Academician Augustin Buzura: Marin Sorescu a fost linșat pur și simplu!
Interviu - Ion JIANU
La
edițiile precedente ale „Zilelor Marin Sorescu“, Bănia și Bulzeștiul
erau invadate de academicieni, personalități, scriitori din România și
din alte țări. Unul dintre aceștia, academicianul Augustin Buzura,
deţinătorul premiului „Marin Sorescu“ la ediţia din 2012 a
manifestărilor omagiale, distincţie oferită de academicianul Eugen
Simion în numele Academiei Române și în colaborare cu Primăria Craiova, a
rememorat unele momente critice din cariera lui Sorescu.
Ion Jianu: Stimate domnule academician Augustin Buzura, l-aţi cunoscut îndeaproape pe Marin Sorescu, l-aţi preţuit. Ce amintiri deosebite vă leagă de marele scriitor? Ce este, ce semnifică pentru dumneavoastră Marin Sorescu?
Augustin Buzura: Marin Sorescu este unul dintre marii scriitori români din toate timpurile, o personalitate aparte, inconfundabilă, performer în toate genurile. Am spus-o și când trăia și când niște derbedei culturali postrevoluționari nu încetau cu insultele. De altfel, am scris de nu știu câte ori că Marin Sorescu a fost linșat pur și simplu. Și, din păcate, n-a fost singurul. Astăzi, acei eroici democrați anticomuniști și nu mai știu cum nu valorează nici cât hârtiile aruncate la coș de Sorescu. Din păcate, ne aflăm tot în era ticăloșilor, pentru a utiliza o sintagmă a lui Marin Preda. După cum se vede, n-am învățat la timp istoria, astfel că repetăm o perioadă penibilă, umilitoare, a comunismului primitiv de după ultimul război. Alți Vitneri, alți Novicovi, doar agresivitatea pare mai sporită. Pe la noi, și nu numai de acum, istoria se ocupă de pigmei. Sigur, am fost de aceeași parte a baricadei, de când era singur printre poeți și până la foarte grăbita sa plecare, dar nu aș ști ce să povestesc. Eram amândoi foarte tăcuți, atenți la reacțiile celorlalți pe care le urmăream cu deosebită atenție. Am fost împreună în Israel, am străbătut acele locuri sfinte cu imensă emoție, dar cuvintele ni s-au părut prea sărace. Nimic nu putea înlocui tăcerea.
I.J.: Dacă nu greşesc, i-aţi fost lui Marin Sorescu, în câteva momente dificile din viaţa Domniei sale, un fel de confident. Oferiţi-ne câteva amănunte… Puteți să faceţi un… „Raport asupra singurătăţii“ lui Marin Sorescu?
A.B.: Nu i-am fost confident, ci, atât cât am putut fi, doar un prieten. Părerile noastre de orice fel, estetice, politice etc. le încredințam hârtiei și cărțile noastre stau mărturie că am spus adevărul atunci când era foarte greu, teribil de greu, iar după Revoluție nu am ieșit în fața patriei cu rănile sau cu faptele noastre de vitejie. Păcatele, evitabile sau inevitabile, le transformi în literatură sau le ții în tine până la sfârșitul sfârșitului. Ne-a ales sau ne-am ales o meserie foarte dificilă, solitară, în care războiul se poartă cu tine pentru a descoperi acel nou și nespus încă de nimeni care să te scoată din rând.
Un fost președinte al Comitetului Nobel, Kjell Espmark, mi-a spus că doi români ar fi avut șansă la premiul Nobel: Nichita Stănescu și Marin Sorescu
I.J.: Aţi vorbit cu un fost preşedinte al Comitetului Nobel, iar de la dumnealui aţi aflat că, până în 1990, Nichita Stănescu şi Marin Sorescu erau în cărţi pentru premiul Nobel, iar Sorescu şi în 1992. Aţi mai vorbit despre acest subiect, dar doresc să includ în cartea de interviuri cu şi despre Marin Sorescu răspunsul dumneavoastră la această chestiune: cei doi, Nichita Stănescu şi Marin Sorescu, nu au fost deloc sprijiniţi de autorităţile din România sau pur şi simplu li s-au pus şi unele piedici? Şi, în cazul lui Sorescu, urzeli au fost, mai ales, după Revoluţie?
A.B.: Da, un fost președinte al Comitetului Nobel pentru literatură, Kjell Espmark, mi-a spus că doi români ar fi avut șansă la premiul Nobel: Nichita Stănescu și Marin Sorescu. Din păcate, moartea a fost mai grăbită. Am discutat în diverse împrejurări despre șansele literaturii române, nu a venit vorba de urzeli, de intrigi etc. Intrigile sunt doar la noi, pe Dâmbovița, unde în fiecare an se dau câteva premii Nobel! Mereu acelorași. Sorescu era prețuit atât ca om, cât și ca scriitor. Iar apoi, câți dintre intriganții și invidioșii noștri naționali ajung la distinsele personalități ale Academiei Suedeze? Și dacă, prin absurd, ar ajunge, cine i-ar băga în seamă? Nu știu dacă ați observat, în România, lumea vorbește, în ultimii zece ani, o limbă pe care nu o mai înțelege nimeni.
I.J.: Ce credeţi că nu s-a spus încă despre Marin Sorescu şi ar merita să se cunoască?
A.B.: Sunt sigur că vremea lui Sorescu va veni atunci când românii vor înțelege că au cu ce să se mândrească. Și că, în afară de procurori, curve, călugări, papagali politici și mascați, mai au multe de arătat. Chiar și în acest moment penibil al istoriei, avem mai multe cărți decât cătușe! Căci, dacă nu suntem mai buni ca alții, nu suntem cu nimic mai prejos.
Este un sezon al mitocanilor, analfabeților...
I.J.: Este Sorescu un scriitor oarecum uitat în România? Nici o piesă de teatru nu i se mai joacă de mulţi ani (nici măcar la Craiova!)…
A.B.: Nu numai Sorescu este uitat, ci întreaga cultură română, ca să nu mai vorbim de cultura universală. Este un sezon al mitocanilor și analfabeților, fără respect pentru lege, credință și educație. Doar activiști ai diverselor partide, demagogi și nerușinați care mint cu ușurința cu care respiră. Din păcate, mulți scamatori, veleitari și minitalente joacă astăzi rolul de scriitori. Solidaritatea de breaslă, respectul pentru adevăratele valori sunt, din păcate, amintiri din vremea Răposatului de la Târgoviște. În ceea ce mă privește, cred că vremea lui Sorescu, dar și a scriitorilor adevărați, care ar avea loc de cinste în orice altă mare literatură, va veni. Secolul în care ne aflăm nu are prea mare răbdare cu proștii și impostorii.
I.J.: Sunteţi deţinătorul premiului „Marin Sorescu“ la ediţia din 2012 a Zilelor Sorescu de la Craiova, distincţie oferită de academicianul Eugen Simion în numele Academiei Române, premiul fiind acordat în colaborare cu Primăria Craiova. Ce semnificaţie are acest premiu „Sorescu“ pentru dumneavoastră?
A.B.: Este un sentiment foarte ciudat să primești un premiu care poartă numele unui prieten cu a cărui dispariție încă nu te-ai obișnuit. Sigur, mă simt foarte onorat și n-am nici o îndoială că un oraș care, spre cinstea lui, găzduiește un Festival Shakespeare, nu va face eroarea să renunțe la a-și cinsti anual scriitorul cel mai important pe care l-a dat.
I.J.: Şi dumneavoastră, ca şi Sorescu, aţi fost hărţuit politic înainte şi după 1990. Este reală informaţia că în martie 1990, în timpul evenimentelor interetnice de la Târgu Mureş, „strada“ s-a îndreptat şi înspre biroul dumneavoastră, dar aţi scăpat de posibila furie, fiind salvat de armată? Sunt chestiuni de istorie literară şi care ar trebui cunoscute…
A.B.: Povestea este mult mai complicată și se impun câteva precizări. Înainte de a mă muta la București, am locuit în Cluj, unde eram redactor șef la „Tribuna“, funcție în care am fost ales tocmai în 22 Decembrie 1989. Prin urmare, nu am avut niciodată birou în Târgu Mureș, dar în zilele pomenite am fost acolo și nu regret: am învățat cum se scrie istoria, cât adevăr și câtă minciună se ascund sub cele mai frumoase cuvinte. Pe scurt, ce s-a întâmplat? În dimineața zilei de 19 martie 1990 a apărut la redacție un ziarist englez care ne-a cerut sprijinul pentru a ajunge la Târgu Mureș unde urma să se petreacă niște evenimente importante. Am rugat un coleg, bun vorbitor de engleză, să-l însoțească, dar, spre uimirea mea, peste câteva ore s-au întors explicându-mi că nu se poate intra în oraș, că toate intrările sunt blocate. Trebuie să recunosc imediat că, dezamăgit, m-am decis să merg la Târgu Mureș, deși eram obligat să particip la o ședință a FSN în București. Nu mi-a fost greu să intru în piața centrală și în Palatul în jurul căruia se desfășurau ostilitățile. Am avut mult noroc deoarece mă cunoșteau oamenii, milițienii și militarii care se străduiau să țină cât de cât ordinea. De acolo, am văzut cam toate câte s-au întâmplat, inclusiv sălbăticia cu care îl loveau pe Mihăilă Cofariu sau pe țăranii români pe care-i duceau la subsolul clădirii unde îi băteau până recunoșteau că fac parte din „Vatra Românească“, formație în seama căreia se puneau toate câte se întâmplau. Eram leșinat de foame și de sete, dar nu aveam cum să ies din clădire. Până la urmă, făcându-mi-se milă de englez, am riscat să ieșim, cu gândul să merg la un prieten din vecini, profesorul Asgian, să-i cer ceva mâncare, curaj care ne putea costa foarte mult. Seara târziu, după victoria ungurilor, am ajuns la un hotel, unde, ziariști de la marile agenții de presă, toți foarte buni vorbitori de maghiară, transmiteau reportajele. Deși nu mă despărțisem o clipă de omul meu de a cărui viață mă simțeam răspunzător, am fost uimit să-l aud transmițând cu totul altceva. Mi s-a părut că măcar o parte din text îl avusese scris de acasă... L-am întrebat unde a văzut așa ceva, dacă pentru un asemenea text mai avea rost să vină până la Târgu Mureș și, desigur, să ne riscăm viața, dar zâmbetul lui condescendent, impresia că mă ia de prost, m-au făcut să-l las alături de cei ce își sărbătoreau victoria cuceririi Palatului și să revin de unde plecasem, strecurându-mă cu greu prin lumea agitată, violentă (care, repet, sărbătoreau victoria). Am ajuns cu greu la biroul generalului Scrieciu, iar mai târziu noaptea, după ce ungurii au reușit să ocupe clădirea, am tras un dulap de fier în ușă și, dimineață, cam pe la 4-5, am fost eliberați de parașutiștii de la Boteni. Atunci l-am cunoscut pe viitorul general Chelaru și pe câțiva ofițeri de mare profesionalism împreună cu care i-am scos dintr-o ascunzătoare pe cei ce erau învinuiți de toate relele: conducerea „Vetrei Româneşti“, căreia i-am povestit ce s-a întâmplat în noaptea abia trecută. Către prânz au venit câțiva dintre cei ce se numeau miniștri, dar am avut certitudinea că n-au înțeles nimic, iar unii nici n-au dorit să înțeleagă. Au preluat și ei varianta maghiară… și așa a rămas până în zilele noastre. Adevărul nu s-a spus niciodată până la capăt, au câștigat cei ce au atacat primii. Cofariu a devenit un biet maghiar căzut pradă sălbăticiei românilor etc. Ar fi multe, multe de povestit, dar aș avea nevoie de foarte multe pagini. În zilele acelea am învățat mai multe decât dintr-un tratat de diversiune. Cât despre unguri, ceea ce n-au câștigat atunci prin violență au câștigat mai târziu cu ajutorul lichelelor noastre naționale.
(Fragment din volumul aflat în pregătire „Premiul Nobel trebuia să poarte un nume: Marin Sorescu“)
Ion Jianu: Stimate domnule academician Augustin Buzura, l-aţi cunoscut îndeaproape pe Marin Sorescu, l-aţi preţuit. Ce amintiri deosebite vă leagă de marele scriitor? Ce este, ce semnifică pentru dumneavoastră Marin Sorescu?
Augustin Buzura: Marin Sorescu este unul dintre marii scriitori români din toate timpurile, o personalitate aparte, inconfundabilă, performer în toate genurile. Am spus-o și când trăia și când niște derbedei culturali postrevoluționari nu încetau cu insultele. De altfel, am scris de nu știu câte ori că Marin Sorescu a fost linșat pur și simplu. Și, din păcate, n-a fost singurul. Astăzi, acei eroici democrați anticomuniști și nu mai știu cum nu valorează nici cât hârtiile aruncate la coș de Sorescu. Din păcate, ne aflăm tot în era ticăloșilor, pentru a utiliza o sintagmă a lui Marin Preda. După cum se vede, n-am învățat la timp istoria, astfel că repetăm o perioadă penibilă, umilitoare, a comunismului primitiv de după ultimul război. Alți Vitneri, alți Novicovi, doar agresivitatea pare mai sporită. Pe la noi, și nu numai de acum, istoria se ocupă de pigmei. Sigur, am fost de aceeași parte a baricadei, de când era singur printre poeți și până la foarte grăbita sa plecare, dar nu aș ști ce să povestesc. Eram amândoi foarte tăcuți, atenți la reacțiile celorlalți pe care le urmăream cu deosebită atenție. Am fost împreună în Israel, am străbătut acele locuri sfinte cu imensă emoție, dar cuvintele ni s-au părut prea sărace. Nimic nu putea înlocui tăcerea.
I.J.: Dacă nu greşesc, i-aţi fost lui Marin Sorescu, în câteva momente dificile din viaţa Domniei sale, un fel de confident. Oferiţi-ne câteva amănunte… Puteți să faceţi un… „Raport asupra singurătăţii“ lui Marin Sorescu?
A.B.: Nu i-am fost confident, ci, atât cât am putut fi, doar un prieten. Părerile noastre de orice fel, estetice, politice etc. le încredințam hârtiei și cărțile noastre stau mărturie că am spus adevărul atunci când era foarte greu, teribil de greu, iar după Revoluție nu am ieșit în fața patriei cu rănile sau cu faptele noastre de vitejie. Păcatele, evitabile sau inevitabile, le transformi în literatură sau le ții în tine până la sfârșitul sfârșitului. Ne-a ales sau ne-am ales o meserie foarte dificilă, solitară, în care războiul se poartă cu tine pentru a descoperi acel nou și nespus încă de nimeni care să te scoată din rând.
Un fost președinte al Comitetului Nobel, Kjell Espmark, mi-a spus că doi români ar fi avut șansă la premiul Nobel: Nichita Stănescu și Marin Sorescu
I.J.: Aţi vorbit cu un fost preşedinte al Comitetului Nobel, iar de la dumnealui aţi aflat că, până în 1990, Nichita Stănescu şi Marin Sorescu erau în cărţi pentru premiul Nobel, iar Sorescu şi în 1992. Aţi mai vorbit despre acest subiect, dar doresc să includ în cartea de interviuri cu şi despre Marin Sorescu răspunsul dumneavoastră la această chestiune: cei doi, Nichita Stănescu şi Marin Sorescu, nu au fost deloc sprijiniţi de autorităţile din România sau pur şi simplu li s-au pus şi unele piedici? Şi, în cazul lui Sorescu, urzeli au fost, mai ales, după Revoluţie?
A.B.: Da, un fost președinte al Comitetului Nobel pentru literatură, Kjell Espmark, mi-a spus că doi români ar fi avut șansă la premiul Nobel: Nichita Stănescu și Marin Sorescu. Din păcate, moartea a fost mai grăbită. Am discutat în diverse împrejurări despre șansele literaturii române, nu a venit vorba de urzeli, de intrigi etc. Intrigile sunt doar la noi, pe Dâmbovița, unde în fiecare an se dau câteva premii Nobel! Mereu acelorași. Sorescu era prețuit atât ca om, cât și ca scriitor. Iar apoi, câți dintre intriganții și invidioșii noștri naționali ajung la distinsele personalități ale Academiei Suedeze? Și dacă, prin absurd, ar ajunge, cine i-ar băga în seamă? Nu știu dacă ați observat, în România, lumea vorbește, în ultimii zece ani, o limbă pe care nu o mai înțelege nimeni.
I.J.: Ce credeţi că nu s-a spus încă despre Marin Sorescu şi ar merita să se cunoască?
A.B.: Sunt sigur că vremea lui Sorescu va veni atunci când românii vor înțelege că au cu ce să se mândrească. Și că, în afară de procurori, curve, călugări, papagali politici și mascați, mai au multe de arătat. Chiar și în acest moment penibil al istoriei, avem mai multe cărți decât cătușe! Căci, dacă nu suntem mai buni ca alții, nu suntem cu nimic mai prejos.
Este un sezon al mitocanilor, analfabeților...
I.J.: Este Sorescu un scriitor oarecum uitat în România? Nici o piesă de teatru nu i se mai joacă de mulţi ani (nici măcar la Craiova!)…
A.B.: Nu numai Sorescu este uitat, ci întreaga cultură română, ca să nu mai vorbim de cultura universală. Este un sezon al mitocanilor și analfabeților, fără respect pentru lege, credință și educație. Doar activiști ai diverselor partide, demagogi și nerușinați care mint cu ușurința cu care respiră. Din păcate, mulți scamatori, veleitari și minitalente joacă astăzi rolul de scriitori. Solidaritatea de breaslă, respectul pentru adevăratele valori sunt, din păcate, amintiri din vremea Răposatului de la Târgoviște. În ceea ce mă privește, cred că vremea lui Sorescu, dar și a scriitorilor adevărați, care ar avea loc de cinste în orice altă mare literatură, va veni. Secolul în care ne aflăm nu are prea mare răbdare cu proștii și impostorii.
I.J.: Sunteţi deţinătorul premiului „Marin Sorescu“ la ediţia din 2012 a Zilelor Sorescu de la Craiova, distincţie oferită de academicianul Eugen Simion în numele Academiei Române, premiul fiind acordat în colaborare cu Primăria Craiova. Ce semnificaţie are acest premiu „Sorescu“ pentru dumneavoastră?
A.B.: Este un sentiment foarte ciudat să primești un premiu care poartă numele unui prieten cu a cărui dispariție încă nu te-ai obișnuit. Sigur, mă simt foarte onorat și n-am nici o îndoială că un oraș care, spre cinstea lui, găzduiește un Festival Shakespeare, nu va face eroarea să renunțe la a-și cinsti anual scriitorul cel mai important pe care l-a dat.
I.J.: Şi dumneavoastră, ca şi Sorescu, aţi fost hărţuit politic înainte şi după 1990. Este reală informaţia că în martie 1990, în timpul evenimentelor interetnice de la Târgu Mureş, „strada“ s-a îndreptat şi înspre biroul dumneavoastră, dar aţi scăpat de posibila furie, fiind salvat de armată? Sunt chestiuni de istorie literară şi care ar trebui cunoscute…
A.B.: Povestea este mult mai complicată și se impun câteva precizări. Înainte de a mă muta la București, am locuit în Cluj, unde eram redactor șef la „Tribuna“, funcție în care am fost ales tocmai în 22 Decembrie 1989. Prin urmare, nu am avut niciodată birou în Târgu Mureș, dar în zilele pomenite am fost acolo și nu regret: am învățat cum se scrie istoria, cât adevăr și câtă minciună se ascund sub cele mai frumoase cuvinte. Pe scurt, ce s-a întâmplat? În dimineața zilei de 19 martie 1990 a apărut la redacție un ziarist englez care ne-a cerut sprijinul pentru a ajunge la Târgu Mureș unde urma să se petreacă niște evenimente importante. Am rugat un coleg, bun vorbitor de engleză, să-l însoțească, dar, spre uimirea mea, peste câteva ore s-au întors explicându-mi că nu se poate intra în oraș, că toate intrările sunt blocate. Trebuie să recunosc imediat că, dezamăgit, m-am decis să merg la Târgu Mureș, deși eram obligat să particip la o ședință a FSN în București. Nu mi-a fost greu să intru în piața centrală și în Palatul în jurul căruia se desfășurau ostilitățile. Am avut mult noroc deoarece mă cunoșteau oamenii, milițienii și militarii care se străduiau să țină cât de cât ordinea. De acolo, am văzut cam toate câte s-au întâmplat, inclusiv sălbăticia cu care îl loveau pe Mihăilă Cofariu sau pe țăranii români pe care-i duceau la subsolul clădirii unde îi băteau până recunoșteau că fac parte din „Vatra Românească“, formație în seama căreia se puneau toate câte se întâmplau. Eram leșinat de foame și de sete, dar nu aveam cum să ies din clădire. Până la urmă, făcându-mi-se milă de englez, am riscat să ieșim, cu gândul să merg la un prieten din vecini, profesorul Asgian, să-i cer ceva mâncare, curaj care ne putea costa foarte mult. Seara târziu, după victoria ungurilor, am ajuns la un hotel, unde, ziariști de la marile agenții de presă, toți foarte buni vorbitori de maghiară, transmiteau reportajele. Deși nu mă despărțisem o clipă de omul meu de a cărui viață mă simțeam răspunzător, am fost uimit să-l aud transmițând cu totul altceva. Mi s-a părut că măcar o parte din text îl avusese scris de acasă... L-am întrebat unde a văzut așa ceva, dacă pentru un asemenea text mai avea rost să vină până la Târgu Mureș și, desigur, să ne riscăm viața, dar zâmbetul lui condescendent, impresia că mă ia de prost, m-au făcut să-l las alături de cei ce își sărbătoreau victoria cuceririi Palatului și să revin de unde plecasem, strecurându-mă cu greu prin lumea agitată, violentă (care, repet, sărbătoreau victoria). Am ajuns cu greu la biroul generalului Scrieciu, iar mai târziu noaptea, după ce ungurii au reușit să ocupe clădirea, am tras un dulap de fier în ușă și, dimineață, cam pe la 4-5, am fost eliberați de parașutiștii de la Boteni. Atunci l-am cunoscut pe viitorul general Chelaru și pe câțiva ofițeri de mare profesionalism împreună cu care i-am scos dintr-o ascunzătoare pe cei ce erau învinuiți de toate relele: conducerea „Vetrei Româneşti“, căreia i-am povestit ce s-a întâmplat în noaptea abia trecută. Către prânz au venit câțiva dintre cei ce se numeau miniștri, dar am avut certitudinea că n-au înțeles nimic, iar unii nici n-au dorit să înțeleagă. Au preluat și ei varianta maghiară… și așa a rămas până în zilele noastre. Adevărul nu s-a spus niciodată până la capăt, au câștigat cei ce au atacat primii. Cofariu a devenit un biet maghiar căzut pradă sălbăticiei românilor etc. Ar fi multe, multe de povestit, dar aș avea nevoie de foarte multe pagini. În zilele acelea am învățat mai multe decât dintr-un tratat de diversiune. Cât despre unguri, ceea ce n-au câștigat atunci prin violență au câștigat mai târziu cu ajutorul lichelelor noastre naționale.
(Fragment din volumul aflat în pregătire „Premiul Nobel trebuia să poarte un nume: Marin Sorescu“)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu