“În al doilea descălecat al lui Ion Iliescu, sub curcubeul oficial din Piața Palatului, domnul Bush a afirmat că micuța Românie ar trebui să devină un soi de punte peste care marele urs de la răsărit să calce cu drag pentru a se îmbrățișa cu unchiul Sam.
Nici în visele sale cele mai fierbinți nu-și închipuise președintele Ion Iliescu un asemenea pod de flori, construit sub oblăduire americănească între Moscova și București.
Noi, care nu fuseserăm în stare să întreținem podețul de mușețel de peste Prut, eram, carevasăzică, îmbiați de fermierul texan să învățăm pentru a doua oară limba rusă cîntând, în cadrul unei construcții politice mirobolante, pentru care nu aveam nici vocație, nici chef și nici organ, căci mitologicul Ivan cocoțat pe divan era greu de extras din memoria selectivă a francofonului mioritic. Așa că nici măcar papașa Iliescu n-a catadicsit să mai gavareascǎ vreodată despre năstrușnica punte de legătură a domnului Bush, care avea chichirezul ei în cadrul noii Europe.
Mai mult decât atît, trăind cu complexul serilor dulci de la Moscova, președintele României capitaliste, ca să demonstreze că nici usturoi n-a mîncat, nici gura nu-i miroase, a aprobat tacit prin ’91-’92 sistarea oricăror legături, chiar și comerciale, cu Kremlinul.
Datorită unor prostești complexe de superioritate ideologicǎ și talentului nostru înnăscut de a ne da singuri șuturi în popou, ne-am evaporat din cea mai îngăduitoare și mai la îndemînă piață de desfacere din răsăritul Europei, locul tomatelor românești, al purceilor congelați de la Comtim și al trǎscăului nostru național luîndu-l degrabă, pe tarabele rusești, roșiile olandeze, godacii nemțești și “ordinerul” franțuzesc.
Prieten cu englezul Tony, cu germanul Helmut, cu francezul Jacques și cu americanul Georgică, marele lider zonal Emil Constantinescu, deși născut în Tighina, n-a reușit nici el să refacă drumul mătăsii și al brînzei de burduf spre magazinele Gum și Țum.
Așa am ajuns să-l vedem la CNN pe neica Putin făcînd Bruderschaft cu cancelarul Schroeder, luînd micul dejun în pijama la ranch-ul lui Bush sau plimbîndu-se de mînuță cu Chirac prin taiga – numai cu politicienii români, toți cu coada pe sus, nikagda, nikagda.
Cît de inteligentă poa’ să fie ignorarea sau zgîndărirea printre stinghiile gardului a fiarei care deocamdată își linge vechile răni redeschise de glasnost și perestroika?
La această întrebare a răspuns zilele trecute președintele nostru care, plictisit să-l tot tîrnosească pe Tăriceanu prin praf, s-a gîndit că n-ar fi rău să-i tragă și lui Putin un cap în gură și sǎ-i scuipe în lacul lui pravoslavnic, avertizîndu-l că «cei care au apreciat România ca fiind o țară moale vor avea surprize în anii următori!».
Din păcate, priapismul politic al domnului Băsescu nu prea intră în rezonanță cu natura patriei noastre care a devenit mare și tare la sfîrșitul primului război mondial datorită unor virtuți mai degrabă feminine, precum fidelitatea și sacrificiul.
Teamă mi-e că bastonul de amiral al cǎpitanului Băsescu a luat o supradoză de Viagra.”
Acest pamflet, comis cu opt ani și jumătate în urmă, se întoarce ca un bumerang asupră-mi, obligîndu-mă să-i atașez o codiță nouă.
Relațiile cu Rusia au intrat, în sfîrșit, pe făgașul normal al etilismului diplomatic: Traian Băsescu îl altoiește pe Rogozin cu trei sticle de vodcă la mir, iar vicepremierul rus îi aruncă la rîndul sǎu paișpe pahare cu whiskey în obraz.
Cu scutul de la Deveselu pitulat în păpușoi și cu avioanele Phantom în bătătură, președintele nostru se comportă față de ruși aidoma copilului obraznic din mahala care, știind că bătăușul de frate-su e prin preajmă, îi înjură pe băieții mai mari, ia o scatoalcă, țipă ca din gură de șarpe și surîde cu șiretenie cînd apărătorul din umbră vine cu toroipanul să pună lucrurile la punct.
Asfixiați de dragostea mahărilor din CIA și a înalților funcționari americani, politicienii români nu-și mai văd lungul nasului de fericire si nu mai miros ce se petrece în jur. Căci, profitînd de vrajba româno-rusească, premierul Viktor Orban nu s-a sfiit să oblojească rănile istorice ale Ungariei mari anunțînd că prioritatea numărul unu a guvernului sǎu e să ajute enclavele cu cetățeni de origine maghiară din Ucraina, România și Slovacia să-și recapete autonomia. N-a stat să verifice dacă țǎrișoara noastrǎ e tare sau moale fiindcă în această poveste nici scutul de la Deveselu al lui Băsescu, nici avioanele de vînătoare ale lui Victor Ponta nu-s de vreun folos. Că pînă să vină Rogozin călare pe un Tupolev or să dea năvală hunii pe caii lor mici și repezi să replanteze puieți de brad în munții din secuime pe care cetățeanul român Verestóy Attila i-a ras, tuns și frezat cu atîta profesionalism.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu