Afacerea Snowden şi evenimentele din Ucraina au venit să pună spectaculos în evidenţă preponderenţa crescătoare a serviciilor secrete ca mijloace de acţiune politică a statelor, lărgind cîmpul iniţial al temei pe care ne propusesem s-o discutăm astăzi: lucrarea lui Larry Watts despre relaţiile României cu suzeranul sovietic şi ceilalţi vasali ai acestuia.
Scandalul Snowden – cel mai recent şi mai amplu din cele provocate în ultima vreme de interceptarea comunicaţiilor telefonice – a subliniat dramatic deriva spre arbitrar a puterii legitime ce decurge din implicarea puterilor fără statut constituţional – precum serviciile secrete, mass-media şi finanţele – în viaţa statelor democratice.
Deriva serviciilor secrete – de la vocaţia lor originară, de a descoperi şi cunoaşte faptele care pot pune în pericol buna funcţionare a instituţiilor publice şi pacea civilă a statelor, către obiective accesorii, precum spionarea adversarilor politici dar şi a aliaţilor cei mai siguri – alimentează iluzia că se pot obţine prin şantaj şi corupţie lealităţi mai certe decît cele dobîndite prin mijloace transparente, sfîrşeşte prin a le ipoteca deopotrivă devotamentul şi competenţele. Ea creează periculoase similitudini între statele democratice şi cele totalitare.
Dacă serviciile de informaţii occidentale s-ar fi dedicat cu seriozitatea şi constanţa cuvenite studierii mecanismelor puterii sovietice, şocul revenirii la Războiul Rece, pe care brutalitatea intervenţiei moscovite din Ucraina nu-i mai permite nimănui s-o ignore, n-ar fi luat puterile occidentale prin surprindere: ar fi intrat în funcţie dispozitivul disuaziv care i-ar fi interzis lui Putin să se lanseze într-o aventură prea asemănătoare cu provocările sovieto-naziste din anii 1936-1939 pentru a se mai putea nega similitudinea evenimentelor din Ucraina cu cele care au precedat declanşarea de către Berlin şi Moscova a ultimului Război Mondial.
Noi nu dispuneam de mijloacele de investigare şi documentare ale serviciilor de informaţii occidentale dar, avînd experienţa comunismului şi cunoscîndu-i bine istoria, prevăzuserăm încă din 1991 (în articolele şi discursurile noastre) probabila survenire a evenimentelor la care asistăm acum. Dacă erau cu adevărat informate şi competente, aceste servicii ar fi putut să circumscrie cu mai mare acurateţă decît noi ipoteza astăzi confirmată de fapte.
Nu este nevoie să fii profet, nici geniu, pentru a vedea ceea ce se pregăteşte: cunoaşterea oamenilor şi a faptelor este suficientă pentru a emite ipoteze credibile cu privire la ceea ce se va petrece. Într-o situaţie de un anume tip, gama comportamentelor umane este mărginită. De asemenea, conjuncturile generate de
*) Acest text este traducerea prelegerii ţinute la 15 Martie 2014, în limba franceză la Casa Română de la Paris. Prelegerea constituie punctul de vedere al autorului, expus ca şi poziţia preopinentului – D-l Mihai Băbeanu – în cadrul dezbaterii legate de recenta publicare a importantelor volume dedicate de Larry Watts istoriei recente a României.
confruntarea intereselor marilor puteri sînt limitate la o serie restrînsă de ipoteze. Această realitate fundamentală face din Istorie un inventar exhaustiv de cazuri de figură în care se va găsi întotdeauna un exemplu potrivit pentru situaţia care ne preocupă în prezent. Or, istoria sistemului comunist oferea serviciilor occidentale un număr semnificativ de precedente care să le călăuzească analizele. Într-adevăr, de fiecare dată că Rusia sovietică era epuizată şi avea nevoie de un respiro, punea capăt războiului ei împotriva Lumii Libere şi încerca să-şi refacă forţele cerînd ajutor însuşi principalului adversar – marile democraţii occidentale desemnate de ea sub numele de «capitalism». Acest lucru s-a petrecut de mai multe ori pînă la Gorby: sub Lenin, sub Stalin şi sub Hruşciov. Cunoscînd bine mobilul oamenilor de afaceri, comuniştii au ademenit marile societăţi americane, germane, etc. cu cîştigurile promise de punerea în valoare a imenselor resurse naturale din Siberia, încă ne-exploatate, şi de construirea infrastructurii indispensabile modernizării sau refacerii potenţialului industrial al Rusiei. Iluzia avantajelor cooperării paşnice promise de angajarea Moscovei pe această cale se spulbera de fiecare dată cu realizarea scopului tactic urmărit: refacerea potenţialului militar prin consolidarea complexului militaro-idustrial. Kremlinul a revenit de fiecare dată la scopul constant al strategiei sale – hegemonia mondială – şi la folosirea mijloacelor lui bine cunoscute de confruntare cu Occidentul democratic.
Leaderii Rezistenţei Anticomuniste din România au înţeles de la început că mult trîmbiţatele reforme ale lui Gorbaciov reprezentau doar perdeaua de fum cu care Kremlinul ascundea din nou refacerea şi consolidarea sistemului sovietic, care iarăşi nu mai putea face singur scopului său imuabil. În ultimii ani ai secolului trecut, exigenţele tehnologice şi financiare ale ambiţiilor hegemonice care constituie firul conducător al relaţiilor Moscovei cu restul Lumii depăşeau capacităţile sale de a ţine pasul cu Puterile occidentale.
Nu era cîtuşi de puţin vorba de abandonarea obiectivelor imuabile ale sovietelor, ci de o pauză tactică: puterea sovietică era epuizată şi avea nevoie de un repaos pentru relua eforturile cerute de expansiunea teritorială inerentă confruntării dintre barbaria asiatică şi civilizaţia europeană. Teama de haosul produs de destabilizarea Rusiei, cu care Kremlinul şantajează Occidentul de fiecare dată că are nevoie de ajutorul lui, le-a permis încă o dată leaderilor sovietici să depăşească grava criză care ameninţa în anii ‘90 existenţa Uniunii sovietice.
Solidari ca de obicei cu puterea sovietică, teoreticienii occidentali ai stîngismului marxist ştiau şi ei că ipoteza abandonării definitive a obiectivelor strategice ale marxismului de către Kremlin era da capoexclusă şi că era vorba numai de un armistiţiu. Ştiau că nu era decît pasul îndărăt necesar avîntului presupus de orice salt înainte. Cuvintele lor de ordine au fost: «Prăbuşirea orînduirii marxiste nu trebuie în niciun caz să ducă la pierderea hegemoniei ideologice de către forţele de stînga» (…) «Aşteptînd revenirea în prin plan a gîndirii marxiste temporar compromise de experienţa sovietică, păstraţi cu orice preţ controlul asupra discursului public spre a putea în continuare decide ceea ce este legitim şi ceea ce este ne-legitim pe planul politic» (pe atunci expresia «politically correct» nu se încetăţenise încă în Europa).
Acesta a fost primul lucru care li s-a băgat în cap tinerilor recrutaţi de Silviu Brucan (numele conspirativ al unui bine cunoscut agent al marxismului internaţional) printre absolvenţii învăţămîntului de partid care, la propunerea Prof. Ghiţă Ionescu (singurul troţkyst român pe care-l ştiu) erau trimişi în Occident spre a deprinde vocabularul şi manierele de care aveau nevoie pentru a da credibilitate democratizării ce urma să aibă loc în România.
Deosebit de revelator în acest sens este articolul cripto-bolşevicului Alexandre Adler (fiul unui agent bolşevic cunoscut la noi sub numele conspirativ de Iosif Ardeleanu, cumnatul NKVD-istului Walter Roman), publicat de Le Monde în Noiembrie 1991, în care acesta ameninţa făţiş democraţiile occidentale cu «revenirea marxismului violent şi revoluţionar» dacă vor permite ţinerea «unui Nüremberg al comunismului». La sfîrşitul acestui acces de furie, pretinsul adept al democraţiei care este Adler îşi dă pe faţă adevărata obedienţă politică, profetizînd: «Marxismul va salva încă odată democraţia de fascism !» – referire clară la felul în care URSS o “salvase” în 1945 cînd, în numele antifascismului, totalitarismul marxist s-a extins pînă la Elba.
Marxiştii al căror purtător de cuvînt este Adler ştiu foarte bine că un proces al comunismului, de amploarea celui care a justificat şi declanşat denazificarea Germaniei şi lichidarea colaboraţionismului în statele satelite ale celui de-al III-lea Reich, este de natură a scoate definitiv înafara legii metodele politice marxiste, precum şi de a lichida în mod durabil hegemonia ideologică pe care comuniştii şi-au însuşit-o în mod fraudulos sub pretextul antifascismului.
Este de la sine înţeles că un Nüremberg al comunismului i-ar fi interzis lui Putin să insulte memoria victimelor celui mai vast şi mai crud genocid al istoriei, lăudînd meritele lui Stalin şi declarînd solemn că prăbuşirea a ceea lumea civilizată a numit în ultima decadă a sec. XX Imperiului Răului, a fost « cea mai mare catastrofă a secolului XX ». Autorul sintagmei, Preşedintele Ronald Reagan, a fost singurul om de stat occidental care – în afară de Margaret Thatcher – a înţeles în ce măsură combinarea totalitarismului marxist cu colonialismul rusesc făcea din puterea sovietică cel mai mare pericol pentru pacea lumii şi libertatea popoarelor.
I
Relaţia dintre sistemul comunist şi serviciile secrete
Credem că nu putem aborda în mod serios tema de fond pe care ne-am propus s-o dezbatem –relaţia dintre sistemul marxist şi serviciile secrete – fără a fi precizat în prealabil care este adevărata natură a acestui tip de dominaţie.
În încercarea noastră de a stabili bazele doctrinale ale Procesului Comunismului, am definit în anii -90 care sînt – dincolo de mistica ideologiilor, de abstracţiile teoriilor politice şi de speculaţiile filozofice – în esenţă, trăsăturile definitorii ale totalitarismului marxist, mai bine cunoscut sub numele de sistemul comunist. Iată- le:
Sistemul comunist este expresia politică a crimei organizate:
1. Pentru că mijloacele la care recurge în mod sistematic pentru cucerirea, exercitarea şi conservarea puterii cad sub incidenţa specifică a ceea lumea civilizată numeşte codul penal (engl.Criminal law).
2. Pentru că promotorii şi agenţii lui sînt nişte răufăcători profesionişti specializaţi în omucidere, jaf şi fraudă, organizaţi în scopul acaparării bunurilor, a bogăţiilor şi a veniturilor acelor populaţii pe care le subjugă cu forţa şi le stăpînesc prin teroare.
Veracitatea acestui postulat a fost verificată de schimbările care au avut loc în spatele Cortinei de Fier după prăbuşirea imperiului sovietic. Prin farsa privatizărilor structurile comuniste au păstrat bazele economice ale sistemului individualizînd în propriul folos proprietatea colectivă şi publică. Mimarea procedurală a ritualului democratic le-a permis să le păstreze intacte pe cele politice.
Împotrivirea şi rezistenţa numeroaselor ei victime ar fi putut împiedica crima organizată să se erijeze în putere de stat. Pentru asigurarea reuşitei proiectului său, brigandajul comunist a pus la punct un sistem de represiune sîngeroasă, care să semene teroarea astfel încît orice eventuală contestaţie să fie abandonată din groaza de consecinţe.
De asemenea, interesele fiind conflictuale prin însăşi natura lor, puterea bazată pe arbitrarul absolut al celor care o exercită presupunea existenţa unei poliţii politice care să detecteze şi să prevină apariţia de veleităţi rivale în sînul structurilor conducătoare deoarece o slăbire cît de mică a caracterului monopolistic şi absolutist al totalitarismului putea periclita întregul sistem.
În calitatea ei de gardă pretoriană a statului-partid, poliţia secretă trebuia să asigure lichidarea valurilor succesive de proscrişi şi distrugerea în massă a fluxului continuu de indezirabili hărăziţi eliminării fizice. Această activitate nu era numai represivă, scopul ei principal fiind întreţinerea terorii preventive –care deosebeşte fundamental totalitarismul marxist de celelalte categorii de dictatură. Rostul acestui tip de teroare – fizică şi morală – este de a exclude stabilirea de către victime a oricărei relaţii logice între un anume fapt şi arestarea sau condamnarea lor şi, prin urmare, de a elimina posibilitatea evitării efectelor terorii.
România, ca şi celelalte state satelite ale Rusiei sovietice, nu a fost un stat suveran, ci o posesie colonială. Satelizarea este tipul de dominaţie colonială propriu totalitarismului. Creată, ca şi sistemul partidului unic şi teroarea prealabilă, de icobini – părinţii totalitarismului avant la lettre – satelizarea constă în stabilirea unei obedienţe ideologice ne-condiţionale faţă de suzeran, care defineşte în mod arbitrar criteriile de legitimitate ale statelor şi gradul de suveranitate al acestora. Numai China, Iugoslavia şi Albania au reuşit să scape expediţiilor militare prin care Kremlinul obişnuia să pună capăt oricărei încercări a de a ieşi prin emanciparea de sub obedienţa ideologică care definea zona lui de suveranitate limitată. Asigurarea dependenţei coloniale se făcea de către agenţi ai serviciilor secrete sovietice infiltraţi sau impuşi în vîrfurile tainice ale conducerii statelor partid.
Ţările cotropite de Armata roşie, precum România, au fost reduse la rangul de sateliţi ai URSS de către mandatarii cărora Mocova le conferise funcţia de administratori coloniali. Aceste creaturi ale Kremlinului erau însărcinate să vegheze la obedienţa totală a deţinătorilor vizibili ai puterii (conducerea statului-partid). O misiune care, de fapt, însemna urmărirea întocmai a obiectivelor locale ale URSS. Sîntem îndreptăţiţi să constatăm că, la noi în ţară, aceste obiective erau, în esenţă, două: a) obliterarea românităţii băştinaşilor, hărăziţi depersonalizării indispensabile contopirii lor în massa informă a proletariatului sovietic, şi b) anexarea teritoriilor majoritar locuite de români la Uniunea sovietică, indispensabilă expansiunii spre Apus care constituie de secole scopul imuabil al geopoliticii ruseşti.
Conform mărturiei lui Pavel Cîmpeanu (numele conspirativ al unui veteran al subversiunii bolşevice) – care făcuse el însuşi parte din departamentul ideologic al CC al PCR însărcinat cu aplicarea întocmai a dispoziţiilor Moscovei privitoare la construirea socialismului în România – acest organism era «alcătuit exclusiv din persoane direct numite de Moscova» şi, «pînă la mijlocul anilor ’80, nici un etnic român nu reuşise să se infiltreze printre membrii lui». Acest compartiment secret elabora directivele strategice şi metodologice ale acţiunilor politice ale statului-partid. Practic, nu « conducerea de partid şi de guvern » decidea care categorii de români trebuiau să facă obiectul următorului val de teroare, nici care erau măsurile de represiune indicate pentru realizarea programului respectiv de «lichidare fizică şi morală a duşmanului de clasă»; acestei conduceri oficiale îi incumba numai realizarea proiectelor elaborate în taină de oamenii Kremlinului. În articolul din «22» la care ne referim, Cîmpeanu dă numele românizate ale celor circa 30 de străini care alcătuiau – la data infiltrării ei de către «etnici români» – celula care planifica genocidul comunist. Este important de reţinut că mulţi dintre urmaşii acestor agenţi sovietici asigură după 1989 continuitatea misiunii încredinţate rudelor lor din generaţia anterioară, arogîndu-şi cu cinism rolul de mentori ai vieţii publice spre a duce mai departe proiectul de desfiinţare a românităţii. Nu în numele marxismului, momentan grav compromis, ci al noii hegemonii ideologice. Erijaţi în interpreţi locali ai gîndirii politically correct, ei sînt organizatorii noii terorii morale, întemeiate pe dogma toleranţei ca justicare a delictului de opinie folosit ca substitut al luptei de clasă la restrîngerea libertăţii de expresie şi la excluderea socială.
II
Sistemul şi ex-Securitatea după 1989
Primul lucru pe care l-au făcut membrii conducerii şi ai aparatului de partid a fost să-şi însuşească patrimoniul constituit prin etatizarea generală a proprietăţii private, ai cărui gestionari şi uzufructuari exclusivi erau. Împărţindu-şi între ei bunurile pe care le deţineau în indiviziune ca gestionari şi uzufructuari exclusivi, membrii nomenclaturii, parentela şi clientela ei au pus mîna cu titlu personal pe bazele economice ale puterii. În România, astăzi, situaţiile personale şi poziţiile publice ale cvasi-totalităţii membrilor clasei politice (atît la nivelul central cît şi pe plan local) au fost constituite prin asasinat, jaf şi fraudă, de către autorii actualilor lor beneficiari sau chiar de către aceştia.
Sistemul crimei organizate se perpetuează sub masca aparenţelor pluralismului şi ale economiei de piaţă. Dar ce s-a petrecut cu structurile omniprezente şi omnipotente ale ex-Securităţii ?
Perenitatea sistemului nu mai necesită astăzi violenţă şi teroare, productiv înlocuite prin manipularea opiniei publice şi generalizarea corupţiei (cu corolarul ei, «dosarul şantajabil»). Ceea ce nu înseamnă totuşi, că ameninţarea cu teroarea a dispărut. Jeepurile miliţiilor private – societăţile de pază şi protecţie pe care numai foştii ofiţeri de Securitate sînt autorizaţi să le constituie – , prezente la toate răscrucile şi în toate pieţele, le amintesc românilor că sînt permanent supravegheaţi şi că puterea poate interveni în forţă, oricînd şi oriunde.
Legăturile noastre cu regretatul Marcel Şapira ne-au permis să aflăm, în 1990, că Ion Iliescu a condiţionat redeschiderea lojelor masonice din România de subordonarea lor faţă de SRI. Ulterior, am constatat că masoneria a devenit principalul instrument de supraveghere şi influenţare a societăţii de către SRI. Ţinînd cont de aceste realităţi şi de reputaţia bine cunoscută a acestei frăţietăţi, captarea structurilor ei deschide vaste perspective activităţilor ex-Securităţii, atît în privinţa disimulării dependenţei ei de serviciile străine cît şi relativ la infiltrarea de către ea a diasporei.
Odată cu retragerea în clandestinitate a stîngii marxiste, centrul ei de comandă s-a mutat de la Moscova într-un loc tainic din Apus, unde gînditorii ei elaborează strategia revanşei anunţate de Al. Adler. Faţă de România, acest centru subteran operează pe 2 planuri: a) unul intern, prin preluarea de către « intelectualii » din GDS-ul creat de Silviu Brucan a misiunii încredinţate de Kremlin mandatarilor săi de la Bucureşti ; astăzi aceşti agenţi ai deromânizării care sînt personal motivaţi de ura faţă de tot ceea ce este românesc – ne-o spune D-l Vladimir Tismăneanu – nu ezită să revendice în numele « toleranţei » epurarea operelor lui Eminescu şi chiar eliminarea anumitor pasaje din cazaniile citite în cursul Săptămînii Patimilor în mai toate bisericile creştine; b) unul extern, cu rol de PR, care asigură legitimarea internaţională a cercurilor din Ţară care urmăresc desfiinţarea României şi a specificului românesc prin denigrare şi deriziune. Aceste cercuri iau parte la pregătirea propagandistică a lansării unui nou « front » de tipul celui antifascist din anii -30 ai secolului trecut: sub pretextul salvării democraţiei, ele pregătesc revanşa marxismului compromis de eşecul experienţei sovietice.
III
Securitatea şi Procesul Comunismului
Procesului Comunismului, fără de care totalitarismul marxist nu va înceta să fie principala ameninţare pentru pacea lumii şi libertatea oamenilor, pune problema inventarierii şi a categorisirii crimelor lui şi, fireşte, aceea a identificării autorilor acestora. Există o ierarhie a responsabilităţilor pe care trebuie s-o luăm în considerare pentru stabilirea culpelor:
1. Vinovaţii de gradul întîi: executanţii. Responsabilitatea acestora este limitată în măsura în care crimele lor au fost comise la ordin. Culpabilitatea personală a executanţilor este agravată (ceea ce este foarte des cazul) de actele de cruzime săvîrşite din exces de zel, din abuz de putere, din sadism sau chiar pentru divertisment.
2. Vinovaţii de gradul doi: decidenţii şi gestionarii structurilor represive (Securitatea, Procuratura, Justiţia şi Miliţia). La acest nivel, responsabilitatea vinovaţilor nu poate fi restrînsă de faptul că activitatea lor corespundea vocaţiei de a realiza obiectivele politice ale puterii căreia îi erau subordonaţi.
3. Vinovaţii de gradul trei: autorii morali ai genocidului comunist (eradicarea conştiinţei naţionale şi a factorilor determinanţi ai specificului românesc) şi ai distrugerii României. Adică membrii centrului cu puteri nedefinite şi nelimitate, instanţa invizibilă şi fără statut, despre care am arătat mai înainte că funcţiona în cadrul departamentului ideologic al Biroului politic al CC al PCR şi că nu depindea decît de Moscova. Acest centru conspirativ este responsabilul nemijlocit al exterminării în massă a categoriilor succesiv hărăzite distrugerii fizice de către Securitate, ca şi al jefuirii pînă la secătuire a resurselor Ţării. Pentru obliterarea a două mii de ani de civilizaţie rurală care le-au îngăduit românilor să şi conserve identitatea în ciuda nenumăratelor cotropiri barbare, acest centru ocult a dispus îndobitocirea şi ticăloşirea oamenilor prin teroare şi penurie, precum şi dezumanizarea fiinţei omeneşti reduse la animalitudine prin condiţionări pavloviene şi înfometare.
Marii criminali sînt desigur conspiratorii care au asigurat la faţa locului aplicarea deciziilor politice ale centrului marxist cu capitala vizibilă la Moscova. Dar probarea documentară a activităţii lor criminale este foarte anevoioasă dacă nu chiar imposibilă. Exigenţele Kremlinului şi metodologia recomandată de acest centru ocult nu făceau obiectul unor comunicaţii formalizate ci erau transmise verbal. Comuniştii «conspirînd din timp deconspirarea» este mai mult decît probabil ca toate dosarele în care s-ar putea găsi indicii privitoare la activitatea criminală a agenţilor Moscovei să fi fost distruse sau evacuate în Rusia cînd s-a decis «schimbarea macazului» şi a fost lansată magistrala diversiune a «disidenţei» comuniste[1], în 1966.
Este evident că, şi după 1989, protejarea şi păstrarea poziţiilor dominante deţinute de ceea ce Milovan Djilas numise într-o analiză care a făcut şcoală: «noua clasă conducătoare», depinde de protecţia serviciilor secrete iscate din fosta Securitate.
Aceste servicii controlează în continuare toate centrele de decizie, de influenţă şi de profit din România. Spre pildă, în cursul ultimului an, emisarii lor i-au avertizat în două rînduri pe naţional-ţărănişti că desemnarea unei noi conduceri a PNŢCD este condiţionată de aprobarea SRI. Ceea ce ne-a amintit că proaspăt alesul preşedinte Emil Constantinescu a fost obligat să renunţe la numirea unui consilier pe care-l recrutase, pe motivul că nu-i putea folosi competenţele deoarece nu avea dosar şantajabil la SRI.
Abolirea oficială a sistemului comunist în Decembrie 1989 şi adoptarea unei constituţii aparent democratice cu doi ani mai tîrziu n-au schimbat esenţa regimului de la Bucureşti. Cei peste douăzeci de ani ai noilor instituţii politice ne-au dovedit cu prisosinţă că actuala democraţie română este o impostură bazată pe simularea strict procedurală a ritualului democratic. Un simulacru bine regizat de structuri ale căror prerogative transcend competenţa şi puterea actorilor de pe scena politică, după cum o arată însăşi numirea de către Preşedintele Băsescu în fruntea SRI a D-lui George Maior, omul principalului său rival, Ion Iliescu.
La rîndul lor, şefii succesivi ai serviciilor de informaţii externe de după 1989 provin, cu toţii, din nomenclatura originară, ceea ce nu poate decît întări suspiciunea că depind în continuare de ex-GRU. De altfel în cadrul unei prestaţii publice şi în faţa camerelor de TV, D-l Ioan Talpeş, pe atunci consilierul Preşedintelui Ion Iliescu, vorbind în numele şi în prezenţa acestuia, a declarat în 2001, cu privire la problema agenţilor moscoviţi din armată şi din serviciile de informaţii: «Să nu vă închipuiţi că România este de capul ei!».
Noul regim de la Bucureşti este în continuare expresia politică a crimei organizate: ceea ce s-a modificat este doar repertoriul metodologic al crimelor ce-i caracterizează funcţionarea. Spre pildă, omuciderea a fost înlocuită prin şantaj şi jaful prin corupţie.
Mijloacele moderne de comunicare în massă fac din manipularea opiniei publice prin diversiune un mijloc de exercitare şi de conservare a puterii mai rentabil – adică mai sigur şi mai ieftin – decît condiţionarea ideologică şi teroarea poliţistă. Controlul presei şi al mediei naţionale le asigură leaderilor compromişi ai puterii şi ai opoziţiei cvasi-monopolul discursului public, conferindu-le astfel o perenitate şi o impunitate ale căror limite sînt definite de SRI, nu de lege.
Totalitarismul se perpetuează astfel natural prin arbitrarul absolut al deţinătorilor puterii, adică bunul plac al potentaţilor zilei ce constituie caracteristica cea mai evidentă a pantomimei democratice de la Bucureşti.
Legăturile noastre cu regretatul Marcel Şapira ne-au permis să aflăm, în 1990, că Ion Iliescu a condiţionat redeschiderea lojelor masonice din România de subordonarea lor faţă de SRI. Ulterior, am constatat că masoneria a devenit noul instrument de supraveghere şi influenţare a societăţii de către SRI. Ţinînd cont de aceste realităţi şi de reputaţia bine cunoscută a acestei frăţietăţi, captarea structurilor ei deschide vaste perspective activităţilor ex-Securităţii, atît în privinţa disimularării dependenţei ei de serviciile străine cît şi relativ la infiltrarea de către ea a diasporei. Este cert că, aidoma celorlalte structuri moştenite de la sistemul comunist serviciile secrete nu s-au schimbat în privinţa raportării la interesele fundamentale ale Ţării, la securitatea românilor şi la însăşi suveranitatea statului.
