“MULTI NU AU VOCE FIINDCA LE ESTE TEAMA SA NU FIE VAZUTI DREPT HABOTNICI/ Consider ca România este intr-un moment critic”

Interviu cu PARINTELE… NEUROCHIRURG STEFAN MINDEA in ziarul Lumina

Ziarul Lumina/ Augustin Paunoiu: Jertfă pentru crezul unei vieți

Absolvent de Medicină la una dintre cele mai renumite universități americane, Standford, doctorul Ștefan Mindea a ajuns să fie cel mai tânăr şef din istoria secției de neurochirurgie a spitalului acestei instituții, la doar 36 de ani. A părăsit America și s-a întors acasă pentru a aduce speranță pacienților români care nu dispun de bani suficienți pentru a fi operați în străinătate. Neurochirurgul Mindea este și diacon. Interviul cu el ne dezvăluie chipul unui om care și-a înțeles viața ca pe o continuă slujire lui Dumnezeu și aproapelui, ca pe un răspuns la întrebarea adresată chiar de el însuși: „Eu pentru cine mă jertfesc?”.

– Aţi crescut în Statele Unite, unde ați studiat cu mare succes. Ce v-a determinat să vă întoarceţi în ţara ale cărei origini le purtaţi în fiinţa dumneavoastră?

A fost ceva neaşteptat, să vă spun sincer. Am păstrat o legătură cu România. Veneam vara din patru în patru ani şi nu m-am aşteptat la această ocazie, ca să revin în ţară în calitate de neurochirurg. Decizia a fost mai mult bazată pe faptul că am văzut într-adevăr o mare nevoie de neurochirurgi cu experienţă în străinătate. Metodele şi tehnicile moderne sunt foarte utile pacienţilor, mai ales tehnica miniinvazivă, care nu este doar o strategie de marketing, ci un lucru foarte real. Inciziile mici înseamnă risc de infecţie mai mic, înseamnă mai puţine medicamente și calmante, pacientul se externează mult mai repede şi reprezintă un beneficiu clar pentru bolnav în comparaţie cu intervenţiile clasice. Aceasta, gândind în mod profesional. Pe de altă parte, eram asaltat şi de prietenii mei din România, care mi-au pus la dispoziţie vieţile martirilor din închisorile comuniste din România. Când am citit cartea despre viaţa lui Valeriu Gafencu am rămas absolut şocat. Nu am crezut că poate fi posibil aşa ceva, oameni de asemenea sacrificiu. Vieţile unor astfel de oameni, sfinţi, influenţează sufletul omului de azi. Cât de mult s-au luptat ei pentru ţara aceasta, cât de mult s-au jertfit pentru aproapele lor. Aceste idei m-au condus la întrebarea: eu pentru cine mă jertfesc? Aşa că împreună cu soţia mea ne-am tot gândit la ideea plecării în România din ce în ce mai mult, şi cu sprijin de la duhovnic şi alţi prieteni am luat decizia întoarcerii acasă.

– Din perspectiva dumneavoastră, ce credeţi că dă valoare vieţii unui om?

În primul rând pot să vă spun ce nu dă valoare vieţii unui om. Ne ocupăm cu foarte multe lucruri în ziua de astăzi, vorbesc specific în calitate de medic. Avem în vedere pacienţii, lucrurile administrative. Mai există şi familia, facultatea, studenţii. Dar, dacă la suprafaţă toate acestea sunt foarte importante, importanţa lor se reduce dacă omul nu păstrează o legătură cu Dumnezeu. Poţi să faci foarte multe lucruri frumoase şi să crezi că asta e totul. Poţi să pari că te străduieşti pentru toţi şi eşti foarte darnic, dar dacă se pierde legătura cu Dumnezeu, dacă nu ai o credinţă adevărată, dacă nu-ţi cercetezi credinţa, degeaba le faci pe toate. Valoarea omului constă în a fi cât mai apropiat cu sufletul de Cel Care l-a creat. Exact ca un fiu care poate să meargă, să realizeze lucruri incredibile, dacă-şi pierde legătura cu părinţii, dacă nu ştie să-i preţuiască pe cei care i-au dat viaţă, atunci realizările lui vor fi, nu vreau să zic în zadar, dar le va lipsi mult din esenţă. Valoarea unui om constă în râvna pe care o are pentru Creatorul său şi pentru a percepe aspectele importante din credinţa lui. Din păcate, toţi suntem foarte ocupaţi, dar cercetăm în amănunt foarte puţin ce înseamnă să fii ortodox. Şi aşa ajungem să confundăm lucrurile. Am avut colegi în Statele Unite care îmi spuneau: Dacă eu sunt budist şi fac lucruri bune, care e problema? Încă o dată vreau să spun: nu intenţionez să judec pe alţii în credinţa lor, ci doar vreau să subliniez importanţa cunoaşterii credinţei noastre.

– Cum aţi ajuns să cunoaşteţi Biserica?

Am fost în biserică de când pot să-mi aduc aminte, de mic copil. Ne ducea bunica noastră. Părinţii ne-au crescut, dar erau permanent la serviciu. Gândi­ţi-vă, noi eram veniţi în America, săraci, amărâţi… bunica, care era o femeie foarte simplă, de la ţară, cu doar patru clase, din­tr-un sat mic, ne-a învăţat să fim buni, să fim oameni cu caracter. Ne spunea să nu judeci, să nu superi pe aproapele tău. Ideea de a posti tot de la ea am pri­mit-o. Şi aşa am început să postim câte puţin, de la 5-6 ani. Pur şi simplu ne spunea să dăm şi noi ceva lui Dumnezeu, să-i oferim un mic dar, o mică jertfă Lui, Care ne-a dat atâtea nouă. Ca şi copil mic, nu aveam ce să-i dăruiesc lui Dumnezeu. Dar ea spunea: Uite, în post, nu o să bem lapte, nu o să mâncăm carne. Aşa ne-am învăţat cu postul, care a devenit ceva foarte firesc. Aceste lucruri m-am luptat să le aplic în viaţă odată ce am crescut, apoi împreună cu soţia mea care este româncă, ortodoxă şi un mare sprijin.

