În librării se află o carte care se anunţă de pe acum un eveniment editorial, ce va stârni interesul deosebit al cititorilor şi, deopotrivă, al specialiştilor, cercetătorilor şi istoricilor, întrucât abordează cu îndrăzneală şi pricepere, sine ira et studio, unul dintre cele mai sensibile capitole ale istoriei noastre recente: cel al relaţiilor româno-sovietice. Volumul „Pe muchie de cuţit. Relaţiile româno-sovietice 1965-1989” este semnat de Vasile Buga şi a apărut sub egida prestigiosului Institut Naţional pentru Studiul Totalitarismului, condus de prof.dr. Radu Ciuceanu. Autorul este unul dintre cei mai avizaţi cunoscători ai raporturilor româno-sovietice/ruse, el semnând, de pildă, un alt volum ce s-a bucurat de un succes uriaş printre cititori: „O vară fierbinte în relaţiile româno-sovietice. Convorbirile de la Moscova din iulie 1964”, apărut în 2012, tot sub egida Institutului pentru Studiul Totalitarismului. Aşa cum arată prof. dr. Radu Ciuceanu în prefaţă, noul volum al lui Vasile Buga „are o întreită valoare: este incitant, îndrăzneţ şi valoros”: este o premieră absolută pentru istoriografia românească, are o documentare impresionantă, iar autorul cunoaşte adesea direct diferite evenimente politice de prim-plan pe care le prezintă şi analizează, el, vorbitor de limba rusă, găsindu-se de multe ori lângă liderii politici români (şi, evident, sovietici) ai timpului, cărora le-a fost fie consilier, fie interpret. Cele 13 capitole ale cărţii conţin informaţii în premieră absolută din stenograme ale unor convorbiri dintre Ceauşescu şi Brejnev, din mărturii directe ale unor participanţi la diverse tratative dintre cele două părţi, din analizele scrise consacrate unor evenimente, apărute la Bucureşti, Moscova sau în alte părţi, la care se adaugă mărturiile sale nemijlocite. În volum, cele mai multe capitole şi subcapitole stârnesc un interes aparte. Dintre ele aş semnala „Noi dorim să vedem sfârşitul regimului ceauşist”; „Posibilitatea unei intervenţii militare sovietice în România”; „Misterul prezenţei turiştilor sovietici în România” (este vorba de momentul decembrie 1989) etc.
În cele ce urmează - cu acordul autorului, căruia îi transmitem deosebita noastră gratitudine -, reproducem ample fragmente din densul şi incitantul capitol consacrat „Problemei Basarabiei în relaţiile româno-sovietice”, despre care credem că, la fel ca şi cel dedicat Tezaurului românesc aflat la Moscova, va trezi un interes uriaş printre cititori. Pe urmă, aş nota că, chiar şi printre cunoscătorii complicatului dosar român-sovietic, foarte puţini ştiau că, din ordinul lui Stalin, pe Prut s-a ridicat un uriaş gard de sârmă ghimpată, care a premers cu mult Zidul Berlinului sau pe cel din Cipru, care despărţea „două ţări socialiste frăţeşti”, el fiind demolat abia după anul 2000.
Totodată, semnalăm că autorul a prezentat şi o comunicare la conferinţa ştiinţifică internaţională „Basarabia - 1812. Problemă naţională, implicaţii internaţionale", Chişinău, 14-15 mai 2012, Iaşi - 16 mai 2012. În general, între paranteze, am păstrat sursele bibliografice indicate de autor. (D.C.)
Problema Basarabiei a apărut pe agenda relaţiilor româno-ruse în prima jumătate a anilor '60, odată cu accentuarea divergenţelor dintre P.M.R. şi P.C.U.S. şi începerea procesului de distanţare a conducerii P.M.R. de Moscova. Pentru prima dată, una din problemele sensibile ale istoriei comune româno-ruse/sovietice, vizând problemele teritoriale, a fost abordată la 15 martie 1964, în cursul convorbirii de la Piţunda dintre Nikita Hruşciov, prim-secretar al CC. al P.C.U.S., preşedintele Consiliului de Miniştri al U.R.S.S., şi delegaţia P.M.R. condusă de Ion Gheorghe Maurer, membru al Biroului Politic al CC. al P.M.R., preşedintele Consiliului de Miniştri al României, la înapoierea acesteia din vizita întreprinsă în R.P.D. Coreeană şi R.P. Chineză.
Cu acest prilej, în contextul discuţiei asupra dificultăţilor delimitării frontierei sovieto-chineze, Nikita Hruşciov s-a referit la complexitatea problemei revizuirii frontierelor în Europa, dând drept exemplu, printre altele, problema Basarabiei. „Eu cred - spunea acesta - că nu trebuie să discutăm despre această problemă, că atunci în ţările socialiste ar trebui să se facă un plebiscit. Dacă românii ar ridica această problemă, eu personal aş fi pentru plebiscit şi să lăsăm popoarele să hotărască unde [sic!] vor să aparţină".Discuţia amintită a fost evocată în timpul convorbirilor dintre delegaţia P.M.R,. condusă de Ion Gheorghe Maurer, şi Nikolai Viktorivici Podgornîi, membru al Prezidiului, secretar al CC al P.C.U.S. (Moscova, 7-14 iulie 1964. Aşa cum spuneam, autorul a prezentat această convorbire în volumul apărut în 2012-n.n.). Conducătorul delegaţiei române se întreba cu acest prilej: „De ce în Uniunea Sovietică se crede că România are pretenţii teritoriale faţă de Uniunea Sovietică? De ce în Uniunea Sovietică se crede că în România se revendică Basarabia? Ce fapte, ce declaraţii, ce atitudine din partea României, a factorilor ei responsabili justifică asemenea credinţe în Uniunea Sovietică? Pentru că noi ne-am întâlnit cu aceste probleme, întâi foarte mulţi dintre oamenii noştri care au venit aici au fost întrebaţi: Este adevărat că voi revendicaţi Basarabia?" (A.N.I.C., Fond CC. al P.C.R, Secţia Relaţii Externe, dosar nr. 36/1964, Voi. II, f. 86. Ibidem, f. 85.) Intervenind în discuţie, Emil Bodnăraş, membru al delegaţiei române, participant la întâlnirea de la Piţunda, a menţionat că în convorbirile purtate cu Nikita Hruşciov delegaţia română nu a acordat o atenţie deosebită acestui aspect, mirându-se doar de „punerea problemei", dar că, ulterior, după ce această chestiune a revenit în întrebările puse de unii cetăţeni sovietici în convorbiri cu studenţii români aflaţi la studii în U.R.S.S., conducerea română a încercat să clarifice natura acesteia. „Să ne lămurim - declara Bodnăraş -dacă la dv. s-a format vreo părere că România socialistă a pus, pune sau intenţionează să pună problema Basarabiei sau probleme teritoriale". Pentru clarificarea lucrurilor, demnitarul român a amintit o cuvântare a lui Nikita Hruşciov rostită la 7 septembrie 1959, la Leipzig, în care acesta a abordat problemele teritoriale existente între ţările socialiste. Printre altele, liderul sovietic precizase că „o parte din actualul teritoriu al R.S.S. Moldoveneşti a fost cotropită de regele român şi, la un anumit moment, a fost din nou realipită la teritoriul sovietic. Între Uniunea Sovietică şi Republica Populară Română nu se iveşte însă niciun litigiu de frontieră, deoarece cele două ţări ale noastre sunt socialiste şi sunt călăuzite de interese comune, merg spre acelaşi ţel - comunismul. Dar aceasta nu înseamnă că în rândurile unei anumite părţi a populaţiei României nu există oameni care să considere că Moldova este o parte a României".
Încercarea delegaţiei P.M.R. de a clarifica în cursul convorbirilor din iulie 1964 de la Moscova motivele pentru care conducerea sovietică a găsit de cuviinţă să ridice această problemă a degenerat la un moment dat într-o polemică aprinsă pe marginea denumirii de „Basarabia", îndeosebi între Ion Gheorghe Maurer şi Alexei Kosîghin, membru supleant al Prezidiului CC. al P.C.U.S., prim-vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri al U.R.S.S., membru al delegaţiei sovietice, care a contestat existenţa unui asemenea denumiri.
Referindu-se la problema sensibilă a frontierelor, conducătorul delegaţiei P.C.U.S., N.V. Podgornîi, a precizat că, în ultima vreme, conducerii sovietice i-au parvenit anumite ştiri că în România se ridică pretenţii faţă de o parte din teritoriul Moldovei Sovietice, cărora conducerea sovietică nu le acordă însă importanţă. Acesta a ţinut să sublinieze, totodată, că partea sovietică nu a găsit nici în stenograma discuţiei de la Piţunda, nici în cuvântarea lui Hruşciov de la Leipzig „niciun fel de aluzii care ar fi dat prilej să se facă afirmaţii despre prezenţa anumitor neînţelegeri referitoare la probleme teritoriale" dintre cele două ţări şi, cu atât mai puţin, în problema unor pretenţii teritoriale dintre ele. „In aceste documente - a continuat liderul sovietic - problema frontierei dintre U.R.S.S. şi România se pune tocmai pentru a ilustra ideea că frontierele existente între ţările socialiste le considerăm intangibile". Concluzionând, Podgornîi a declarat că, la Piţunda, Hruşciov nu a pus nicio problemă teritorială faţă de România şi că, în esenţă, această problemă „a fost ridicată de către tovarăşul Bodnăraş, iar tov. Hruşciov numai a răspuns la aceasta". Discuţia care a urmat a evidenţiat o anumită neconcordanţă în consemnarea fidelă în stenogramă a poziţiilor celor două părţi a discuţiei de la Piţunda în chestiunea Basarabiei, ceea ce nu 1-a împiedicat pe Ion Gheorghe Maurer să declare: „Zvonurile, lipsite cu desăvârşire de orice temei, despre pretinsele revendicări teritoriale ale R.P.R. faţă de U.R.S.S. nu pot să nu creeze printre oamenii sovietici decât o imagine total deformată a poziţiei ţării noastre şi a relaţiilor dintre România şi U.R.S.S., iar la noi în ţară nasc nedumeriri cu privire la substratul pe care îl pot avea astfel de zvonuri". Tocmai de aceea - a încheiat premierul român - ele ne-au produs o deosebită mâhnire şi îngrijorare. Ele nu sunt nici în interesele popoarelor noastre, nici în interesul prieteniei şi frăţiei lor, care a făcut până acum faţă atâtor încercări. O asemenea problemă nu există şi nu poate exista. Acesta este punctul nostru de vedere..."Apariţia, în anul 1964, la Bucureşti, a lucrării „Karl Marx. însemnări despre români (Manuscrise inedite”), editate de acad. A. Oţetea şi S. Schwann, sub egida Academiei de Ştiinţe a R.P.R., care conţinea o serie de remarci critice la adresa politicii ţariste în privinţa Basarabiei a fost de natură să provoace iritare la Moscova. Gestul nu a scăpat nici atenţiei Occidentului. Aşa cum nota un raport al CIA, „îndrăzneala de care a dat dovadă România punând pe tapet problema sensibilă a Basarabiei s-a dovedit a fi un atu şi un avertisment adresat U.R.S.S." (Larry Watts, „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al blocului sovietic cu România”, Editura Rao, 2011, Bucureşti, p. 286.) Istoricul american Larry L. Watts introduce problema sensibilă a Basarabiei şi Bucovinei de Nord din ecuaţia româno-sovietică în contextul controverselor româno-ungare pe marginea problemei, la fel de sensibilă, a Transilvaniei.Citând un raport al CIA, acesta scrie că Moscova „a încurajat în secret Ungaria să ia atitudine cu privire la poziţia României în Transilvania" (Ibidem, p. 287), folosind aceasta ca pârghie de presiune asupra Bucureştiului. „Până în 1966 - scrie Larry Watts - acţiunile de dezinformare întreprinse de sovietici s-au soldat cu un succes remarcabil.S-a creat un cadru interpretativ bazat pe două premise diferite: interesul Ungariei pentru Transilvania era inofensiv şi admirabil, în timp ce interesul României pentru Basarabia era retrograd şi condamnabil. La sfârşitul anilor 1960, situaţia se prezenta astfel: dacă Budapesta ridica problema Transilvaniei, serviciile de informaţii americane interpretau acest lucru ca fiind o dovadă de preocupare «legitimă» pentru drepturile minorităţilor. In schimb, dacă România ridica problema Basarabiei, acest lucru era văzut în cel mai bun caz ca o «revanşă» faţă de U.R.S.S., dar de cele mai multe ori era considerat drept o manifestare «agresivă» a unor pretenţii teritoriale".Schimbările survenite la nivelul conducerii P.C.U.S., în octombrie 1964, în urma demiterii lui Nikita Hruşciov, şi la nivelul conducerii P.M.R., prin încetarea din viaţă, în martie 1965, a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, au făcut posibilă punerea în surdină a polemicii româno-sovietice în această chestiune. Aşa se explică, este de presupus, absenţa ei pentru un timp de pe agenda convorbirilor dintre noii lideri ai celor două partide - Leonid Brejnev şi Nicolae Ceauşescu - în timpul vizitei lui Nicolae Ceauşescu în U.R.S.S. în luna septembrie 1965. în mod evident, aceştia nu erau interesaţi să împovăreze cu o asemenea problemă relaţiile dintre cele două partide la începutul colaborării lor. Aceasta nu însemna, însă, abandonarea acestei chestiuni, care continua să mocnească, pentru ca să izbucnească în scurt timp.
