În „Justiţia boccie“ (I, II), comentarii apărute în Observator cultural, mi-am polarizat analizele asupra izbînzilor lui Traian Băsescu asupra unei Justiţii care, depunînd cu reverenţe armele în faţa năvălirii excepţionalismului prezidenţial, l-a făcut scăpat pe fostul şef al Statului din trei dosare („Căşuneanu“, „Mihăileanu“ şi „Flota“) unde, sub alte auspicii, putea fi legat de catarg şi depus la ţărmuri potrivnice. Adesea mojic şi atrăgînd durabile simpatii tocmai prin etalarea ţopeniei sale de vaporean nedus la biserică, Băsescu a dezintegrat sistemul judiciar şi l-a recompus apoi ca piesă de rezistenţă a barocului său autoritarist.
Secvența ADN care ne face ”altfel”
Paradoxal, deşi dădea iama prin Justiţie, îngenunchind instituţii de talia Curţii Constituţionale sau a CSM, retezînd cu lama buldozerului toate vîrfurile Parchetelor şi înlocuindu-le ad nauseam cu mamelucii puterii sale, Traian Băsescu a primit epatante încurajări pentru ceea ce nu părea să denote căsăpirea statului de drept, ci, din contră, îngereasca lui renaştere dintr-o cenuşă păcătoasă. Defilarea ostentativă a lui Băsescu şi a injoncţiunilor acestuia în Justiţie au căpătat o noimă publică prin încuviinţarea tacită a unor fracţiuni relevante ale societăţii – de la palpitul pierit al culturii dreptăţii în societate la levantinismele unor formatorii de opinie, de la vînjosul spate mediatic la emascularea conştiinţei profesionale aleadership-ului judiciar. Purtat pe umeri de un norod captivat de jihaduri fancy şi de un pîlc de elite care, în varianta cea mai benignă, idealizau resetate cuzisme (< Al. I.), Băsescu şi-a asigurat rapid şi protecţia beilîcurilor occidentale, începînd şi sfîrşind cu Marele Licurici. De necuprins va fi fost iezuitismul acestor ayatolahi mondiali ai lui rule of law, ce au binecuvîntat noul imn al statului de drept interpretat de un flaşnetar balcanic de sud-est!
În chestiunea prefacerii Justiţiei într-un spaţiu de servitute personală, Traian Băsescu avea să fie numitorul unei sume de complicităţi. Şi-ar fi rupt gîtul dacă acţiona de capul lui, ca un kamikaze ordonînd, executînd şi finalizînd o jertfă-unicat pe altarul justiţiei. Homo barbarus căzut pe capul unei tagme rînduite, în cicluri palingenetice, după cutuma slugăririi forţei politice conducătoare, Băsescu şi-a impus însă fără prea mare osteneală autoritatea asupra unui sistem înclinat către învoieli pe sub masă. N-a părut să aibă defel în minte altceva decît acordarea Justiţiei la propria reprezentare a destinaţiei acesteia în stat. A proclamat şi preamărit independenţa Justiţiei numai după ce ansamblul instanţelor judecătoreşti i-a intrat în voie şi i-a satisfăcut nevoile. Isonul i-a fost ţinut de Monica Macovei (MM), un teuton lunatic predispus la masacre şi călărind numai cai cu ochelari (vezi şi eseul Cruce albă de mesteacăn, în curs de publicare).
Iar îl vrem pe Cuza Domn!
E adevărat că Traian Băsescu moştenise o Justiţie de moravuri uşoare, politizată cît încăpea şi duhnind a procuratură comunistă. PSD i-o cam clocea lui Băsescu. Rodica Stănoiu (Ministru de Justiţie): „Ştiţi bine că eu, de nenumărate ori, în legătură cu Băsescu am întrebat şi în şedinţe mari cînd dăm verde pentru Băsescu“ (stenograme, Delegaţia Permanentă a PSD, 20.10.2003). Florin Georgescu, fost Ministru de Finanţe (1992-1996), preşedinte al Comisiei de Buget, Finanţe şi Bănci a Camerei Deputaţilor (2000-2004), către Rodica Stănoiu: „Să rezolvaţi dosarele de la procuratură, doamnă ministru“ (stenograme, Delegaţia Permanentă a PSD, 29.09.2003). Rivalitatea politică dintre PSD (Adrian Năstase) şi PD (Traian Băsescu) degenerase într-o duşmănie pe faţă, de o cîinească ferocitate de ambele părţi. Safariul aranjat cu migală de killer rutinat de noul preşedinte Băsescu se va fi datorat şi răsunătoarelor mardeli încasate de la Năstase. Pe urmele lui Ana, Luca, Teo, Dej, burghezul-proletar Băsescu bagă groaza în burghejii-„caviar“ ai lui Năstase. Îl căftăneşte mai întîi pe Ion Iliescu: „Preşedintele a scăpat boii în lupta anticorupţie, în care nu are atribuţiuni“ (Evenimentul Zilei – Evz, 28.12.2004). Băsescu va recupera boii anticorupţie într-o luptă unde va scăpăra de atribuţiuni. Ciocănele, nicovale şi scăriţe bubuie timpanele ieşenilor strînşi ciopor în Piaţa Unirii din Iaşi, în 24.01.2005: vorbeşte Preşedintele! Băsescu se vrea Cuza Domn şi ameninţă că le va da cu ocaua mare în cap nelegiuiţilor: „Acum 146 de ani a apărut povestea cu ocaua, ocaua lui Cuza. Cînd îl prindeai [pe Cuza ?! – n.m.] cu ocaua mică, nu-i mai dădeai nici decoraţii, nu-i mai dădeai nici amnistie, nu-i mai dădeai nici iertare, îi dădeai un singur lucru: legea. […] Dacă din 1859 încoace tot avem probleme cu ocaua mică şi cu legea, în următorii doi ani trebuie să le rezolvăm şi vă garantez că toate instituţiile Statului, cu voie sau de nevoie, vor face ca legea să prevaleze în Statul român“.
Nisipurile mişcătoare din Justiţie îşi întind vastităţile pentru a amprenta noua pereche de labe de picioare prezidenţiale. Chiar şi după ce templul Justiţiei fusese plantat cu multilaterale loji de obedienţă băsistă, fostul şef al Statului tot nu-şi va găsi pacea. În faţa cîmpului cu inamici făcuţi terci, Băsescu avea acelaşi vis – războiul: „Mai bine război decît Justiţie neindependentă!“ (şedinţă CSM, 04.01.2013). În regimul cu atîtea bîzdîcuri despotice al lui Băsescu, Justiţia se lasă siluită, scrîşnind din dinţi la ceruri închise, de politică. Răsună valea de demagogia ex-preşedintelui.
Iată-l, în apus de soare (04.02.2014, la întîlnirea cu absolvenţii Institutului Naţional al Magistraturii), adresîndu-se urmaşilor urmaşilor săi, cărora le cedează în natură patrimoniul unei Justiţii – s-ar zice – expurgate de orice impuritate politică: „Numai dumneavoastră vă puteţi apăra, rămînînd integri şi în afara influenţelor politice. Iar cînd veţi constata că prin legi se impune, de către politic, diminuarea eficienţei sistemului de justiţie, eu, astăzi, ca preşedinte în funcţie, vă dau un sfat: reacţionaţi, reacţionaţi colectiv şi nu acceptaţi ca sistemul de justiţie din România să fie pus sub control politic. A fost unul din obiectivele mele izolarea Justiţiei de influenţa politicului“. La răsărit de soare, în primele luni din 2005, ditirambii lui Băsescu se rostogolesc în direcţie contrară: „Politicul nu face nici un pas înapoi pentru curăţarea Justiţiei“ (în şedinţa de Guvern din 31.03.2005). Sau: „Ministrul Justiţiei, Monica Macovei, are susţinerea Alianţei DA şi a mea să-şi ducă pînă la capăt mandatul şi în nici un caz nu va fi schimbată din Guvern“ (în şedinţa CSM din 20.04.2005). Tandemul Băsescu-Macovei (BM) va face ţăndări statul de drept, va bulibăşi separaţia puterilor şi va ţine piept curentului UE de depolitizare a sistemului judiciar, înnămolindu-l sub revărsările politicului.
Macovei şi dracii goi
2003-2004. România politică asudă. Se negociază cu UE un dosar pretenţios: Capitolul 24 („Justiţia şi Afacerile Interne“ – JAI). Sub ochiul bulbucat al Big Brother-ului de la Bruxelles, mişcările autorităţilor de la Bucureşti începeau să aibă o autonomie limitată. Prin HG 1052/04.09.2003 se aprobă „Strategia de reformă a sistemului judiciar 2003-2007“. Comisarul european pentru extindere, Günter Verheugen, bate şaua şi speră că „şi peştii cei mari vor ajunge după gratii, nu doar persoanele mai puţin însemnate“ (10.03.2004). Optimist nevoie mare Valer Dorneanu (preşedintele Camerei Deputaţilor şi vicepreşedinte al PSD): „…oficialii europeni, precum Pat Cox [preşedintele Parlamentului European – n.m.] au relevat încrederea UE în soluţiile pe care România le va găsi pentru finalizarea reformei în Justiţie“ (20.03.2004).
Legea 161/19.04.2003 desenează cadrul general pentru prevenirea şi combaterea corupţiei, cu stipulări privind conflictul de interese şi incompatibilităţile; se înfiinţează Consiliul Naţional de Integritate. Constituţia intrată în vigoare în 29.10.2003 consacrase principiul separaţiei şi echilibrul puterilor în stat, precum şi rolul CSM de garant al independenţei Justiţiei. Multe ajustări armonizate cu jurisprudenţa europeană aduce un pachet legislativ votat de Parlament în 28.06.2004: Legea 301 (Codul Penal), Legea 303 („privind statutul magistraţilor“), Legea 304 („privind organizarea judiciară“). Prin Legea 317/01.07.2004 („privind CSM“) „Consiliul Superior al Magistraturii a dobîndit competenţe exclusive în ceea ce priveşte propunerile de numire, promovarea, transferul şi sancţionarea judecătorilor şi procurorilor, precum şi toate celelalte prerogative care reveneau Ministerului Justiţiei (MJ) în domeniul recrutării şi carierei magistraţilor“*.
Cu alte cuvinte, în conformitate cu standardele europene, politicul era înlăturat de pe traseul nominalizărilor de procurori şi judecători, administrarea acestui proces revenind strict CSM şi altor entităţi judiciare. În Raportul periodic asupra progreselor înregistrate de România în vederea aderării la UE dat publicităţii de Comisia Comunităţilor Europene (în 06.10.2004), se consideră că pachetul legislativ adoptat la mijlocul anului „are ca scop îmbunătăţirea semnificativă a independenţei şi eficacităţii Justiţiei“. Citez din acelaşi Raport: „CSM îşi va asuma întreaga responsabilitate pentru recrutarea, promovarea şi sancţionarea judecătorilor şi procurorilor. […] Ministrul Justiţiei nu mai poate numi direct sau promova magistraţii către instanţele superioare şi către parchete sau într-o poziţie de conducere din cadrul CSM. Aceasta reprezintă o evoluţie pozitivă în termenii creării unei Justiţii independente“. JAI a fost închis pe 14.12.2004, tîrşîind o clauză de salvgardare cu cîteva ţintare pentru trei luni, inclusiv un audit independent al îndeplinirii Strategiei Naţionale Anticorupţie 2001-2004.
Totul părea, aşadar, aşezat şi pus la punct: din România răzbătea un melos consensual la tonul european al degajării Justiţiei de politic. În acest cor obştesc se auzeau şi impostaţiile londonierei MM, ce renunţase la fredonările din civilie pentru a servi ca soprană de coloratură a justiţiei băsiste. De altfel, la prima sa conferinţă de presă din 05.01.2005, ministrul Macovei vorbea pre limba europenească a slobozirii justiţiei de dracii goi ai politicii, cu CSM în aceeaşi redefinire de competenţe conform legilor votate cu şase luni în urmă: „O altă prioritate este transferarea în practică a atribiţiilor Ministerului Justiţiei către CSM. […] este vorba de măsuri concrete pentru a transfera şi partea administrativă, care să susţină CSM în realizarea noilor sale atribuţii“.
Lui Traian Băsescu îi lipsea un pretext pentru a poci acest portret-robot al noii justiţii, aşa cum fusese faxat de la Bruxelles şi recepţionat fără trepidaţii de spahiii lui Năstase, dar stîrnind un vuiet rebel printre ienicerii lui BM. Era nevoie de alibiul unui act fondator, de vreun înscris ocrotitor, de o Parva Charta a deturnării Justiţiei de pe ruta occidentală pe poteci ocolitoare, pline de bube, mucegaiuri şi noroi.
În 07.01.2005, MJ anunţă deschiderea licitaţiei pentru audit cu răvaşele aferente pentru cîţiva jucători globali (Ernst&Young, KPMG, PricewaterhouseCoopers, Deloitte&Touche) şi pentru nişte juniori mici, antrenaţi în praful tranziţiei. De fapt, valoarea contractului fiind fixată, la mustăcioară, sub plafonul de 40.000 de euro (mai exact – 39.000 de euro), se va afla mai tîrziu că nici nu avusese loc vreo licitaţie, ci doar o „depunere de oferte“. Pînă să se bată planetarele între ele, Freedom House, Inc. e declarată cîştigătoare. Va fi fabricată, prin aşarnarea uneia din primele bisericuţe de cult băsist, patalamaua cu motivaţia sibaritismului binomului BM în justiţie.
Justiţie cu bulz şi sărmăluţe
Executat, anunţă biroul din Bucureşti al Freedom House (FH), de biroul din Washington al FH – documentul reprezintă una din moaştele cele mai băţoase din corpul de habeas data al întemeierii băsismului. Cristina Guseth, Director al FH, şi Monica Macovei erau unite în cuget şi simţiri de precedenta experienţă comună ca oengiste, şi aşa aveau să rămînă de-ar fi doar să privim, în toată marţialitatea ei, o fotografie cu cele două ieşind ca două venere hipioate din nisipul mării. Lectura raportului FH, persoanele care ar fi trebăluit în jur (între ele – săltăreţul dactil Vasilică Danileţ) şi alte circumstanţe ale încropirii acestui audit lasă în urmă o trîmbă de document fofilat, colcăind de inutilităţi, cu o bibliografie doctorală, dar şmecherit după copiuţe, doar-doar nu se va prinde Mama UE. Şi nu s-a prins. MJ al lui Macovei + FH-Guseth au fost tîrîte pe la ÎCCJ, deşi fără urmări, de următorul MJ condus de viitorul penal Tudor Chiuariu. În plîngerea din 09.10.2007 înaintată Parchetului instanţei supreme, Ministerul constata că: „Prin Procesul verbal de deschidere a ofertelor, comisia de evaluare a consemnat faptul că pînă la data limită de depunere a ofertelor de participare, 17.01.2005, ora 10:00, s-a depus la sediul organizatorului [MJ –n.m.] oferta firmei FH cu nr. de înregistrare 2034/DRMP/10.01.2005 – ora 9:00. Invitaţia de participare către FH a fost transmisă, prin fax, la data de 10.01.2005, ora 13:47, conform raportului de comunicare a faxului“. Well done: Freedom House şi-ar fi depus oferta cu cîteva ceasuri înainte de a i se adresa invitaţia s-o facă. Chiuariu numără înlănţuirea de verigi lipsă: „Unele documente nu există, iar altele nu se regăsesc în registratură la numerele indicate. Se află în această situaţie: ordinele de numire a comisiei de evaluare, documentaţia pentru elaborarea şi prezentarea ofertei, invitaţii de participare la achiziţie, procesul verbal de deschidere a ofertei adresate FH pentru atribuirea contractului etc.“ (22.09.2007). Macovei e chemată prin trei interpelări în Parlament, să prezinte CV-urile experţilor convocaţi pentru redactarea raportului anticorupţie. Nu se duce. Din lista cu experţi vînturată prin presă nu lipsesc, între alţii, Alena Ledeneva (specialist în economia rusă postsovietică), Suzana Dobre (expertiză în pensionarea anticipată), Răzvan Stan (sociolog), Bogdan Vetrici Şoimu (avocat stagiar în Baroul Bucureşti), Alexandru Cristian Tudose (specialist IT) şi alţii. A fost sau n-a fost şi Tom Gallagher? „Minciuni!“ – ţipă Macovei (România Liberă, 24.09.2007), care mută mortul mai întîi pe Academiei, apoi îl depune pe pristolul FH de la Washington, unde, departe de haloimăsul bucureştean, auditul ar fi zbîrnîit de rigorism exegetic. În orice caz, la numărul de fax care a recepţionat invitaţia pentru FH răspundea şi/numai SC Le Chef Catering SRL Bucureşti, ceea ce dă întregii poveşti un gust de bucate româneşti – de la bulz la sărmăluţe. Chiuariu trece la rupt oase: auditul a fost realizat în 2004, „informaţie expres menţionată de FH în anexa metodologică, fila 175“ unde, într-adevăr, în ambele variante (română şi engleză) scrie că „acest raport a fost redactat între 1 februarie şi 15 martie 2004“. Eroare materială? Nimeni n-a băgat de seamă o notiţă din subsolul pag. 85 despre „Grupul de lucru, care a inclus şi jurnalişti de investigaţie, februarie 23, 2004 [sic!]“. Altă greşeală de corectură?