Mă gândesc la alţi români aflaţi în străinătate care realizează foarte multe lucruri pe plan profesional, dar au familii destrămate. E păcat, identitatea românească se pierde, nu mai vorbesc de credinţă şi de alte valori. Consider o foarte mare binecuvântare faptul că am găsit o soţie româncă, ortodoxă, din comunitatea românească de acolo, din America, care m-a ajutat foarte mult. Se poate înainta duhovniceşte şi fără un astfel de sprijin, fără o soţie în genul acesta, dar e foarte greu. Cred că este de 1.000 de ori mai greu. Dacă ai o soţie care habar n-are de credinţă, e dificil. Am văzut în SUA români căsătoriţi cu japoneze, cu chinezoaice. Nu cred că le este foarte uşor în familie. Se pierde identitatea. E ca şi cum în cafeaua asta pun jumătate apă. E clar că n-o să mai aibă acelaşi conţinut, acelaşi gust.

– Ce reprezintă pentru dumneavoastră credinţa în Hristos?

Credinţa în Hristos este esenţa vieţii omului. Vă daţi seama că, dacă pentru o clipă Dumnezeu nu ar fi în viaţa noastră, toate ar fi fără un scop, fără un rost. Ar fi un fel de randomness (dezor­dine). Nimic nu ar fi important, viaţa veşnică nu ar exista. Degeaba a­juţi pe altul. Ar fi total un haos. Cre­dinţa în Hristos este esenţială pentru existenţa noastră ca oameni.

– Cum credeţi că se pot forma atitudini, caractere sănătoase în societatea românească? Nu ar trebui ca şi medicii să aibă o voce mai pregnantă în acest sens? Ce se poate face pentru a îndrepta situaţia de fapt, care este una destul de dificilă?

În primul rând am observat un lucru. De multe ori, unii medici nu se pun în centrul discuţiei atunci când este vorba despre religie, pentru că este şi termenul acesta „political correctness”, încât în SUA, cel puţin, nu puteai să vorbeşti deschis despre Ortodoxie. Pentru că se putea să-l supăr pe catolicul, pe protestantul, pe chinezul sau ateul aflat alături de mine. E discutabilă această problemă. Dar mai e ceva, mulţi nu au o voce, fiindcă le este teamă. Au teama de a fi văzuţi habotnici sau neserioşi ca specialişti, dacă tu ca medic crezi în lucruri care nu sunt dovezi ştiinţifice. Mai mult, consider că mai este o teamă. Există teama de a vorbi despre creştinism, tu însuţi nefiind un model potrivit de creştin. Poţi vorbi frumos despre Dumnezeu, iar oamenii să te vadă agitat, arogant, necinstit. Atunci nu se justifică numele tău de creştin. Aduci un deserviciu credinţei tale. Degeaba te duci la biserică, posteşti, te rogi, te spo­vedeşti, te împărtăşeşti. Chiar şi eu în America am simţit de multe ori nevoia mărturisirii unor anumite lucruri. Dar consideram aşa: Cum pot eu să ies în evidenţă cu acestea, fiindcă foarte uşor, prin păcatele noastre, şi e nevoie doar de un moment de neatenţie când poţi supăra pe cineva, putem fi acuzați de a nu fi creştini buni. Acest lucru intimidează pe mulţi oameni. Trebuie să înţelegem că a fi ortodox înseamnă să ai o luptă permanentă în viaţă. E foarte important să înţelegem aceasta. Nu putem crede că suntem cei mai buni, că n-o să avem cazuri cu probleme, că toţi pacienţii vor fi mulţumiţi, ne vor iubi sau vor spune „Doctorul Mindea, vai, ce grozav!”. Nu. Vor exista şi nemulţumiţi, vor fi şi cazuri grele, vor exista complicaţii. Sunt de înţeles. Pe de altă parte, alţii simt că nu pot discuta anumite lucruri ce ţin de ştiinţă cu certitudine pentru că nu sunt explicate în mod ştiinţific. Aceasta, încă o dată, demonstrează neştiinţa medicului. Avem exemple foarte bune în medicina românească, pe profesorul Nicolae Paulescu, care a scris o carte întreagă pe acest subiect: a luat principiile ştiinţifice şi a demonstrat, pe baza lor, existenţa unui Creator. Şi orice om, dacă stă puţin să se gândească, ca un copil de 10 ani, îşi dă seama că există un Creator. Un exemplu pe care îmi place foarte mult să-l dau colegilor mei care spun că sunt atei. Dacă eu scot din buzunar 10 monede şi le arunc pe jos, ele se împrăştie. Dacă voi arunca de ori câte ori doriţi dumneavoastră aceste monede, nu există matematic probabilitatea ca ele să se aşeze de la sine una peste alta. Dacă niciodată monedele nu se vor ordona aşa cum am spus, asta demonstrează randomness, dezordinea. În matematică, lucrurile care sunt posibile statistic au măcar teoretic posibilitatea de a se întâmpla, fie şi una la un miliard, la un triliard de ori, dar aici nu poate fi vorba nici măcar de aşa ceva. Din hazard, din întâmplare nu poate ieşi niciodată ceva ordonat de la sine.

