NATO, Rusia şi politica externă a domnului Radek Sikorski

Ministrul de Externe al Poloniei, Radek Sikorski, este, înainte de toate, un polonez fără cusur. Deşi ar putea, cu uşurinţă, să facă altfel, el trăieşte în ţara sa, o iubeşte şi este un patriot ardent. Este, totodată, şi un occidental, „unul dintre ei”, ca educaţie, experienţă, limbă engleză, familie şi cetăţenie şi, tocmai din această pricină, nu se sfieşte să critice aspru Vestul, oricare ar fi el, Germania, Anglia, sau chiar America. Să critice, bineînţeles, America lui Obama – în esenţă spunând că a devenit nepăsătoare faţă de soarta polonezilor şi a celorlalţi est-europeni, atunci când este vorba de politicile şi manevrele Moscovei.

Ani buni directorul unui program pentru Rusia şi Europa estică la celebrul American Enterprise Institute, de la Washington, „raiul” neoconservatorilor şi sursa principală de ideologii şi resurse umane pentru fosta administraţie Bush jr., Sikorski crede şi el în excepţionalism şi supremaţism, în redinamizarea Războiului Rece şi într-o escaladare masivă a forţelor NATO pe frontierele Rusiei, adică – aruncându-se orbeşte cu capul înainte – crede într-o posibilă confruntare militară deschisă Rusia-Occident (?!). Credinţă smintită, desigur potenţată acasă de Anne Applebaum, soţie, mamă a doi copii, excelentă jurnalistă americană, neoconservatoare şi, probabil, inamica nr. 2 din Est a lui Putin şi a Rusiei („SUA şi aliaţii săi nu trebuie să permită existenţa unui regim rusesc corupt, care destabilizează Europa”, în „Washington Post”, la 5 martie), după inamicul nr. 1 din Est al ruşilor, Traian Băsescu („Aş merge în Rusia cu puşca în mână...”, pe la 2011). După succesele economice remarcabile ale ţării sale din ultimii ani, chiar şi în cei de criză – în 2013 economia poloneză a depăşit-o pe cea a Olandei, plasându-se pe locul 5 în UE –, Sikorski este convins că Polonia a ajuns o putere europeană emergentă, la concurenţă în regiune cu Germania şi Rusia, şi consideră că el ştie cel mai bine ce se potriveşte oamenilor din Răsărit, tuturor – polonezi, baltici, cehi, slovaci, unguri, români, bieloruşi, ucraineni şi cei din Caucaz. A pariat pe Iuşcenko şi Saakaşvili, a socotit că Iulia Timoşenko este o fată de treabă; a spus că ruşii au atacat primii în Oseţia şi că Ucraina şi Georgia ar trebui să intre în NATO. Şi aici, la ultimul punct, cu Ucraina şi Georgia în NATO, s-a împuşcat singur în picior şi este de sperat că nu va ajunge să ordone, vreodată, o altă şarjă a cavaleriei poloneze contra tancurilor inamice, de data aceasta spre Est, nu spre Vest, ca în 1939; este, de asemenea, de sperat că raţiunea va triumfa, şi va contrazice vechea zicală: pe un polonez nu-l poate opri decât o uşă deschisă...

La Sikorski, inteligenţa autentică şi realismul alternează cu naivitatea, iar luciditatea, cu aiureala. Toamna trecută, la Vilnius, atunci când Ianukovici nu a semnat Acordul de asociere a Ucrainei cu Uniunea Europeană, el a fost primul care a exclamat fulgerător, sec şi realist: „Totul s-a terminat”. Astăzi, însă, este naiv şi purtat de iluzii, atunci când gândeşte că, de astă dată, Germania e amorţită pe veci, că Rusia se zbate zadarnic să se întoarcă la imperiu şi că Polonia stă înfiptă temeinic între ele, în stare să-i ţină pe nemţi adormiţi şi să-i „stăvilească” pe ruşi; când crede că are aliaţi de nădejde în această strădanie – pe ceilalţi vişegrădeni, „puternici” şi ei, pe foştii „războinici ai războiului rece”, adică lituanienii, „cavaleria grea” letonă, pe georgieni, moldoveni şi alţi „puternici”. Şi tot recent, Sikorski i-a zis la telefon unui coleg de partid vorbe grele, că „alianţa polono-americană nu face doi bani, ba chiar e păguboasă, pentru că ne dă un sentiment fals de securitate, şi vom ajunge la conflicte cu germanii şi ruşii, dacă o să ne imaginăm că totul e super, pentru motivul că le-am dat americanilor o m x x x! Suntem nişte perdanţi, nişte mari perdanţi, ne purtăm ca nişte sclavi negri pe plantaţie!”. Vorbe grele, deocheate, cu trei de x x x în ele, dar lucide, rostite de domnul ministru de Externe! În sfârşit, tot el este cel care se autoiluzionează, cum că UE ar fi mandatat Polonia drept „purtătorul de cuvânt” al Bruxelles-ului în Răsărit, iar chestia asta este o altă mare aiureală şi ridică, imediat, o întrebare: n-a ştiut ministrul de Externe polonez că, în cazul Rusiei şi Poloniei, memoria istoriei a fost şi va rămâne o componentă foarte importantă a politicii lor externe? De asemenea, adevărată sau nu, ideea cu mandatul Varşoviei este ga-ga, pentru că dovedeşte că nimeni de la Bruxelles nu a deschis o carte de istorie – fie ea şi un manual de şcoală elementară – să vadă că niciodată vreun polonez, în niciun secol, nu a ştiut cum să negocieze o pace durabilă cu Rusia. Tot trecutul ruso-polon este plin de conflicte, sfâşieri, împărţiri şi anihilări ale statului polonez de către vecinul din Est, singur, sau aliat cu nemţii, cu habsburgii etc.; a fost şi invers, când regii poloni au fost puternici, în Evul Mediu şi, uneori au intrat adânc în ceea ce este Rusia de astăzi.

Oricum, ceva apare acum limpede, dacă privim la cei doi “stâlpi” pentru “stăvilirea” Rusiei, stabiliţi de NATO în Europa de Est. La Nord, la Baltica, Sikorski, un neoconservator de lux cu statură şi faimă internaţională, a eşuat în încercarea de a-şi impune politica externă, atât în Vest, cât şi în Est, spun mulţi academici, experţi şi politicieni polonezi. La Sud, la Marea Neagră, Traian Băsescu, un agent neoconservator maidanez cu statură şi faimă berceamondială, a eşuat în toate. Şi, ne place sau nu, ambii tipi au apucat să devină câte o pagină din istoriile lor naţionale.

Mircea Toma

Da click aici ca sa vezi totul!