Lectura mea mă îndreaptă destul de hotărît către varianta unui raport întocmit în mare parte în 2004 şi actualizat, în pripa cîtorva săptămîni, cu multe adăugiri neglijente şi fără tangenţă cu tema anticorupţiei, pînă la depunerea sa în 17.03.2005. Lucrativă politic, o celulă legendată a băsismului pare să se fi pus pe treabă cu un an înainte de cîştigarea alegerilor de Traian Băsescu, pregătind năpustirea tiranozaurulului BM asupra grumazului lui Năstase. Alina Mungiu-Pippidi (A. M.-P.), surată dominantă a MM, îl strămută pe Băsescu, dintr-un personaj sulfuros, într-unul fosforescent, care ar fi profitat de moliciunile civile ale lui Macovei pentru a satisface o dorinţă imperativă a Consiliului European: „Consiliul European pusese o condiţie: noi să audităm toate instituţiile anticorupţie, ca să existe o garanţie că putem satisface toate condiţiile. […] Băsescu a evaluat această problemă cu realism. Şi fiind el un căpitan de navă, adică unul care estimează distanţa în cît timp o să te duci şi o să te întorci, fiind şi bine sfătuit, a făcut acest lucru extraordinar: a găsit un om complet necunoscut lui, pe Monica Macovei, căreia i-a dat Ministerul Justiţiei. Pe urmă, restul lucrurilor au mers şnur. Eu am sunat la Freedom House pentru auditul internaţional […]“ **.
Să fi fost MM, în inconştienţa ei pygmalioniană, o roată de manevră la mîna cîrmaciului Băsescu? Au fost invitaţi faimoşii auditori internaţionali de florile mărului la o licitaţie sub preşul căreia A. M.-P. băgase deja oferta pentru FF? Ca un Ladima de sex opus, A. M.-P. trăise drama intelectualului lucid: „Dacă nu se făcea raportul de audit atunci nu semnam tratatul cu UE“ (24.09.2007). Parol?
Nu-mi cred ochilor
UE nu putea să impună Bucureştiului o eboşă neprelucrată, cu necuviincios de multe aberaţii ortografice, cu calchieri aproape ininteligibile, probabil, după originalul în engleză, cu amestecuri de limbaj tehnic şi artificii metaforice. Mai apăsat: un raport încîlcit, tendenţios, ignar, agramat, cacofonic, inept stilistic şi lexical. Eu nu am mai citit în viaţa mea aşa ceva. Diacriticile sînt ca ploaia de vară, repezi, dar trecătoare. Prind viaţă cuvinte noi, cum ar fi „alcätuită“. Ţi se îmbîrligă limba în gură cînd vrei să reproduci sintagma „putere discretioanara“. Se introduc în evaluare funcţii publice inexistente în România (e.g. „cancelar“). Într-un raport cu un subiect limpede („anticorupţia“) sînt îndesate cu furca dosărele din alte lumi, tocmai bune pentru a umfla volumul documentului. O enciclopedie hărtănită a tranziţiei ni se trece pe sub ochi, haotică, dar hazlie, ca defilarea şatrei lui Parpanghel. Legi străine de temă sînt stivuite pentru a puncta la impresia documentaristică. Găsim şi formulări cu pretenţii literare („…parchetele sînt blocate de propria spaimă“ – p. 90, „…întregul plan de acţiune seamănă cu un pom de Craciun“ – p. 161), stupidităţi încruntate („…jurnalismul de investigaţie nu se învaţă la şcoală ci pe teren“ – p. 150), concluzii adînci („…în general instituţiile publice găsesc o modalitate prin care să respecte litera legii, dar nu şi spiritul ei“ – p. 110), grafii inovativ-cretinoide („o cerinţă a Bruxel-ului“ – p. 77) etc. Pentru susţinerea diverselor teze, se apelează pînă la exasperare la neverificabile surse compuse din „jurnalişti de investigaţie şi reprezentanţi ai societăţii civile“. „Vulnerabilităţile“ anticorupţiei se datorează şi „posturilor publice de radio şi de televiziune (care) nu au organizat talk-show-ri pe baza sondajelor privind corupţia“ (p. 20) sau autorităţilor publice, care nu întocmesc un „raport anual de activitate care să cuprindă cel puţin următoarele informaţii: numărul participanţilor la şedinţe, evaluarea proprie a parteneriatului cu cetăţenii, şedinţele care nu au fost publice etc.