La aproape două luni de la întâlnirea la nivel înalt din septembrie '65, la Chişinău, primul secretar al CC. al P.C. din Moldova, Ivan Bodiul, a adresat CC. al P.C.U.S. o scrisoare în care raporta despre „editarea în România a unor cărţi în care este denaturat,trecutul istoric al Moldovei"(Vasile Buga, „Istoria se repetă: Probleme cu limba şi literatura română la Chişinău”,
1965, „Arhivele Totalitarismului", nr. 1-2/2009, p. 194-195). La 1 iulie 1966, CC. al P.C. din Moldova adresa CC al P.C.U.S. o scrisoare în care era atrasă atenţia asupra faptului că în România se contura tendinţa de a se demonstra că, în anul 1812, „Rusia a anexat o parte a teritoriului românesc unitar", precizându-se că până în anul 1859 „nu exista niciun stat unitar român". „În această ordine de idei - se menţiona în continuare -ocuparea Basarabiei în 1918 este tratată ca un act de reunire a pământurilor româneşti, iar soluţionarea justă (subl.n.) a chestiunii basarabene în anul 1940 este calificată acum de cercurile largi ale României ca un act nedrept de despărţire a poporului român" (Elena Negru, Gheorghe Negru, „Cursul deosebit" al României şi supărarea Moscovei. Disputa sovieto-română şi campaniile propagandistice antiromâneşti din RSSM (1965-1989). Studiu şi documente. Voi. 1 (1965-1975), Institutul Cultural Român, Chişinău, 2012, p. 139). Se exprima opinia că acestea erau acuzaţii grave, care vizau „aspecte importante, principiale" ale relaţiilor dintre popoarele român şi sovietic, propunându-se să li se dea o ripostă.
Se scotea, de asemenea, în evidenţă faptul că în multe lucrări apărute în România se exagera politica de cotroprire a ţarismului în această regiune, admiţându-se, totuşi, că un asemenea proces „a avut loc, dar nu în măsura în care se afirmă astăzi". În acest context, se atrage atenţia că istoria cunoştea numeroase fapte ce ilustrau „tendinţa poporului moldovenesc de a trăi alături de cel rus într-un stat unitar", amintind că pe parcursul secolelor XVII-XIX, domnitorii moldoveni „s-au adresat oficial de zeci de ori • Rusiei cu rugămintea de primi Moldova în supuşenia sa" şi că una din aceste cereri „s-a terminat cu încheirea, în 1711, a înţelegerii privind trecerea întregului principat moldovean în componenţa Rusiei". În aceeaşi scrisoare se semnala abordarea critică de către conducerea de la Bucureşti a documentelor elaborate la congresele III, IV şi V ale Cominternului. „în aceste documente - după cum se ştie - se constată ocuparea Basarabiei de către România şi asuprirea poporului moldovenesc; se susţine lupta oamenilor muncii din Basarabia şi Bucovina de Nord pentru reunirea cu Uniunea Sovietică, se confirmă existenţa naţiunii moldoveneşti independente, se dă o apreciere înaltă organizaţiei de partid din Basarabia în crearea şi bolşevizarea P.C.R., se caracterizează politica de agresiune a conducătorilor României regale şi cârdăşia lor cu fascismul german împotriva U.R.S.S." În egală măsură este sesizată „tentativa de a justifica intrarea României burgheze în război de partea Germaniei fasciste, se pune la îndoială însuşi faptul aservirii oamenilor muncii din Basarabia de către imperialiştii români şi autenticitatea luptei revoluţionare a muncitorilor şi ţăranilor din Basarabia pentru reunirea cu Patria Sovietică" . „În năzuinţa de a justifica ocuparea Basarabiei la începutul anului 1918 - continuă autorii scrisorii -ideologii burghezi din România au interpretat greşit chestiunea privind naţiunea română, au început a ignora faptul existenţei naţiunii moldoveneşti independente, a-i identifica pe moldoveni cu românii".
Criza apărută în raporturile politice româno-sovietice în august 1968, în urma intervenţiei militare în Cehoslovacia a trupelor celor cinci state participante ale Tratatului de la Varşovia şi din vara anului 1969, după vizita la Bucureşti a preşedintelui american Richard Nixon, a pus în plan secundar controversele pe seama modului de reflectare de către cele două părţi a unor momente din istoria celor două ţări cu referire concretă la problematica sensibilă a Basarabiei.
(....)
În mod cu totul surprinzător însă, la câteva luni de la semnarea, la 7 iulie 1970, a noului Tratat de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală dintre România şi Uniunea Sovietică, temele controversate legate de momentele comune din istoria relaţiilor româno-ruse/sovietice au reapărut în centrul atenţiei. Documentele incluse în volumul Confruntarea sovieto-română pe frontul ideologic din R.S.S. Moldovenească (1968-1979). Studiu şi Documente, semnat de istoricul Gheorghe E. Cojocaru, evidenţiază atenţia acordată de fosta conducere de partid şi de stat a R.S.S. Moldoveneşti îmbunătăţirii muncii ideologice în vederea contracarării influenţei „nocive" a propagandei româneşti. Un loc deosebit îl ocupau măsurile menite să combată ideile vehiculate în România cu privire la o serie de momente sensibile din istoria comună a României şi a Rusiei/Uniunii Sovietice şi a relaţiilor româno-ruse/sovietice. Semnificativă în aceste sens este Nota informativă din 11 noiembrie 1970, înaintată C.C. al P.C. din Moldova de către S.I. Afteniuk, directorul Institutului de istorie a partidului de pe lângă CC. al P.C din Moldova, cu privire la reflectarea în lucrările româneşti a unor aspecte ale relaţiilor româno-sovietice din perioada anilor 1918-1944. În nota menţionată, se atrăgea atenţia asupra faptului că dacă în documentele P.C.R. din anii '20-'50, în lucrările istoricilor români „erau condamnate participarea României regale la intervenţia armată împotriva Ţării Sovietelor, cotropirea Basarabiei de către armata regală, politica colonială a României în teritoriul ocupat etc", începând din anii '60, în România „a început devierea de la tratarea marxistă" a acestor probleme.
La 20 noiembrie 1970, la CC al P.C. din Moldova a fost organizată o consfătuire cu uşile închise cu participarea primilor secretari ai comitetelor raionale şi orăşeneşti de partid, a şefilor de secţie ai CC, a miniştrilor şi conducătorilor de departamente, în faţa cărora primul secretar al CC, Ivan I. Bodiul, a prezentat raportul Despre măsurile privind intensificarea activităţii ideologice în rândurile oamenilor muncii din republică.(...)
În raport erau criticate fără menajamente diferite aspecte ale politicii externe româneşti, care, în opinia sa, contraveneau principiilor internaţionalismului proletar şi constituiau „cauza" înrăutăţirii relaţiilor sovieto-române. I. Bodiul acuza politica oficială română, care nu recunoştea „legalitatea existenţei naţiunii moldoveneşti" şi ignora faptul existenţei R.S.S. Moldoveneşti (...) La 3 august 1973, CC. al P.C. din Moldova a trimis o nouă scrisoare la CC. al P.C.U.S. în care informa că în Micul Dicţionar Enciclopedic, apărut la Bucureşti în anul 1972, „ocuparea Basarabiei de trupele regale... era prezentată ca un act legitim", iar hotărârea Sfatului Ţării de unire a Basarabiei cu România era prezentată ca o „manifestare a voinţei poporului moldovenesc", fără a se menţiona că „România burghezo-moşierească a participat la intervenţia împotriva statului sovietic".
După o absenţă a acestei problematici în convorbirile oficiale româno-sovietice, la începutul lunii octombrie 1974, N.N. Rodionov, adjunct al ministrului sovietic de Externe, a semnalat ambasadorului român la Moscova, Gheorghe Badrus, apariţia în publicaţiile din România a unor referiri, neadecvate în opinia părţii sovietice, la Basarabia şi Bucovina. Demersul părţii sovietice a fost de natură să provoace o stare de nervozitate la Bucureşti. în şedinţa din 15 octombrie 1974 a Comitetului Politic Executiv al CC al P.C.R, Nicolae Ceauşescu s-a arătat nemulţumit de reacţia ambasadorului român, căruia i-a reproşat că a procedat greşit primind nota din partea demnitarului sovietic, dispunând ca acesta să fie chemat urgent în ţară pentru discuţii (în realitate, regretatul ambasador român avea să mărturisească în decembrie 2010, într-o convorbire cu autorul volumului de faţă, că N.N. Rodionov nu-i predase nicio notă, ci că fusese vorba doar despre un demers verbal - n.n.). „Desigur - declara Nicolae Ceauşescu în cadrul şedinţei - nu putem să nu luăm în considerare această notă şi trebuie ca atare să respingem în mod corespunzător - politicos, dar ferm - pentru că [aceasta] constituie o denaturare a realităţilor istorice" (Elena Negru, Gheorghe Negru,„Cursul deosebit" al României..., p. 583.A.N.I.C., Fond CC. al P.C.R, Cancelarie, dosar nr. 111/1974, f. 64) . Liderul român a expus, de asemenea, poziţia conducerii române asupra problemelor care provocaseră reacţia părţii sovietice. „În fond - afirma Ceauşescu - [...] împărţirea Moldovei este realizată în 1812 printr-un dictat şi avem acordul între turci şi ruşi, ambele imperii. Istoricii de atunci şi opinia publică au condamnat atunci acest act. Marx şi Engels însuşi [sic!] au în această privinţă aprecieri foarte clare. în ce priveşte Bucovina, este cu atât mai puţin de neînţeles, când Bucovina a aparţinut altui imperiu şi acesta a fost [imperiul] austro-ungar, care s-a prăbuşit şi Bucovina s-a reunit în mod liber cu România [...] şi în 1940 a fost cerută drept despăgubire; să le reamintim şi de nota oficială (Ceauşescu avea în vedere ultimatumul guvernului sovietic adresat guvernului român la 26 iunie 1940 - n.n.) [pe] care au uitat-o". Nicolae Ceauşescu a indicat Biroului Permanent să prezinte spre aprobare Comitetului Politic Executiv al CC. al P.C.R. o notă ce urma să fie predată părţii sovietice, subliniind în acelaşi timp necesitatea de a se respinge „în mod ferm această încercare de a falsifica şi de a intimida, de a împiedica o clarificare serioasă a unor probleme între oamenii de ştiinţă, între istorici". Pentru a fi şi mai precis, Nicolae Ceauşescu a subliniat necesitatea de a se delimita precis problema teritorială de respectarea adevărului istoric. „Alta [sic!] este problema - declara acesta - că România nu a ridicat probleme teritoriale şi alta este o discuţie între istorici. Este cu totul altceva! Ar însemna să acreditezi ideea că ţarismul a eliberat Basarabia, că tratatul cu turcii este un tratat eliberator, înseamnă să justifici toată politica colonială [sic!] şi de dominaţie pe care nu o acceptăm; şi nici nu o putem accepta". Liderul român a conchis că, întrucât partea sovietică ridicase aceste probleme la nivel oficial, să i se răspundă în acelaşi mod, menţionând că un asemenea mod de tratare a problemelor de către partea sovietică reprezenta „un act inadmisibil în relaţiile dintre ţările socialiste". (...)