– Cum aţi caracteriza România după perioada petrecută aici, în ţară?

Consider că România la ora actuală este într-un moment critic. Din ce în ce mai mult, unii caută să creeze dezbinare, să cultive exemplele urâte, să sublinieze doar răul şi nu scot în evidenţă sincer şi partea rea, dar şi partea bună a lucrurilor. Dacă omul este puţin în dubiu sau mai slab în credinţă, deşi nu ştiu cum se poate considera cineva acum puternic în credinţă, poate să se smintească foarte uşor. Se simte, la fel ca în Statele Unite, dorinţa de a dilua credinţa, sau de a o reprezenta într-un mod neserios. Cum să te duci în fiecare săptămână la biserică? Doamne, iartă-mă, dar nu sunt călugăr.

– Vorbiţi despre rolul credinţei în derularea actului medical. În ce constă pregătirea dumneavoastră pentru operaţie? E vorba doar de studiu, tehnică, fler sau mai e nevoie şi de altceva, de rugăciune?

E clar ca medic că trebuie să depăşeşti anumite etape pentru a fi calificat ca să operezi pe cineva. Când ai depăşit aceste etape şi cunoşti anatomia, cunoşti boala, cunoşti pacientul, ai luat decizia corectă, în sens ştiinţific ai nevoie şi de credinţă pentru a reuşi în ceea ce vrei să faci. Eu personal acord un mare rol credinţei. Consider că uneori, ca medic, şi cred că acest lucru este valabil pentru orice doctor, întâmpinăm cazuri încât, pur şi simplu, nu ştim cum să procedăm. Să-l operăm pe acest pacient, are sens sau nu? Recuperarea va depăşi capacitatea lui, dacă vorbim despre cancer? În aceste cazuri, simplu, oricine îşi poate da seama de rolul şi importanţa credinţei. Eu uneori mă rog de când fac consultaţia până când iau decizia ca să operez un pacient ca să-mi lumineze Dumnezeu mintea pentru a nu opera pe cineva care poate nu ar rezista intervenţiei chirurgicale sau ea nu şi-ar avea rost. Pe de altă parte, rugăciunea ajută foarte mult în timpul operaţiei. Am avut cazuri foarte grele, complicate, pe care le-am făcut cu o anumită uşurinţă pe care nu aveam cum să mi-o explic. Îmi amintesc când am operat o tumoare imensă la cineva, iar aceasta trebuia scoasă dintr-o bucată pentru a nu exista diseminare de celule în jur. Era prima dată când operam acest caz şi prima dată când se făcea o operaţie de acest gen la Standford. Am vorbit cu un medic din Japonia care făcuse 100 de astfel de operaţii într-o carieră de 40 de ani. Era o problemă foarte rară. Am sunat la un alt medic care operase 60 de cazuri până atunci. Le-am trimis RMN-ul. Operaţia dura cam 20 de ore! Trebuia anestezie puternică, pregătire minuţioasă. Să vedeţi ce s-a întâmplat! Locuiam în San Francisco. Am mers la racla Sfântului Ioan Maximovici. Şi acolo, ţin minte foarte bine, m-am rugat foarte mult:

„Doamne, fă ceva. Nu vreau să fac cazul ăsta. Cred că mă depăşeşte. Nu vreau să fac boala mai grea pacientului!”

M-am dus la bolnavul cu pricina, un mare şef de la firma Apple, un chinez creştin, care se putea opera oriunde în lume, şi i-am zis:

„Problema dumneavoastră este una foarte complicată, cu care doar o mână de medici se ocupă. Eu vreau să vă spun lucrul acesta: Nu am mai operat asemenea cazuri. Am făcut cazuri complicate, dar nu ca acesta”.

Omul s-a uitat la mine şi mi-a spus:

„Eu am încredere în dumneavoastră. Simt că o să vă descurcaţi. Mă las în mâna dumneavoastră”.

M-am speriat. Am zis:

„Doamne, să nu greşească omul ăsta!”

M-am pus serios pe treabă şi am cercetat toată literatura de specialitate, am luat legătura cu medicii respectivi. La acest caz se sângera cam 6-7 litri de sânge pe parcursul a 20 de ore. Imaginaţi-vă că 5-6 litri de sânge sunt în corpul nostru. Trebuia deci transfuzat tot sângele pe care-l avea pacientul în el. Am făcut şi un Maslu pentru pacientul meu chinez, care era creştin. Am intrat în caz şi aşa de uşor, de simplu, s-a desfăşurat totul, încât am terminat cazul în jumătate din timpul necesar în mod obişnuit unei astfel de intervenţii, adică în 10 ore. Când am întrebat pe anestezist cât sânge am pierdut, nu mi-a venit să cred ce am auzit: 900 de mililitri. I-am spus:

„Măi, verificaţi cum trebuie, că nu e glumă. Vă întreb pentru că vreau să ştiu cât s-a pierdut. Vorbiţi cu tura de mai înainte, nu cumva să fi uitat să noteze ceva”.

Toată lumea mi-a răspuns:

„Da, e corect. Aţi pierdut în operaţie sub un litru de sânge”.

Am avut conferinţe la care am menţionat cazul ăsta, bineînţeles nu în termenii în care vi l-am descris dumneavoastră, şi am avut medici care m-au acuzat că mint când le-am spus rezultatele operaţiei survenite în urma rugăciunii. Vă spun, cu frică de Dumnezeu, aşa a decurs operaţia. Altfel nu ai cum să explici. Credinţa are un mare rol. Şi au fost multe alte operaţii la care ajutorul lui Dumnezeu a venit tainic. Pe medicii care nu văd lucrul ăsta nu-i acuz, doar îmi pare rău pentru ei. Şi mă rog să vină vremea şi ocazia ca să-şi dea seama că tot ceea ce face medicul este foarte puţin. Iar asta cu tot respectul pentru doctori, profesori şi cine vreţi dumneavoastră.

– Dacă ar fi să faceţi profilul unui medic desăvârşit, cum l-aţi descrie?

În primul rând, fără nici un dubiu, el ar trebui să aibă multă dragoste pentru pacient. Să se comporte cu bolnavul ca și cum s-ar purta cu el însuși. Apoi să fie exigent, să fie atent la detalii, să fie cu ochii în patru, răbdător. Al treilea lucru foarte important este să aibă cât mai multă smerenie, să înțeleagă că alt medic care nu este la fel de renumit ca el poate să-i ofere un sfat, că și el poate învăța dintr-o carte, dintr-un articol. Să nu se încreadă foarte tare în el, în înțelegerea lui. Dacă ai dragoste adevărată față de pacient, atenție la detaliu și dorința de a accepta să înveți din orice parte, poți să faci lucruri extraordinar de frumoase. Toate trebuie încununate de credință, pentru că toate se fac pentru Dumnezeu.

IC | XC
---+---
NI | KA

Paradoxuri politice: Criza care se sapa si pericolul caderii

Fragmentarium Politic



Din motive care probabil tin de respingerea coabitarii si tentatia puterii totale, in Romania s-a ajuns ca ciclurile guvernamentale sa nu mai fie complete. Dupa ce parcurge cam peste jumatate din drum, guvernul ales este dat jos de catre opozitie sau de catre semiopozitie, cand puterea executiva este impartita. Desigur, cuvantul semiopozitie iese din conventiile politice, dar la noi la asa ceva s-a ajuns, la o semiblocare institutionala, in conditii de coabitare, cand partidul presedintelui face opozitie guvernului si partidul guvernului face opozitie presedintelui, a se vedea speta nominalizarii candidatului pentru sefia SIE, cu alte cuvinte, se impart si puterea si opozitia, dar cineva tot este nemultumit. Motivele pentru care se intampla fenomenul de scurtare a ciclului guvernamental au ajuns sa nu prea mai conteze, oricare din cele contrare, reaua sau buna guvernare, putand juca acelasi rol.

Stangii PSD i se sapa de catre dreapta Iohannis-PNL o criza atipica, impotriva celui mai mare partid al Romaniei, cu cel mai mare scor electoral din ultimele doua decenii, cel anti-Basescu-PDL, din 2012, si cu o guvernare care inregistreaza cea mai buna crestere economica din Europa. Cum o astfel de stare economica-sociala a tarii nu poate fi folosita in acapararea totala a puterii, s-a vazut si din tema anemica a motiunii de cenzura, si de fapt cred ca nici nu-i intereseaza bunul mers al economiei si vietii populatiei, agentii rasturnarilor de guverne au cautat alte cai de a o face, extra-economice si extra-sociale. Evenimente in derulare confirma ca au gasit-o, calea judiciara, prin folosirea DNA, o investitie occidentala. De ultima ora a venit si o coroborare care o stimuleaza, cu facaturi de blocare si de imagine, cum sunt respingerea codului fiscal, de catre Comisia Europeana si zugravirea excesiv de subiectiva a democratiei din Romania, in Raportul Departamentului de Stat american pe anul 2014.

De ce aceasta graba si lipsa de scrupule democratice pentru daramarea unui guvern, statistic cel mai bun pentru economie si populatie, dupa 1989, cand pana la alegerile urmatoare, din 2016, mai sunt un an si jumatate? Nu discut acuzatia preventiva de coruptie, care ramane de dovedit, nici in ce masura de corelatie se poate afla o buna guvernare cu coruptia, comparativ cu o rea guvernare, un istoric al acestora ne-ar putea lamuri mai bine. Aduc insa in atentie o explicatie, greu sau imposibil de respins de catre cei ale caror puncte forte nu sunt recunoasterea evidentei, adevarului si realitatii, ci mesterirea de aparente, de falsuri si de speculatii. Foarte probabil si logic, sustinatorii externi ai alegerilor prezidentiale, din noiembrie, castigate de o maniera extrem de surprinzatoare si de controversata, isi vor serviciul returnat in acest an, nevoile sau oportunitatile lor de afaceri nu mai pot sa astepte, probabil si din perspectiva unor volatilitati economice si financiare internationale crescande, anuntate.

Numai ca specificul democratiei romanesti, care imparte puterea executiva intre presedinte si guvern si caracteristicile de esichier si electorale, care lasa libere balansul stanga-dreapta si alternanta la putere incurca automatismul serviciu-contraserviciu sau de genul primul sosit-primul servit. Orice s-ar spune, este prea mult ca sa astepti patru ani, de unde si scurtarea ciclului guvernamental, o gaselnita care, daca de jure nu se poate, de facto poate face ca un sistem politic sa fie de dreapta, prin interzicerea sau evacuarea stangii de la putere, prin varii metode, dintre care cele mai comune sunt acuzatiile pe teme de coruptie si drepturile omului, cum se contureaza si in cazul partidului si guvernului stangii PSD. Bineinteles, este vorba de o mare manipulare si de o mare nedreptate, ceea ce m-a facut sa exclam, la un moment dat, intr-un articol, ca nu exista o contradictie mai dramatica decat cea dintre o tara cu un popor de stanga, si cifrele despre angajatii cu salariul minim din raportul american mentionat confirma acest statut, si un sistem sau un regim politic de dreapta.

Victor Ponta a incercat, prin strategia alunecarii PSD spre dreapta, sa intre in gratiile de dreapta vest-europene si americane, a reusit pana la un punct cu coabitarea, dar Vestul nu a fost multumit cu pretul primit. Numai o dreapta totalitara, sub aspectul detinerii puterii si la Cotroceni si la Victoria, ii va putea satisface Occidentului pretentiile cvasicoloniale, pentru ca nu se incurca cu reticente de taieri de salarii si de pensii sau cu alte masuri excesive, asa cum s-a intamplat in regimul Basescu-PDL, asa cum, acum, creditorii occidentali cer Greciei de stanga, dar nu se intampla. Situatia actuala privind partidul si guvernul social-democrat este cat se poate de proasta, cu potential de evolutie dintre cele mai nefavorabile, dupa interimarea functiilor de sef de partid si de guvern, ca urmare a operarii si recuperarii lui Victor Ponta in Turcia. Absenta din tara a lui Ponta este extrem de agresiv speculata, in stransa si chiar abuziva legatura cu dosarul sau la DNA, de catre Iohannis si PNL, dar are si efecte de dezorganizare in PSD si centrifuge in coalitia de guvernare.

Ce ar trebui facut? Indiferent de rezultatul dosarului de urmarire penala al lui Victor Ponta, parerea mea este ca obiectivul strategic principal al celor in mainile carora sta destinul PSD ar trebui sa fie protejarea brandului partidului, de cea mai reprezentativa si mai eficienta forta politica a Romaniei. Lucrurile nu sunt chiar atat de simple, cu cat este vorba de doua fronturi, cu stari si evolutii divergente, cel politic si cel economico-social, pe de o parte, dar si ca o cedare la santajul dreptei ar fi speculata ca o infrangere catastrofala, care ar urmari PSD in alegerile de anul viitor. Iesirea de la guvernare, o decuplare de leadership sau revenirea din alunecarea spre dreapta ar fi niste solutii, dar cu costuri mari, poate chiar incalculabile, risc care nu ar trebui provocat. Intoarcerea premierului in termenul legal in tara va fi speculata, fara indoiala, ca se va da „prins” DNA-ului, dar va fi un prim pas inevitabil, cu costuri mai mici, care il va pregati pe al doilea, contraatacul, cu toate argumentele faptice si legale, doar este procuror, tintind dubla masura folosita de catre justitie, una pentru presedinte, prin eludarea si apoi desfiintarea incompatibilitatii, alta pentru premier, coruptia din PNL si politicianista vointa de putere totala a dreptei, intr-un moment de crestere, care va fi fatala pentru stabilitatea economica.

Linia generala de conduita optima ar fi ca PSD sa fie deschis catre orice optiune, dar nu unilaterala, ci numai prin consens cu Iohannis si PNL si cu masuri simetrice in contrapartida. Separarea celor doua planuri antagoniste si artificialitatea acestui antagonism, dintre cel economico-social si cel politic, cu continuarea neabatuta a consolidarii primului, va trebui sa fie un obiectiv de constientizare publica, mai cu seama ca euroatlanticii recidiveaza in infrangerea democratiei, prin respingerea hotararii referendumului din 2012 si a codului fiscal legiferat de parlament, in 2015, si prin sindromul pactizarii cu dreapta si cu vointa acesteia de putere totala. Pericolul ca in criza care se sapa sa cada chiar Romania este real si sub nicio forma de acceptat. Daca Romania poate fi oricand blocata pentru decizii democratice majore, privind economia, populatia sau alte domenii, se deschide o problema de dezbatere politica si publica, daca suntem in locul potrivit sau pe calea potrivita. Aceasta va fi de fapt cea mai importanta tema de reflectie strategica pentru Romania, o problema a problemelor, pe termen scurt, mediu si lung.

Eminescu, pus în cămaşă de forţă şi dus la nebuni, acum 132 de ani

În acea zi de 28 iunie 1883, la ora 19.00, Mihai Eminescu era pus în cămaşă de forţă şi internat abuziv la Spitalul „Caritatea” al dr. Alexandru Şuţu. Cel care aranjase totul încă din dimineaţa acelei zile a fost Titu Maiorescu, prezentat de istoricii literaturii române ca fiind „prietenul” marelui nostru poet. Oare aşa să fie?

Faptele, aşa cum arată documentele vremii, s-au petrecut într-un mod atît de ciudat, încît este de mirare că nici pînă azi nu s-a spus adevărul întreg, dovadă că şi în acea vreme jocurile de culise din politică aveau o mare influenţă în viaţa oamenilor. Ziua de 28 iunie 1883 este un episod dureros care ar trebui încă să ne cutremure, căci victima lui este tocmai cel fără de care nu ştiu ce limbă am vorbi astăzi şi, poate, cine ştie ce am mai fi!

„Domnu Eminescu a înnebunit. Vă rog faceţi ceva să mă scap de el, că foarte reu”

În acea dimineaţă, la ora 6, Ecaterina Szöke Magyarosy, prima nevastă a lui Ioan Slavici, unde stătea în gazdă Mihai Eminescu, îi aduce acasă lui Titu Maiorescu un bileţel scris pe o carte de vizită, al cărui conţinut este cutremurător:„Domnu Eminescu a înnebunit. Vă rog faceţi ceva să mă scap de el, că foarte reu”! Atît şi nimic mai mult. Episodul este redat chiar de către Titu Maiorescu în ale sale „Însemnări zilnice”:

Aşadar, imediat ce a citit bileţelul de la Ecaterina Szöke Magyarosy, Titu Maiorescu îl primeşte acasă pe Constantin Simţion, cu care, în mod neaşteptat, pleacă la „Casa de sănătate” a dr. Şuţu, unde, fără să-l vadă pe Eminescu, luînd de bune doar observaţiile „medicale” ale nevestei lui Slavici, „aranjează” la propriu internarea poetului, plătind în avans pentru o lună de zile!

MAIORESCU: „Numai, de s-ar face asta fără greutate!”

La ora 10, acasă la Maiorescu a venit însuşi Mihai Eminescu, avînd sub braţ ultimul număr al ziarului „Timpul”, în care, ca o ciudată premoniţie, publicase acel celebru articol despre „urâta pornire a guvernului asupra presei”, în care scria: „Trebuie să-l aşteptăm de acum la alte măsuri şi mai odioase, pentru că panta este alunecoasă şi nu are piedică până-n prăpastie”! Eminescu a zăbovit foarte puţin, cît a salutat gazdele şi a schimbat cîteva cuvinte cu Maiorescu.

Ca un alibi pentru planul său diabolic pe care deja îl pusese în aplicare prin internarea lui Eminescu la nebuni, Maiorescu vorbeşte despre „privirea fixă” şi „privirea în extaz” ale poetului şi despre faptul că l-ar fi îmbrăţişat„tremurînd”! Nici o vorbă despre ce se întîmplase în acea dimineaţă acasă la Slavici şi nici despre faptul că deja îl internase la Spitalul de nebuni! Ca o ultimă umilire, Maiorescu trece în jurnalul său şi faptul că i-ar fi dat 5 lei pentru trăsură, deşi Livia Maiorescu, fiica sa, care a fost de faţă, într-o scrisoare din 21 aprilie 1939 către I.E. Torouţiu, scrie:„Săracul de el, apoi a cerut 2 lei pentru birjă, a plecat şi de acolo l-au dus la Şuţu”!

Dar ultimele rînduri ale însemnării lui Maiorescu sînt de-a dreptul stupefiante şi nu este de înţeles cum de au fost ignorate de majoritatea istoricilor literari, de la Călinescu, pînă în ziua de azi. Din fericire, cîţiva eminescologi (Th. Codreanu, Călin L. Cernăianu, Constantin Barbu, Nicolae Georgescu, Ion Filipciuc şi, cu voia dvs., Ion Spânu) au deschis şi întreţinut subiectul acelei zile nefaste din viaţa lui Eminescu şi au scris cîteva cărţi de referinţă care demonstrează că în acea zi de 28 iunie 1883 poetul a fost internat cu forţa la Spitalul de nebuni al lui Şuţu, fără ca starea sa mentală să reclame necesitatea acestui demers halucinant!

Maiorescu însuşi scrie că l-a trimis pe Eminescu „la Simţion, pentru societatea „Carpaţii” şi că „de acolo e vorba să fie dus la Dr. Suţu”! Şi adaugă: „Numai, de s-ar face asta fără greutate!” Cu alte cuvinte, planul era foarte clar: Eminescu trebuia să ajungă la Societatea „Carpaţii”, unde chiar atunci se derulau percheziţii şi arestări, iar de acolo Simţion (cel cu care fusese Maiorescu la Şuţu în dimineaţa acelei zile pentru a-l interna pe Eminescu) trebuia să-l ducă la Spitalul de nebuni! O spune atît de clar Maiorescu, încît cine neagă existenţa acestui complot dovedeşte o ignoranţă crasă!

Eminescu, însă, nu se conformează „indicaţiilor lui Maiorescu” şi, într-un interval de timp destul de neclar, ajunge la Băile Mitraşevski, de unde, la ora 19, din motive necunoscute, este ridicat de poliţie din Băile Mitraşevski, anunţarea poliţiei fiind făcută de D. D Ocăşeanu şi V. Siderescu, ambii de la Societatea „Carpaţii”! Iată, în facsimil, „Procesul-verbal” întocmit în acel moment crunt din viaţa lui Mihai Eminescu:

Iată şi transcrierea acestui ”Proces-verbal”, pe care orice român nu-l poate citi decît cu ochii în lacrimi şi cu o durere neţărmurită în suflet:

„Douăzeci şi opt iunie orele 7 seara Anul 1883.

Noi C. N. Nicolescu comisarul secţiei 18 din Capitală fiind informat de D. D Ocăşeanu şi V. Siderescu, că amicul lor Dl. Mihail Eminescu Redactorul Ziarului „Timpul” ar fi fost atins de alienaţie mintală, că s-au dus la stabilimentul de băi din str. Poliţiei nr. 4 de acum 8 oreşi că încuindu-se în baie, pe dinăuntru refuză să deschidă.

Constatăm că la moment am mers la localitate în str. Poliţiei nr. 4 la stabilimentul de băi al casei Mitraşevski, undeam fost informat de oamenii de serviciu, că un Domn, se află închis în camera nr. 17 şi că le-a cerut 10 ouă crude. În urmă, ar fi rugat pe amicul său V. Siderescu să-i aducă o pereche de pantaloni negri, negri de tot - ceea ce se realizează acum.

Cu această ocaziune, întorcându-ne cu mai toţi amicii mai sus precizaţi aci, am găsit pe nenorocitul Mihail Eminescu, dezbrăcat, silindu-se să închidă uşa-i (ca) şi avea aerul de a fi speriat de vederea noastră în număr de 4-5 persoane, între care şi Dl. Constantin Simţion. Am zis numitului Eminescu, că n-are să sufere nici un dezagrament, că trebuie să se calmeze... şi drept răspuns, se repede la amicii săi, şi la servitoarea băii, îmbrâncindu-i pe uşă, apoi aruncându-se în baia plină cu apă, stropea pe oricine voia să-l scoată afară.

Am fost siliţi să-l îmbrăcăm în camisolul de forţă şi astfel l-am condus institutului „Caritatea” cu concursul D-lor Ocăşeanu şi Const. Simţion - luînd însă cheia de la uşa băii. La „Caritatea” l-am confiat Dl. Dr. Şuţu, rugându-l a-i da îngrijiri excepţionale.

Apoi revenind la stabilimentul de băi, împreună cu amicii săi, am constatat că toate hainele şi chiar ciorapii erau aruncaţi în apa din baie şi de tot ce s-a găsit acolo am făcut anexatul inventar, care la semnele acestea, începând de la numărul 9 pânâ la 32, indică obiectele găsite în baie. Acolo găsind o cheie - arătată la nr. 19 - şi după opiniunea amicilor săi, putând a fi uşa casei Dl. Eminescu situată în str. Piaţa Amzei nr. 6. Vom lua cuvenitele, dar cuvenitele dispoziţii.

Numitul Eminescu, are familia la Botoşani. Vom dispune să fie încunonştinţaţi.

De cele ce preced, am adresat acest proces-verbal semnat de toţi asistenţii:

Comisar,

C. N. NICOLESCU

Asistenţi:

CONST. SIMŢION

V. SIDERESCU

G. OCĂŞEANU

MARK DAVID

JOHAN PAULINA

ANA MITRAŞEVSKI

P. S Transportându-ne la camera ce ocupă Dl. Mihail Eminescu în str. Piaţa Amzei nr. 6, am găsit pe subînchirietoarea Dna Ecaterina Slavici şi faţă cu domnia sa şi cu Dl. Siderescu, deschizând uşa cu cheia găsită în baie, am aruncat în interior toate obiectele menţionate în inventarul anexat, şi la moment am închis uşa, încuind-o şi sigilând-o, iar cheia s-a luat de noi, spre a se înainta cu acest act.

Comisar C. N. NICOLESCU

ECATERINA SLAVICI

V. SIDERESCU”

Există în documentarul cazului şi o poveste fantasmagorică a lui Grigore Ventura (caricaturizat mai tîrziu de Caragiale în acel personaj Rică Venturiano) spusă lui Al. Ciurcu, care o va publica abia în 17 octombrie 1911 în ziarul „Adevărul”, însă nimic nu susţine prezenţa la prînz a lui Eminescu la Capşa, ameninţarea cu pistolul la adresa patroanei Marie Obeline Vautier, soţia lui Capşa, drumul la Cotroceni pentru a-l împuşca pe rege etc. În timp, s-au mai găsit şi alţi povestitori, fiecare croşetînd, pe marginea „auzitelor”, propriile varinate. Între ele, desigur, cea mai penibilă este a unui nepot al lui Slavici, care-şi amintea ce-i spusese tatăl său pe vremea cînd avea 9 ani!

Singura mărturie apropiată de evenimente, născută şi ea, din păcate, tot „din auzite”, este a lui Constantin Dimitriu, într-o scrisoare din 16 iulie 1883 către Mihai Brăneanu, în care se spune: „Eminescu, simţindu-se însuşi decăzînd, a simţit totodată că vor fi siliţi cei de lîngă el să-l asigure la Balamuc. Deci a fugit într-o baie unde a stat mai toată ziua ascuns. Îşi rupse toate hainele, aruncîndu-le în apă. Cînd s-au dus acolo cu autoritatea, doctori etc, el s-a luptat contra tuturor; a fost şi Ocăş; l-au pus în fine în cămaşa de forţă şi l-au dus la Şuţu, unde amicii au să plătească 300 fr. pentru el”! Ce să însemne oare că Eminescu a simţit cum cei de lîngă el vor să-l ducă la Balamuc, motiv pentru care „a stat mai toată ziua ascuns”?

DOSARUL DE INTERDICŢIE NU SE ÎNTOCMISE NICI DUPĂ O LUNĂ DE LA INTERNAREA LUI EMINESCU

Legislaţia din acea vreme prevedea, ca şi acum, o anumită procedură prin care cineva putea fi internat cu forţa la un Spital de nebuni, precum şi dreptul familiei de a decide asupra rămînerii sale acolo. Nimic din toate acestea n-au fost respectate. Din contră, cînd Matei Eminescu, fratele poetului, a încercat să facă toate demersurile pentru ca Mihai Eminescu să fie luat acasă, Maiorescu a făcut orice nu numai pentru a-l împiedica, ci chiar pentru a-l decredibiliza! Iată ce scria Maiorescu în „Însemnările...” sale din 14 august 1883:

„Duminecă 14/26 Aug.Acum 2 zile a fost la mine tatăl său (anecdote din societatea moldovenească de odinioară) şi după aceea fratele său, locotenentul, care s-a folosit de această ocazie spre a-şi anexa ceasornicul alienatului său frate”.

De fapt, Maiorescu fusese înştiinţat de Matei Eminescu de adevărata sa dorinţă, în scrisoarea trimisă încă din 18 iulie 1883, pe care o reproducem integral, în care spune explicit că VREA SĂ-L IA ACASĂ PE EMINESCU! Iată textul scrisorii:

Numai cu aceste documente în faţă şi oricine poate deduce că planul internări forţate a lui Eminescu la ospiciul lui Şuţu reuşise şi Maiorescu nu era dispus să lase familia să-l ia acasă. Oare de ce? Iată o întrebare care rămîne în continuare deschisă.

Culmea este că şi autorităţile vremii au fost complice la această „operaţiune”, căci, aşa cum rezultă dintr-o Adresă a Poliţiei Capitalei către Prefect, nici măcar în ziua de 23 iulie 1883, adică exact după o lună de la internarea lui Eminescu,nu se dăduse vreo Sentinţă a Tribunalului„pentru punerea sub interdicţie a fratelui Mihai Eminescu”! Iată conţinutul Adresei:

De altfel, documentele din acest „Dosar de interdicţie” aveau să fie publicate în facsimil abia recent de către eminescologul Constantin Barbu, cel ce a publicat pentru prima oară şi copia Autopsiei lui Eminescu din 1889. Vă prezentăm mai jos coperta acestui Dosar, precum şi o filă din incredibilul document care este Autopsia poetului:

Toţi cei care au îndrăznit să deschidă acest subiect în ultima vreme au fost puşi la zid de către cei ce vor să bată în cuie (din ce motive, oare?) teoria „nebuniei” lui Eminescu. Zeci de articole au fost scrise de oameni care n-au avut nici măcar curiozitatea să vadă documentele acestui Dosar. În schimb, aceiaşi îşi dau mîna pentru a-l caricaturiza pe Mihai Eminescu în fel şi chip. Un exemplu este acel număr sinistru din „Dilema” lui Andrei Pleşu, în care, sub coordonarea lui Nicolae Manolescu, au fost publicate vreo 10 articole scandaloase la adresa lui Eminescu, între semnatari aflîndu-se şi Mircea Cărtărescu. Ultima ispravă în acest sens este o culegere de texte intitulată „Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor”, îngrjită de acad. Eugen Simion, în care se flutură din nou teoria „nebuniei” lui Eminescu. De acest volum, însă, ne vom ocupa pe îndelete altădată.

În această zi de 28 iunie, poate ar trebui să ne amintim cu durere despre ce s-a întîmplat acum 132 de ani, cînd, în noapte, o căruţă cu coviltir, căci aşa erau atunci ambulanţele, traversa Bucureştiul, avînd înăuntrul ei pe Mihai Eminescu în cămaşă de forţă! Era dus la Spitalul de nebuni, căci, aşa cum avea să scrie mai tîrziu Al. Vlahuţă: „Într-o ţară cu atîtea nulităţi triumfătoare, un poet atît de mare şi de cinstit nu putea să moară decît într-un spital de nebuni.”

P.S. Pentru cei care vor să ştie mai multe despre ce s-a întîmplat în acea zi, recomandăm următoarele cărţi fundamentale pentru acest subiect:

De asemenea, sînt de semnalat pe aceeaşi temă articolele fraţilor George şi Victor Roncea, care au contribuit într-o manieră însemnată la meţinerea acestui subiect extrem de important pentru lămurirea evenimentelor din ziua de 28 iunie 1883, cînd, din senin, s-a declanşat operaţiunea de internare forţată a lui Eminescu la Spitalul de nebuni. P.P. Carp îi scrisese doar cu cîteva zile înainte lui Maiorescu: „Mai potoliţi-l pe Eminescu!” Şi ei l-au potolit!

ION SPÂNU

____________________________________________________

John

Domnule Spanu astea sunt lucruri ultracunoscute. Ai dat copy/paste, nu ai descoperit nimic ce nu stiam. In alta ordine de idei in toata Europa si America pe vremea aia era usor sa bagi pe cineva la nebuni daca aveai ceva influenta. Pe vremea aia nu stia nimeni de drepturile omului, era doar dreptul celui mai puternic si influent. Frecvent barbatii isi bagau nevestele la nebuni daca faceau nazuri ca au amante. Era metoda standard de a le potoli.

MARINARULDEVEGHE @ John
Te supara RAU la Pitpalack ADEVARU', ai ? TU o iei pe Coarda Minimalizarii, Generalizarii, ASA erau Timpurile, AI?

Rc @ John
Si ma rog, ce te deranjeaza? De ce nu-ti inghiti in tainas oful?

IQ100 @ John
tipic securist...minimalizare, confundarea particularuluiu (sotii necredinciosi) cu generalul (denigrare, internare, exilare, EXECUTARE)...bagare la bloc cu altele adevarate si ridicarea in slavi a 'drepturilor omului", alta facatura masgonica , buna la deramat imperiile ALTORA.
John, nici n-ai cum sa intelegi, pt ca te cheama John. ORICE roman e eminescolog. Si raul, si ramul...Orice om simplu, pe care il cheama marinarul de Veghe, sau Mircea al batran , sau Stefan, sau mai simplu, ciobani si capsunari. Si pentru ca vedeau la forumurile lor latrand mereu cainii, si varsand laturi strainii,plecau sa se bata in replici cu khazarii si cu lasii si cu john-ii. In timpul care le ramane liber intre doua facturi si mariri de pret astia mai pun in postari un pic de suflet un pic de tricolor ca sa ramana toate macar in vis la locul lor. Si pentru ca toate astea trebuie si astazi sa poarte un nume, un singur nume, li se spune...nu , nu iti spun cam li se spune.John, tu n-ai intelege nici citind, cum n-ai inteles ce am scris eu inainte, dar cum Ion si Ioana au inteles, inscriptia pe piatra de hotar (intre credinta si tradare).. Tu faci parte din "people talking without speaking, people hearing without listening", ca sa citez , cu acelasi respect, si o poezie a unor mari oameni ashkenazi din Marea tara ce phoote azi.