“ (p. 29). Realizatorii auditului se împăunează şi cu dezvăluri misterioase, în genul: „FH deţine informaţii credibile că şeful PNA are un frate care este membru al Parlamentului României din partea Partidului Social Democrat“ (p. 85); „informaţiile credibile“ se găseau pe toate gardurile: era vorba de Constantin Amarie, deputat PSD de Teleorman. Te mai trăsneşte şi cîte un citat abisal din surse bine plasate: „…Ilie Botoş, procurorul general al României, ne-a declarat că «întreaga presă românească poate fi cumpărată cu 500 de milioane de USD»“ (p. 152). Auditul FH ne cam lua de proşti, aşa că ne procopsim şi cu nişte obrăznicături de copy paste-uri (de pildă – blocul textual de la pp. 7-12 apare, fără nici o indicaţie, şi la pp. 162-167). Un asemenea audit nu putea fi luat în serios, oricîtă îngăduinţă ar avea un cititor cu luare-aminte la movilele de legi şi alte acte normative din 2004 ce împînzesc raportul. Altfel, auditul pîrîie de fermităţi şi verdicte de condamnare a justiţiei PSD: „Ar fi fost dificil să se înregistreze prea multe succese în lupta împotriva corupţiei începînd din anul 2000 în condiţiile unui dezechilibru politic în care un singur partid deţinea controlul total…“ (p. 7); „În mod clar, PNA a întîmpinat dificultăţi în rezolvarea acuzaţiilor de corupţie din rîndul social-democraţilor“ (p. 85); „E limpede că în 2004 PNA a tratat ca invulnerabile multe persoane publice care ar fi trebuit de fapt anchetate“ (p. 8); „Parchetul actual nu e nici autonom, nici eficient“ (p.11).
Soluţile vin de la sine: „…la nivelul controlului PNA trebuie făcut ceva“, adică „PNA trebuie reformat“ (p. 11). Deşi auditarea s-ar fi închis la mijlocul lui martie 2005, FH susţine că „schimbarea de guvern de la finele lui 2004 [în 28.12.2004 – n.m.] a adus unele evoluţii pozitive“ (p. 7). După atîta tevatură cu corupţia, nu strică o plecăciune şi la Preşedinte: „…jurnaliştii de investigaţie români au declarat FH că dosarul «Flota» are slăbiciuni majore“ (p. 86). Dacă PNA-ului i se pune cruce, auditul salută în termeni categorici însuşirea mainstream-ului UE de depolitizare a Justiţiei prin pachetul de legi adoptat în vara lui 2004: „CSM îşi va asuma în viitor întreaga responsabilitate pentru recrutarea, dezvoltarea carierei şi sancţionarea judecătorilor şi procurorilor. Aceste legi nu mai permit Ministerului de Justiţie să numească judecători sau să promoveze magistraţi la instanţele superioare şi în parchete“ (p. 99).
Un ciob de sticlă de geam nespălat
Potrivit aşteptărilor, BM va specula unele recomandări din auditul FH, iar pe altele, precum acelea – esenţiale! – din ultimul citat, le va aplica pe dos. Paşaport de intrare cu picioarele în sistemul judiciar şi pravilă pomenită ca literă de Evanghelie mai ales pentru a îndreptăţi carnagiile din 2005, raportul FH va fi piatra de hotar a marilor stricăciuni pricinuite de ex-preşedintele Băsescu Justiţiei, la începutul primului său mandat. Jalba FH înfiptă în proţapul prezidenţial îi dă imediat apă la moară lui Traian Băsescu să muşte din duşmani: „…un sistem al justiţiei care are procentaj ridicat de ineficienţă, de incorectitudine şi – de ce să ne ferim de termenul corect? – de corupţie“ (în şedinţa Guvernului, 31.03.2005). Sau, tot atunci: „Factorul politic, administraţia de astăzi de la Bucureşti refuză să lase justiţia coruptă şi independentă“. Băsescu pretextează sumare vinovăţii colective pentru a-i înlocui pe generalii armatei moarte cu noile batalioane de convenabili politic. Justiţia îşi va pierde „independenţa“ în corupţie şi se va alege cu o endemică atîrnare de politic în „anticorupţia“ à la manière de BM.
La un an după ce legea 303/28.06.2004 scurtase mîna lungă a politicului asupra piscurilor Justiţiei, BM a trecut prin Parlament una din cele mai blestemate legi ale tranziţiei: 247/22.06.2005 „vizînd reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei şi alte măsuri adiacente“. Las în plata Domnului „reforma“ proprietăţii ce avea să conducă la retrocedări echivalînd cu de vreo două ori suprafaţa României. Importă însă restauraţia precupeţilor politici în tocmelile Justiţie. Art. 80 din legea 247, negru pe alb: „Procurorul general al Parchetului de pe lîngă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prim-adjunctul şi adjunctul acestuia, procurorul general al Parchetului Naţional Anticorupţie, adjuncţii acestuia, procurorii şefi de secţie ai acestor parchete, precum şi procurorul şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi adjuncţii acestora, sînt numiţi de Preşedintele României [s. m.], la propunerea ministrului justiţiei, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii“. Băsescu sare din baie şi preia manivela Justiţiei. E’ arrivato Zampanò!
CSM este denivrat feliuţă cu feliuţă. Încorporată într-un afurisit proces de prezidenţializare a puterii, Justiţia îşi va întinde gîtul de oiţă sacrificială pe butucul special amenajat la Cotroceni. Se va prezenta imediat pentru a-şi pierde capetele turma Botoş-Amarie-Şuhan-Panaitescu-Drăghici-Oţel-Miclescu-Neagu-Ghiţă-Chiciu-Vizitiu-Stan-Irimie-Ciobanu-Nariţa etc. Noua strungă se va popula repede cu Macovei-Morar-Kovesi-Stanciu-Papici-Păun-Olaru-Iacob-Bocşan-Ţuluş-Şelaru-Dragomir-Bogdan-Matei-Nistor etc. Dependenţele de tip cazon, ca de la superior către inferior, introduse de Traian Băsescu la etajele superioare ale Justiţiei (vezi şi eseul Bătrînul de la Bucureşti şi marea, în curs de publicare) aveau să fie adeverite zilnic prin dispersia celor 5.333 de decrete de numiri/revocări de judecători şi procurori semnate de fostul preşedinte în cele două mandate (cf. unui studiu al Fundaţiei Multimedia, 05.02.2015).
Cheia magică a depolitizării Justiţiei de către Traian Băsescu s-a învîrtit de la început în gol. Băsescu a lăsat însă aparenţele să înşele şi să lucreze pentru el. S-a lăsat proslăvit în numele unui adevăr mincinos: Koh-I-Nor-ul coroanei sale n-a fost decît un ciob de sticlă de geam nespălat. Acest fals diamant al independenţei Justiţiei continuă să fie socotit talismanul cel mai preţios al fostului regim de o presă care nu e presă, dar şi de pontifii fetişizării băsismului: „(Băsescu) a activat mecanismele anti-corupţie ale justiţiei, desprinzînd actul judecătoresc de influenţa clasei politice“ (Gabriel Liiceanu, „Portret de Preşedinte la capăt de mandat“, 22, 03.12. 2014); „Singurul instrument împotriva lor [a „oamenilor care – cei mai mulţi dintre ei – au participat la acest sistem ticăloşit, această hidră a corupţiei“ – n.m.] a fost independenţa justiţiei şi această independenţă a justiţiei eu continui să cred că este opera lui Traian Băsescu“ (Mircea Cărtărescu, Digi24, 29.03. 2015); „Parteneriatul cu Băsescu este cu valorile pe care le-a apărat, în primul rînd lupta împotriva corupţiei şi justiţia independentă“ (Teodor Baconschi, Monitorul de Suceava, 22.05.2014); „Pentru Băsescu, independenţa justiţiei este lucru non-negociabil“ (Vladimir Tismăneanu, blog, 17.11.2014) ş.a.m.d.
________________
* Theodor Mrejeru, Marian Enache, Bogdan Mrejeru – Reforma justiţiei româneşti, Editura Universitară, Bucureşti, 2012, p.10.
** Alina Mungiu-Pippidi în dialog cu Vartan Arachelian, Tranziţia – Primii 25 de ani, Editura Polirom, 2014, pag. 254.
___________________
Secvența ADN care ne face ”altfel”
Autor: InimaRea
RCC dovedește multe despre Băsescu, cu acribie. E jurnalist adevărat, adică ”de modă veche”, de aceea nu scrie după ureche ori după inspirația de moment ci se documentează pentru a-și argumenta afirmațiile.
Teza de bază a acestui text ar fi că Băsescu și-a aservit Justiția, sub pretextul de a o elibera de influența politică. La noi, e adevărul lui Pollichinelle, toată lumea-l știe, e deja mit urban - incontestabil, adică. Meritul jurnalistului serios - care este RCC - e de a veni cu probe că așa-i (așa a fost).
Numai că se insinuează un șir de idei - din chiar demonstrația lui RCC - care tind a ne depărata de concluzia sa, mai ales - de verdictul său.
Mai întîi, demontarea procesului - prin care Băsescu a prostit o lume și-un popor - ne face să vedem în el un mare om politic. În tot ”deceniul Băsescu”, m-am împotrivit pe cît am putut acestei idei, chiar presimțind c-a' veni vremea cînd omului ăstuia i se vor recunoaște și meritele.
Mai întîi, schimbarea garniturii de procurori printr-o mișcare cu dublu impact: trecerea PNA ”la un nivel superior” (DNA - sper că nu-i nevoie să explic asta) ceea ce crea pretextul - dacă așa doresc antibăsiștii - ”epurării”.
Aș face o paralelă, aici: mediul academic și universitar a dobîndit independență deplină, de genul celei promulgate de Guvernarea Năstase și-n cazul Justiției. Cum arată, azi, mediul academic și universitar? Ce rezultate are, în urma independenței sale de jure et de facto?
Rău arată, o spun mai toți universitarii onești. A ajuns un sistem închis, autarhic, în care nu meritul științific funcționeacă ci meritul genealogic. În toată țara, niște baronii care-și perpetuează dominația ”științifică” prin practicarea moștenirii ereditare. Iar cînd nu funcționează ereditar, clientelar funcționează. Predilect, însă, și-și.
E un sistem care se autoproduce - și-amenință a o face la infinit, ca o secvență ADN.
Ok, nu-l suspectăm pe Băsescu de-naltă viziune dar măcar de una gen Bulă, îl putem. Or, Bulă zicea că - la Brăila, în stabilimentul unde era mamaie-sa matroană - atunci cînd nu mergea treaba, se schimbau curvele, nu paturile.
Iar schimbarea asta nu se putea face decît schimbînd legea de numire a magistraților, sper că-i de la sine înțeles. Altminteri, Justiția ar fi funcționat la fel ca ”Academica”. Iar cum s-a format Justiția României democratice - mai ales, din cine, avem o idee doar recenzînd cîți absolvenți de Băneasa s-au aciuat pe-acolo, mai întîi ca procurori, apoi ca judecători...
RCC spune că Băsescu și-a adus oamenii lui. Las'că asta-i practică univesală, la preluarea puterii - oripeunde-n lume - dar o fi chiar adevărat? Mi-e greu să cred că Băsescu le știa pe Macovei, Anastase, Kovesi etc, ca pe Boagiu - care ”crescuse sub ochii lui”, ca vecini de scară. De altfel, doar familia Boagiu avea copii, în blocul acela din Constanța?
Mai putem iniția o secvență: cum își face (de trudnic, recunosc) actualul președinte, echipa. Cum să-și facă altfel decît acceptînd unele din numele de pe listele care i se-naintează? Atunci, ”oamenii lui Băsescu” nu erau dinainte cei ce-aveau să vină în Justiție - pentru Proiectul Independența - ci aceia care-i făceau listele. Poate că diferența dintre Lista lui Băsescu și Lista lui Năstase să constea în numărul de foști securiști. La o repede privire, Băsescu a preferat urmași de foști din ăia - tot un fel de a trece la alt nivel.
(Mă scuzați dar nu mă pot abține de la a relata o chestie picantă, de vreme ce RCC pune-n oglindă Justiția lui Năstase, cu-a lui Băsescu: îmi povestea un insider că Năstase și Stănoiu fuseseră tovarăși de zburdălnicii nebunatice-n tîrziile lor tinereți, de-ajunseseră a fi goniți de femeia de serviciu de prin birourile unde-și făceau de cap, că nu-și putea face femeia aia treaba. M-am mirat că n-am văzut publicat așa ceva, nici măcar după căderea lui Năstase, cîtă vreme toate tunurile erau puse pe tandemul - vorba lui RCC - Băsescu-Udrea.)
După cum reiese din textul lui RCC, lista îi era făcută - lui Băsescu - de FH din Ro, sucursală a FH de la Washington. Iiingîîî - vorba lu' Brînzovenescu...
Eu zic că Europa ”s-a prins” de stratagemele prin care Băsescu pretindea a elibera Justiția de influența politicului, și-a ales răul mai mic. Fiindcă, pentru Europa - și America, e clar! - răul mare a rămas construcția politică a lui Ilici, născută din păcatul politic primordial de-a fi fost a unui fost înalt demnitar comunist, și din foști activiști de rangurile II-III.
E ceva ce PSD acceptă cu stoicism. De ce rezistă, totuși, nu-i un mister: un adevărat vizionar - Ion Iliescu - a pus bazele sistemului clientelar românesc, ce se potrivește mănușă secvenței ADN care-i face pe români ”altfel”, vorba lui Boia. Țara asta va fi-ntotdeauna una-n care va domni PCR (pile-relații-cunoștințe). Nu că n-ar putea deveni și europeană, modernă, dar ”altfel”.
as fi curios
RCC dovedește multe despre Băsescu, cu acribie. E jurnalist adevărat, adică ”de modă veche”, de aceea nu scrie după ureche ori după inspirația de moment ci se documentează pentru a-și argumenta afirmațiile.
Teza de bază a acestui text ar fi că Băsescu și-a aservit Justiția, sub pretextul de a o elibera de influența politică. La noi, e adevărul lui Pollichinelle, toată lumea-l știe, e deja mit urban - incontestabil, adică. Meritul jurnalistului serios - care este RCC - e de a veni cu probe că așa-i (așa a fost).
Numai că se insinuează un șir de idei - din chiar demonstrația lui RCC - care tind a ne depărata de concluzia sa, mai ales - de verdictul său.
Mai întîi, demontarea procesului - prin care Băsescu a prostit o lume și-un popor - ne face să vedem în el un mare om politic. În tot ”deceniul Băsescu”, m-am împotrivit pe cît am putut acestei idei, chiar presimțind c-a' veni vremea cînd omului ăstuia i se vor recunoaște și meritele.
Mai întîi, schimbarea garniturii de procurori printr-o mișcare cu dublu impact: trecerea PNA ”la un nivel superior” (DNA - sper că nu-i nevoie să explic asta) ceea ce crea pretextul - dacă așa doresc antibăsiștii - ”epurării”.
Aș face o paralelă, aici: mediul academic și universitar a dobîndit independență deplină, de genul celei promulgate de Guvernarea Năstase și-n cazul Justiției. Cum arată, azi, mediul academic și universitar? Ce rezultate are, în urma independenței sale de jure et de facto?
Rău arată, o spun mai toți universitarii onești. A ajuns un sistem închis, autarhic, în care nu meritul științific funcționeacă ci meritul genealogic. În toată țara, niște baronii care-și perpetuează dominația ”științifică” prin practicarea moștenirii ereditare. Iar cînd nu funcționează ereditar, clientelar funcționează. Predilect, însă, și-și.
E un sistem care se autoproduce - și-amenință a o face la infinit, ca o secvență ADN.
Ok, nu-l suspectăm pe Băsescu de-naltă viziune dar măcar de una gen Bulă, îl putem. Or, Bulă zicea că - la Brăila, în stabilimentul unde era mamaie-sa matroană - atunci cînd nu mergea treaba, se schimbau curvele, nu paturile.
Iar schimbarea asta nu se putea face decît schimbînd legea de numire a magistraților, sper că-i de la sine înțeles. Altminteri, Justiția ar fi funcționat la fel ca ”Academica”. Iar cum s-a format Justiția României democratice - mai ales, din cine, avem o idee doar recenzînd cîți absolvenți de Băneasa s-au aciuat pe-acolo, mai întîi ca procurori, apoi ca judecători...
RCC spune că Băsescu și-a adus oamenii lui. Las'că asta-i practică univesală, la preluarea puterii - oripeunde-n lume - dar o fi chiar adevărat? Mi-e greu să cred că Băsescu le știa pe Macovei, Anastase, Kovesi etc, ca pe Boagiu - care ”crescuse sub ochii lui”, ca vecini de scară. De altfel, doar familia Boagiu avea copii, în blocul acela din Constanța?
Mai putem iniția o secvență: cum își face (de trudnic, recunosc) actualul președinte, echipa. Cum să-și facă altfel decît acceptînd unele din numele de pe listele care i se-naintează? Atunci, ”oamenii lui Băsescu” nu erau dinainte cei ce-aveau să vină în Justiție - pentru Proiectul Independența - ci aceia care-i făceau listele. Poate că diferența dintre Lista lui Băsescu și Lista lui Năstase să constea în numărul de foști securiști. La o repede privire, Băsescu a preferat urmași de foști din ăia - tot un fel de a trece la alt nivel.
(Mă scuzați dar nu mă pot abține de la a relata o chestie picantă, de vreme ce RCC pune-n oglindă Justiția lui Năstase, cu-a lui Băsescu: îmi povestea un insider că Năstase și Stănoiu fuseseră tovarăși de zburdălnicii nebunatice-n tîrziile lor tinereți, de-ajunseseră a fi goniți de femeia de serviciu de prin birourile unde-și făceau de cap, că nu-și putea face femeia aia treaba. M-am mirat că n-am văzut publicat așa ceva, nici măcar după căderea lui Năstase, cîtă vreme toate tunurile erau puse pe tandemul - vorba lui RCC - Băsescu-Udrea.)
După cum reiese din textul lui RCC, lista îi era făcută - lui Băsescu - de FH din Ro, sucursală a FH de la Washington. Iiingîîî - vorba lu' Brînzovenescu...
Eu zic că Europa ”s-a prins” de stratagemele prin care Băsescu pretindea a elibera Justiția de influența politicului, și-a ales răul mai mic. Fiindcă, pentru Europa - și America, e clar! - răul mare a rămas construcția politică a lui Ilici, născută din păcatul politic primordial de-a fi fost a unui fost înalt demnitar comunist, și din foști activiști de rangurile II-III.
E ceva ce PSD acceptă cu stoicism. De ce rezistă, totuși, nu-i un mister: un adevărat vizionar - Ion Iliescu - a pus bazele sistemului clientelar românesc, ce se potrivește mănușă secvenței ADN care-i face pe români ”altfel”, vorba lui Boia. Țara asta va fi-ntotdeauna una-n care va domni PCR (pile-relații-cunoștințe). Nu că n-ar putea deveni și europeană, modernă, dar ”altfel”.
as fi curios
Autor: nicolae mihaescu
Din ce citesc in acest articol documentat mi se confirma ceea ce avea sa iasa la iveala pina la finalul mandatului lui Basescu: tarile din Occident - Europa, SUA - stiau de posedarea justitiei de catre Basescu. De ce i-au dat totusi credit? De ce s-au facut ca ploua si i-au stropit cu vitriol pe "violatorii" statului lui de drept din vara lui 2012 si dupa? A prostit Macovei un intreg Parlament European? Chiar a crezut Merkel ce i-a spus Basescu la telefon? Cum poti sa-i stigmatizezi pe unii - USL, in speta - ca pun in pericol statul de drept in conditiile care Basescu l-a facut prastie in fiecare zi a mandatelor sale? A tradat Occidentul? Care a fost miza? De ce pariat pina la capat pe Basescu? Asta ar fi un subiect foarte greu care ar merita mai multa atentie.
Din ce citesc in acest articol documentat mi se confirma ceea ce avea sa iasa la iveala pina la finalul mandatului lui Basescu: tarile din Occident - Europa, SUA - stiau de posedarea justitiei de catre Basescu. De ce i-au dat totusi credit? De ce s-au facut ca ploua si i-au stropit cu vitriol pe "violatorii" statului lui de drept din vara lui 2012 si dupa? A prostit Macovei un intreg Parlament European? Chiar a crezut Merkel ce i-a spus Basescu la telefon? Cum poti sa-i stigmatizezi pe unii - USL, in speta - ca pun in pericol statul de drept in conditiile care Basescu l-a facut prastie in fiecare zi a mandatelor sale? A tradat Occidentul? Care a fost miza? De ce pariat pina la capat pe Basescu? Asta ar fi un subiect foarte greu care ar merita mai multa atentie.