Într-un Memoriu înaintat CC. al P.C.U.S. la 27 iunie 1975, CC. al P.C din Moldova informa asupra faptului că în publicaţiile apărute în România „alipirea Basarabiei la Rusia" era tratată ca „ocupaţie a teritoriului României, deşi, după cum se ştie, România ca stat a apărut după 30 de ani de la evenimentele din 1812". Se menţionează, de asemenea, că problema Basarabiei era tratată în ultima vreme „de pe poziţiile pretenţiilor teritoriale faţă de ţara noastră" şi că istoricii români „interpretează cotropirea forţată a Basarabiei de către România regală în 1918 ca act al reunirii naţionale a tuturor românilor". Se semnalează, totodată, că în revista „Anale de istorie" nr. 1/1975, organ al Institutului de Studii Istorice şi Social-Politice de pe lângă CC al P.C.R., „alipirea Basarabiei" la Rusia este prezentată ca o tranzacţie între Rusia şi Turcia, în urma căreia ultima „a cedat teritorii din trupul Principatelor Române", trăgându-se concluzia că în acest număr al revistei „pretenţiile României asupra unor teritorii sovietice sunt expuse, în fond, deschis" . Tirului necruţător al ideologilor de la Chişinău nu-i scapă nici istoricul Andrei Oţetea, învinuit că „a preluat citate din Marx preluate din lucrarea antirusă bonapartistă Istoria politică şi socială a Principatelor Dunărene,publicată în anul 1855 la Paris de E. Regnault, un istoric burghez francez, şi le-a editat în România ca volum separat K. Marx, însemnări despre români, ca lucrare a lui Marx." Se menţionează, de asemenea, că „au început să apară cărţi, să fie publicate articole şi recenzii care îl prezentau pe Marx ca adversar al alipirii Basarabiei la Rusia, ca un adept al paneuropenismului". „Prin aceasta - se subliniază în Memoriu - nu numai că se denaturează, fără scrupule, concepţiile lui K. Marx asupra istoriei Principatelor Dunărene, ci şi se întreprinde tentativa de a instiga stările de spirit antisovietice, a semăna seminţele neîncrederii şi ostilităţii între popoarele rus, moldovenesc şi român".(Elena Negru, Gheorghe Negru, „Cursul deosebit" al României..., p. 594.) „Trezeşte nedumerire - se menţionează în continuare în Memoriu -că asemenea denaturări ale realităţii istorice nu numai că nu sunt condamnate, ci, dimpotrivă, sunt susţinute de actualii conducători ai P.C.R.; se reafirmă în chip voalat în documentele de partid şi de stat, pe baza cărora se întreprind măsuri ideologice, se construiesc relaţiile cu partidul şi statul nostru".
In ciuda acalmiei relative care se instalase în relaţiile bilaterale, problemele legate de controversele pe problemele de istorie continuau să se facă simţite, atrăgând atenţia mass-media internaţionale. Într-o sinteză întocmită la Secţia de Propagandă a CC. al P.C.R. se atrăgea atenţia că în perioada martie 1974-octombrie 1975, în unele publicaţii din Occident au apărut referiri la divergenţele româno-sovietice. în acest sens, se menţiona că Basarabia şi Bucovina de Nord, considerate „regiuni rupte din trupul României" şi „anexate la U.R.S.S." apăreau ca „subiect de dispută". Se atrăgea atenţia asupra faptului că, socotite până nu demult „tabu", acestea erau abordate în România mai mult sau mai mult oficial.(A.N.I.C., Fond CC. al P.C.R, Secţia Propagandă şi Agitaţie, dosar nr 17/1975, f. 22.)
Moscova nu putea trece cu vederea apariţia în România a unor publicaţii care abordau cu tot mai mult curaj subiectele istorice în jurul cărora multă vreme se păstrase în mod deliberat tăcerea. Era vorba, printre altele, despre lucrarea istoricilor români Mircea Muşat şi Ion Ardeleanu,Viaţa politică în România. 1918-1921, apărută în 1976 la Editura Politică, care se referea la caracterul „străvechi românesc" al Basarabiei (Ioan Popa, Luiza Popa, Românii, Basarabia şi Transnistria, Fundaţia Europeană Titulescu, Centrul de Studii Strategice, Bucureşti, 2009, p. 215.) . Revista „Lumea" publicase în luna mai 1976 textul Tratatului dintre Moldova şi Rusia, din 7 mai 1656, încheiat între domnitorul Gheorghe Ştefan şi ţarul Alexei Mihailovici, iar în numărul din 20 mai 1976 tipărise textul integral al Tratatului încheiat între Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei, şi ţarul Petru I al Rusiei la 13 aprilie 1711. Printre altele, în editorialul revistei se atrăgea atenţia asupra articolului 11 din Tratat, prin care Rusia garanta solemn integritatea teritorială a Moldovei, cu graniţa veche pe Nistru. „Neîndoielnic - notează istoricii români Ioan Popa şi Luiza Popa -sovieticii erau nemulţumiţi de politica independentă a României, dar îngrijorarea lor cea mai mare, constantă, avea la bază încercările tot mai frecvente ale Bucureştilor de a prezenta public adevărul istoric despre Basarabia, activitate interpretată ca fiind îndreptată făţiş contra intereselor U.R.S.S., urmărind revendicarea vechilor teritorii româneşti.
La sfârşitul lunii mai 1976, secretarul CC. al P.C.U.S., K.F. Katuşev, a efectuat o vizită în România şi a fost primit de către Nicolae Ceauşescu, secretarul general al P.C.R., la reşedinţa acestuia de la Snagov. In afara problemelor legate de pregătirea în vederea Conferinţei de la Berlin a partidelor comuniste şi muncitoreşti din Europa, cu acest prilej au fost examinate şi o serie de aspecte ale relaţiilor bilaterale româno-sovietice, inclusiv referitoare la chestiunea sensibilă a frontierei dintre cele două state (Vizita este evocată şi de fostul secretar al CC. al P.C.R., Ştefan Andrei, în volumul Stăpânul secretelor lui Ceauşescu. I se spunea Machiavelli. Ştefan Andrei în dialog cu Lavinia Betea, Adevărul Holding, Bucureşti, 2011, p. 180.) . Pentru disiparea definitivă a oricăror dubii ale conducerii sovietice, Nicolae Ceauşescu a declarat fără echivoc că România nu avea niciun fel de pretenţii teritoriale faţă de niciunul dintre vecinii săi. Din dorinţa de a fi şi mai convingător, liderul român i-a citit oaspetelui pasajul din proiectul cuvântării pe care urma să o rostească la Congresul Culturii şi Educaţiei Socialiste, programat a avea loc în iunie 1976, în sensul că România nu avea probleme teritoriale cu Uniunea Sovietică într-adevăr, la 2 iunie 1976, în expunerea prezentată la Congresul Culturii şi Educaţiei Socialiste, Nicolae Ceauşescu a declarat că România socoteşte „drept o îndatorire atât naţională, cât şi internaţională" de a face tot posibilul ca „unele probleme moştenire a trecutului, create de politica claselor asupritoare, să nu umbrească colaborarea şi solidaritatea" partidelor şi popoarelor din cele două ţări. „In acest context - a declarat secretarul general al P.C.R., preşedintele României - doresc să menţionez că România nu are probleme teritoriale sau de altă natură cu Uniunea Sovietică şi cu celelalte ţări socialiste vecine. Dorim ca graniţele dintre România şi toate statele vecine să fie graniţe ale prieteniei şi colaborării în lupta şi munca pentru socialism şi comunism, pentru pace şi colaborare în lume".
Imediat după prezentarea expunerii, ambasadorul sovietic la Bucureşti, V.I. Drozdenko, 1-a informat telefonic pe Katuşev despre declaraţia respectivă a liderului român, iar la 17 iunie 1976, i-a mărturisit secretarului general al P.C.R. impresia pe care i-a produs-o expunerea acestuia la Congresul Culturii şi Educaţiei Socialiste. „Trebuie să recunosc - se destăinuia el - că mi-au plăcut foarte mult gândurile exprimate de Dumneavoastră şi care coincid cu gândurile noastre privind necesitatea întăririi şi adâncirii prieteniei dintre România şi Uniunea Sovietică. Aţi menţionat acest lucru de mai multe ori. In felul acesta se îndepărtează terenul pentru tot felul de speculaţii şi discuţii." V.I. Drozdenko a remarcat, de asemenea, că după Congresul Culturii şi Educaţiei Socialiste a început deja activitatea practică pentru îndeplinirea sarcinilor puse de secretarul general al P.C.R. „în faţa istoricilor din punct de vedere al abordării marxist-leniniste a problemelor" ( Ştefan Andrei, Explicaţia unei declaraţii explozive a lui Nicolae Ceauşescu la Congresul Educaţiei Politice şi al Educaţiei Socialiste (2-4 iunie 1976), în „Flacăra lui Adrian Păunescu", nr. 7-13 octombrie 2011.)
Gestul conducerii române, dictat şi de necesitatea pregătirii terenului în vederea vizitei oficiale de răspuns a lui Leonid Brejnev, nu a trecut neobservat la Moscova. La 30 iunie 1976, într-o convorbire, cu Nicolae Ceauşescu la Berlin, prilejuită de participarea la Conferinţa partidelor comuniste şi muncitoreşti din Europa, secretarul general al CC. al P.C.U.S. a apreciat discuţiile purtate între Nicolae Ceauşescu şi secretarul CC. al P.C.U.S., Konstantin Katuşev, precum şi faptul că Petru Lucinski, prim-secretar al Comitetului orăşenesc de partid Chişinău, fusese primit de către un membru al Comitetului Politic Executiv al CC al P.C.R., socotind toate acestea ca „fapte plăcute, care contribuie la îmbunătăţirea relaţiilor noastre". Nicolae Ceauşescu i-a mărturisit interlocutorului său că în discuţia cu Konstantin Katuşev a subliniat dorinţa părţii române ca toate problemele care îngreunau dezvoltarea raporturilor bilaterale să fie eliminate. „In definitiv - sublinia Ceauşescu - nu este niciun motiv ca aceste probleme să rămână, trebuie date la o parte”.
La scurt timp, Nicolae Ceauşescu a efectuat, în perioada 2-13 august 1976, împreună cu soţia, Elena Ceauşescu, o vizită în Crimeea, precum şi în R.S.S. Moldovenească, R.S.S. Gruzină şi R.S.S. Armeană. Programul vizitei în R.S.S. Moldovenească (1-2 august 1976) a cuprins convorbiri cu L.I. Bodiul, prim-secretar al CC al P.C din Moldova, alţi membri ai conducerii de partid şi de stat ai acestei republici, în cadrul cărora, mulţumind pentru „primirea prietenească" rezervată, Nicolae Ceauşescu s-a declarat de acord cu dezvoltarea schimburilor de experienţă, apreciind că din punctul de vedere al conducerii române „nu există niciun fel de limite sau rezerve". Este semnificativ faptul că în cursul discuţiilor Nicolae Ceauşescu nu a abordat, sub nicio formă, probleme de natură să trezească suspiciuni la Moscova. Nu a scăpat însă atenţiei faptul că la mitingul de la uzina „Microprovod", din Chişinău, gazda, Ivan Bodiul, a dat citire unei telegrame de felicitare primite din partea lui Leonid Brejnev cu ocazia aniversării constituirii, la 2 august 1940, a R.S.S. Moldoveneşti. Momentul festiv evidenţiat de gazde a fost ignorat complet de Ceauşescu, care s-a limitat doar la sublinierea înţelegerii cu fel. Bodiul în legătură cu intensificarea contactelor dintre România şi R.S.S.M. „în cadrul contactelor generale pe care le avem cu Uniunea Sovietică". Într-o informare transmisă CC. al P.C.U.S. despre vizita în R.S.S. Moldovenească a lui Nicolae Ceauşescu, Ivan Bodiul atrăgea atenţia asupra faptului că liderul român a folosit termenii „R.S.S. Moldovenească", „Moldova sovietică", „poporul moldovenesc" „şi nu o dată 1-a corectat pe traducătorul său, care omitea aceste noţiuni". Bodiul scotea în evidenţă faptul că Nicolae Ceauşescu „a susţinut activ" la sfârşitul întrevederii propunerile conducerii P.C. din Moldova vizând „intensificarea contactelor, de schimb de experienţă în muncă, a reiterat insistent doleanţa cu privire la necesitatea lărgirii relaţiilor României cu R.S.S.M. nu numai în zonele de frontieră, dar şi în alte judeţe şi oraşe, atât în domeniul social şi economic, cât şi pe linia organelor de partid şi de stat(Gheorghe E. Cojocarii, Confruntarea sovieto-română..., p. 607. 608). Bodiul recunoştea că „pe fundalul unor relaţii bune ale R.S.R. cu U.R.S.S., relaţiile României cu R.S.S. Moldovenească au fost cam încordate", subliniind că „de relaţiile dintre R.S.R. şi Moldova depind în mare parte relaţiile dintre România şi U.R.S.S."
Problema gardului de sârmă ghimpată de la frontiera româno-sovietică
După vizita la Chişinău, Nicolae Ceauşescu a avut, la 3 august, o întâlnire cu Leonid Brejnev la Ialta, în cursul căreia a fost evocată şi vizita întreprinsă de liderul român în R.S.S.M. Este semnificativ faptul că, referindu-se la relaţiile bilaterale, Nicolae Ceauşescu a ţinut să sublinieze încă de la început că „în momentul de faţă, între cele două ţări nu există probleme care să poată crea vreun motiv de fricţiune sau de neînţelegere". Era, evident, vorba despre o tactică a liderului român, care nu dorea să amplifice unele neînţelegeri care continuau, totuşi, să marcheze relaţiile dintre cele două ţări şi partide. Nu întâmplător, Nicolae Ceauşescu a îndemnat să fie lăsate la o parte „problemele care au creat asperităţi în trecut" şi de a face totul pentru dezvoltarea unor „raporturi frăţeşti" între P.C.R. şi P.C.U.S., între România şi Uniunea Sovietică. La rândul său, Leonid Brejnev a împărtăşit „pe deplin" declaraţiile liderului român privind „absenţa oricăror probleme teritoriale între Uniunea Sovietică şi România şi inviolabilitatea frontierelor sovieto-române, privind legăturile tradiţionale dintre popoarele noastre atât în trecut cât şi în prezent, şi perspectiva extinderii şi adâncirii lor în viitor". Brejnev a exprimat, totodată, dorinţa de a nu se permite „ca din inerţie să se continue anumite prostii sau să apară publicaţii nedorite".(A.N.I.C., Fond CC. al P.C.R., Secţia Relaţii Externe, dosar nr. 108/1976, f. 13.f 14.f. 14. f. 22-23. f. 23.)
În cursul convorbirilor prilejuite de prima vizita oficială la Bucureşti a lui Leonid Brejnev (la 11 ani de la vizita oficială a lui Nicolae Ceauşescu în U.R.S.S., în septembrie 1965), au fost reluate, fără a fi aprofundate, şi aspectele sensibile ale relaţiilor dintre cele două state.Liderul sovietic a dorit să sublinieze acordul realizat la nivelul conducerilor celor două partide că graniţa dintre cele două ţări era „o graniţă a păcii, prieteniei şi frăţiei". În context, Leonid Brejnev a evidenţiat semnificaţia aparte a declaraţiilor făcute de Nicolae Ceauşescu la Congresul Culturii şi Educaţiei Socialiste şi în timpul vizitei în R.S.S.M. Liderul român a sesizat acest moment, pentru a evidenţia răspunderea pe care cele două partide o purtau pentru dezvoltarea colaborării şi prieteniei dintre ele. „In acest cadru - a menţionat Ceauşescu - trebuie înţelese declaraţiile pe care le-am făcut la Congresul Culturii şi Educaţiei Socialiste, cât şi în Moldova cu privire la faptul că graniţele dintre România şi Uniunea Sovietică trebuie să devină graniţe ale păcii şi colaborării active, că aceasta exprimă în fapt poziţia partidului nostru".
Mergând pe calea unei sincerităţi depline, Nicolae Ceauşescu a socotit potrivit să sublinieze necesitatea adoptării de comun acord a unor măsuri de impulsionare a schimbului mai larg şi liber între cetăţenii celor două ţări şi a formulat o propunere temerară pentru timpul respectiv - lichidarea gardului de sârmă ghimpată la frontiera dintre cele două ţări (subl.n.). „Şi pentru că suntem între noi - menţiona Nicolae Ceauşescu - trebuie să spun că este greu de înţeles de ce este nevoie ca la graniţele noastre să mai păstrăm sârma ghimpată. Ori ne este teamă că cetăţenii noştri nu se vor putea înţelege?! Cred că ar trebui să ne gândim să înlăturăm unele lucruri care într-adevăr sunt anormale între două ţări socialiste care sunt şi vecine şi prietene în acelaşi timp şi care au vechi tradiţii de colaborare [pe] care trebuie să le ridicăm pe o treaptă superioară54. Interesant este că din partea liderului sovietic nu s-a înregistrat nicio reacţie la această declaraţie curajoasă, a omologului său.
Disponibilitatea celor două părţi de a continua pe linia unei apropieri a poziţiilor în problemele istoriei comune româno-ruse/sovietice a fost exprimată şi în cadrul convorbirilor purtate la Moscova în februarie 1977 de Ştefan Andrei, membru supleant al Comitetului Politic Executiv, secretar al CC. al P.C.R., cu Konstantin Katuşev, secretar al CC. al P.C.U.S. în contextul problemelor bilaterale a fost discutată, tangenţial, şi chestiunea reflectării reciproce a unor probleme ale istoriei comune în cele două ţări, cărora, în opinia lui Ştefan Andrei, interlocutorii sovietici nu le-au acordat o importanţă exagerată. Aşa se explică satisfacţia exprimată de Konstantin Katuşev în legătură cu faptul că diferitele probleme ce apăreau uneori „în virtutea inerţiei" erau rezolvate de cele două partide. „In aceasta -. a spus Katuşev - noi vedem linia CC. al P.C.R., aportul tovarăşului Nicolae Ceauşescu personal la rezolvarea problemelor”. Acesta a informat, totodată, că „s-au făcut anumite corecturi în tratarea anumitor probleme de istorie" şi că acestea se apropie de formularea secretarului general al P.C.R. la întâlnirea din Crimeea din vara anului 1976.
Contrar acestei constatări încurajatoare, la întâlnirea din 5 august 1977 din Crimeea, dintre Nicolae Ceauşescu şi Leonid Brejnev, problemele sensibile au apărut din nou în atenţie. Cu acest prilej, pe fondul unor aprecieri elogioase referitoare la evoluţia relaţiilor româno-sovietice, la modul în care fusese primit în România primul secretar al CC. al P.M. din Moldova, Ivan Bodiul (decembrie 1976), Leonid Brejnev nu s-a sfiit să atragă atenţia asupra faptului că „în România a reînceput publicarea unor materiale nedorite" în legătură cu graniţa româno-sovietică, în sensul că, „chipurile, delimitarea graniţei noastre ar fi nejustă". Fără a se arăta surprins de o asemenea remarcă, Nicolae Ceauşescu a menţionat nu fără o doză de ironie: „probabil că tovarăşii care au făcut informarea au vrut să spună invers [...]. Nu cunosc să fi apărut asemenea materiale în România. Dimpotrivă, în Uniunea Sovietică, mai ales în ultimele trei luni, au apărut multe asemenea materiale".
Deloc impresionat de intervenţia interlocutorului său român, Leonid Brejnev şi-a continuat expunerea, precizând că asemenea încercări sunt de natură să introducă „elemente nedorite" în relaţiile româno-sovietice. „Aceasta - a declarat Brejnev - poate diminua marile cuceriri obţinute de partidele noastre printr-o muncă îndelungată pentru lichidarea învrăjbirii din trecut şi pentru întărirea prieteniei dintre partidele noastre". Liderul sovietic s-a arătat contrariat de faptul că asemenea afirmaţii nedorite apăreau nu numai în periodice, în cercurile de istorici, în publicaţii de specialitate, dar şi în manuale şi cărţi destinate tineretului, putând duce la apariţia unor „sentimente naţionaliste" în rândul acestuia (A.N.I.C., Fond CC. al P.C.R, Cancelarie, dosar rar. 15/977, f. 13.).
Amintind că de ambele părţi fusese exprimată dorinţa de a nu se mai ridica problemele „rezolvate de istorie" şi că însuşi Nicolae Ceauşescu făcuse o declaraţie publică în acest sens, Leonid Brejnev a menţionat că a rămas cu senzaţia că „recidiva apariţiei unor publicaţii nedorite era rezultatul unui control insuficient". „Nu este admisibil - declara secretarul general al CC. al P.C.U.S. - ca cineva, din inerţie sau din rea voinţă, să introducă elemente de conflict în relaţiile noastre. Este o treabă mult prea serioasă şi de răspundere. Este cât se poate de important să le fie clar cadrelor noastre de partid şi ştiinţifice care este linia Comitetelor noastre Centrale, care este atitudinea noastră politică".Acesta 1-a asigurat pe Nicolae Ceauşescu că P.C.U.S. era decis să facă totul pentru ca în conştiinţa oamenilor sovietici „să domine sentimentele de prietenie şi frăţie internaţionalistă faţă de poporul român" şi ca acestui scop să-i corespundă atât acţiunile diplomatice, cât şi publicaţiile ştiinţifice şi „mai ales sistemul de învăţământ şi conţinutul manualelor".În finalul întrevederii, Brejnev a exprimat speranţa că Nicolae Ceauşescu va privi „într-un spirit tovărăşesc" expresia îngrijorării sale şi va acorda importanţa cuvenită acestor probleme.
În replică, secretarul general al P.C.R. a reafirmat ataşamentul conducerii române faţă de înţelegerea convenită ca în publicaţiile dintre cele două ţări să nu fie vehiculate teze contrare adevărului istoric, precizând: „Noi nu am ridicat şi nu ridicăm nicio problemă privind graniţa cu Uniunea Sovietică. Avem probleme de colaborare, avem de realizat împreună un şir de lucruri, inclusiv pe Prut"(Nicolae Ceauşescu avea în vedere proiectul construirii Nodului hidrotehnic şi de navigaţie de la Stânca-Costeşti - n.n.). Fără a se lăsa antrenat într-o polemică pe problemele expuse de interlocutorul său, Nicolae Ceauşescu a propus ca secretarii Comitetelor Centrale ale celor două partide să se întâlnească din nou pentru a clarifica lucrurile în această chestiune şi a se pune capăt discuţiei. „Vreau să spun clar - a conchis Ceauşescu - că Comitetul [sic!] nostru Central doreşte ca această problemă să fie închisă şi să acţionăm pentru dezvoltarea unor relaţii de colaborare".
Informaţiile despre convorbirea din 5 august 1977 dintre cei doi conducători, transmise lui N. Mumji, adjunct al şefului Secţiei Informaţii şi Relaţii cu Ţările Străine a CC. al P.C. din Moldova, de către V.I. Potapov, şeful Sectorului România din cadrul Secţiei Relaţii Externe a CC. al P.C.U.S., aduc noi elemente despre conţinutul discuţiilor.Rezultă că la întrebarea directă a lui Leonid Brejnev dacă România avea cumva pretenţii teritoriale faţă de Uniunea Sovietică, Nicolae Ceauşescu ar fi răspuns că România „nu cere niciun fel de teritorii de la Uniunea Sovietică, ci doar să ne spună că ţarismul a ocupat pe timpuri pământuri româneşti". Schimbul de replici între cei doi lideri a evidenţiat faptul că Nicolae Ceauşescu a susţinut că partea română nu va fi niciodată de acord cu ideea şi nu va recunoaşte că există o „oarecare naţiune şi o limbă moldovenească separate". în sprijinul afirmaţiei sale, liderul român a invocat faptul că „moldovenii fură clasici români şi îi numesc moldoveni", dând drept exemplu pe Mihai Eminescu, „care totdeauna s-a considerat român". După cum rezultă din informarea transmisă de Vladimir Potapov, Leonid Brejnev „nu a făcut în această chestiune nicio remarcă, pentru că noi nu avem suficiente contraargumente". Vladimir Potapov îi mărturisea interlocutorului său că liderul român demonstrase o bună cunoaştere a esenţei problemelor abordate. „Numea incorect unele date şi nume de familie - spunea acesta -, în rest îşi expunea destul de precis şi cuprinzător problemele, care erau similare concepţiilor promovate de istoria română contemporană, creând imprsia că acesta, fie le studiază meticulos, fie participă la elaborarea lor". Reţin atenţia recomandările lui Potapov privind necesitatea îndeplinirii hotărârilor CC. al P.C.U.S. şi CC al P.C.M. referitoare la „tendinţele naţionaliste în propaganda română". Acesta a sugerat continuarea efectuării de cercetări care să demonstreze, „fără a polemiza deschis cu românii, fără a eticheta pe cineva", adevărul în legătură cu relaţiile ruso-române/sovietice, „să se şteargă şi să se măture un anumit strat de pasivitate aşternut peste savanţi şi organele de informaţie" după declaraţiile cunoscute ale lui Nicolae Ceauşescu. „Tovarăşii români - a continuat reprezentantul CC al P.C.U.S. - îşi menţin poziţiile în toate chestiunile, nu fac decât să manevreze, caută poziţii mai avantajoase pentru ei, încearcă să obţină unele cedări, în timp ce ei nu doresc să facă nicio cedare". Acesta a subliniat necesitatea continuării politicii CC al P.C.U.S. de „a-i opri pe români să alunece pe făgaşul antirusismului şi antisovietismului" (Gheorghe Negru, Disputa dintre URSS şi RSR privind tratarea istoriei relaţiilor ruso- şi sovieto-române, „Destin românesc", an V (XVI)/2010, nr. 3-4 (67-68), p. 186.) În finalul informării, Potapov „şi-a exprimat de două ori temerea că dacă anterior, românii nu recunoşteau Moldova Sovietică, acum ei încearcă tot mai vădit să-i linguşească şi să-i îmbuneze pe moldoveni", lucru demonstrat şi de dorinţa insistentă a românilor de a introduce tranzitul fără vize al persoanelor din zona de frontieră.
Anul 1978 a readus în atenţie disputele româno-sovietice în problemele controversate ale interpretării unor momente din istoria comună a celor două ţări. În pofida declaraţiei explicite a lui Nicolae Ceauşescu la Congresul Educaţiei Politice şi Culturii Socialiste, în iunie 1976, privind inexistenţa unor revendicări teritoriale faţă de U.R.S.S. şi celelalte ţări vecine, partea sovietică a continuat să manifeste suspiciuni faţă de asigurările oficiale ale României.
Aşa se explică faptul că, la 16 martie 1978, în cadrul unei şedinţe a Comitetului Politic Executiv al CC al P.C.R., Nicolae Ceauşescu a informat că ambasadorul român la Moscova, Gheorghe Badrus, a fost invitat în februarie 1978 de către „I. Odinţov [sic!]" (în realitate, este vorba de N. Rodionov - n.n.) adjunct al ministrului sovietic de Externe, care i-a atras atenţia asupra faptului că în România au apărut, contrar înţelegerilor realizate, o serie de publicaţii care prezentau unele „lucruri neprieteneşti" la adresa Uniunii Sovietice şi că acestea puneau în discuţie caracterul legitim al frontierei româno-sovietice, provocând nelinişte la Moscova.
Iritat de asemenea poziţie, Nicolae Ceauşescu i-a indicat secretarului CC. al P.C.R., Ştefan Andrei, să se răspundă pe aceeaşi cale părţii sovietice, precizând: „Să le arătăm că o asemenea acţiune nu corespunde înţelegerilor, că noi le-am spus clar că nu putem accepta teza că ocupaţia din 1812 a fost eliberare, că nu putem accepta nici noţiunea de o nouă naţionalitate, că este un nonsens şi ei ştiu acest lucru". „Să le dăm un răspuns - a conchis Ceauşescu - să nu rămână oamenii cu impresia că nu-i luăm în seamă şi nu ştim şi noi dialectică" (A.N.I.C., Fond CC. aJ P.C.R, Cancelarie, dosar nr. 21/1978, f. 7.) Documentele publicate de istoricul Gheorghe Cojocaru explică motivele iritării produse la Moscova, faptul că reacţiile Moscovei erau determinate de numeroasele sesizări trimise la centru din partea conducerii R.S.S.M. Astfel, la 1 aprilie 1978, I. Calin, secretar al CC. al P.C din Moldova, informa CC al P.C.U.S. despre intensificarea propagandei româneşti asupra R.S.S.M. Acesta semnala faptul că, în ultimul timp, în România „se întreprind măsuri active privind extinderea şi aprofundarea în continuare a campaniei de falsificare a evenimentelor istorice legate de tratarea istoriei Moldovei, a relaţiilor ruso-române şi sovieto-române, privind intensificarea tentativelor de a exercita o influenţă negativă prin diverse canale asupra populaţiei din R.S.S.M." ( Gheorghe E. Cojocaru,Confruntarea sovieto-română..., p. 676.)
în finalul notei se preciza că, „în ciuda cunoscutei declaraţii a lui Nicolae Ceauşescu din 7 iunie (în realitate este vorba de 2 iunie - n.n.) 1976 despre lipsa din partea românilor a pretenţiilor teritoriale faţă de U.R.S.S. şi alte ţări vecine, în R.S.R. se desfăşoară activ şi insistent o activitate sistematică, concentrată privind propaganda concepţiei istorice antiştiinţifice, antimarxiste, educarea la poporul român a unor concepţii naţionaliste, antisovietice, antimoldoveneşti, răspândirea lor în Occident şi infiltrarea lor în R.S.S. Moldovenească".
Dintr-un document publicat de istoricul Gheorghe Negru aflăm că, în pofida indicaţiilor exprese ale lui Nicolae Ceauşescu, răspunsul părţii române la declaraţiile lui N.N. Rodionov a avut loc abia la 12 mai 1978, când ambasadorul sovietic la Bucureşti, V.I. Drozdenko, a fost primit de Ştefan Andrei, în noua sa calitate de ministru al Afacerilor Externe. Ministrul român 1-a asigurat pe diplomatul sovietic de dorinţa părţii române de a face totul pentru dezvoltarea relaţiilor româno-sovietice, reproşând părţii sovietice că „nu acţionează în spiritul acordurilor din mai 1976" de la Snagov. -în acest sens, demnitarul român a menţionat că, după această întâlnire, în U.R.S.S. au fost publicate „peste 100 de monografii, studii, articole în care erau prezentate în mod denaturat unele chestiuni legate de relaţiile ruso-române şi sovieto-române".
Acesta a subliniat, de asemenea, că partea română nu împărtăşeşte opinia autorilor care încearcă să justifice expansiunea ţarismului în Balcani, conferindu-i un caracter de misiune eliberatoare şi că „nu poate fi de acord cu faptul că între Prut şi Nistru s-a format poporul moldovenesc, diferit de cel român, şi acum ar exista o naţiune moldovenească, diferită de cea română". „Există - a continuat ministrul român - tratări eronate ale evenimentelor din 1812, în care se relatează despre năzuinţele poporului moldovenesc de a intra în componenţa Rusiei, odată ce a fost semnat un acord ce califică în mod concis acest act: „În 1812, Basarabia a intrat în componenţa Rusiei".
Demnitarul român a precizat, de asemenea, că partea sovietică nu trata corect acordurile din 1976, interpretându-le ca şi cum acestea s-ar fi referit doar la angajamente ale României şi că partea sovietică urmărea doar modul în care presa română respecta acest lucru. A respins, de asemenea, afirmaţiile că românii aveau, chipurile, pretenţii teritoriale şi că în R.S.R. se aţâţa naţionalismul şi intenţiile rele faţă de U.R.S.S., reproşând, totodată, faptul că „în U.R.S.S. nu s-a luat atitudine faţă de materialele care falsifică adevărul istoric". În finalul întrevederii, Ştefan Andrei a subliniat caracterul extrem de delicat al problemelor de istorie şi a invitat la depăşirea acestora „pentru a nu crea probleme acolo unde ele nu există"(Gheorghe Negru, Disputa dintre URSS şi RSR..., f. 189.) . Din acelaşi document rezultă că pe baza indicaţiilor conducerii sovietice, ambasadorul V.I. Drozdenko i-a prezentat, la 12 iunie 1978, ministrului român o declaraţie în care se menţiona că partea sovietică a atras în repetate rânduri atenţia asupra publicării „unor materiale neprietenoase" faţă de U.R.S.S., în care se impunea ideea cum că „o parte considerabilă a teritoriului R.S.S. Moldoveneşti este „pământ străvechi al românilor, este o provincie română". „Asemenea publicaţii - se menţiona în demersul părţii sovietice - nu fac decât să învioreze stările de spirit naţionaliste, să aţâţe în România sentimentul de ostilitate faţă de U.R.S.S., faţă de poporul sovietic, ceea ce poate fi considerat doar ca o agravare artificială a unei chestiuni hotărâte de mult. Această chestiune trebuie să fie clară: nu e vorba despre un punct de vedere asupra trecutului îndepărtat, ci asupra unor publicaţii concrete, a unor diverse genuri de acţiuni în România, referitoare la teritoriile sovietice care nu pot fi subiect de discuţie".
În discuţia care a urmat, V.I. Drozdenko s-a referit la, publicaţiile româneşti care considerau teritoriul dintre Prut şi Nistru drept teritoriu românesc, generând stări de spirit naţionaliste. Drozdenko a precizat că în această chestiune „trebuie adusă claritate deplină: să fie întrerupte publicaţiile referitoare la teritoriile sovietice". În replică, Ştefan Andrei a fost de acord cu necesitatea soluţionării acestei chestiuni în interesul celor două popoare, „dar respectând adevărul istoric", concluzionând: „una este problema teritorială, respectarea frontierelor, şi alta - istoria. A reface istoria este imposibil, deoarece totul s-ar amesteca în lume".
La scurt timp, la 7 august 1978, în Crimeea a avut loc o nouă întâlnire între Nicolae Ceauşescu şi Leonid Brejnev, pe agenda căreia a reapărut problema Basarabiei. În cuvântul său, liderul sovietic a semnalat apariţia în România a unor materiale care „într-un fel sau altul aruncă [o] umbră asupra relaţiilor sovieto-române, sunt în stare să inspire [sic!] un spirit de ostilitate" faţă de U.R.S.S. „Eu am în vedere - declara Brejnev - aşa zisa problema basarabeană". În replică, Nicolae Ceauşescu a negat apariţia în România a unor asemenea lucrări, subliniind că, dimpotrivă, în presa sovietică continua să se publice foarte mult pe aceste probleme „în mod inutil", subliniind necesitatea de „a se pune capăt oricăror discuţii pe aceste probleme", pe baza înţelegerilor realizate între cele două părţi. În finalul convorbirii, cei doi lideri au convenit organizarea unei discuţii mai largi, la nivelul unor delegaţii ale celor două partide asupra problemelor bilaterale, precum şi pentru efectuarea unui schimb de păreri pe probleme ale situaţiei internaţionale.(...)
