ATENTIE: Mierea nationala e la curu' oricarei catele politice romanesti!

Recent, cam orice pitifelnic politic, dovedit sau in plina cautare de afirmare, se afiseaza cu discursuri electorale patriotice sau nationaliste.  Ca deh, acolo-i mierea!  Dupa atata jaf, n-ar fi chiar rau sa vedem o schimbare de atitudine si sa incepem a vedea romanii pretuind idei legate de natioalism economic, patriotism etc.

Numai ca mi-e teama ca uniformitatea preocuparilor din aceste mesaje astea arata ca-s concotii de laborator.  S-au cam prins cu toti ca asa pot avea o sansa in plus, inclusiv fata de cei dela putere azi, care-s dovediti ca n-au nici macar un madular patriotic in ei.  In alte cuvinte, dar tot peromaneste, e clar ca mierea nationala e la curu' oricarei catele politice romanesti!

Da click aici ca sa vezi totul!

Dați mai departe!

Academician Augustin Buzura: Marin Sorescu a fost linșat pur și simplu!

Interviu - Ion JIANU

La edițiile precedente ale „Zilelor Marin Sorescu“, Bănia și Bulzeștiul erau invadate de academicieni, personalități, scriitori din România și din alte țări. Unul dintre aceștia, academicianul Augustin Buzura, deţinătorul premiului „Marin Sorescu“ la ediţia din 2012 a manifestărilor omagiale, distincţie oferită de academicianul Eugen Simion în numele Academiei Române și în colaborare cu Primăria Craiova, a rememorat unele momente critice din cariera lui Sorescu.

Ion Jianu: Stimate domnule academician Augustin Buzura, l-aţi cunoscut îndeaproape pe Marin Sorescu, l-aţi preţuit. Ce amintiri deosebite vă leagă de marele scriitor? Ce este, ce semnifică pentru dumneavoastră Marin Sorescu?
Augustin Buzura: Marin Sorescu este unul dintre marii scriitori români din toate timpurile, o personalitate aparte, inconfundabilă, performer în toate genurile. Am spus-o și când trăia și când niște derbedei culturali postrevoluționari nu încetau cu insultele. De altfel, am scris de nu știu câte ori că Marin Sorescu a fost linșat pur și simplu. Și, din păcate, n-a fost singurul. Astăzi, acei eroici democrați anticomuniști și nu mai știu cum nu valorează nici cât hârtiile aruncate la coș de Sorescu. Din păcate, ne aflăm tot în era ticăloșilor, pentru a utiliza o sintagmă a lui Marin Preda. După cum se vede, n-am învățat la timp istoria, astfel că repetăm o perioadă penibilă, umilitoare, a comunismului primitiv de după ultimul război. Alți Vitneri, alți Novicovi, doar agresivitatea pare mai sporită. Pe la noi, și nu numai de acum, istoria se ocupă de pigmei. Sigur, am fost de aceeași parte a baricadei, de când era singur printre poeți și până la foarte grăbita sa plecare, dar nu aș ști ce să povestesc. Eram amândoi foarte tăcuți, atenți la reacțiile celorlalți pe care le urmăream cu deosebită atenție. Am fost împreună în Israel, am străbătut acele locuri sfinte cu imensă emoție, dar cuvintele ni s-au părut prea sărace. Nimic nu putea înlocui tăcerea.

I.J.: Dacă nu greşesc, i-aţi fost lui Marin Sorescu, în câteva momente dificile din viaţa Domniei sale, un fel de confident. Oferiţi-ne câteva amănunte… Puteți să faceţi un… „Raport asupra singurătăţii“ lui Marin Sorescu?
A.B.: Nu i-am fost confident, ci, atât cât am putut fi, doar un prieten. Părerile noastre de orice fel, estetice, politice etc. le încredințam hârtiei și cărțile noastre stau mărturie că am spus adevărul atunci când era foarte greu, teribil de greu, iar după Revoluție nu am ieșit în fața patriei cu rănile sau cu faptele noastre de vitejie. Păcatele, evitabile sau inevitabile, le transformi în literatură sau le ții în tine până la sfârșitul sfârșitului. Ne-a ales sau ne-am ales o meserie foarte dificilă, solitară, în care războiul se poartă cu tine  pentru a descoperi acel nou și nespus încă de nimeni care să te scoată din rând.

Un fost președinte al Comitetului Nobel, Kjell Espmark, mi-a spus că doi români ar fi avut șansă la premiul Nobel: Nichita Stănescu și Marin Sorescu

I.J.: Aţi vorbit cu un fost preşedinte al Comitetului Nobel, iar de la dumnealui aţi aflat că, până în 1990, Nichita Stănescu şi Marin Sorescu erau în cărţi pentru premiul Nobel, iar Sorescu şi în 1992. Aţi mai vorbit despre acest subiect, dar doresc să includ în cartea de interviuri cu şi despre Marin Sorescu răspunsul dumneavoastră la această chestiune: cei doi, Nichita Stănescu şi Marin Sorescu, nu au fost deloc sprijiniţi de autorităţile din România sau pur şi simplu li s-au pus şi unele piedici? Şi, în cazul lui Sorescu, urzeli au fost, mai ales, după Revoluţie?
A.B.: Da, un fost președinte al Comitetului Nobel pentru literatură, Kjell Espmark, mi-a spus că doi români ar fi avut șansă la premiul Nobel: Nichita Stănescu și Marin Sorescu. Din păcate, moartea a fost mai grăbită. Am discutat în diverse împrejurări despre șansele literaturii române, nu a venit vorba de urzeli, de intrigi etc. Intrigile sunt doar la noi, pe Dâmbovița, unde în fiecare an se dau câteva premii Nobel! Mereu acelorași. Sorescu era prețuit atât ca om, cât și ca scriitor. Iar apoi, câți dintre intriganții și invidioșii noștri naționali ajung la distinsele personalități ale Academiei Suedeze? Și dacă, prin absurd, ar ajunge, cine i-ar băga în seamă? Nu știu dacă ați observat, în România, lumea vorbește, în ultimii zece ani, o limbă pe care nu o mai înțelege nimeni.

I.J.: Ce credeţi că nu s-a spus încă despre Marin Sorescu şi ar merita să se cunoască?
A.B.: Sunt sigur că vremea lui Sorescu va veni atunci când românii vor înțelege că au cu ce să se mândrească. Și că, în afară de procurori, curve, călugări, papagali politici și mascați, mai au multe de arătat. Chiar și în acest moment penibil al istoriei, avem mai multe cărți decât cătușe! Căci, dacă nu suntem mai buni ca alții, nu suntem cu nimic mai prejos.

Este un sezon al mitocanilor, analfabeților...

I.J.: Este Sorescu un scriitor oarecum uitat în România? Nici o piesă de teatru nu i se mai joacă de mulţi ani (nici măcar la Craiova!)…
A.B.: Nu numai Sorescu este uitat, ci întreaga cultură română, ca să nu mai vorbim de cultura universală. Este un sezon al mitocanilor și analfabeților, fără respect pentru lege, credință  și educație. Doar activiști ai diverselor partide, demagogi și nerușinați care mint cu ușurința cu care respiră. Din păcate, mulți scamatori, veleitari și minitalente joacă astăzi rolul de scriitori. Solidaritatea de breaslă, respectul pentru adevăratele valori sunt, din păcate, amintiri din vremea Răposatului de la Târgoviște. În ceea ce mă privește, cred că vremea lui Sorescu, dar și a scriitorilor adevărați, care ar avea loc de cinste în orice altă mare literatură, va veni. Secolul în care ne aflăm nu are prea mare răbdare cu proștii și impostorii.

I.J.: Sunteţi deţinătorul premiului „Marin Sorescu“ la ediţia din 2012 a Zilelor Sorescu de la Craiova, distincţie oferită de academicianul Eugen Simion în numele Academiei Române, premiul fiind acordat în colaborare cu Primăria Craiova. Ce semnificaţie are acest premiu „Sorescu“ pentru dumneavoastră?
A.B.: Este un sentiment foarte ciudat să primești un premiu care poartă numele unui prieten cu a cărui dispariție încă nu te-ai obișnuit. Sigur, mă simt foarte onorat și n-am nici o îndoială că un oraș care, spre cinstea lui, găzduiește un Festival Shakespeare, nu va face eroarea să renunțe la a-și cinsti anual scriitorul cel mai important pe care l-a dat.

I.J.: Şi dumneavoastră, ca şi Sorescu, aţi fost hărţuit politic înainte şi după 1990. Este reală informaţia că în martie 1990, în timpul evenimentelor interetnice de la Târgu Mureş, „strada“ s-a îndreptat şi înspre biroul dumneavoastră, dar aţi scăpat de posibila furie, fiind salvat de armată? Sunt chestiuni de istorie literară şi care ar trebui cunoscute…
A.B.: Povestea este mult mai complicată și se impun câteva precizări. Înainte de a mă muta la București, am locuit în Cluj, unde eram redactor șef la „Tribuna“, funcție în care am fost ales tocmai în 22 Decembrie 1989. Prin urmare, nu am avut niciodată birou în Târgu Mureș, dar în zilele pomenite am fost acolo și nu regret: am învățat cum se scrie istoria, cât adevăr și câtă minciună se ascund sub cele mai frumoase cuvinte. Pe scurt, ce s-a întâmplat? În dimineața zilei de 19 martie 1990 a apărut la redacție un ziarist englez care ne-a cerut sprijinul pentru a ajunge la Târgu Mureș unde urma să se petreacă niște evenimente importante. Am rugat un coleg, bun vorbitor de engleză, să-l însoțească, dar, spre uimirea mea, peste câteva ore s-au întors explicându-mi că nu se poate intra în oraș, că toate intrările sunt blocate. Trebuie să recunosc imediat că, dezamăgit, m-am decis să merg la Târgu Mureș, deși eram obligat să particip la o ședință a FSN în  București. Nu mi-a fost greu să intru în piața centrală și în Palatul în jurul căruia se desfășurau ostilitățile. Am avut mult noroc deoarece mă cunoșteau oamenii, milițienii și militarii care se străduiau să țină cât de cât ordinea. De acolo, am văzut cam toate câte s-au întâmplat, inclusiv sălbăticia cu care îl loveau pe Mihăilă Cofariu sau pe țăranii români pe care-i duceau la subsolul clădirii unde îi băteau până recunoșteau că fac parte din „Vatra Românească“, formație în seama căreia se puneau toate câte se întâmplau. Eram leșinat de foame și de sete, dar nu aveam cum să ies din clădire. Până la urmă, făcându-mi-se milă de englez, am riscat să ieșim, cu gândul să merg la un prieten din vecini, profesorul Asgian, să-i cer ceva mâncare, curaj care ne putea costa foarte mult. Seara târziu, după victoria ungurilor, am ajuns la un hotel, unde, ziariști de la marile agenții de presă, toți foarte buni vorbitori de maghiară, transmiteau reportajele. Deși nu mă despărțisem o clipă de omul meu de a cărui viață mă simțeam răspunzător, am fost uimit să-l aud transmițând cu totul altceva. Mi s-a părut că măcar o parte din text îl avusese scris de acasă... L-am întrebat unde a văzut așa ceva, dacă pentru un asemenea text mai avea rost să vină până la Târgu Mureș și, desigur, să ne riscăm viața, dar zâmbetul lui condescendent, impresia că mă ia de prost, m-au făcut să-l las alături de cei ce își sărbătoreau victoria cuceririi Palatului și să revin de unde plecasem, strecurându-mă cu greu prin lumea agitată, violentă (care, repet, sărbătoreau victoria). Am ajuns cu greu la biroul generalului Scrieciu, iar mai târziu noaptea, după ce ungurii au reușit să ocupe clădirea, am tras un dulap de fier în ușă și, dimineață, cam pe la 4-5, am fost eliberați de parașutiștii de la Boteni. Atunci l-am cunoscut pe viitorul general Chelaru și pe câțiva ofițeri de mare profesionalism împreună cu care i-am scos dintr-o ascunzătoare pe cei ce erau învinuiți de toate relele: conducerea „Vetrei Româneşti“, căreia i-am povestit ce s-a întâmplat în noaptea abia trecută. Către prânz au venit câțiva dintre cei ce se numeau miniștri, dar am avut certitudinea că n-au înțeles nimic, iar unii nici n-au dorit să înțeleagă. Au preluat și ei varianta maghiară… și așa a rămas până în zilele noastre. Adevărul nu s-a spus niciodată până la capăt, au câștigat cei ce au atacat primii. Cofariu a devenit un biet maghiar căzut pradă sălbăticiei românilor etc. Ar fi multe, multe de povestit, dar aș avea nevoie de foarte multe pagini. În zilele acelea am învățat mai multe decât dintr-un tratat de diversiune. Cât despre unguri, ceea ce n-au câștigat atunci prin violență au câștigat mai târziu cu ajutorul lichelelor noastre naționale.
(Fragment din volumul aflat în pregătire „Premiul Nobel trebuia să poarte un nume: Marin Sorescu“)

Da click aici ca sa vezi totul!

controland banii, controlezi globul fara ca lumea sa te injure

Da click aici ca sa vezi totul!

Adevăratul occidentalism

Celor care îndrăznim să punem la îndoială justeţea şi eficienţa politicii americane, care observăm anumite evoluţii negative la nivelul Uniunii Europene şi care se întâmplă să găsim explicaţii raţionale pentru acţiunile Rusiei, ni se aplică facil calificativul de antioccidentali. Evident, este mai la îndemână să expediezi lucrurile printr-o etichetare decât să argumentezi la obiect, explicând unde greşeşte preopinentul. Am spune că e nota specifică a „comentariului” de la noi. Numai că în cazul de faţă nu intervine exclusiv o eludare retorică a problemei, este vorba despre o mistificare de fond, întrucât suntem acuzaţi nu pentru ceea ce suntem, ci de ceva ce nu suntem. De fapt, atunci când criticăm Occidentul o facem tocmai din perspectiva valorilor sale, pe care acesta nu le mai susţine suficient sau chiar abdică de la ele.

Occidentul nu reprezintă pur şi simplu un reper geografic, nici măcar o alianţă politico-militară. Este mai ales un model cultural, o formulă de raportare la existenţă, având ca elemente definitorii exerciţiul raţiunii şi examenul critic, respectul pentru individualitatea umană, caracterul reprezentativ al puterii şi acceptarea diversităţii, pluralismul. Individul este valorizat deoarece are capacitatea să aleagă raţional între bine şi rău. Puterea reprezentativă corespunde capacităţii individului de a decide conştient în legătură cu interesele sale. Pluralismul apare ca efect practic al exercitării liberului arbitru de către indivizii cu interese multiple, şi totodată ca o garanţie a prezervării libertăţii împotriva conformismului opiniei publice, despre care avertiza cu perspicacitate Alexis de Tocqueville.

Dacă dezavuăm exclusivismul intelectual neoconservator sau constrângerile „corectitudinii politice” nu o facem pentru a le opune gândirea totalitară a unei oarecare „societăţi închise”, ci spiritul critic, îndoiala metodică şi discuţia mereu deschisă. Nici o opinie nu poate fi ipostaziată ca adevăr absolut, ce exclude legitimitatea sau dreptul la exprimare al altor puncte de vedere, în maniera califului Omar în faţa Bibliotecii din Alexandria. Nu trebuie să înlocuim idolii marxism-leninismului cu aceia ai vulgatei hayekiano-friedmaniene. Cu atât mai puţin dacă e vorba despre fantoşe mediatice precum Gabriel Liiceanu, care cerea la un moment dat să nu mai apară la televizor criticii intervenţiei nord-atlantice din Iugoslavia, sau mai celebrul Bernard-Henri Lévy – cenzorul de serviciu al conformităţii mainstream şi histrion improvizat de butaforie, care se fotografiază în Franţa pretinzând că se află în Kievul cuprins de febra Maidan-ului.

Atunci când respingem capitalismul multinaţionalelor, demantelarea statului social în Europa, intruziunile distructive ale Fondului Monetar Internaţional sau consumerismul, nu o facem deoarce ne încercă nostalgii colectiviste moştenite de prin stepele asiatice. Apreciem însă că supramunca actuală, extinsă inclusiv la nivelul „gulerelor albe” din corporaţii, contravine tocmai afirmării individului uman, diferit de animal prin aceea că accede la cultură şi loisir. Supramunca nu-i mai lasă timp pentru aşa ceva, îl transformă în vită utilă, iar consumerismul îl reduce la condiţia de rumegător al bunurilor de prestigiu, care înlocuieşte reflecţia proprie asupra necesarului cu mesajul publicitar. Ce găsiţi atât de occidental, sub aspectul precizării de sine a personalităţii, în atitudinea turiştilor care pozează la Cannes maşinile de lux ale şeicilor, mărturisindu-şi astfel admiraţia pentru un mod de viaţă străin, în care autoritatea holistă şi nu omul constituie măsura lucrurilor?

Faptul că nu credem în semnificaţia democratică a intervenţiilor militare occidentale din Afghanistan, Irak sau Libia nu înseamnă că susţinem fundamentalismul islamic sau dictaturile sultaniste. Considerăm că exercitarea arbitrară a „dreptului de ingerinţă” serveşte în realitate unor interese economice, că provoacă mai multe victime decât regimurile pe care le înlocuieşte şi, cel mai important aspect, că infirmă însuşi caracterul reprezentativ al puterii, care presupune acordul populaţiei faţă de sistemul de guvernare. Reprezentativitatea nu se traduce obligatoriu în termeni democratici. Oricât de nedemocratică, puterea talibanilor era mai reprezentativă, adică mai în acord cu opţiunile afghanilor, decât conducerea aservită americanilor a lui Hamid Karzai. Sprijinul popular pe care-l primeşte mişcarea de rezistenţă confirmă acest fapt. Intervenţiile externe nu sunt excluse, însă numai în situaţii limită cum ar fi masacrarea populaţiei paşnice, şi numai în cadrul legalităţii internaţionale.

Există comunităţi cărora democraţia parlamentară nu le spune mare lucru, deoarece nu valorizează individul şi reprezentarea politică a voinţei lui; comunităţi retractile faţă de modul de viaţă occidental, pe care şi-l asumă eventual numai în componenta sa ştiinţifico-tehnică, pentru a se înarma sau a rezista în competiţia economică mondială. Este de pildă cazul Chinei, în parte al Rusiei şi al Turciei, ca să nu mai amintim de ţări musulmane precum Iranul şi Irakul, în care solidarităţile familial-confesionale şi paternalismul prevalează în raport cu individul şi formula instituţională deliberativă. Nu agreem nici statutul femeii potrivit legii islamice, nici obişnuinţa muncii cvasiservile din Asia de sud-est, cu atât mai puţin iconoclasmul talibanilor îndreptat asupra statuilor lui Buddha. Credem totuşi că introducerea prin forţă a modului de viaţă occidental echivalează cu încălcarea pluralismului. Acceptarea diversităţii nu este uşoară, ea implică autolimitarea, coexistenţa tensionată cu tradiţii de neînţeles ori de-a dreptul revoltătoare pentru mintea occidentală, însă fireşti în alte culturi. În reciprocitate, emigranţii care aleg să trăiască în Occident sunt datori să respecte regulile de aici, fără să-şi impună invaziv normele comportamentale din zonele de provenienţă.

Jihadiştii intoleranţi care atacă Occidentul procedează consecvenţi cu ei înşişi, dar occidentalii exclusivişti şi care pretind uniformizarea lumii după chipul lor îşi contrazic propriile valori şi identitatea. Îndrăznim să afirmăm, aşadar, că abia prin demersul critic pe care-l practicăm ne manifestăm ca occidentalişti autentici, nu susţinând stupid sau interesat negarea de sine a unei civilizaţii, doar pentru că impulsul nihilist vine din vest.

- Sursa: argumentesifapte.ro/...

Alexandru Mamina, licenţiat al Facultăţii de Istorie – Universitatea Bucureşti, Doctor în istorie al Institutului de Istorie „Nicolae Iorga”. A publicat: "Societate, instituţii, reprezentări sociale – studii de istoria mentalităţilor şi a imaginarului", Editura Enciclopedică, 1998, "Manual de istorie pentru clasa a VII-a" (coautor), Corint, 1999, "Caietul elevului pentru clasa a VII-a" (coautor), Corint, 2000, "Manual de istorie universală pentru clasa a XI-a" (coautor), Prut Internaţional, 2001, "Dimensiunea religioasă a gândirii contrarevoluţionare franceze", Corint, 2002, "Structurile intelectuale ale romantismului revoluţionar şi contrarevoluţionar. Cazurile istoricilor francezi, germani, români", Cetatea de Scaun, 2007, "Paradigme revoluţionare în secolul al XIX-lea (tipuri europene şi manifestări româneşti)", Editura Academiei, 2008, "Social-democraţie şi cultură. De la marxism la postmarxism", Cetatea de Scaun, 2010. "Redefinirea identitatii. Pentru o social-democratie critica", Cetatea de Scaun, 2010. "Marxismul occidental si marxismul oriental (ideile, societatea, cultura)", Cetatea de Scaun, 2011.

Da click aici ca sa vezi totul!

Why the Ukraine Crisis Is the West’s FaultThe Liberal Delusions That Provoked Putin

John J. Mearsheimer

According to the prevailing wisdom in the West, the Ukraine crisis can be blamed almost entirely on Russian aggression. Russian President Vladimir Putin, the argument goes, annexed Crimea out of a long-standing desire to resuscitate the Soviet empire, and he may eventually go after the rest of Ukraine, as well as other countries in eastern Europe. In this view, the ouster of Ukrainian President Viktor Yanukovych in February 2014 merely provided a pretext for Putin’s decision to order Russian forces to seize part of Ukraine.

But this account is wrong: the United States and its European allies share most of the responsibility for the crisis. The taproot of the trouble is NATO enlargement, the central element of a larger strategy to move Ukraine out of Russia’s orbit and integrate it into the West. At the same time, the EU’s expansion eastward and the West’s backing of the pro-democracy movement in Ukraine -- beginning with the Orange Revolution in 2004 -- were critical elements, too. Since the mid-1990s, Russian leaders have adamantly opposed NATO enlargement, and in recent years, they have made it clear that they would not stand by while their strategically important neighbor turned into a Western bastion. For Putin, the illegal overthrow of Ukraine’s democratically elected and pro-Russian president -- which he rightly labeled a “coup” -- was the final straw. He responded by taking Crimea, a peninsula he feared would host a NATO naval base, and working to destabilize Ukraine until it abandoned its efforts to join the West. 

Putin’s pushback should have come as no surprise. After all, the West had been moving into Russia’s backyard and threatening its core strategic interests, a point Putin made emphatically and repeatedly. Elites in the United States and Europe have been blindsided by events only because they subscribe to a flawed view of international politics. They tend to believe that the logic of realism holds little relevance in the twenty-first century and that Europe can be kept whole and free on the basis of such liberal principles as the rule of law, economic interdependence, and democracy.

But this grand scheme went awry in Ukraine. The crisis there shows that realpolitik remains relevant -- and states that ignore it do so at their own peril. U.S. and European leaders blundered in attempting to turn Ukraine into a Western stronghold on Russia’s border. Now that the consequences have been laid bare, it would be an even greater mistake to continue this misbegotten policy.


U.S. and European leaders blundered in attempting to turn Ukraine into a Western stronghold on Russia’s border.

THE WESTERN AFFRONT

As the Cold War came to a close, Soviet leaders preferred that U.S. forces remain in Europe and NATO stay intact, an arrangement they thought would keep a reunified Germany pacified. But they and their Russian successors did not want NATO to grow any larger and assumed that Western diplomats understood their concerns. The Clinton administration evidently thought otherwise, and in the mid-1990s, it began pushing for NATO to expand.

The first round of enlargement took place in 1999 and brought in the Czech Republic, Hungary, and Poland. The second occurred in 2004; it included Bulgaria, Estonia, Latvia, Lithuania, Romania, Slovakia, and Slovenia. Moscow complained bitterly from the start. During NATO’s 1995 bombing campaign against the Bosnian Serbs, for example, Russian President Boris Yeltsin said, “This is the first sign of what could happen when NATO comes right up to the Russian Federation’s borders. ... The flame of war could burst out across the whole of Europe.” But the Russians were too weak at the time to derail NATO’s eastward movement -- which, at any rate, did not look so threatening, since none of the new members shared a border with Russia, save for the tiny Baltic countries.

Then NATO began looking further east. At its April 2008 summit in Bucharest, the alliance considered admitting Georgia and Ukraine. The George W. Bush administration supported doing so, but France and Germany opposed the move for fear that it would unduly antagonize Russia. In the end, NATO’s members reached a compromise: the alliance did not begin the formal process leading to membership, but it issued a statement endorsing the aspirations of Georgia and Ukraine and boldly declaring, “These countries will become members of NATO.” 

Moscow, however, did not see the outcome as much of a compromise. Alexander Grushko, then Russia’s deputy foreign minister, said, “Georgia’s and Ukraine’s membership in the alliance is a huge strategic mistake which would have most serious consequences for pan-European security.” Putin maintained that admitting those two countries to NATO would represent a “direct threat” to Russia. One Russian newspaper reported that Putin, while speaking with Bush, “very transparently hinted that if Ukraine was accepted into NATO, it would cease to exist.”

Russia’s invasion of Georgia in August 2008 should have dispelled any remaining doubts about Putin’s determination to prevent Georgia and Ukraine from joining NATO. Georgian President Mikheil Saakashvili, who was deeply committed to bringing his country into NATO, had decided in the summer of 2008 to reincorporate two separatist regions, Abkhazia and South Ossetia. But Putin sought to keep Georgia weak and divided -- and out of NATO. After fighting broke out between the Georgian government and South Ossetian separatists, Russian forces took control of Abkhazia and South Ossetia. Moscow had made its point. Yet despite this clear warning, NATO never publicly abandoned its goal of bringing Georgia and Ukraine into the alliance. And NATO expansion continued marching forward, with Albania and Croatia becoming members in 2009.

The EU, too, has been marching eastward. In May 2008, it unveiled its Eastern Partnership initiative, a program to foster prosperity in such countries as Ukraine and integrate them into the EU economy. Not surprisingly, Russian leaders view the plan as hostile to their country’s interests. This past February, before Yanukovych was forced from office, Russian Foreign Minister Sergey Lavrov accused the EU of trying to create a “sphere of influence” in eastern Europe. In the eyes of Russian leaders, EU expansion is a stalking horse for NATO expansion. 

The West’s final tool for peeling Kiev away from Moscow has been its efforts to spread Western values and promote democracy in Ukraine and other post-Soviet states, a plan that often entails funding pro-Western individuals and organizations. Victoria Nuland, the U.S. assistant secretary of state for European and Eurasian affairs, estimated in December 2013 that the United States had invested more than $5 billion since 1991 to help Ukraine achieve “the future it deserves.” As part of that effort, the U.S. government has bankrolled the National Endowment for Democracy. The nonprofit foundation has funded more than 60 projects aimed at promoting civil society in Ukraine, and the NED’s president, Carl Gershman, has called that country “the biggest prize.” After Yanukovych won Ukraine’s presidential election in February 2010, the NED decided he was undermining its goals, and so it stepped up its efforts to support the opposition and strengthen the country’s democratic institutions.

When Russian leaders look at Western social engineering in Ukraine, they worry that their country might be next. And such fears are hardly groundless. In September 2013, Gershman wrote in The Washington Post, “Ukraine’s choice to join Europe will accelerate the demise of the ideology of Russian imperialism that Putin represents.” He added: “Russians, too, face a choice, and Putin may find himself on the losing end not just in the near abroad but within Russia itself.”

CREATING A CRISIS


Imagine the American outrage if China built an impressive military alliance and tried to include Canada and Mexico.

The West’s triple package of policies -- NATO enlargement, EU expansion, and democracy promotion -- added fuel to a fire waiting to ignite. The spark came in November 2013, when Yanukovych rejected a major economic deal he had been negotiating with the EU and decided to accept a $15 billion Russian counteroffer instead. That decision gave rise to antigovernment demonstrations that escalated over the following three months and that by mid-February had led to the deaths of some one hundred protesters. Western emissaries hurriedly flew to Kiev to resolve the crisis. On February 21, the government and the opposition struck a deal that allowed Yanukovych to stay in power until new elections were held. But it immediately fell apart, and Yanukovych fled to Russia the next day. The new government in Kiev was pro-Western and anti-Russian to the core, and it contained four high-ranking members who could legitimately be labeled neofascists. 

Although the full extent of U.S. involvement has not yet come to light, it is clear that Washington backed the coup. Nuland and Republican Senator John McCain participated in antigovernment demonstrations, and Geoffrey Pyatt, the U.S. ambassador to Ukraine, proclaimed after Yanukovych’s toppling that it was “a day for the history books.” As a leaked telephone recording revealed, Nuland had advocated regime change and wanted the Ukrainian politician Arseniy Yatsenyuk to become prime minister in the new government, which he did. No wonder Russians of all persuasions think the West played a role in Yanukovych’s ouster.

For Putin, the time to act against Ukraine and the West had arrived. Shortly after February 22, he ordered Russian forces to take Crimea from Ukraine, and soon after that, he incorporated it into Russia. The task proved relatively easy, thanks to the thousands of Russian troops already stationed at a naval base in the Crimean port of Sevastopol. Crimea also made for an easy target since ethnic Russians compose roughly 60 percent of its population. Most of them wanted out of Ukraine. 

Next, Putin put massive pressure on the new government in Kiev to discourage it from siding with the West against Moscow, making it clear that he would wreck Ukraine as a functioning state before he would allow it to become a Western stronghold on Russia’s doorstep. Toward that end, he has provided advisers, arms, and diplomatic support to the Russian separatists in eastern Ukraine, who are pushing the country toward civil war. He has massed a large army on the Ukrainian border, threatening to invade if the government cracks down on the rebels. And he has sharply raised the price of the natural gas Russia sells to Ukraine and demanded payment for past exports. Putin is playing hardball.

THE DIAGNOSIS

Putin’s actions should be easy to comprehend. A huge expanse of flat land that Napoleonic France, imperial Germany, and Nazi Germany all crossed to strike at Russia itself, Ukraine serves as a buffer state of enormous strategic importance to Russia. No Russian leader would tolerate a military alliance that was Moscow’s mortal enemy until recently moving into Ukraine. Nor would any Russian leader stand idly by while the West helped install a government there that was determined to integrate Ukraine into the West. 

Washington may not like Moscow’s position, but it should understand the logic behind it. This is Geopolitics 101: great powers are always sensitive to potential threats near their home territory. After all, the United States does not tolerate distant great powers deploying military forces anywhere in the Western Hemisphere, much less on its borders. Imagine the outrage in Washington if China built an impressive military alliance and tried to include Canada and Mexico in it. Logic aside, Russian leaders have told their Western counterparts on many occasions that they consider NATO expansion into Georgia and Ukraine unacceptable, along with any effort to turn those countries against Russia -- a message that the 2008 Russian-Georgian war also made crystal clear.

Officials from the United States and its European allies contend that they tried hard to assuage Russian fears and that Moscow should understand that NATO has no designs on Russia. In addition to continually denying that its expansion was aimed at containing Russia, the alliance has never permanently deployed military forces in its new member states. In 2002, it even created a body called the NATO-Russia Council in an effort to foster cooperation. To further mollify Russia, the United States announced in 2009 that it would deploy its new missile defense system on warships in European waters, at least initially, rather than on Czech or Polish territory. But none of these measures worked; the Russians remained steadfastly opposed to NATO enlargement, especially into Georgia and Ukraine. And it is the Russians, not the West, who ultimately get to decide what counts as a threat to them.

To understand why the West, especially the United States, failed to understand that its Ukraine policy was laying the groundwork for a major clash with Russia, one must go back to the mid-1990s, when the Clinton administration began advocating NATO expansion. Pundits advanced a variety of arguments for and against enlargement, but there was no consensus on what to do. Most eastern European émigrés in the United States and their relatives, for example, strongly supported expansion, because they wanted NATO to protect such countries as Hungary and Poland. A few realists also favored the policy because they thought Russia still needed to be contained. 

But most realists opposed expansion, in the belief that a declining great power with an aging population and a one-dimensional economy did not in fact need to be contained. And they feared that enlargement would only give Moscow an incentive to cause trouble in eastern Europe. The U.S. diplomat George Kennan articulated this perspective in a 1998 interview, shortly after the U.S. Senate approved the first round of NATO expansion. “I think the Russians will gradually react quite adversely and it will affect their policies,” he said. “I think it is a tragic mistake. There was no reason for this whatsoever. No one was threatening anyone else.”


The United States and its allies should abandon their plan to westernize Ukraine and instead aim to make it a neutral buffer.

Most liberals, on the other hand, favored enlargement, including many key members of the Clinton administration. They believed that the end of the Cold War had fundamentally transformed international politics and that a new, postnational order had replaced the realist logic that used to govern Europe. The United States was not only the “indispensable nation,” as Secretary of State Madeleine Albright put it; it was also a benign hegemon and thus unlikely to be viewed as a threat in Moscow. The aim, in essence, was to make the entire continent look like western Europe.

And so the United States and its allies sought to promote democracy in the countries of eastern Europe, increase economic interdependence among them, and embed them in international institutions. Having won the debate in the United States, liberals had little difficulty convincing their European allies to support NATO enlargement. After all, given the EU’s past achievements, Europeans were even more wedded than Americans to the idea that geopolitics no longer mattered and that an all-inclusive liberal order could maintain peace in Europe. 

So thoroughly did liberals come to dominate the discourse about European security during the first decade of this century that even as the alliance adopted an open-door policy of growth, NATO expansion faced little realist opposition. The liberal worldview is now accepted dogma among U.S. officials. In March, for example, President Barack Obama delivered a speech about Ukraine in which he talked repeatedly about “the ideals” that motivate Western policy and how those ideals “have often been threatened by an older, more traditional view of power.” Secretary of State John Kerry’s response to the Crimea crisis reflected this same perspective: “You just don’t in the twenty-first century behave in nineteenth-century fashion by invading another country on completely trumped-up pretext.”

In essence, the two sides have been operating with different playbooks: Putin and his compatriots have been thinking and acting according to realist dictates, whereas their Western counterparts have been adhering to liberal ideas about international politics. The result is that the United States and its allies unknowingly provoked a major crisis over Ukraine. 

BLAME GAME

In that same 1998 interview, Kennan predicted that NATO expansion would provoke a crisis, after which the proponents of expansion would “say that we always told you that is how the Russians are.” As if on cue, most Western officials have portrayed Putin as the real culprit in the Ukraine predicament. In March, according to The New York Times, German Chancellor Angela Merkel implied that Putin was irrational, telling Obama that he was “in another world.” Although Putin no doubt has autocratic tendencies, no evidence supports the charge that he is mentally unbalanced. On the contrary: he is a first-class strategist who should be feared and respected by anyone challenging him on foreign policy. 

Other analysts allege, more plausibly, that Putin regrets the demise of the Soviet Union and is determined to reverse it by expanding Russia’s borders. According to this interpretation, Putin, having taken Crimea, is now testing the waters to see if the time is right to conquer Ukraine, or at least its eastern part, and he will eventually behave aggressively toward other countries in Russia’s neighborhood. For some in this camp, Putin represents a modern-day Adolf Hitler, and striking any kind of deal with him would repeat the mistake of Munich. Thus, NATO must admit Georgia and Ukraine to contain Russia before it dominates its neighbors and threatens western Europe. 

This argument falls apart on close inspection. If Putin were committed to creating a greater Russia, signs of his intentions would almost certainly have arisen before February 22. But there is virtually no evidence that he was bent on taking Crimea, much less any other territory in Ukraine, before that date. Even Western leaders who supported NATO expansion were not doing so out of a fear that Russia was about to use military force. Putin’s actions in Crimea took them by complete surprise and appear to have been a spontaneous reaction to Yanukovych’s ouster. Right afterward, even Putin said he opposed Crimean secession, before quickly changing his mind. 

Besides, even if it wanted to, Russia lacks the capability to easily conquer and annex eastern Ukraine, much less the entire country. Roughly 15 million people -- one-third of Ukraine’s population -- live between the Dnieper River, which bisects the country, and the Russian border. An overwhelming majority of those people want to remain part of Ukraine and would surely resist a Russian occupation. Furthermore, Russia’s mediocre army, which shows few signs of turning into a modern Wehrmacht, would have little chance of pacifying all of Ukraine. Moscow is also poorly positioned to pay for a costly occupation; its weak economy would suffer even more in the face of the resulting sanctions.



But even if Russia did boast a powerful military machine and an impressive economy, it would still probably prove unable to successfully occupy Ukraine. One need only consider the Soviet and U.S. experiences in Afghanistan, the U.S. experiences in Vietnam and Iraq, and the Russian experience in Chechnya to be reminded that military occupations usually end badly. Putin surely understands that trying to subdue Ukraine would be like swallowing a porcupine. His response to events there has been defensive, not offensive.

A WAY OUT

Given that most Western leaders continue to deny that Putin’s behavior might be motivated by legitimate security concerns, it is unsurprising that they have tried to modify it by doubling down on their existing policies and have punished Russia to deter further aggression. Although Kerry has maintained that “all options are on the table,” neither the United States nor its NATO allies are prepared to use force to defend Ukraine. The West is relying instead on economic sanctions to coerce Russia into ending its support for the insurrection in eastern Ukraine. In July, the United States and the EU put in place their third round of limited sanctions, targeting mainly high-level individuals closely tied to the Russian government and some high-profile banks, energy companies, and defense firms. They also threatened to unleash another, tougher round of sanctions, aimed at whole sectors of the Russian economy. 

Such measures will have little effect. Harsh sanctions are likely off the table anyway; western European countries, especially Germany, have resisted imposing them for fear that Russia might retaliate and cause serious economic damage within the EU. But even if the United States could convince its allies to enact tough measures, Putin would probably not alter his decision-making. History shows that countries will absorb enormous amounts of punishment in order to protect their core strategic interests. There is no reason to think Russia represents an exception to this rule.

Western leaders have also clung to the provocative policies that precipitated the crisis in the first place. In April, U.S. Vice President Joseph Biden met with Ukrainian legislators and told them, “This is a second opportunity to make good on the original promise made by the Orange Revolution.” John Brennan, the director of the CIA, did not help things when, that same month, he visited Kiev on a trip the White House said was aimed at improving security cooperation with the Ukrainian government.

The EU, meanwhile, has continued to push its Eastern Partnership. In March, José Manuel Barroso, the president of the European Commission, summarized EU thinking on Ukraine, saying, “We have a debt, a duty of solidarity with that country, and we will work to have them as close as possible to us.” And sure enough, on June 27, the EU and Ukraine signed the economic agreement that Yanukovych had fatefully rejected seven months earlier. Also in June, at a meeting of NATO members’ foreign ministers, it was agreed that the alliance would remain open to new members, although the foreign ministers refrained from mentioning Ukraine by name. “No third country has a veto over NATO enlargement,” announced Anders Fogh Rasmussen, NATO’s secretary-general. The foreign ministers also agreed to support various measures to improve Ukraine’s military capabilities in such areas as command and control, logistics, and cyberdefense. Russian leaders have naturally recoiled at these actions; the West’s response to the crisis will only make a bad situation worse. 

There is a solution to the crisis in Ukraine, however -- although it would require the West to think about the country in a fundamentally new way. The United States and its allies should abandon their plan to westernize Ukraine and instead aim to make it a neutral buffer between NATO and Russia, akin to Austria’s position during the Cold War. Western leaders should acknowledge that Ukraine matters so much to Putin that they cannot support an anti-Russian regime there. This would not mean that a future Ukrainian government would have to be pro-Russian or anti-NATO. On the contrary, the goal should be a sovereign Ukraine that falls in neither the Russian nor the Western camp.

To achieve this end, the United States and its allies should publicly rule out NATO’s expansion into both Georgia and Ukraine. The West should also help fashion an economic rescue plan for Ukraine funded jointly by the EU, the International Monetary Fund, Russia, and the United States -- a proposal that Moscow should welcome, given its interest in having a prosperous and stable Ukraine on its western flank. And the West should considerably limit its social-engineering efforts inside Ukraine. It is time to put an end to Western support for another Orange Revolution. Nevertheless, U.S. and European leaders should encourage Ukraine to respect minority rights, especially the language rights of its Russian speakers. 

Some may argue that changing policy toward Ukraine at this late date would seriously damage U.S. credibility around the world. There would undoubtedly be certain costs, but the costs of continuing a misguided strategy would be much greater. Furthermore, other countries are likely to respect a state that learns from its mistakes and ultimately devises a policy that deals effectively with the problem at hand. That option is clearly open to the United States.

One also hears the claim that Ukraine has the right to determine whom it wants to ally with and the Russians have no right to prevent Kiev from joining the West. This is a dangerous way for Ukraine to think about its foreign policy choices. The sad truth is that might often makes right when great-power politics are at play. Abstract rights such as self-determination are largely meaningless when powerful states get into brawls with weaker states. Did Cuba have the right to form a military alliance with the Soviet Union during the Cold War? The United States certainly did not think so, and the Russians think the same way about Ukraine joining the West. It is in Ukraine’s interest to understand these facts of life and tread carefully when dealing with its more powerful neighbor.

Even if one rejects this analysis, however, and believes that Ukraine has the right to petition to join the EU and NATO, the fact remains that the United States and its European allies have the right to reject these requests. There is no reason that the West has to accommodate Ukraine if it is bent on pursuing a wrong-headed foreign policy, especially if its defense is not a vital interest. Indulging the dreams of some Ukrainians is not worth the animosity and strife it will cause, especially for the Ukrainian people. 

Of course, some analysts might concede that NATO handled relations with Ukraine poorly and yet still maintain that Russia constitutes an enemy that will only grow more formidable over time -- and that the West therefore has no choice but to continue its present policy. But this viewpoint is badly mistaken. Russia is a declining power, and it will only get weaker with time. Even if Russia were a rising power, moreover, it would still make no sense to incorporate Ukraine into NATO. The reason is simple: the United States and its European allies do not consider Ukraine to be a core strategic interest, as their unwillingness to use military force to come to its aid has proved. It would therefore be the height of folly to create a new NATO member that the other members have no intention of defending. NATO has expanded in the past because liberals assumed the alliance would never have to honor its new security guarantees, but Russia’s recent power play shows that granting Ukraine NATO membership could put Russia and the West on a collision course.

Sticking with the current policy would also complicate Western relations with Moscow on other issues. The United States needs Russia’s assistance to withdraw U.S. equipment from Afghanistan through Russian territory, reach a nuclear agreement with Iran, and stabilize the situation in Syria. In fact, Moscow has helped Washington on all three of these issues in the past; in the summer of 2013, it was Putin who pulled Obama’s chestnuts out of the fire by forging the deal under which Syria agreed to relinquish its chemical weapons, thereby avoiding the U.S. military strike that Obama had threatened. The United States will also someday need Russia’s help containing a rising China. Current U.S. policy, however, is only driving Moscow and Beijing closer together. 

The United States and its European allies now face a choice on Ukraine. They can continue their current policy, which will exacerbate hostilities with Russia and devastate Ukraine in the process -- a scenario in which everyone would come out a loser. Or they can switch gears and work to create a prosperous but neutral Ukraine, one that does not threaten Russia and allows the West to repair its relations with Moscow. With that approach, all sides would win.

Da click aici ca sa vezi totul!

Sa ne radem cu si de “expertii societatii civile” din Romania

“În România prețul gazului este ținut artificial scăzut fiindcă ar trebui să fie la paritatea celui din import. Dacă piața ar fi liberalizată, posibil prețul ar scădea. Până la sfârșitul anului, piața ar trebui să fie liberalizată pentru utilizatorii non-casnici, iar până în 2018 să se liberalizeze și pentru consumatorii casnici. În prezent, în depozitele din Europa există o cantitate mare de gaze fiindcă am avut o iarnă blândă. De aceea, în acest moment, prețul este scăzut”, arată Otilia Nuțu, expert în energie, Expert Forum.

http://www.romanialibera.ro/economie/companii/care-este-pretul-corect–al-gazului-din-romania–346037#ArticleComments

Mai este ceva de comentat ?
Pesemne ca “experta” sufera din cauza ca a luat masterul în Politici Publice la Universitatea Central Europeană. Central European University din Budapesta. Si ca acu’ gandeste prea mult in ungureste – stiti voi limba aia in care “biped” nu inseamna “kétlábú” (google translate) ci un soi de handicapat!!!
Ce ma ingrijoreaza este ca ar fi si “expert” consultant al Băncii Mondiale!!!

Da ma rog explicabil daca ne uitam und elucreaza : “analist de politici” la Candole Partener : Based out of Prague and Bucharest, Candole provides policy, market and transaction analysis to firms operating and investing in central and southeast Europe. Ma rog cehii ne cam parlesc …si Candole se pare ca e interesat de “regnerabile” unde CEZ are interese mari in .. Romania!!! Ca cum zic ei insiis Candole clients are typically investing or operating in highly regulated markets vulnerable to political interference and rapid regulatory change. We do not assume official pronouncements to be either valid or accurate. Nor do we presume that formal institutions and procedures have great value in explaining how decisions are taken Adica pe slau ei fac lobby! Coruptie legalizata adicatelea… (http://registruldelobby.ro/en/members.htmlf)
Clar? Gagica vorbeste ca o lobbysta adica bagi fisa si tonomatu canta ce doresti!!

Da oare cum gandeste ea dpv economic (ca e si absolventa de ASE)
Transelectrica este obligata sa asigure dispecerizarea cu prioritate a energiei electrice produse de termocentrale. Practic, prin aceasta hotarare, producatorii de energie mai putin rentabili vor avea prioritate in fata altora mai profitabili.
http://economie.hotnews.ro/stiri-energie-14619986-interviu-video-otilia-nutu-expert-forum-despre-efectele-privind-favorizarea-termocentralelor-factura-consumatorul-casnic-mai-mare-5-8.htm

Intrebare : ce s-ar intampla daca am inchide nerentabilele termocentrale? Uf. Simplu : intr-o f proasta zi ne-am duce Dracului!! Fiindca hidrocentaralele nu ar putea livra (nexam apa in lac neaxam electricitate!!) . Fiindca “regenerabilele” eoliene si solare sunt cam cu cantec . Mare si costisitor!! Adica suntem siliti sa “tinem” nu mai stiu ce termocenmtrala in “asteptare” ca daca vantu din Dobrogea sta 45 de minute hales bules ales!!
De altfle exista si ceva numit renta diferentiata (adica in junele dome4nii cam extrem de necesare pretul este dat de ala care produce cel mai scump .. ca sa fie pe piata!!)

Si nimeni nu zice ca CEZ primeste dragul de el subventii. Cum ca care CEZ ? Asta : České Energetické Závody adica Centralele electrice cehe si este o companie cehă multinațională de stat cu sediul la Praga care produce, distribuie și comercializează energie electrică în mai multe țări din centrul și sud-estul Europei!! Adica subventii romanesti pentru statul ceh!!
Grupul CEZ este prezent pe piaţa românească încă din anul 2005, odată cu preluarea companiei de distribuţie Electrica Oltenia SA. Afacerile Grupului CEZ în România sunt reprezentate de cele 8 companii – CEZ Distribuţie, CEZ România, CEZ Vânzare, CEZ Trade, Tomis Team, MW Invest, Ovidiu Development şi TMK Hydroenergy Power. 
http://www.economica.net/profitul-cez-a-scazut-cu-32prc-afectat-de-reducerea-subventiilor-pentru-energiile-regenerabile-in-romania_85856.html#ixzz3ABhOE9yl

Uite d’aia nu de Voiculescu tragem pisicu de coada!!!

Ghita Bizonu'

Moonrise Over A Green Field © Glyn DaviesOne of the reasons I've not been on flickr much lately is because of my involvement in two environmental campaigns, one of which is particularly pertinent to not just landscape photographers but anyone and everyone in this country who values our beautiful countryside both aesthetically and practically. The above image gives a not so subtle hint as to what I'm referring to. It's not my image but has been very kindly approved for use on this post by Glyn Davies, a professional landscape photographer who has a gallery in Menai on the isle of Anglesey, North Wales, and who is himself involved in campaigning against the proliferation of wind farms there. I've asked to use it because it graphically illustrates the impact of wind turbines on our landscape…and before anyone gets on their high horse to condemn me for arguing against wind turbines for spoiling my chance of taking 'pretty pictures', do me the courtesy of reading further.

I'm a member of Greenpeace, the National Trust, The Woodland Trust, RSPB, British Mountaineering Council, WWF, Ramblers Association, The Snowdonia Society and smaller but no less important groups. I spend upwards of £250-300 a year in membership fees and donations and do volunteer work whenever I can. I mention all this not to brag, not to be self-righteous or show what a good little 'green' tree-hugger I am but to establish that the welfare of our natural environment, its denizens and the future of human society is very much close to my heart, and that what follows isn't some rant from an anti-green, oil abusing, city dweller or a short-sighted, selfish nimby-ist whose only concern is his own backyard. Until recently I was pro wind power, like everyone else I assumed that the 'green' lobby were playing from a straight deck, that scientific experts and our supposedly 'greenest' government ever were reporting to us the facts about wind power, but something didn't quite add up in the information I was being given, so I decided to do my own objective research and what I found out horrified me. Below are just some of the facts, as opposed to the energy companies/government spin and propaganda, that I discovered;

Financial: 1 billion pounds of public money is spent each year by the government subsidising wind power. Foreign firms currently reap £500 million a year in UK subsidies. £30,000+ paid a year to land owners for the siting of turbines on their land – which is why individuals and businesses, both domestic and foreign, are falling over themselves seeking contracts to build wind farms in this country. In fact the Renewable Energy Foundation (REF) expects the total consumer subsidy paid out by 2030 to amount to an incredible £130 billion! Millions of pounds of that public money is being spent as bribes to persuade people to have wind farms sited near their communities, but what the energy companies etc fail to mention is that the amount of money available is spread out over the lifetime (20–25yrs) of the wind farm and is determined by how much energy the turbines actually generate. To help cover the costs of these subsidies between 10 and 15% is added on to our energy bills thereby increasing fuel poverty amongst the poor and elderly. Energy from wind power is the most expensive of all forms of energy generation available and will continue to be so as the costs of the raw materials needed to construct the turbines increase globally. Turbines cost between £1 million and £4 million to manufacture.

Tourism: It's been shown that in areas with long established wind farms that there has been a significant drop in tourism revenue, revenue which accounts for billions of pounds for our economy and communities. Ask yourself, not just as a local tourist but as a foreign tourist, would you want to come to this country only to see hundreds of wind turbines dotted across our moors, hills and countryside? I wouldn't. In fact, I've already stopped visiting areas like that.

Environmental: Each wind farm needs; a concrete plinth for the turbine which varies in area depending on the size of the turbine, a service road to each turbine, a substation covering several acres, miles of overhead pylons to connect them to the National Grid. To transport and install the turbines, and especially in remote areas, roads need widening or building, hedgerows removed, trees cut down, tons of peat and soil removed for the plinths (carbon is released when the peat is removed). Hundreds of acres of valuable arable farmland stand to be lost at a time when food production is becoming a global concern. When the turbine reaches the end of its life it will be replaced by an even bigger turbine as is already happening on old wind farms in the South of England, and even if it's dismantled the concrete plinth will remain as it's not cost effective to the energy companies to remove it. The majority of the rare precious metals needed for the turbines come from China where an environmental catastrophe is taking place as a result; immense toxic lakes, polluted water tables and farm land, something which the government and so-called 'greens' keep quiet about.

Wind turbines: Due to the very nature of wind, the power generated from turbines is intermittent and unreliable. Contrary to the propaganda from energy companies and the proponents of wind power, it has been proven by independent sources with no political or environmental axe to grind, that turbines only generate at between 10–22% of their capacity, the average being around 15%. Turbines only work within a very narrow wind speed bracket, below 10 mph they stop, above 56mph they automatically switch off to prevent damage to the turbine. During the winter of 2010/11, at a time when energy was needed the most, the majority of wind farms in Scotland either didn't work, or if they did they only reached between 1%–10% capacity forcing the energy companies to buy in electricity generated by nuclear power from France. Even more absurd, as more wind farms are built it's becoming harder for the electricity companies to take on board what power the farms do generate and are having to pay them not to supply it!

Political: The wind energy industry has employed lobbying firms to fight Government plans to cutback the £1billion a year subsidy. In October a Conservative election pledge which would have allowed local referendums on the building of wind farms (and housing estates) was quietly abandoned after intense lobbying by RenewableUK and other interested stakeholders. It has also come to light that in many areas around the country, local councillors and land owners have been working behind the scenes with council planning officers to push through planning permission for wind farms for their own personal financial and political gain. Ironically, what's preventing an objective assessment of wind power are what I call the 'green fundamentalists', people who have become so obsessed with the alleged benefits of wind power that they fail to see, understand or just plain turn a blind eye to the true facts behind the wind power industry. In the 'green fundies' eyes, if you're against wind power you must be pro nuclear, a rich landowner or a selfish nymbist, and as a consequence they have been working behind the scenes with the wind industries public relations companies to write letters of support, canvass and organise protests for wind farms regardless of the fact that they don't live in the areas where applications have been submitted.

All the above is a lot to take on board. If you disagree with it then do what I did, find out the facts for yourself, don't listen to me or any of the government/energy company/green fundamentalist propaganda. It's hard work trying to find out what the actual facts and figures concerning wind power are, there are so many opposing stats and facts I wish you luck in getting to the truth! If we don't call a halt to the proliferation of wind farms now then over the coming years you can kiss goodbye to our beautiful and unique landscapes. All the stunning images we see now on flickr and other photography websites of our countryside will become a thing of the past. But, more importantly, this isn't just about the loss of natural beauty, it's about the financial and environmental costs to our society and country. At the end of the day only the wind is free, our exploitation of it isn't.

Check out Glyn's stunning photography here;www.flickr.com/photos/photoglyn/

Here's a twist in the tale! It was two of Glyn's photography books depicting the beauty of Anglesey and North Wales that David Cameron bought as wedding gifts for Prince William and Kate. Anglesey is in the process of being blighted by wind farms...you couldn't make it up, could you!

ADDENDUM: I highly recommend people watch this amazing BBC Horizon programme starring Prof Brian Cox called Can we make a star on Earth? – everything you wanted to know about nuclear fusion and supplying the world's energy needs in the future,www.bbc.co.uk/iplayer/episode/b00hr6bk/Horizon

Da click aici ca sa vezi totul!

Omul din subterana

"Sunt un om bolnav... Sunt un om rau... Un om lipsit de farmec... Cred ca sunt bolnav de ficat."

Dostoievski

Citind recent o discutie preluata de pe facebook, am inteles inca odata de ce suntem unde suntem. Cei care ne conduc traiesc intr-o lume a lor, din care vin din cand in cand cu edicte care ne schimonosesc zilele dupa chipul si asemanarea lor, ale autorilor din tenebrele gandului. Cititi va rog urmatorul schimb preluat de aici.

_____________________

George Halarescu: Lui V.Orban i s-a urcat la cap ultimul succes electoral. Dacă mai bate mult câmpii au să-i găsească ac de cojoc. Singurul pericolul este cel al promovării unor astfel de curente, care prind pe fondul crizelor economice și a lipsei de cultură civică și politică (democratică). Au mai încercat și alții să revitalizeze fascismul și... Avem exemplu Austriei.


Un Prospectiv: Dle George Halarescu, sa intelegem ca pozitia lui Orban e problematica numai din cauza ca e posibil sa i se gaseasca un ac de cojoc? In plus nu cred ca singurul pericol este al unor astfel de curente in timp de criza economica, ci chiar CRIZA. In fond, n-ar trebui sa fie necesar ca oamenii sa aiba 'cultura civica si politica (democratica)' pentru ca ei sa se bucure de demnitatea traiului din munca. In afara de puterea hegemonului nu-i nimic care sa faca inevitabil modelul acestuia. Numai ca si hegemonii cresc, descresc si se roteaza.


George Halarescu: Crizele economice nu reprezintă un pericol, chiar dacă au consecințe nefaste asupra unora. Le sunt ciclice și contribuie la creșterea,la relansarea economiei ; nu sunt binevenite, dar par a fi inevitabile. Referitor la pericolul curentelor extremiste, eu spuneam că în medii sociale cu o cultură slabă a democrației prind foarte ușor pe timpul crizelor economice, deoarece există o nemulțumire în rândul membrilor societății.
În actualul context dl V. Orban nu poate avea succes, așa cum a avut Hitler, ci el reprezintă un pericol tocmai prin întreținere și promovarea unor curente extremiste, ce pot aduce în timp prejudicii democrației.



Un Prospectiv: 1) Cum nu poate fi ceva cu consecinte nefaste un pericol?
2) Chestia cu ciclicitatea crizelor din care ar rezulta crestere economica este un model nu lipsit de imaginatie. Chiar si daca asa ar fi, crizele nu-s acceptabile, vezi punctul 1.
3) Frantei Le Peniste ii lipseste cumva cultura politica/civica? Sau poate germanilor interbelici? Si daca da, atunci si familiei regale si unnora din elitele britanice de dinaintea Razboiului II? Nu, domnule Halarescu, nu incultura politica e pericolul, ci CRIZA. Aceasta scoate in evidenta/exacerbeaza contradictiile, dealtfel inerente in orice model de organizare socio-politica, din democratia liberala.
4) Personal nu ma intereseaza Viktor Orban decat in masura declaratiilor sale revizioniste. Numai ca din pozitia mea nu-i mare lucru pe care sa-l pot face. M-as astepta ca autoritatile romane sa declare politicieni ca acesta persona non grata pe teritoriul Romaniei. Ce fac insa domnii Ponta/Basescu? Demonstreaza ca si-au insusit cultura politica.

Adrian Severin: Dlor (Hălărescu și Un Prospectiv) problema este că nu avem o singură problemă constând în criza economică. (De acord că aceste crize sunt ciclice și că totdeauna, pe fondul nemulțumirilor sociale produse de ele, s-au putut impune curentele de gândire extremiste.) În prezent criza economică (de o relativ mică amploare, totuși, și nu neapărat universală) se suprapune peste criza democrației și a statului-națiune. Împreună ele compun criza capitalismului (îi puteți spune și neo-conservator și neo-liberal, dacă vreți). Aici este pericolul. Raportat la aceste crize dl Orban are parțial dreptate și tocmai această dreptate dă forță demersului său făcându-l periculos (chiar dacă la V. Orban ar fi vorba doar despre un demers demagogic). Sunt convins că și fără multă creativitate sau efort, criza economică va trece de la sine în relativ scurtă vreme. Aceasta nu va rezolva, însă, nici criza democrației și nici pe aceea a statului-națiune (amplificată de fenomenul globalizării). Fără reforma acestora nu vor putea fi reformate mecanismele de funcționare ale sistemului capitalist. Astfel, lumea va rămâne la discreția subiectivismului abuziv al hegemonilor care în cele din urmă o va duce spre dezastru. Iată de ce, cu V. Orban sau fără, ideile exprimate de el sunt periculoase și, într-o formă sau alta, vor putea prinde viață. De fapt, micuțul Orban din micuța Ungarie a descris proiectul marilor jucători globali de la care naivii așteaptă punerea la punct a veșnic tânărului și neliniștitului premier maghiar.


Un Prospectiv: "Sunt convins că și fără multă creativitate sau efort, criza economică va trece de la sine în relativ scurtă vreme." Din istorie, 'scurta vreme' poate insemna usor o generatie.

P.S. Romania e in criza dela sfarsitul anilor 1970, cu o scurte pauze de ratacire a mintii dupa 1990--cezi mai ales momentul aderarii la UE.



Adrian Severin: "Scurt" și "lung" sunt termeni relativi dacă ne referim la timpul istoric. Pe de altă parte, "criză" înseamnă "răscruce" și din acest punct de vedere, cum drumul istoriei nu este unul linear și prestabilit (100% legic), criza este cvasi permanentă, omenirea găsindu-se mai tot timpul în fața câte unei răspântii care impune opțiuni dramatice. Când vorbim de "criză" în mod curent, vorbim despre momentele în care stressul alegerii sau eroarea alegerii generează durere și nervozitate socială. În acest sens actuala criză economică va trece "repede" măcar și pentru faptul că lumea se obișnuiește cu ea. Să nu ne împiedicăm, însă, de acest termen căci el nu este esențial în teza pe care am formulat-o.

Mai mult, eu cred că această criză economică nu se va putea rezolva cu adevărat decât atunci când se va rezolva criza democrației și a statului-națiune.

Economia de piață (în forma ei neo-liberală și nu numai), democrația și statul-națiune fiind cei trei piloni ai capitalismului modern aflat astăzi în criză de sistem. (De aceea doctrinele extremiste sunt mai periculoase azi decât în trecut, când crizele economice ciclice erau crize în sistem sau în funcționarea sistemului dar nu crize ale sistemului.)


Un Prospectiv: "Mai mult, eu cred că această criză economică nu se va putea rezolva cu adevărat decât atunci când se va rezolva criza democrației și a statului-națiune".

Iata inca o teza cu putere de aforism! Putem totusi s-o dezvoltam in vreo directie? Nu de alta, dar sa nu fim acuzati ca negociem in vorbe de duh...


Adrian Severin: Nu negociem în vorbe de duh. Aceasta este doar formula sintetică a unor studii publicate în timp. Dacă autorul ar fi purtat numele de Klaus sau ceva similar, probabil că ar fi fost de mult citite și recenzate. Așa, însă, impresia este că ne exprimăm doar în vorbe de duh. Din păcate nu pot rescrie pe FB sutele de pagini pe această temă apărute cel puțin din 2008 încoace. ...Și cu greu îmi pot stăpâni frustrarea....



Un Prospectiv: Da, asa este, timpul nu figureaza central in teza principala a dvs. Dar in practica umana el este TOTUL.

In contextul discutiei noastre, o sa intreb, ce este de ales:
1) Demnitatea conferita de un loc de munca si apartenenta la un sistem care-i pasa de om
sau
2) Sentimentul libertatii incarcat de incertitudinea oportunitatilor si certitudinea obligatiilor?

Ce ne facem daca oamenii democratic aleg prima optiune? Observatie: Cele doua optiuni ne se suprapun (sunt exclusive) pe teren scurt la un moment ca acesta!



Adrian Severin: Total de acord cu dl Hălărescu, cu mențiunea că orice tranziție, presupunând alternative, tatonări, opțiuni și transformări, este o criză, în felul ei. Democația și statul de drept sunt în tranziție tocmai pentru că sunt în criză iar dacă elitele politice nu știu să gestioneze tranziția, criza este cu atât mai gravă. La urma urmelor toți suntem într-o tranziție de la naștere la moarte. Când nu mai știm să rezolvăm crizele vieții, murim.

Dlui prospectiv îi răspund că timpul este "totul" dar este diferit când discutăm despre copaci și când discutăm despre pădure. În rest: 1. Tuturor sistemelor le pasă și nu le pasă de om. Fără om nu există sistem; deci cum să nu îți pese de el. A spune că unui sistem nu îi pasă de oameni înseamnă a recurge la o hiperbolă jurnalistică străină tipului de analiză pe care o facem aici. Nepăsarea există și ea dar este accesorie și marginală, chiar dacă mai puternic resimțită. Ea vine din egoismul, miopia și iresponsabilitatea elitelor dar și din nevoia de a sacrifica un copac spre a salva pădurea. 2. Un sistem trebuie să fie pregătit pentru a satisface pe cât posibil toate opțiunile; eventual în proporții diferite. În acest scop esențiale sunt educația (deopotrivă a elitelor și a masei) și. imaginația proiectivă.



Un Prospectiv:  Domnule Severin, cele 2 optiuni erau parte dintr-o alta padure, pe care eu totusi le-am invocat DOAR pentru a ilustra importanta timpului.

P.S. Sper ca va ganditi in mod serios la a va colecta scrierile si in felul acesta sa combateti o posibila credinta gresita a celor din viitor ca romanii de acum ar trai intr-un desert al ideilor.


Un Prospectiv:  Un bun inceput de evaluare al optiunilor lumii si Romaniei ce poarta marca practicianului politicii de prima clasa.

I-am fi indatorati d-lui Severin pentru extinderea analizei asaincat sa includa mai multe detalii despre:
1) Criza/falimentul statului-natiune in acceptiunea sa;
2) Sansele de succes ale unui proiect federativ dela Nistru la San Francisco. Asta in conditiile in care cel putin in EUropa, Marea Britanie, Germania si Franta se joaca de-a orice numai pentru a-si pune interesele nationale inaintea altora/federatiei, iar SUA nu pare a fi stiut vreodata de dansul in hora. Desigur, sunt precedente remarcabile si aproape nenaturale in schema lucrurilor precum UE etc., dar acestea au urmat inteleptirii cauzata de catastrofe umane.


Adrian Severin: Nu știu dacă am timpul necesar aprofundării analizei pe marginea temelor sugerate de Un Prospectiv. Nu știu nici dacă este cazul să mai consumăm timp pentru demonstrarea evidenței sau pentru a specula în legătură cu șansele realizării singurei soluții alternative la "catastrofa umană" a războiului (indiferent de forma acestuia).

Pentru a-i ajuta, însă, pe cei care doresc să se dedice unor asemenea exerciții, le propun să încerce a demonstra următoarele două ipoteze (știut fiind faptul că ipoteza nu poate fi niciodată incorectă, ci numai demonstrarea ei):

1. Statul-națiune (adică statul fondat pe principiul naționalităților ca supra-structură politică a unei comunități etno-culturale) nu este în criză.
2. Nici un proiect federativ european sau euro-atlantic sau altul nu are vreo șansă de succes.

Mai departe, admițând că ambele ipoteze au fost demostrate, aș întreba care este soluția pentru organizarea realției dintre David și Goliat, în condițiile în care prăștiile și pietrele se comercializează exclusiv de producători fără vreo afiliere națională, la prețurile "pieței globale" controlate de ei?

Pentru ușurarea răspunsurilor voi reaminti că statele-națiune europene s-au format în secolele al XIX-lea și al XX-lea prin destructurarea imperiilor multi-naționale orientale sub acțiunea națiunilor imperiale occidentale care, spre a-și slăbi adversarii, le-au inoculat microbului modelului lor național de organizare. Astfel, "marii pești" multi-naționali s-au dezmembrat într-o serie de "mici pești" naționali destructurând țesutul multicultural al imperiilor multi-naționale, spre satisfacția națiunilor imperiale. De atunci lumea cunoaște două bazine piscicole: unul pentru "peștii naționali mari" iar altul pentru "peștii naționali mici". Când "peștii mici" rămân fără mâncare ei sar în bazinul "peștilor mari" sperând că acolo se vor putea intra la masă dar nereușind decât să intre în meniu. Soluția pare a fi federalizarea peștilor pentru a pune mâncarea în comun. Dacă lucrul nu este posibil "peștilor mici" nu le mai rămâne decât să își aștepte răndul la tigaie.


Un Prospectiv:  "1. Statul-națiune (adică statul fondat pe principiul naționalităților ca supra-structură politică a unei comunități etno-culturale) nu este în criză.
2. Nici un proiect federativ european sau euro-atlantic sau altul nu are vreo șansă de succes."

Re 1: Statul natiune este. Nu stiu ce inseamna sa fie in criza.

Re 2: Daca un proiect federativ esueaza la nivelul dat, de ce ar avea sanse mai bune de succes la nivelul superior de agregare?

Domnule Severin, riscam sa construim scheme piramidale ale caror complexitate le fac negestionabile. La cei 27 de membri pe care-i are azi, UE este deja in situatia aceasta.

A renunta la idei ca natiunea, social democratia etc. de dragul reducerii complexitatii, si a permite astfel piramide si mai mari, este un targ pe care nu-l inteleg pentru a-l accepta fara detalii. In lipsa detaliilor, ma vad nevoit sa apar ce stiu ca merge.


Adrian Severin: Dle Un Prospectiv, chiar dacă ne repetăm de mai multe ori întrebările ele tot nu valorează cât un răspuns. De asemenea, a repeta o ipoteză nu înseamnă a o demonstra. Dvs nu răspundeți întrebărilor mele. Dacă ați fi încercat, ați fi scăpat, poate, de obsesia întrebărilor dvs. Mai mult, întrucât nu puteți scăpa de aceste întrebări mi-e teamă că nici nu puteți auzi răspunsurile.

În momentul în care vă scriu am o criză de ficat. Ficatul meu există dar este în criză. Evident, nici nu pot nici nu trebuie să renunț la ficat. Ce trebuie să fac este să îl scot din criză. Eventual cu niște pastile; sau cu ajutorul chirurgului (asta am făcut-o deja la începutul anului).

Eu nu spun să renunțăm la statul-națiune ci să îl salvăm. Eu nu vreau să reduc complexitatea problemei. Dimpotrivă, vreau să măresc complexitatea pentru că, de multe ori, atunci când o problemă simplă nu poate fi rezolvată ea trebuie complicată. Așa se ajunge la "soluțiile în pachet". Este un paradox care ... este; adică a fost confirmat de istorie chiar dacă poate fi mai greu acceptat de logică.

Statul-națiune a apărut pe o anumită treaptă a istoriei. Așadar a existat viață și în afara statului-națiune. El va putea foarte bine să dispară pe o altă treaptă. Nu cred că momentul dispariției lui a venit. Cel puțin eu nu sunt pregătit să susțin o asemenea teză. Criza lui este, însă, reală și acest diagnostic se pune în relație cu capacitatea sa de a mai servi scopurilor pentru care a fost creat / născut, precum și cu starea criteriilor de coeziune care i-au făcut pe cetățeni să îl susțină și să îi fie loiali.

Cu ani în urmă, la invitația celui care pe atunci era Președintele Parlamentului Austriei, actualul Președinte austriac Hainz Fischer, am ținut la Viena o conferință întitulată "UE și Dubla Monarhie". A avut un mare succes. Observam atunci că Imperiul Austro-Ungar realizase ceea ce UE nu era în stare să realizeze: o uniune economică reală, o monedă unică, un pașaport unic (deci libera circulație a persoanelor), o politică externă și de securitate comună, o politică de apărare și o armată comună. Cu toate acestea s-a prăbușit. De ce? Pentru că popoarele (comunitățile etno-culturale), desigur montate și de națiunile imperiale, și-au pierdut încrederea că elitele și instituțiile imperiale le pot garanta securitatea, stabilitatea și atingerea obiectivelor de dezvoltare. În același timp, ele au ajuns la concluzia că aceste obiective pot fi atinse dacă se vor organiza politic pe baze naționale și se vor dota cu o conducere națională. Ideea era că atunci când te găsești la nevoie "ai tăi" te ajută cel mai mult. Similitudinea culturală oferă confortul asemănării iar acesta este atât de important încât îi poate face pe oameni să renunțe la alte tipuri de confort. Amplificarea acestor sentimente s-a produs pe fondul crizei cunoscute de ordinea globală a timpului și al slăbirii capacității centrului imperial de a oferi o perspectivă integratoare periferiei prin mesajul său universalist.

Că raționamentul a fost corect sau nu, fapt este că statul-națiune a fost capabil să asigure dezvoltarea comunităților etno-culturale pentru o vreme. Ceea ce n-a putut să facă a fost să rezolve problema războiului și păcii. Aceasta întrucât, odată cu înmulțirea statelor-națiune, s-au amplificat inegalitățile între națiuni și concursul între ele a devenit mai dur.

Tocmai concursul dintre națiuni și insecuritatea aferentă lui, au determinat statele să cheltuiască în mod constant mai mult pentru securitatea geo-politică decât pentru dezvoltarea economico-socială. În condițiile reducerii resurselor naționale în raport cu nevoile naționale de securitate, dar și în cele ale creșterii exigențelor cetățenești (inclusiv ca umrare a comparațiilor cu ceilalți, facilitate de globalizare), cetățenii au început să își piardă încrederea în capacitatea statului națiune de a le promova interesele. Așa se explică presiunile referitoare la descentralizare / localizare și retranșarea în forme arhaice de socializare. Dacă statele-națiune din Estul și Centrul Europei au fost produsul segregării culturale, a sosit momentul fragmentării acestora în comunități locale. (Vedeți ce s-a întâmplat cu Cehoslovacia sau Iugoslavia dar mai ales ceea ce se întâmplă cu UK, Spania, Belgia, Italia și chiar Germania sau Franța.) Pentru a evita această fragmentare este necesară creerea unei structuri de rezistență transnaționale (de tipul UE, singura care mai ține împreună, de pildă, Belgia) care să integreze statele-națiune ca atare, tocmai spre a le păstra integritatea, simultan cu o anumită devoluție a puterii către bază, adică spre comunitățile locale.

În același timp, statul-națiune a intrat în criză odată cu presiunile exercitate asupra lui de globalizare. Lumea afacerilor (capitalul), crima organizată, sărăcia s-au globalizat în timp ce puterea politică a rămas națională. Statul-națiune nu poate supraveghea, reglementa, limita, controla, corija și civiliza forțele globalizate și în acest sens nu poate garanta securitatea cetățenilor săi. Este nevoie, deci, de altceva; ori și de altceva. Ce anume? Eu am spus ce: o democrație transfrontalieră; mai elaborată și mai integrată la nivel regional, mai flexibilă și mai liberală la nivel global.

Nu este simplu, desigur. Dacă aveți o idee mai bună, formulați-o și vom vedea despre ce este vorba. Dacă nu, haideți să lucrăm la asta întrucât alternativa este războiul. Un război care în cel mai bun caz va face inaceptabilul de azi (respectiv Statele Unite ale Europei) inevitabilul de mâine, iar în cel mai rău caz, ne va scuti de orice probleme ducând la dispariția civilizației umane.

Proiectul UE nu este o idee infirmată ci una abandonată sau periclitată din cauza egoismelor naționale. El nu este ratat ci neterminat. Nu confundați o casă în construcție cu o ruină! Din păcate construcția este neterminată. Să o terminăm, deci. Nu mă interesează ce șanse sunt, pentru că oricum nu văd alternativă. Nu trebuie să construim edificii a căror complexitate le fac negestionabile dar nici să lăsăm edificiile construite fără integralitatea instrumentelor necesare gestiunii. Care este relația exactă între complexitate și gestionabilitate trebuie calculat. Simpla teamă că un anume edificiu este negestionabil nu ține loc nici de calcul nici de demonstrație.

Toate acestea sunt banalități. Nu înțeleg de ce mă chinuiți cerându-mi să le repet.


Un Prospectiv:  Domnule Severin, ungurii sub Orban isi pun problema in alt mod decat cel la pachet. Va aduc aminte ca Romania a cunoscut efectele nenorocite ale catorva astfel de planuri la pachet, care erau prezentate in termenii cei mai universalisti/morali/democratici/eficienti/etc. Germania nazista avea un plan pentru Romania, dupa care Internationala Comunista/URSSul, dupa care au venit planurile post-1989.

Dupa fiecare astfel de plan, observam cum cei generic numiti romani sfarsesc pagubiti, iar centrele de emisie ale acestor planuri incaseaza diferenta in timp ce elaboreaza alte planuri.

Un medic bun si onest ar recomanda eliminarea planurilor complicate in sensul simplificarii tratamentului.

Ma intrebati ce sugestie am. V-am spus, nu m-as grabi catre un nou plan, ci as cauta sa inteleg, sa repar, sa imbunatatesc INCREMENTAL ce s-a facut pana acum. As merge pe ideea consolidarii VESTULUI ca o citadela fundamentata pe un set de valori quasi-PERENE. Asta inseamna, de exemplu, ca nu abandonez proiectul european, ci ma uit sa vad ce anume nu functioneaza inainte de a-i adauga etaje. Mai mult, as tempera globalizarea si regandi functia economicului a carui logica de functionare acum pare a servi pe foarte putini in dauna celor mai multi.

E posibil ca sa ne intalnim desi plecam fiecare dela datele initiale proprii? Nu exclud apriori aceasta posibilitate.

P.S. Scrieti: "Observam atunci că Imperiul Austro-Ungar realizase ceea ce UE nu era în stare să realizeze: o uniune economică reală, o monedă unică, un pașaport unic (deci libera circulație a persoanelor), o politică externă și de securitate comună, o politică de apărare și o armată comună." Cum credeti ca ar fi luat memorandistii o asemenea idee?
P.P.S. Cred ca elefantul din incapere aici este capitalismul financiar si atingerea limitelor ecologice de dezvoltare. Cautand solutii la problema modelului de dezvoltare economica, si nu la *problema* statului national si/sau democratiei, mi se pare un exercitiu comensurat cu ce ne apasa pe toti acum.

Va doresc sincer multa sanatate! Prefer politicianul care coboara in AGORA si dezbate, este necesar pentru un corp cetatenesc sanatos.


Adrian Severin:  Dle Un Prospectiv, faptul că anumite soluții complexe (numiți-le la pachet) au fost eronate, au fost prost concepute sau au fost greșit aplicate și au dus la rezultate dezastroase nu înseamnă că orice soluție de acest tip este greșită. Vrem să căutăm o soluție sau să câștigăm într-o dispută teoretică? Iertați-mă dar ăsta nu este un argument.

Nu știu în ce măsură eu recomand un plan complicat dar pretind că sunt un "medic" bun și onest. Dacă onestitatea și calitatea medicului se stabilesc pe asemenea criterii, mi se pare că, dinnou, riscăm a afecta onestitatea intelectuală a analizei. Eu pot afirma exact contrariul. Nu înseamnă că părerea mea este criteriul onestității și competenței celorlalți.

Da, dl Orban nu propune un plan "la pachet" - adică salvarea statului-națiune în contextul unei democrații trans-frontaliere. Sunteți de acord cu viziunea dlui Orban. Este sufient proiectul național ca să vă satisfacă exigențele?

Eu deja m-am uitat mult la UE și cred că știu de ce nu funcționează. Proiectul pe care îl propun nu adaugă noi etaje ci îi adaugă ceea ce îi lipsește. Dacă îi lipsește mansarda sau acoperișul, hai să i le construim. Problema este - și iertați-mi remarca aceasta - că aceia care nu au terminat diagnoza, nu au nici un proiect și atunci văd doar petele de pe soarele proiectelor propuse de alții.

Să îți propui temporizarea globalizării este ca și cum ți-ai propune să temporizezi furtuna. Dvs vă gândiți numai la ceea ce înseamnă gestiunea politică sau instrumentalizarea politică a globalizării. Asta ar putea fi o idee dar aveți puterea de a o face? Oricum, eu unul am încercat mereu nu să temporizez globalizarea ci să îi optimizez ritmurile. În acest sens am folosit metafora maionezei care se taie dacă nu pui uleiul picătură cu picătură.

PS Nu mă interesează ce ar fi spus memorandiștii despre ceea ce noi știm astăzi în legătură cu vremea lor. Timpul oferă perspective diferite. Ceea ce au făcut ei a fost necesar și, tind a crede, corect. Ceea ce spun eu este, după părerea mea, corect și răspunde unei alte necesități aferente altei etape istorice.

PPS Problema economică (foarte corect definită de dvs) și problema politică sunt legate între ele. De altfel nici nu știu cum s-ar putea rezolva problema capitalismului financiar și a dezvoltării durabile fără recurgerea la instrumentul politic. Or, instrumentul politic de care dispunem în prezent este, în primul rând, cel oferit de statul-națiune și de democrația națională. Este evident că acest instrument nu corespunde nevoilor. Dacă ar fi corespuns problema ar fi fost deja rezolvată. (Vă rog mult să evitați atitudinea criticilor de cafenea care cred că toate eșecurile se explică exclusiv prin defectele conducătorilor. Mai sunt și alte cauze.)

PPPS. Mă tem că, în măsura în care clarificarea subiectelor de mai sus interesează publicul românesc, dezbaterea noastră este rămasă în urmă în raport cu cea din alte părți. Aceste aspecte au fost deja de vreo două zeci de ani dezbătute și clarificate în alte părți. Este trist că abia acum au ajuns în atenția românilor. Probabil că le-a trebuit acest timp ca să se certe între ei căutând vinovați iar nu soluții.


Un Prospectiv:  Observ ca arhitectii trans-structurilor par munciti de acelasi hubris ca fauritorii Turnului Babel. Asta daca e sa le luam in serios onestitatea.

Domnule Severin, nu stiu unde s-a vorbit DESCHIS si s-au gasit si solutiile de mai bine de o decada despre ce ne framanta pe noi azi. Poate acum am creat un prilej de informare mai larga.

Da, globalizarea va fi temporizata si fara acceptul *inevitabilistilor* ei din Vest. In momentul in care Rusia e impinsa la colt, dar de acolo se regaseste intr-un pol de agregare care balanseaza Vestul, globalizarea nu poate continua in formele pe care o cunoastem.

Ma intrebati ce parere am de viziunea lui Viktor Orban. Necunoscand decat ce se vehiculeaza in mass media, la mana a treia, prefer sa ma abtin. Nu stiu ce corespondent in fapte/realitate au multe din vorbele sale dela Tusnad, pentru ca si el, ca si dumneavoastra, nu-si defineste conceptele cu care opereaza. El vorbeste convertitilor sai, care nu-s nici macar inclinati sa ridice vreo intrebare. Pentru intrebari se constituie grupuri prospective si de reflectie.

Totusi, in alta postare initiata de mine aici observ anumite miscari conceptuale de reasezare a lumii, centrate pe natiune. La care am apreciat si evidentiat schita dvs. de lume viitoare. La postarea aceasta a dvs, eu doar va invitam sa elaborati in jurul a doua chestiuni: criza statului natiune si sansele unei infrastructuri suprastatale si mai ambitioase decat ce avem pana acum. Invitatia ramane deschisa.

_______________________

Asa ca aflam cum statul-natiune a murit si regionalizarea in cadrul unor structuri suprastatale a devenit salvarea, fenomene observate de unul care de mai bine de 40 de ani ne vinde teorii internationaliste indiferent de regimul la putere.  Ce credibilitate are ideea mortii statului-natiune dupa reunificarea germana sau spargerea Jugoslaviei in state-natiuni?  Cine cauta prin scrierile liderilor de tari mari europene, va gasi cum tot ce a fost intreprins de ei in Uniune a fost motivat prin ridicarea rangului de stat-natiune proprie.  Britanicii merg chiar mai departe si vor sa slabeasca nivelul de europenizare existent pentru a nu-si dilua suveranitatea.  Sa fie dl. Severin, impreuna cu alti lideri de stat mic, uneltele prin care statele-natiune mari din Europa sunt sabotate chiar la costul suprem pentru statele mici?  

Da click aici ca sa vezi totul!