-ul României ar putea creşte cu aproximativ 0,25% anual” (faţă de 0,48% cu cât ar creşte PIB-ul UE anual, n.n.), o dată ce TTIP ar deveni complet funcţional (2017).

- Balanţa comercială cu SUA, acum slabă, „ar putea să se îmbunătăţească, fiind estimată o creştere cu aproape 35% a exporturilor României către SUA, comparativ cu o creştere a importurilor bilaterale cu 25%.”.

- „Un element important în această estimare este faptul că peste 90% din beneficiile economice estimate pentru România ar decurge din eforturile de reducere a barierelor non-tarifare (BNT)”.

• Datele de bază se referă la anul 2011. Au fost folosite aceleaşi ipoteze ca în Raportul [2] şi un

singur scenariu, ultimul, anume acordul complex şi cuprinzător (FTA cu S2), adică:

- eliminarea 100% a barierelor tarifare;

- reducerea cu 25% a BNT existente referitoare la bunuri şi servicii;

- o reducere cu 20% în favoarea ţărilor terţe care nu fac parte din TTIP, reprezentând efectele

factorului „direct spill-over”;

- o reducere cu 10% de către toate ţările terţe nemembre TTIP faţă de UE-SUA, reprezentând

efectele factorului „indirect spill-over”.

• În anul 2011, PIB-ul SUA a fost de 15.533.784 milioane de dolari, PIB-ul UE a fost de

17.604.741 milioane de dolari, iar PIB-ul României a fost de 182.611 milioane de dolari.

6.3. Observaţii critice la rapoartele CEPR (2013) [2] şi CRPE (2015) [3]

1.  Rapoartele [2] şi [3] nu sunt independente.

  Comisia Europeană şi guvernul american sunt oficial părţile interesate ca TTIP să fie semnat, că de aceea au iniţiat negocierile. De aceea, ele nu trebuiau să se amestece în evaluarea TTIP.

  Ori, Comisia Europeană a ales pe profesorul Joseph Francois ca împreună cu grupul dânsului să elaboreze Raportul ECORYS (2009) [4], apoi în continuare l-a ales să elaboreze Raportul CEPR (2013) [2], raport care se bazează pe modelul CGE şi pe baza de date GTAP, finanţată de Consorţiul GTAP, din Consorţiu făcând parte Comisia Europeană, Departamentul de Comerţ al SUA, Banca Mondială şi, ca membru persoană fizică, profesorul Joseph Francois [2] , [4]. Deci, Comisia Europeană este amestecată în evaluare.

 Mai mult, din lectura site-ului GTAP, se poate naşte suspiciunea că baza de date GTAP şi modelul econometric CGE au fost gândite din timp, special ca un instrument care să „demonstreze” ştiinţific, la nevoie, că un acord cum este TTIP este util. Numai un econometrist foarte iscusit, cu o grămadă de timp şi de bani, ar fi capabil să priceapă chichiţele modelului CGE, sau să pună sub semnul întrebării concluziile sale.

 La fel, Raportul [3] este alcătuit de două persoane (una de la Comisia Europeană, cealaltă de la Banca Mondială), care şi ei folosesc modelul CGE şi baza de date GTAP.

 În aceste condiţii, cele două rapoarte poate să fie foarte bune, dar nu mai sunt credibile, cel puţin în ochii noştri, ele putând fi considerate ca fiind în fapt o propagandă în favoarea TTIP, utilă marilor corporaţii care mai mult ca sigur stau în spatele oficialilor europeni şi americani ce se ocupă de TTIP.

 Comisia Europeană trebuia să aleagă persoane independente care să analizeze TTIP, care nu au legătură cu ea şi cu guvernul american. De ce nu a făcut-o? Comisia Europeană nu are, credem, capacitatea reală de a negocia cu SUA, fiind sub presiunea lobby-ului corporaţiilor multinaţionale. În 2010, 27.000 de lobby-işti erau acreditaţi pe lângă Comisia Europeană.

2. Rapoartele [2] şi [3] nu sunt nişte analize economice, cum se pretinde în titlurile lor, ci sunt nişte analize cantitative, după modelul rapoartelor făcute de companii private pentru a demonstra acţionarilor că afacerea lor este (va fi) rentabilă. Acesta este al doilea argument în favoarea opiniei că aceste două rapoarte sunt utile doar marilor corporaţii, care mai mult ca sigur stau în spatele oficialilor europeni şi americani ce se ocupă de TTIP.

 Cum bine spune Piketty:

„De prea mult timp, economiştii au încercat să-şi definească identitatea pornind de la presupusele lor metode ştiinţifice. În realitate, aceste metode sunt mai ales fondate pe o utilizare lipsită de moderaţie a modelelor matematice, care, adesea, nu sunt decât o scuză pentru ocuparea terenului şi mascarea vacuităţii discursului. ”([8]- 9)

  Adică, folosim algoritmi econometrici sofisticaţi ca să mascăm lipsa argumentelor.

3. O analiză economică obiectivă este, prin definiţie, o analiză cost-beneficiu, ceea ce nu este cazul analizelor [2] şi [3].

 O analiză economică obiectivă se ocupă, sau măcar încearcă să se ocupe, de toate aspectele unei probleme economice:

- de aspectele care pot fi evaluate cantitativ (adică în cifre), care reprezintă de obicei beneficiile, şi

- de aspectele care nu pot sau este dificil să fie evaluate cantitativ (ca distrugerile mediului, ale sănătăţii etc.), care reprezintă de obicei costurile.

 În plus, aşa cum bine spune iar Piketty, evoluţiile economice sunt indisolubil legate de cele politice ([8]-7), chiar geopolitice - în cazul unui acord internaţional ca TTIP.

 În absenţa unei astfel de analize complete, „câştigurile economice semnificative” menţionate (în raportul [2], pag. vii) au poate o probabilitate mare să nu se întâmple, “efectele neglijabile” ale impactului eliminării barierelor comerţului între UE şi SUA asupra folosirii resurselor naturale ([2], pag. 80) au poate o probabilitate mare să fie importante, iar nişte costuri importante au poate probabilitate mare să apară!

4. Factorul de co-multiplicitate, sau co-multiplicatorul (numit „direct spill over” în Rapoartele [2] şi [3]) de 20% nu este valabil pentru România, o ţară săracă din UE, din cauza structurii diferite a economiei şi a comerţului.

Observaţie

Comisia Europeană ar trebui să mai comande nişte studii ale TTIP, dar nişte studii geo-politico-economice, absolut independente!

7. Concluzii

Analizând argumentele noastre contra TTIP şi argumentele pro TTIP din Rapoartele [2], [3],

suntem în măsură să formulăm concluziile noastre.

Piaţa unică europeană a fost creată în 1958 pentru a asigura pacea pe continentul european. Care ar fi argumentele superioare pentru extinderea pieţei libere la SUA (şi Canada)?

 - Creşterea economică? Creşterea PIB-ului? (cum se clamează)

Este orice creştere economică în avantajul omenirii ? Este adevărat că cu cât este mai mare o creştere economică, cu atât mai răspândite sunt beneficiile ei? Este un PIB mărit întotdeauna semnul unui progres economic?

Răspunsul categoric este: NU! Ştim că în multe ţări doar o mică parte a populaţiei beneficiază de creşterea economică, în vreme ce pentru majoritatea această creştere poate genera efectiv situaţii din ce în ce mai disperate. Creşterea PIB-ului poate rezulta din creşterea profitului pentru o singură persoană, cum ar fi individul care deţine o companie de utilităţi publice, în ciuda faptului că majoritatea suportă povara datoriei. Cei bogaţi devin şi mai bogaţi, iar cei săraci, şi mai săraci. Adică creşte inegalitatea veniturilor ([7]-3, 4), cu consecinţele negative de rigoare. Şi, totuşi, din punct de vedere statistic, acest fapt este înregistrat ca progres economic.

 - Creşterea investiţiilor?  (cum se clamează)

Este orice investiţie în avantajul unei ţări (comunităţi) ?

Răspunsul categoric este: NU! „ În realitate, nu numai că nu s-au realizat investiţiile masive ale ţărilor bogate spre ţările sărace, ci s-a întâmplat tocmai pe dos: în medie, observăm în general fluxuri nete de capital dinspre ţările cele mai sărace spre ţările cele mai bogate [Lucas, 1990b], scurgerea capitalurilor capitaliştilor din ţările sărace spre ţările bogate depăşind investiţiile care se îndreptau în sens opus!” ([7]-4)

  - Creşterea locurilor (noi) de muncă?  (cum se clamează)

Este orice creştere a numărului locurilor noi de muncă în folosul unei comunităţi?

Răspunsul categoric este: NU! Pentru că o creştere a numărului de locuri noi de muncă este în general însoţită de dispariţia unor locuri vechi de muncă, care poate face ca per total numărul locurilor de muncă chiar să scadă!

  Răspunsurile logice la întrebare sunt atunci: creşterea profitului corporaţiilor transnaţionale şi/sau supunerea UE în faţa imperiului global american.

În absenţa mai multor studii serioase geo-politico-economice ale situaţiei Europei şi Americii, la aproape 60 de ani de la crearea pieţei unice europene, nu ni se pare precaut pentru UE să facă pasul extinderii pieţei unice către SUA. UE trebuie să aştepte rezolvarea problemelor cu care şi ea şi SUA se confruntă acum.

În absenţa unor studii serioase cu privire la rolul şi importanţa barierelor în general şi a barierelor tarifare şi non-tarifare pe piaţă, în particular, nu ni se pare precaut să fie luate decizii cu privire la ridicarea lor parţială sau totală în cadrul unor acorduri ca TTIP.

România a intrat în cercul pieţei libere a Uniunii Europene în 2007. Bilanţul aderării este mai degrabă negativ la această oră, în opinia noastră. În Raportul său pe anul 2014, Societatea Academică din România aprecia că bilanţul este pozitiv. Ca şi Rapoartele [2], [3] pe care le-am analizat mai sus, Raportul SAR făcea doar o analiză cantitativă: cât am încasat de la UE, cât am cotizat la UE, diferenţa a ieşit pozitivă, costurile nu au fost analizate, că era mai greu - şi aşa bilanţul a ieşit pozitiv.

În absenţa unei analize economice serioase a acestei etape 2007-2015 de viaţă comunitară a României şi a unei prognoze a evoluţiei noastre economice în cadrul UE, nu ni se pare precaut să fim de acord să intrăm în cercul extins al pieţei libere UE-SUA.

În concluzie, nu ni se pare precaut să fim de acord, măcar şi de principiu, cu TTIP.

Bibliografie

[1] Fl. Bran (coordonator), Florina Bran, Gheorghe Manea, Ildiko Ioan, Carmen Valentina

 Rădulescu, Globalizarea - Manifestări şi reacţii, Ed. Economică, Bucureşti, 2015.

[2] CEPR (2013), „Reducing Transatlantic Barriers to Trade and Investment. An Economic

 Assessment”, Final Project Report, Prepared under implementing Framework, Contract  

 TRADE10/A2/A16, March 2013, by Centre for Economic Policy Research (CEPR) , London,

 autori Prof. Dr. Joseph Francois (project leader), Joseph Francois, Miriam Manchin, Hanna

 Norberg, Olga Pindyuk, Patrick Tomberger; Client: European Commission.

 http://trade.ec.europa.eu/doclib/docs/2013/march/tradoc_150737.pdf

[3] CRPE (2015), Policy Memo 63, “Impactul economic al Parteneriatului Transatlantic pentru

 Comerţ şi Investiţii (TTIP) asupra României”, Mai 2015, Bucureşti, Centrul Român de Politici

 Europene (CRPE), autori Lucian Cernat şi Csilla Lakatos.

 http://www.crpe.ro/wp-content/uploads/2015/05/CRPE-Policy-Memo-63-Final.pdf

[4] ECORYS (2009), “Non-Tariff Measures in the EU-US Trade and Investment – an

 Economic Analysis”. Report prepared by ECORYS Nederland BV, autori Dr. Koen G. Berden, Prof.

 Dr. Joseph Francois, Mr. Martin Thelle, Mr. Paul Wymenga, Ms. Saara Tamminen, M. Thelle and P.

 Wymenga, Client: European Commission, Reference OJ 2007/S180-219493

 http://trade.ec.europa.eu/doclib/docs/2009/december/tradoc_145613.pdf

[5] G. Friedman, Următorul deceniu: De unde venim ... şi încotro ne îndreptăm, Editura LITERA,

 2011 (The Next Decade: Where We’ve Been ... and Where We’re Going, 2011).

[6] Th. L. Friedman, M. Mandelbaum, Ce am fost. Cum au pierdut Statele Unite supremaţia în

 lumea pe care au inventat-o şi cum o pot redobândi , Editura POLIROM, 2012 (That Used to Be

Us. How America Fell Behind in the World It Invented and How We Can Come Back, 2011).

[7] Th. Piketty, Economia inegalităţilor, Editura POLIROM, 2014 (L’économie des inégalités,

 Éditions LA DÉCOUVERTE , Paris, France, 1997, 2008, 2014).

[8] Th. Piketty, Capitalul în secolul XXI, Grup Media LITERA, 2015 (Le capital au XXIe siècle,

 Éditions du Seuil, 2013).

Afrodita Iorgulescu este doctor în matematică al Universităţii din Bucureşti, a fost cadru didactic (1969 - 2011) la Catedra de Informatică Economică a Facultăţii de Cibernetică, Statistică şi Informatică Economică din Academia de Studii Economice din Bucureşti (ASE), este profesor emerit la ASE.

Gheorghe Manea este inginer economist (Universitatea “Politehnica” din Bucureşti, Facultatea de ingineri economişti, specializarea chimie), a fost cercetător ştiinţific la Institutul de Economie Mondială al Academiei Române (1987-2008).

Acest studiu reflectă opiniile personale ale autorilor!

El nu a fost comandat, este o contribuţie voluntară pentru societate, ce poate fi utilizată liber!

19 iunie 2015