În continuare, Vasile Buga arată că, pe baza înţelegerii din Crimeea, la 13 octombrie 1978, la Bucureşti a sosit o delegaţie a P.C.U.S., condusă de către Andrei A. Gromîko, membru al Biroului Politic al CC. al P.C.U.S., ministrul Afacerilor Externe al U.R.S.S. (....), care a purtat convorbiri cu o delegaţie a P.C.R., condusă de din Paul Niculescu-Mizil, membru al Comitetului Politic Executiv al CC. al P.C.R., viceprim-ministru al guvernului român, ministrul Finanţelor. (...) Printre problemele bilaterale discutate, un spaţiu important a fost rezervat problematicii sensibile care continua să preocupe conducerile celor două partide. în acest sens, Andrei Gromîko s-a referit la „problema continuării difuzării în România a materialelor cu problema teritorială", fără a o defini, limitându-se să declare: „Se ştie care". „S-ar părea - a continuat înaltul demnitar sovietic - că această problemă trebuia să fie închisă demult, cu atât mai mult cu cât în iulie 1976 (în realitate, în iunie 1976 - n.n.) din partea română a fost făcută o declaraţie oficială că România nu are vreo problemă cu Uniunea Sovietică în această privinţă". Demnitarul sovietic a atras atenţia interlocutorilor români asupra continuării difuzării în România a unor asemenea materiale care cultivau în poporul român „sentimente neprieteneşti faţă de Uniunea Sovietică", cerând „în mod tovărăşesc" să se pună capăt acestei stări de lucruri. „Nu putem oare - se întreba Gromîko - să ne înţelegem o dată pentru totdeauna? Spunem acest lucru, pentru că într-o anumită măsură aceste probleme înveninează relaţiile noastre. Avem nevoie, şi noi şi dumneavoastră, de acest lucru?" Pentru a demonstra că partea sovietică nu avea intenţia de a-şi modifica în vreun fel poziţia, Gromîko a afirmat: „Ştim că situaţia [sic!] noastră (corect este poziţia - n.n.) nu se va schimba, pentru că o asemenea problemă nu există; dumneavoastră ştiţi, de asemenea, acest lucru. Nu ne îndoim că vă daţi perfect seama de acest lucru"(80A.N.I.C., Fond CC. al P.C.R., Secţia Relaţii Externe, dosar nr. 189/1978, f. 5.) Abordarea într-o manieră atât de categorică a acestei probleme indica în mod clar că partea sovietică excludea punerea la îndoială, într-o formă sau alta, a frontierei sovieto-române. La rândul său, K.V. Rusakov a dezvoltat problema difuzării în România a unor materiale în care era abordată problema teritorială. Acesta a evocat „convorbirea îndelungată şi foarte serioasă" purtată, în mai 1976, de Nicolae Ceauşescu cu secretarul CC. al P.C.U.S., Konstantin F. Katuşev, pe marginea acestei teme şi înţelegerea realizată cu acest prilej ca din partea română să se facă o declaraţie potrivit căreia în relaţiile dintre România şi Uniunea Sovietică nu există probleme teritoriale.A remarcat, de asemenea, aprecierea de care s-a bucurat în Uniunea Sovietică declaraţia făcută de secretarul general al P.C.R. în legătură cu absenţa unor probleme teritoriale, atrăgând însă atenţia asupra neîndeplinirii înţelegerii de a nu se folosi în publicaţii formulări care să contravină declaraţiei făcute de către liderul român. Exprimând regretul pentru o asemenea situaţie, Rusakov a constatat că în presă, în literatura istorică, în manualele pentru şcolile medii, în materialele pentru reţeaua învăţământului de partid din România, „a apărut iar teoria aşa-zisei apartenenţe". „Acapararea de către România regală a Basarabiei şi Bucovinei de Nord în 1918 - a continuat Rusakov - este prezentată în aceste materiale ca o expresie a voinţei oamenilor muncii români din Moldova de dincolo de Prut de a se uni cu patria-mumă, România, iar reglementarea paşnică a acestei probleme în 1940 este caracterizată ca o amputare a Basarabiei"; a precizat, de asemenea, că trimiterea de către autorităţile române în Uniunea Sovietică a unor asemenea publicaţii fără ca cineva să le solicite „stârneşte o reacţie negativă" şi că pe adresa CC. al P.C.U.S. „sosesc multe scrisori în care oamenii îşi exprimă nedumerirea şi chiar indignarea în legătură cu aceasta".
K.V. Rusakov a atras atenţia că problema pusă în discuţie are o mare însemnătate, „nu atât istorică, cât una principială, politică", socotind „inadmisibil de a face dintr-o problemă demult rezolvată, un obiect de discuţie între noi, sub orice formă ar fi, direct sau camuflat". Mai mult, el a subliniat faptul că declaraţiile frecvente pe această temă făcute în presa română erau de natură să stârnească „sentimente neprieteneşti faţă de Uniunea Sovietică şi faţă de poporul sovietic", erodând „bazele adevăratei prietenii frăţeşti" dintre cele două popoare, provocând îngrijorarea părţii sovietice. Rusakov a respins ideea că publicaţiile româneşti incriminate ar constitui o replică la materialele inamicale ale istoricilor sovietici, precizând că în Uniunea Sovietică „nu există şi nu pot să existe asemenea materiale". A admis că oamenii de ştiinţă din R.S.S.M. „lucrează la istoria republicii lor", dar că „nici direct sau indirect nu formulează niciun fel de pretenţii teritoriale faţă de România socialistă". „Aceste materiale - a spus Rusakov - nu conţin niciun fel de stipulaţii neprieteneşti la adresa României, iar populaţia Moldovei româneşti este apreciată ca parte organică a naţiunii române". A precizat, totodată, că cercetările istoricilor sovietici care se refereau la dezvoltarea R.S.S.M. şi a „naţiunii moldoveneşti sunt îndreptate spre confirmarea unui fapt istoric indiscutabil: constituirea fiinţei de stat moldoveneşti, suveranitatea sa în compoziţia [sic!] Uniunii Sovietice". În finalul intervenţiei sale, K.V. Rusakov a propus ca în interesul deplinei înţelegeri între cele două părţi, partea română să înceteze în fapt publicarea materialelor „care cultivă sentimente neprieteneşti faţă de Uniunea Sovietică" şi să confirme „din nou, printr-o declaraţie, lipsa unor probleme teritoriale în relaţiile sovieto-române". Acesta a îndemnat ca istoricii din cele două ţări să folosească „în mod mai productiv şi în mod mai coordonat" posibilităţile existente, îndeosebi în cadrul Comisiei de istorie româno-sovietică, pentru contacte, dezbateri şi publicarea cercetărilor lor, inclusiv a celor comune. A citat, în acest sens, declaraţia secretarului general al P.C.R. referitoare la necesitatea transformării istoriei într-un „instrument de apropiere şi prietenie a popoarelor".
La aceste observaţii, conducătorul delegaţiei române, Paul Niculescu-Mizil, a amintit că în cadrul întâlnirii la nivel înalt din august 1976 s-a convenit ca în tratarea problemelor de istorie cele două părţi să se călăuzească de dorinţa de a sublinia ceea ce unea popoarele român şi sovietic. A atras, de asemenea, atenţia asupra faptului că în expunerea lui Andrei Gromîko s-a pus, în mod inexact, problema încetării publicării unor asemenea lucrări doar în România, în condiţiile în care în cursul întâlnirii la nivel înalt s-a subliniat necesitatea încetării publicării a unor astfel de lucrări în ambele ţări şi soluţionării lor „în spirit ştiinţific şi tovărăşesc" în cadrul Comisiei mixte de istorie. Demnitarul român a precizat că, din datele părţii române, în Uniunea Sovietică s-a intensificat publicarea de materiale şi lucrări care contraveneau acestei înţelegeri, prezentând „într-o formă denaturată, contrar realităţilor istorice" unele momente din istoria României, formarea limbii şi poporului român, era negată prezenţa poporului român pe teritoriul său, aspiraţiile de realizare a statului naţional unitar român, etc. Recunoscând că între istoricii români şi sovietici nu s-a ajuns la un acord cu privire la momentele care au dus la schimbarea frontierelor româno-ruse în decursul istoriei, conducătorul delegaţiei P.C.R. a amintit înţelegerea realizată în 1976 ca pentru uşurarea tratării acestor probleme în ambele ţări, ele să nu fie calificate, ci să se găsească formule de natură să satisfacă ambele părţi. În acest sens, a propus, de exemplu să se consemneze că, în anul 1812 sau 1878, „Basarabia sau sudul Basarabiei a intrat în componenţa Rusiei”.
In informarea pe care V.I. Potapov i-a transmis-o lui V. Andruşceak, şeful Secţiei Informaţii şi Relaţii cu Ţările Străine a CC. al P.C. din Moldova, pe marginea convorbirilor din octombrie 1978, se face menţiunea că şeful delegaţiei P.C.R. a propus ca formula să se refere şi la momentele din 1918 şi în 1940, în sensul că, „în 1918, Basarabia a intrat în componenţa României", iar, „în 1940, Basarabia a fost întoarsă Uniunii Sovietice" (Gheorghe Negru, Disputa dintre URSS şi RSR..., p. 197.). Paul Niculescu-Mizil s-a referit, de asemenea, la faptul că în Uniunea Sovietică continuau să apară materiale care subestimau „caracterul anexionist pe plan extern al politicii ţariste", înfrumuseţau şi prezentau drept progresist rolul ţarismului.Pentru a fi şi mai convingător, acesta a repetat declaraţia secretarului general al P.C.R. referitoare la faptul că România nu avea probleme teritoriale cu Uniunea Sovietică, pornind de la recunoaşterea R.S.S.M. ca parte a U.R.S.S. şi de la dorinţa colaborării cu aceasta în cadrul relaţiilor generale dintre România şi Uniunea Sovietică ( A.N.I.C., Fond CC. al P.C.R., Secţia Relaţii Externe, dosar nr. 189/1978, f. 40.). În aceeaşi informare transmisă de Potapov găsim şi precizarea făcută de conducătorul delegaţiei P.C.R. că partea română nu putea accepta în nici un caz teza „care contravine flagrant adevărului istoric", că „românii şi moldovenii sunt două naţiuni diferite, că limbile română şi moldovenească sunt două limbi diferite"(„Destin românesc", serie nouă, an V (XVI)/2010, nr. 5-6 (69-70), p. 232.)
Referindu-se la propunerea lui Konstantin Rusakov ca partea română să dea o nouă declaraţie prin care să reafirme că nu are pretenţii teritoriale faţă de Uniunea Sovietică, conducătorul delegaţiei P.C.R. a subliniat oportunitatea ca ambele părţi să găsească un moment potrivit şi să dea o declaraţie în care să se precizeze că nu au pretenţii teritoriale, recunosc graniţele dintre cele două state şi respectă frontierele stabilite în conformitate cu tratatul de pace(A.N.I.C, Fond CC. al P.C.R., Secţia Relaţii Externe, dosar nr. 189/1978, f. 40.) Apelul conducătorului delegaţiei P.C.R. de a se pune capăt polemicii în legătură cu apariţia în cele două ţări a unor lucrări de natură să complice relaţiile bilaterale, ca fiecare parte să ia măsurile necesare pentru împiedicarea apariţiei unor astfel de lucrări şi ca problemele neclarificate să fie discutate între istorici, „într-un spirit ştiinţific şi într-o atmosferă calmă", a fost primit cu satisfacţie, fără niciun fel de comentarii de către Andrei Gromîko, care s-a mărginit să declare doar: „Zakrâti" (Să fie închise).