* * *
Cîteva cuvinte despre Larry Watts şi cărţile lui
L-am cunoscut personal pe acest domn şi acest lucru mi-a permis să-mi formez următoarele păreri: a) iubeşte sincer România şi nutreşte un interes aproape pasional pentru istoria românilor, în special cea contemporană ; b) în cărţile despre teme ale istoriei noastre pe care le-a scris, a publicat informaţii interesante sau importante pentru istoricii şi analiştii politici români, din surse la care aceştia nu au încă acces. Îmi permit deci să consider că a adus reale servicii poporului nostru aducîndu-i la cunoştinţă aspecte necunoscute ale istoriei lui.
Cît priveşte colaborarea lui cu serviciile secrete ale lui Ceauşescu, mie mi-se pare certă, dar nu exclud ipoteza ca el să fi primit dispoziţii în acest sens de la Washington. El fiind în mod indiscutabil un agent al CIA şi în mod foarte probabil un agent al SIE, este deosebit de greu de stabilit măsura în care a servit mai mult unul din aceste servicii secrete decît celălalt. Cred că agenţii dubli ajung să nu mai ştie nici ei cu certitudine cui îi sînt cu adevărat leali. Mai ales dacă li-se întîmplă să fie dezgustaţi de trădările propriului lor stat – o ipoteză de care cititorul este îndemnat să ţină cont după ce a citit ultima carte a lui Larry Watts. Să nu uităm că de Chastelaine[2] a părăsit definitiv Anglia în semn de dezgust după ce a aflat că România a fost total abandonată Rusiei prin acordul încheiat la Teheran în Decembrie 1943 între Marea Britanie, SUA şi URSS[3]. Uneori şi spionii au o conştiinţă care le orientează solidarităţile prin raportarea la morala fundamentală atunci cînd principiile acesteia sînt incompatibile cu normele moralei patriotice!
Ion Varlam
[1] Disidenţă şi nu dizidenţă, cum spun şi scriu semi-docţii. Disidenţă comunistă şi nu anti-comunistă cum greşit se spune şi se scrie de obicei în România. Spre deosebire de opozanţi şi de rezistenţi, disidenţii nu sunt potrivnici comunismului, nici ca ideologie, nici ca metodologie politică. Dezacordul lor cu puterea este strict limitat la devierile acesteia, pe care le circumscriu la incompetenţa şi corupţia deţinătorilor ei (Cf. Manifestul disidenţilor comunişti din România, publicat de Vlad Georgescu la editura Jon Dumitru, Muenchen 1982).
[2] Agent britanic paraşutat în România pentru a înlesni comunicarea dintre cei care pregăteau “ieşirea separată” a României din răsboi şi Comandamentul Forţelor Britanice din Egipt. Imediat arestat, a fost deţinut în localul Inspectoratului General al Jandarmeriei spre a se ascunde germanilor prezenţa lui la Bucureşti. Din arest, cu concursul tehnic al oamenilor de încredere ai lui Antonescu, a putut asigura această legătură cifrată (Cf. Ivor Porter, “Operation Autonomous”, Chatto & Windus, Londra 1989).
[3] La Teheran, în Decembrie 1943, Stalin a împărţit lumea cu Roosevelt, Churchill find sistematic împiedicat să ajungă la timp pentru a lua parte la discuţii. Roosevelt şi Stalin locuiau în acelaşi imobil din zona de ocupaţie sovietică a oraşului, primul ministru englez în cea britanică şi trecerea dintr-o zonă într-alta dura, în fiecare zi, mai mult de trei ore. Atât de cunoscuta poveste a procentajelor din Octombrie 1944, nu-i este defavorabilă lui Churchill cum pretind istoricii „neiniţiaţi”. Democratul englez nu i-a cedat nimic bolşevicului; dimpotrivă, a încercat să ia cât mai mult înapoi din ceea ce Roosevelt îi abandonase lui Stalin la Teheran. Prima telegramă trimisă de Barbu Ştirbey de la Cairo – imediat după ce Gen. Maitland-Wilson îl informase despre semnificaţia acordului de la Teheran – avea următorul conţinut: « Inventaţi de urgenţă un partid comunist ».
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu