Cultura nimicului

AUGUSTIN BUZURA



Motive de optimism există întotdeauna, iar când te aştepţi mai puţin, îţi ies în cale. Iată, mai zilele trecute, după nişte ani apăsători de aşteptare, am aflat dintr-un sondaj că direcţia spre care ne îndreptăm noi, românii, este cea bună şi, fireşte, m-am întrebat care să fie sursele de optimism ale celor chestionaţi, „ce-i mână pe ei în luptă?“. Cu alte cuvinte, ce mi-a scăpat, ce n-am descoperit încă şi de unde, din ce secundă a istoriei începe binele?

Privind în urmă, nu pot ignora succesiunea de dictaturi, mult mai asemănătoare unele cu altele decât am fi tentaţi, unii dintre noi, să credem. De la cea sângeroasă a lui Dej, Pauker şi Luka László, până în 1964, când, sub acelaşi Gheorghiu-Dej, dar fără ceilalţi doi şi, mai ales, fără Stalin, a plecat armata sovietică de ocupaţie, s-au deschis închisorile pentru deţinuţii politici care mai rămăseseră în viaţă. Cu toate astea, nu se poate uita că, până atunci, au avut loc nişte crime atât de abjecte, încât nicio istorie, oricât de scurtă, de grăbită sau de părtinitoare ar fi, nu are dreptul să le treacă în uitare. Au fost ani terorizaţi de activişti semianalfabeţi, de delatori şi de o justiţie pentru care celebra balanţă nu însemna nimic, căci atunci au fost ucişi, pe lângă vârfurile „burghezo-moşierimii“, şi câţiva dintre comuniştii luminaţi. Epoca Ceauşescu a început cu câţiva ani buni, în care, într-un timp uluitor de scurt, s-a restabilit legătura cu trecutul nostru cultural, fiind abandonat realismul socialist şi readuse la lumină câteva capitole esenţiale ale istoriei româneşti. Breasla scriitoricească şi-a recâştigat demnitatea şi prestigiul, deşi numărul scriitorilor era foarte redus în comparaţie cu al celor de azi, peste 2.800 de membri cu acte în regulă, cu a căror asurzitoare tăcere lumea s-a obişnuit deja de mult. Nu pare să existe nimic de apărat, de câştigat, sunt zeci de parohii care nu se întâlnesc decât la vot, o dată la nu ştiu câţi ani. Minirevoluţia culturală este, cred, începutul adevăratei „epoci de aur“ care s-a sfârşit sub zidul unei cazărmi din fosta capitală a Ţării Româneşti. Acolo s-a încheiat epoca, dar au rămas, până în zilele noastre, comuniştii, cei mai mulţi dintre ei reconvertiţi la un anticomunism greţos. Cei ce te suspectau odinioară de antisovietism caută acum cu îndârjire antiamericani şi antioccidentali. În anii „epocii“ apuse, scriitorii trebuiau să devină „ajutoare de nădejde ale partidului“, acesta fiind, în viziunea conducătorilor de atunci, principalul titlu de nobleţe. După Revoluţie, idealul pomenit a fost atins: cei mai mulţi şi-au găsit un stăpân, un drapel şi un carnet de partid, iar în judecarea unor cărţi şi a unor nume politica ocupă un loc mai important decât în anii de care toţi se desolidarizează. Revoluţia a fost un uriaş punct de cotitură: întâlnirea cu libertatea – pentru care marea majoritate a oamenilor s-au dovedit a nu fi fost pregătiţi. Ultimul deceniu din sfertul de secol care a trecut de atunci s-a încheiat cu dictatura mitocănească şi golănească a lui Traian Băsescu. Ea este o sinteză a tot ce s-a consolidat din dictaturile precedente, începând cu antiintelectualismul şi cu dispreţul pentru educaţie. De la război încoace, în majoritatea absolută a posturilor importante s-au instalat activiştii: cei analfabeţi şi cu diverse tare, la început, continuând cu cei şcoliţi rapid, mai ales la şcoala vieţii, şi sfârşind cu cei de azi, cu multe diplome, dar fără urmă de cultură. Ştiu cum să se îmbrace, conduc maşini scumpe, nu sunt ocoliţi de femeile înzestrate cu acelaşi IQ, ştiu câte cuburi de gheaţă se pun într-un pahar cu whisky, dar, ca toţi înaintaşii lor de la Negru Vodă încolo şi încoace, au o mentalitate de slugă, bine dezvoltată. Ura, arestările spectaculoase, delaţiunea, hoţia şi laşitatea au fost cultivate cu hărnicie în toţi anii de după război, indiferent cum s-a numit „conducătorul“. Ca şi ieri, ca şi mai demult, toate câte se întâmplă în acest moment la noi se întind între „ba p-a mă-tii“, „las că ştiu eu!“ şi „decât să moară mama, mai bine…“. Dar sã revin la întrebarea iniţială: care să fie sursa optimismului din sondajul pomenit? Plecarea lui Băsescu ar putea fi o explicaţie, dar numai pentru cei ce nu văd ce se întâmplă în jur. România pare o baltă stătută, tulbure, în care nici măcar soarele nu se mai reflectă. Nicio întrebare decisivă nu pare să chinuie circumvoluţiunile naţiei, nimic nu mai doare, nimic nu mai preocupă, o ţară anesteziată şi adormită într-o cută a istoriei, un fel de soldat japonez adormit în Insula U.E., în aşteptarea unei îndepărtate epoci în care urmează să se nască intelectualii, fermentul care să o readucă în istorie. Marile excepţii care mai există nu se văd, doar moartea ne atrage atenţia asupra a ce am pierdut şi cât ar fi putut învăţa naţia de la ei. Mulţi dintre cei care suplinesc acest rol nu sunt decât, cum spunea Sainte-Beuve, nişte Calibani care se cred Shakespeare. Ţara care nu demult era o forţă în sport a ajuns să aibă o singură sportivă de performanţă, Simona Halep, care nu datorează nimic patriei, aceasta doar s-a împroprietărit cu ea. În rest, tot mai multe şcoli închise, sute de mii de copii uitaţi sau lipsiţi de părinţi, drogaţi, hoţi şi curve, maladii înfloritoare care nu prea demult fuseseră eradicate, şi cam pe aici. Dincolo de pădurile vândute pe nimic, de pământul înstrăinat cu aceeaşi periculoasă iresponsabilitate, şi de o istorie, odinioară demnă de toată admiraţia, acum uitată, ignorată şi chiar vândută. Cu fiecare zi ce trece, dispar semnele drumului nostru prin timp. Curând se vor împlini o sută de ani de la Marea Unire şi deocamdată nu se vede niciunde vreun semn al respectului nostru pentru cei ce au realizat acest uluitor vis. Aşa-zişii politicieni se ocupă cu prioritate de propriile interese: alegeri, pensii, călătorii. În rest, soarta animalelor de la circ brutalizate, se spune, în timpul dresajului. Ce ne facem însă cu miile de animale de experienţă din toate laboratoarele lumii? Nu îi este milă nimănui de cobai şi de câini? Cobaii ar trebui să se bucure de cea mai mare înţelegere, pentru că şi noi, românii, am ajuns cobaii capitalismului sălbatic, ai marilor trusturi. În această revărsare de milă şi-au găsit un loc şi ciocârliile: nu o mie de păsărele împuşcate, pe zi şi pe cap de italian, ci doar cinci sute! Este la îndemâna tuturor să observe că oricine poate lua tot ce doreşte din această minunată ţară. Cătuşele nu sunt pentru străini, ele sunt destinate, deşi cam selectiv, marilor păcătoşi şi hoţi ai naţiei noastre. Deocamdată ne aflăm într-un sezon al procurorilor care fac tot posibilul să pară un fel de Gulliveri în ţara piticilor, încât au prins ură chiar şi pe Parlament pentru că uneori refuză să-i asculte. Vânătoarea senatorului Dan Şova este demnă de această epocă de înverşunată justiţie cu vizibile accente sadice. Cum să fii judecat dacă n-ai purtat cătuşe şi nu ţi-ai făcut stagiul la Beciul Domnesc? Din păcate, nimeni nu-i poate împiedica să se poarte cum vor, căci populaţia patriei, în marea ei majoritate, este obsedată de moaşte, agheazmă şi, cum s-a văzut, obsedatã să fie oameni cât mai mulţi alături de Gigicu, să protesteze că i s-a interzis să intre în Cimitirul „Eternitatea“. Şi, cum rezultă din diverse reportaje, nu se ştie ce se sărbătoreşte la Paşte sau la Crăciun, preotul din sat este considerat autorul Bibliei, ploile sunt urmate de inundaţii, după care vine seceta şi, dacă apele nu le-au luat casele, ele pot la fel de bine să ardă, apoi se pune iarna şi, până vine armata, oamenii rămân în casă şi beau zăpadă topită, după care vin ajutoarele de la Uniunea Europeană, zahăr, ulei conserve şi ce o mai fi, astfel încât situaţia se îmbunătăţeşte. Altădată veneau turcii sau tătarii, acum au sosit, în sfârşit, americanii, deci nu ne mai temem de ruşi, „iar noi locului ne ţinem, cum am fost aşa rămânem!“. Nici noii politicieni n-au venit cu un proiect de ţară, şi nici noi nu le cerem nimic, fiindcă de sute de ani trăim de azi pe azi şi ce e mâine vom vedea mâine, şi viaţa trece, iar noi, oricât de puţin ne-ar plăti ei, tot mai puţin putem munci. Într-un caiet de notiţe din anii socialismului, am găsit nişte curiozităţi care pe atunci nu erau deloc curiozităţi. La un magazin alimentar din Cluj se vindeau chiloţi de damă, cu condiţia să cumperi şi două kilograme de peşte oceanic. În alt oraş nu puteai să cumperi un sicriu dacă nu dădeai o sută de ouă şi, în plus, nu-ţi luai şi o perucă. La o fermă de porci de lângă Bucureşti puteai vedea nişte biete animale mutilate oribil. Diverşi trecători, poate paznicii şi locuitorii de ocazie din zonă, terorizaţi de foame, tăiau hălci de carne de pe ei. Toate acestea s-au petrecut acum trei decenii, dar între unele întâmplări de atunci şi de acum există un fir roşu prin timp, un fir nevăzut asemenea liniilor de forţă dintre lucruri, aşa cum le percepuse Huxley după prima doză de acid lisergic. Optimismul despre care vorbeam ţine de o privire foarte superficială asupra lucrurilor şi asupra istoriei. Schimbările adevărate încep cu educaţia, iar aici nu avem motive de entuziasm. De nivelul educaţiei depind demnitatea şi libertatea. Câtă cultură, atâta libertate. Dar din moment ce ne încăpăţânăm să cultivăm nimicul, nesemnificativul, aflatul în treabă…