Paul Niculescu-Mizil a subliniat, de asemenea, necesitatea ca în presa celor două ţări să se evidenţieze elementele comune, de natură să unească cele două popoare. In acest spirit, a pledat pentru crearea condiţiilor pentru dezvoltarea schimburilor turistice între cele două ţări, a colaborării în zona frontierei de stat, deschiderea de noi puncte de frontieră. Răspunzând observaţiilor conducătorului delegaţiei P.C.R., Andrei Gromîko a negat categoric apariţia în Uniunii Sovietice a unor lucrări discutabile. „Dacă la noi cineva ar publica şi ar considera că este o problemă nerezolvată şi ar formula vreo pretenţie - a spus acesta - ar primi, să ştiţi, o ripostă chiar dacă ar fi vorba de un om deosebit..." , adăugând, totodată, că problema nu era rezolvată în România. În finalul intervenţiei sale, Gromîko a reafirmat voinţa conducerii sovietice de a face tot posibilul pentru a întări în continuare „relaţiile de prietenie, relaţiile frăţeşti cu România socialistă" , exprimând dorinţa ca şi partea română să împărtăşească aceleaşi gânduri. Acesta a apreciat convorbirile cu delegaţia română, recunoscând că, în pofida unor nuanţe, în cadrul lor „nu a fost ceva neprietenesc".
Se poate aprecia că, în pofida unor momente de tensiune, convorbirile româno-sovietice de la Bucureşti din 13-14 octombrie 1978 au fost de natură să clarifice multe dintre aspectele acumulate de-a lungul timpului, permiţând celor două părţi continuarea colaborării bilaterale pe toate planurile. Este semnificativ faptul că în cadrul primirii, la 14 octombrie, de către Nicolae Ceauşescu, a delegaţiei P.C.U.S., problemele de istorie nu au fost evocate în nicio formă, fapt ce indica dorinţa ambelor părţi de a nu le da o importanţă mai mare decât meritau, considerând că ceea ce era de spus fusese spus.
In pofida înţelegerilor realizate la nivelul celor doi conducători, în Uniunea Sovietică, îndeosebi în R.S.S. Moldovenească apăreau lucrări, studii şi articole care abordau în vechea manieră o serie de aspecte din istoria comună a celor două state. Relevantă în acest sens este lucrareaFormarea naţiunii burgheze moldoveneşti, apărută la Chişinău în 1978, în care, referindu-se la anexarea în mai 1812 a Basarabiei, autorul, A.M. Lazarev, nota: „Cererile repetate ale domnitorilor moldoveni cu privire la unirea statului moldovenesc cu Rusia s-au înfăptuit, în sfârşit, deşi parţial", apreciind că actul. în sine „a avut o importanţă progresistă, a contribuit în special la dezvoltarea mai rapidă a economiei şi la formarea naţiunii burgheze moldoveneşti". La fel, în articolul publicat în ziarul „Moldova socialistă" din 25 ianuarie 1980 se aprecia că Basarabia şi Bucovina de Nord fuseseră „cotropite" în anul 1918 de România, iar unirea acestor provincii cu România reprezenta o „născocire a istoricilor burghezi" şi a „lacheilor plătiţi ai imperialismului". Autorul scria, de asemenea, că în fruntea „Sfatului Ţării" se aflau agenţi ai cercurilor guvernamentale ale României burghezo-moşiereşti, care se străduiau să răpească Rusiei Basarabia. In opinia lui A.M. Lazarev, „cotropirea Basarabiei" a reprezentat, în fapt, „începutul ofensivei generale a Antantei, a forţelor imperialismului mondial împotriva tinerii Rusii Sovietice" şi că „moldovenii din Basarabia, care aveau o conştiinţă naţională proprie", s-au împotrivit cu îndârjire „românizării".Referindu-se la politica externă a României în perioada interbelică, V. Ilin (era un pseudonim - n.n.), autorul articolului Pe drumul construirii socialismului, publicat în numărul 8/1979 al revistei „Voprosî istorii KPSS", scotea în evidenţă alianţa României cu Hitler şi participarea la războiul antisovietic, urmărind acapararea de „imense teritorii sovietice" .
Cu toate acestea, la 27 aprilie 1979, secretarul CC. al P.C.U.S., Konstantin Rusakov, i-a atras atenţia ambasadorului român la Moscova, Gheorghe Badrus, asupra provocării în continuare a unor „stări de spirit nesănătoase legate de chestiunea teritorială", de natură să ducă la înrăutăţirea relaţiilor bilaterale.(...) La remarca ambasadorului român că în U.R.S.S., dar mai ales în R.S.S.M., apăruseră în ultima vreme lucrări care lezau interesele românilor, Rusakov i-a atras acestuia atenţia asupra lipsei de temei a unor asemenea acuzaţii, repetând propunerea făcută în timpul convorbirilor de la Bucureşti, în octombrie 1978, ca partea română „să facă din nou o declaraţie oficială (aşa cum făcuse în iunie 1976) despre lipsa din partea R.S.R. a unor pretenţii teritoriale faţă de U.R.S.S. şi faţă de alte ţări socialiste". A exprimat, totodată, disponibilitatea părţii sovietice de a face şi ea, în cazul în care partea română ar fi dorit, o declaraţie asemănătoare.
La 1 august 1979, problemele divergente au reapărut, într-o formă mai atenuată, în cadrul întâlnirii din Crimeea dintre Nicolae Ceauşescu şi Leonid Brejnev. Referindu-se la întâlnirea româno-sovietică din octombrie 1978, de la Bucureşti, Leonid Brejnev a precizat că în poziţia expusă atunci de Biroul Politic al CC. al P.C.U.S. nu a intervenit nicio schimbare, dar că rămâne un fapt că relaţiile bilaterale nu se dezvoltă cum ar trebui, deoarece „sunt umbrite într-o anumită măsură, pentru că trebuie să ne ocupăm de rezolvarea unor probleme, să revenim din nou în trecutul istoric, să discutăm iarăşi şi iarăşi probleme la care ne-am referit nu o dată cu tine" .
La rândul său, Nicolae Ceauşescu a recunoscut că „mai apar o serie de probleme în legătură cu istoria", menţionând că partea română era partizana respectării „întocmai" a înţelegerilor convenite. Acesta nu a negat că în România mai apăreau lucrări de istorie care atrăgeau atenţia părţii sovietice, subliniind, însă că acestea nu reprezentau „nici a zecea parte" din câte
apăreau în Uniunea Sovietică. Discuţia a evidenţiat faptul că Leonid Brejnev a fost luat prin surprindere de abordarea directă a acestei probleme sensibile, deoarece i-a mărturisit lui Ceauşescu că nu a înţeles la ce se referea, motiv pentru care liderul român i-a repetat că era vorba de publicaţii de istorie, propunând ca „istoricii, eventual şi pe linie ideologică, să se întâlnească, să discute aceste probleme", căutând să se pună capăt acestei stări de lucruri care nu trebuiau să umbrească relaţiile dintre cele două ţări.
Liderul sovietic a fost de acord cu un asemenea mod de abordare. „Şi eu şi tu - a spus el - înţelegem despre ce este vorba. Atunci hai să convenim că înţelegem despre ce este vorba!"În stenograma convorbirii, momentul respectiv este consemnat astfel: „Tovarăşii Nicolae Ceauşescu şi L.I. Brejnev îşi dau mâna, iar tovarăşul A.A. Gromîko «taie» (urmează un moment de animaţie), pecetluind în felul acesta înţelegerea". Chestiunile controversate de istorie au continuat să reţină atenţia celor două părţi, aşa cum rezultă din convorbirea purtată la 14 martie 1980 cu prilejul primirii de către Virgil Cazacu, membru al Comitetului Politic Executiv, secretar al CC. al P.C.R., a ambasadorului sovietic la Bucureşti, V.I. Drozdenko. Diplomatul sovietic a declarat că în pofida înţelegerilor la nivel înalt, în România au continuat să apară cărţi şi articole ale căror autori „încearcă iarăşi şi iarăşi să pună la îndoială legalitatea intrării Basarabiei şi Bucovinei de Nord în componenţa U.R.S.S.", să demonstreze „că aceste teritorii sunt, chipurile, parte a «spaţiului etnic român»" etc.(Gheorghe Negru, Disputa dintre URSS şi RSR..., p. 204 ) Ambasadorul sovietic a ţinut să-1 asigure pe demnitarul român că între Uniunea Sovietică şi România „nu există probleme teritoriale, dimpotrivă, există toate premisele pentru dezvoltarea prieteniei şi a colaborării" , precizând că în apelul părţii sovietice era vorba nu despre „o tratare diferită a unor chestiuni istorice", ci despre materiale în care erau expuse voalat „pretenţii teritoriale" şi se întreprindeau tentative „de a pune la îndoială" legitimitatea apartenenţei statale a unei părţi a teritoriului R.S.S.M. şi Ucrainei la Uniunea Sovietică". „Intre Uniunea Sovietică şi România - preciza cu acest prilej ambasadorul sovietic - nu există probleme teritoriale, dimpotrivă, există toate premisele pentru dezvoltarea continuă a prieteniei şi cooperării"109. Acesta a subliniat, totodată, că în lucrările oamenilor de ştiinţă din R.S.S.M. nu erau admise „teze ostile la adresa României şi cu atât mai mult, pretenţii teritoriale faţă de ea". A adăugat, de asemenea, că istoricii sovietici, inclusiv din R.S.S.M. „nu admit, de exemplu, afirmaţii că în România locuiesc moldoveni". In paranteză, ambasadorul sovietic a remarcat că Virgil Cazacu a făcut observaţia că „moldovenii din Moldova sunt români".
La rândul său, Virgil Cazacu 1-a asigurat pe ambasadorul sovietic de dorinţa părţii române de a respecta înţelegerile convenite la nivel înalt, atrăgându-i atenţia că şi în Uniunea Sovietică, inclusiv în R.S.S.M., au continuat să apară lucrări şi studii de istorie care contraveneau acestor înţelegeri, fără a oferi, aşa cum se menţionează în nota de convorbire, exemple concrete.
Virgil Cazacu a insistat, totodată, asupra faptului ca înţelegerea la care s-a ajuns în cursul întâlnirii la nivel înalt să fie respectată „de ambele părţi".
Convorbirile purtate între Nicolae Ceauşescu şi Leonid Brejnev, la 4 august 1980, în cadrul penultimei lor întâlniri din Crimeea, au adus din nou în discuţie, este adevărat, într-o formă mult mai atenuată problemele istoriei comune. Vorbind despre relaţiile bilaterale, liderul sovietic a subliniat necesitatea intensificării contactelor interumane, menite să contribuie la ridicarea conştiinţei lor internaţionaliste, reprezentând „un bun vaccin contra asperităţilor dintre noi". Acesta a recunoscut că există unele complicaţii „artificiale, mai ales în domeniul istoriei"
. În acest context, liderul sovietic a amintit că peste câteva zile urma ca la Bucureşti să se desfăşoare Congresul mondial al istoricilor, atrăgând atenţia că partea sovietică va urmări desfăşurarea acestora şi concluziile la care se va ajunge în urma lui. La remarca de mai sus a liderului sovietic, Ceauşescu 1-a asigurat pe acesta că a discutat cu istoricii români şi le-a spus că „trebuie să acţioneze astfel încât istoria să contribuie la apropierea între popoare". „Sigur - a continuat Ceauşescu - trecutul nu-1 poate schimba nimeni.Suntem comunişti şi ştim bine că sentimentele naţionale, anumite sentimente, sunt încă destul de puternice", amintind că însuşi Lenin a acordat o mare atenţie acestor probleme.„Şi atunci - a conchis Ceauşescu - hai să se scrie mai puţin despre anumite lucruri şi să se pună accentul pe ce trebuie să facem astăzi", să se pornească de la realităţi, acţionându-se pentru întărirea prieteniei şi a colaborării nu numai între România şi U.R.S.S., ci între toate popoarele ( A.N.I.C., Fond CC. al P.C.R., Secţia Relaţii Externe, dosar nr. 127/1980, f. 9.) ( ...)
Cei doi lideri înţeleseseră, credem, că în faţa problemelor cu care se confruntau cele două ţări pe plan economic, nu mai avea sens să se revină asupra problemelor controversate de istorie discutate pe parcursul aproape tuturor întâlnirilor lor. Cu toate acestea, în anul 1981, în manualul universitar de istorie a României a fost publicat, pentru întâia oară, articolul 3 al Protocolului secret al Pactului Molotov-Ribbentrop, în care era consemnat dezinteresul Germaniei faţă de anexarea Basarabiei la U.R.S.S. ( Istoria României între anii 1918-1991, Aron Petric (coord.), Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981). După încetarea din viaţă a lui Leonid Brejnev (10 noiembrie 1982), problemele controversate de istorie nu au mai fost reluate în convorbirile cu liderii sovietici care i-au succedat - Iuri Andropov, Konstantin Cemenko şi Mihail Gorbaciov. Chiar dacă în cele două ţări au continuat să apară publicaţii în care erau abordate asemenea probleme, interpretările acestora se înscriau, în general, pe făgaşul ultimelor înţelegeri. Evident, la Moscova nu a scăpat atenţiei apariţia volumului De la statul geto-dac la statul naţional unitar, sub semnătura istoricilor Mircea Muşat şi Ion Ardeleanu, în care, pentru întâia oară, era prezentată istoria Basarabiei în perioada 1812-1918(Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983.) De această dată, însă, din partea conducerii sovietice nu s-a înregistrat nicio reacţie oficială.
Odată cu alegerea lui Mihail Gorbaciov, în martie 1985, ca secretar general al CC. al P.C.U.S., problematica respectivă a încetat să mai fie abordată în convorbirile româno-sovietice, locul acesteia fiind luat de probleme de altă natură, fiind axate pe aspecte ale modalităţilor de soluţionare a unor probleme interne şi internaţionale. Cu toate acestea, judecând după materialele de arhivă puse recent în circulaţie, în Uniunea Sovietică, chiar în timpul conducerii lui Gorbaciov, problema basarabeană era monitorizată cu atenţie, aşa cum rezultă din raportul întocmit în martie 1988 de experţi ai Institutului de Cercetări Economice şi Politice Internaţionale al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S., intitulatLumea socialismului în a doua jumătate a anilor [19J80. Tendinţe şi perspective de dezvoltare. Autorii raportului remarcă faptul că între ţările socialiste se menţineau o serie de probleme de natură teritorial-naţională. In context este menţionată şi.„problema basarabeană", „reanimată din timp în timp de partea română"( Anatomia konfliktov. Ţentralinaia i Iugo-Vostocinaia Evropa: dokumenî i materiali poslednei treti XX veka. Vtoraia polovina 1980-h -nacealo 1990-h godov. (Anatomia conflictelor. Europa Centrală şi de Sud-Est: documente şi materiale ale ultimei treimi a secolului al XX-lea. A doua jumătate a anilor 80-începtul anilor 90), vol. II, Aleteia, Sankt-Peterburg, 2013, apărut sub egida Institutului de Slavistică al Academiei Ruse de Ştiinţe, p. 60.)
Abia în anul 1989, atunci când deosebirile de păreri la nivelul celor două conduceri s-au accentuat semnificativ în alte chestiuni, mult mai importante, problemele de istorie au revenit în discursul lui Nicolae Ceauşescu, aşa cum s-a întâmplat la 13 noiembrie 1989, când acesta i-a
informat pe membrii Comitetului Politic Executiv al CC. al P.C.R. despre principalele prevederi ale raportului pe care urma să-1 prezinte în faţa Congresului al XlV-lea al partidului.
Vorbind despre conţinutul capitolului referitor la problemele internaţionale, acesta s-a referit, printre altele, la necesitatea adoptării unor măsuri pentru soluţionarea tuturor problemelor rămase nerezolvate după cel de-al doilea război mondial. „În primul rând - declara Ceauşescu - apare necesar să se adopte o poziţie clară, fără echivoc, de condamnare şi anulare a tuturor acordurilor încheiate cu Germania hitleristă, trăgându-se concluzii practice pentru anularea tuturor urmărilor acestor acorduri şi dictate, pentru ca odată ce se consideră că toate acestea au fost greşite, trebuie, realmente, să se meargă până la capăt"(A.N.I.C, Fond CC. al P.C.R, Cancelarie, dosar nr. .63/1989, f. 7..). Declaraţia era o trimitere indirectă la Pactul Molotov-Ribbentrop din 23 august 1939 şi la Protocolul secret adiţional la acesta, prin care teritorii româneşti - Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţei fuseseră anexate la U.R.S.S. Pasajul respectiv din Raport a fost citit în faţa Congresului partidului, reţinând atenţia opiniei publice internaţionale. Reacţia Moscovei, care nu s-a lăsat mult aşteptată, a fost exprimată în declaraţia comentatorului Agenţiei TASS, Iuri Gavrilov: „Niciun om politic responsabil nu poate pune la îndoială graniţele europene postbelice"(Dumitru Preda, Minai Retegan, 1989. Principiul dominoului, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2000, p. 356.) , chiar dacă declaraţia liderului român nu viza modificarea frontierelor postbelice în Europa.
Tebuie menţionat că problema recunoaşterii existenţei protocoalelor secrete la Pactul Molotov-Ribbentrop a constituit obiectul discuţiilor în cadrul şedinţei Biroului Politic al CC. al P.C.U.S. din 5 mai 1988, înaintea vizitei lui Mihail Gorbaciov în Polonia. Cu acest prilej, cei mai mulţi dintre participanţi s-au pronunţat în favoarea recunoaşterii acestor documente. In opinia lui V.A. Medvedev, păstrarea tăcerii în legătură cu ele în situaţia în care textul integral fusese publicat în presa poloneză în varianta păstrată în Occident putea crea impresia că „ne temem de ceva, încercăm să ascundem ceva, trecem sub tăcere ceva"(Otveciaia na vîzov vremeni. Vneşniaia politika perestroiki: dokumentalinîie svidetelistva (Răspunzând sfidării timpului. Politica externă a perestroikăi: mărturii documentare), Gorbaciov-Fond, Vesi mir, Moscova, 2010, p. 551.) . La rândul său, Andrei Gromîko a subliniat că nerecunoaşterea protocoalelor secrete „este inacceptabilă" şi că din punctul de vedere al intereselor de durată ale U.R.S.S. „trebuie să spunem adevărul". Acesta a admis ca „undeva în Vest" puteau să fie păstrate originalele şi a concluzionat: „Riscul va fi mai mic dacă vom spune adevărul"(Ibidem, p. 552. ) . O poziţie deosebită a exprimat Cebrikov, preşedintele KGB.
Acesta a fost de părere că publicarea copiilor protocoalelor secrete nu putea fi admisă, întrucât aceasta „va da mai multe minusuri decât plusuri". „Neîndoielnic - preciza acesta - se vor intensifica stările de spirit antisovietice în Polonia. Cererea de revizuire a graniţelor. Şi mai complicate vor fi relaţiile cu România. Va avea loc o răbufnire de cerereri privind separarea Pribalticii (republicilor baltice-n.n). în general, publicarea este cel puţin prematură”.
Ulterior, la 2 iunie 1989, Congresul I al deputaţilor poporului al U.R.S.S. a constituit o comisie specială, condusă de către Alexandr Iakovlev, însărcinată cu studierea împrejurărilor semnării acordurilor sovieto-germane din 1939 şi să prezinte concluziile sale. La 23 decembrie 1989, A.N. Iakovlev a prezentat în faţa Congresului al II-lea al deputaţilor poporului ai U.R.S.S. raportul intitulat Cu privire la evaluarea politică şi juridică a Tratatului de neagresiune sovieto-german din anul 1939 în care, printre altele, se sublinia: „Păşind pe calea împărţirii prăzii cu fiara, (era avut în vedere Hitler - n.n), Stalin a început să se exprime prin limbajul ultimatumurilor şi ameninţărilor [în relaţiile] cu vecinii, îndeosebi cu ţările mici. Nu a socotit blamabil să recurgă la forţa armelor, aşa cum s-a întâmplat în disputa cu Finlanda. într-o manieră de mare putere a realizat revenirea în componenţa Uniunii a Basarabiei, reinstaurarea Puterii sovietice în Pribaltica (Republicile baltice - n.n). Toate acestea au deformat politica sovietică şi morala statală" („Vestnik Ministerstva Inostrannîh Del SSSR", nr. 2(60), 31 ianuarie 1990, p. 12.). Pe baza acestui raport, la 24 decembrie 1989, cel de-al II-lea Congres al deputaţilor poporului din U.R.S.S. a adoptat o hotărâre, în care se constata că Protocolul din 23 august 1939 şi celelalte protocoale secrete semnate cu Germania în anii 1939-1941 reprezentau „o abatere de la principiile leniniste ale politicii externe sovietice" şi că „delimitările în cadrul cadul acestora a «sferelor de influenţă» ale U.R.S.S. şi Germaniei şi alte acţiuni se aflau din punct de vedere juridic în contradicţie cu suveranitatea şi independenţa unor ţări terţe". Congresul a condamnat „faptul semnării «protocolului adiţional secret» din 23 august 1939 şi a altor înţelegeri cu Germania" şi a recunoscut protocoalele secrete ca „inconsistente şi lipsite de valabilitate din momenul semnării lor".
Cu prilejul şedinţei Comitetului Politic Executiv din 13 noiembrie 1989, Nicolae Ceauşescu a informat despre unele probleme „legate de Moldova Sovietică", precizând că acestea au un caracter „strict intern" şi nu vor fi ridicate în faţa Congresului, dar faţă de care „trebuie adoptată o poziţie mai clară". Atrăgând atenţia asupra informaţiilor de presă referitoare la evoluţiile politice declanşate în R.S.S. Moldovenească pe fondul manifestărilor vizând dobândirea independenţei republicii, Ceauşescu a atras atenţia că presa română trebuia să publice aceste informaţii.„Noi - afirma acesta - nu putem să nu luăm niciun fel de poziţie în această problernă, având în vedere, în primul rând, că problema Basarabiei este legată de acordul cu Hitler, de acordul dintre Uniunea Sovietică şi Hitler. Anularea acestui acord, în mod inevitabil, trebuie să pună şi problema anulării tuturor acordurilor care au avut loc, inclusiv să se soluţioneze, în mod corespunzător, problema Basarabiei şi Bucovinei de Nord. Va trebui să discutăm cu Uniunea Sovietică această problemă în perioada următoare".
Revenind asupra problemei populaţiei din Moldova Sovietică, Ceauşescu a afirmat că aceasta va trebui discutată „în concordanţă cu Constituţia Sovietică". „Trebuie să le asigure - spunea Ceauşescu - folosirea limbii, să le asigure, pentru că ei sunt o republică, sunt un popor. Ei înşişi spun că sunt un popor moldovenesc. Sunt români şi nu-i lasă să folosească limba pe care o doresc ei şi, cel puţin, în prima etapă să se asigure legături corespunzătoare între Moldova şi România" (A.N.I.C, Fond CC. al P.C.R, Cancelarie, dosar nr. 63/1989, f. 8.). Totodată, liderul român a abordat şi problema frontierei româno-sovietice, făcând precizarea că România nu dorea să ridice „acum", „într-o formă schimbarea imediată a graniţelor", subliniind că „soluţionarea acestei probleme trebuie gândită şi trebuie s-o discutăm [...]. Aici nu este vorba de existenţa unei naţionalităţi sau a unor oameni de origine română ce se găsesc în Uniunea Sovietică, ci este vorba de o parte a României, care a fost cedată datorită [sic!] acordului cu Hitler" - a conchis Ceauşescu, cerând ca aceste acorduri să fie publicate în România. În spiritul acestei indicaţii, în revista „Magazin Istoric" a apărut un articol în care conf.univ.dr. Mircea Muşat reproduce textul Tratatului de neagresiune dintre Germania şi U.R.S.S., precum şi al Protocolului adiţional secret la acesta (Mircea Muşat, Politica de forţă şi dictat în ajunul celui de-al doilea război mondial, în „Magazin Istoric", an XXIII, nr. 12 (273), decembrie 1989.)
Era ultima declaraţie a lui Ceauşescu în această chestiune sensibilă a relaţiilor româno-sovietice, transferată ulterior în relaţiile dintre România şi Federaţia Rusă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu