FMI contra FMI

Misu Negritoiu: De ce a ramas FMI peste 20 de ani in Romania? Christine Lagarde a făcut o vizită frumoasă la Bucureşti, 15 – 16 iulie 2013. Am avut ocazia să schimbăm câteva vorbe în seara cinei şi i-am ascultat strălucitul discurs a doua zi, elegant şi relaxat. Faţă de directorii executivi ai FMI anteriori, doamna Lagarde a ieşit din cadrul sec şi rigid al poziţiei, tipic pentru bancherii centrali şi a adăugat o notă politică, constructivă şi vizionară mesajului transmis oficialilor români şi publicului. Exact în urmă cu 20 ani am mai întâlnit un alt director executiv al FMI, Michel Camdessus, la Washington. Nimic comparabil cu magnitudinea poziţiei de la Bucureşti din aceste zile. D-na Lagarde a evocat îndelungata colaborare FMI-România în care nivelul de trai al românilor a crescut de peste 3 ori, de la un venit pe cap de locuitor de $3.000 în 1990, la peste $10.000 azi, dovadă a reuşitei programelor derulate împreună. În acelaşi timp, a îndemnat la un nou acord (preventiv), “bun ca element stabilizator şi pentru a menţine disciplina fiscală”. FMI poate fi un partener care să sprijine România pentru ca “unele firme de stat să fie privatizate, iar altele restructurate”. Priorităţile zilei sunt “consolidarea fiscală şi reformele structurale”. Pare un program de ajustare structurală, atipic pentru FMI, dar necesar pentru România. La origine, Fondul Monetar Internaţional a fost înfiinţat prin acordurile de la Bretton Woods în 1944 pentru a menţine stabilitatea valutară ţărilor membre prin finanţarea deficitelor balanţelor de plăţi şi protejarea cursurilor de schimb valutare (fixe la vremea respectivă). Globalizarea şi liberalizarea în mare măsură a economiei mondiale, ca şi renunţarea SUA la convertibilitatea în aur a dolarului (1971) şi liberalizarea cursurilor de schimb erau pe cale să pună capăt misiunii clasice a FMI. Două evenimente “istorice” au salvat rolul Fondului: căderea comunismului, însoţită de tranziţia la economia de piaţă a economiilor centralizate (după 1989), şi cea mai mare criză financiară din perioada postbelică, însoţită de recesiunea economiilor europene şi SUA (după 2008). Şi atunci FMI, cu prea puţini clienţi în zonă, a avut nevoie de România, iar acum cu atât mai mult când trebuie să-şi recupereze una dintre cele mai mari finanţări (a 4-a ca mărime în lume!). România, devenită membru FMI încă din 1972, este probabil statul european cu cea mai lungă perioadă de colaborare în perioada postcomunistă (primul Acord în 1992), atât în timpul tranziţiei la economia de piaţă, dar şi după integrarea în Uniunea Europeană. De la o finanţare a deficitului balanţei de plăţi până la un program de ajustare structurală (apanajul Băncii Mondiale), rolul şi contribuţia FMI s-au diversificat substanţial. De ce a rămas FMI în România toată această perioadă, chiar dacă în 1990 România nu avea datorie externă (ba chiar un excedent de $2 mld.)? Cu deficite comerciale permanente după 1990 şi rămasă fără nici o altă sursă de finanţare internaţională, România a fost “agăţată” cu un program de trasformări structurale care i-au conturat politicile guvernamentale în ultimele două decenii. Putea România să ajungă unde este astăzi prin forţele proprii aşa cum au făcut ţările din zonă? Derapajele macroeconomice din anii 2007 – 2008, când Guvernul nu a fost asistat de FMI, cât şi acest al doilea acord preventiv, dovedesc cu prisosinţă contrariul. Şi astăzi România pare să aibă cam aceleaşi probleme ca acum 20 ani. În aprilie 1993, în calitate de ministru de stat şi membru al echipei de negocieri, am făcut un raport destinat Preşedintelui şi Primului ministru privind relaţiile cu FMI, împreună cu ministrul de finanţe şi guvernatorul băncii centrale, pe fondul unei uşoare crize de încredere şi anularea ultimei tranşe din acordul de împrumut 1992/1993. Noul Acord care se negocia pentru perioada 1993-94 prevedea un împrumut de $300 mil., în condiţiile unei finanţări externe totale de $1,4 mil. Împrumutul era condiţionat de realizarea unor acţiuni precum: deficit bugetar de 4,5%, piaţa valutară şi cursul de schimb să reflecte raportul dintre cererea şi oferta de valută pe piaţă, legiferarea dobânzii bancare real pozitive, restructurarea întreprinderilor de stat cu pierderi, eliminarea subvenţiilor şi a controlului preţurilor, adaptarea continuă a preţurilor energiei la preţurile internaţionale, reducerea volumului arieratelor, elaborarea programului de privatizare etc. Un pachet legislativ care să cuprindă reforma întreprinderii, dezvoltarea pieţei de capital, tribunale comerciale, administrarea falimentului, protecţia concurenţei, asigurări sociale, obligaţiile contractuale, datoria publică etc. Aceste obiective (în limbaj tehnic criterii de performanţă sau condiţionalităţi) erau exact politicile oficiale din Strategia de Reformă Economico-Socială a Programului de Guvernare aprobată în Parlamentul României (in Monitorul Oficial, partea II, nr. 39/1993). Deşi negocierile pe aceste obiective au fost reluate (vezi scrisorile Guvern-FMI din 15 iunie 1993 si 17 iunie 1993) în final au eşuat şi acordul nu s-a încheiat. Nu am înţeles nici până astăzi cine sau ce a fost în spatele acestei hotărâri. Fiind responsabil pentru realizarea programului de reforme şi având în FMI principalul (dacă nu singurul!) susţinător şi aliat, am realizat că toate căile pentru reforme sunt închise. Mi-am depus demisia apreciind că “nu mai pot să fiu de folos în nici un fel unui Guvern care are o abordare diferită privind problemele fundamentale ale transformării şi evoluţiei economiei şi societăţii româneşti”. În 27 august 1993 apărea Decretul nr. 15 privind “revocarea din funcţie a unui membru al Guvernului şi numirea în funcţie a unui consilier prezidenţial”. În Nota privind alternative de politică economică în vederea obţinerii de finanţări externe prin acordul Stand-by cu FMI (septembrie 1993) se explică “dificultatea” negocierilor prin “acceptarea de către partea română în acordul semnat în 1992 a unor criterii de performanţă prea ambiţioase”, dar apreciază că “încheierea acestui acord este absolut necesară, nefiind de dorit întreruperea relaţiilor FMI cu România”. În caz contrar, efectele economice şi sociale ar fi extrem de grave: reducerea drastică a finanţării externe, tensionarea fluxurilor valutare ale României, declinul economic şi scăderea nivelului de trai al populaţiei, pierderea avantajelor obţinute prin acordarea clauzei naţiunii celei mai favorizate şi a altor deschideri politice internaţionale. De fapt se fundamentează de ce Guvernul nu poate să înfăptuiască propriul program de guvernare aprobat de Parlament (vezi mai sus). Este exemplul unui singur guvern (din care am făcut parte o scurtă perioadă), dar toate celelalte guverne au aplicat strategia “pe încercate” (stop and go) şi forţată de transformarea economiei centralizate. Cum ar fi arătat ţara astăzi şi câţi ani s-ar fi câştigat dacă reformele ar fi fost făcute la timp şi prin efort propriu? Fără aportul FMI probabil nici aceste reforme, care sunt astăzi, nu le-am fi avut. FMI a suplinit de fapt capacitatea modestă de guvernare a guvernelor noastre, care altfel au folosit fără excepţie FMI pe post de ţap ispăşitor pentru orice măsură de transformare “dureroasă”. Au urmat apoi negocierile cu Uniunea Europeană şi planul de realizare a “acquis”-ului comunitar. Doamna Lagarde vorbeşte de reforme în continuare: “Este foarte important să fi făcut reforme înainte de aderarea la Euro. În zona Euro nu mai poţi să devalorizezi moneda ca să-ţi restabileşti anumite echilibre. Ne implicăm în măsura în care statul îşi asumă anumite măsuri”. Mai e de muncă! De la Napoleon al III-lea, nici o altă instituţie străină sau internaţională nu a mai avut impact aşa de mare în transformarea României precum FMI (consilierii Societăţii Naţiunilor din perioada interbelică au avut mai degrabă funcţii… contabile). România are această zestre şi trebuie să o aprecieze şi să o folosească în continuare. Poate astfel creşte şi capacitatea de guvernare a ţării. Ca şi la sfârşitul secolului al XIX-lea, la sfârşitul secolului XX am avut şansa relansării procesului de modernizare a României. Elitele din România puteau să conducă transformarea în ciuda diferenţelor faţă de secolul anterior, când absenţa democraţiei participative nu reducea sau limita rolul elitelor. Au lipsit însă curajul, leadership-ul şi viziunea. De asta a avut nevoie şi România de FMI. Parteneriat istoric, de ambele părţi. http://negritoiu.ro/2013/de-ce-a-ramas-fmi-peste-20-ani-in-romania

FMI în laţul FMI  Găsind amatori sau mai bine zis cobai, FMI continuă experimentele în România printr-un al treilea acord cu aceasta, în ciuda faptului că instituţia financiară şi-a încheiat în România unica încercare internaţională de a arunca povara ajustărilor impuse de criză direct şi de la început asupra nevinovaţilor (salariaţi, pensionari, contribuabili) pentru a-i proteja pe cei vinovaţi (băncile străine şi nesăbuiţii lor debitori), dar şi sordida misiune încredinţată de capitalul privat transnaţional al cărui broker este de a impune României total nejustificata creştere a preţurilor în energie precum şi lichidarea ultimelor rămăşiţe de control strategic românesc în economie. Cu ţintele integral atinse, FMI ar fi preferat în mod normal să asiste de pe margine la dezastrul pe care l-a lăsat în urmă. Din păcate pentru el, România a îndeplinit cu maximă scrupulozitate sarcinile trasate de către FMI, astfel încât întregul eşec apare în cârca acestuia. Flaşneta FMI-istă îi trage de zor cu „macrostabilizarea” României, rezumată de fapt la o scoatere de joc a statului din economie şi la o aruncare a acestuia într-o situaţie fără resurse şi fără pârghii, adică într-o neputinţă de a mai face ceva pentru sine şi pentru ţara numită încă România. Imensul transfer de resurse de la stat la privaţi nu a adus nicidecum vreun plus de performanţă, ci numai îmbogăţitea capitalului străin şi a lacheilor săi români pe seama sărăcirii dramatice a nevoiaşilor, iar terenul, pretins pregătit prin asanare de către programul FMI pentru creşterea economică viitoare, se dovedeşte o balivernă. Programul FMI de tăieri nu putea duce la mai mult decât la niscai creşteri derizorii în zona controlată de capitalul străin din economie, cu efecte insignifiante pentru grosul forţei de muncă, ce nu are legătură cu capitalul străin. Dramatic este îndeosebi că acest program a prăbuşit potenţialul de creştere economică al României, de la 5-6% la 1-2% anual, ceea ce, pentru o ţară subdezvoltată ca România, este nu doar neuzual, dar şi terminător. „Macrostabilizarea” din România – pentru care FMI face din România elevul model – este de fapt o stabilitate a mortului, o încremenire din care nu se va mai ieşi decenii. Acum, la spartul târgului, FMI, ca lupul moralist, se declară nemulţumit de creşterea economică obţinută pe terenul fertil creat de programul său, de parcă dintr-un program de tăieri putea ieşi altceva! Speranţa FMI de a se obţine şi altceva este cu totul deşartă pentru că, în acest domeniu, FMI intră fără să vrea în propriul laţ! Si Germania ar vrea acelaşi lucru ca FMI, întrucât ar dori să se poată dovedi că, din programele de austeritate pe care le impune altora, poate ieşi şi ceva creştere economică, şi nu doar picioare tăiate care, oricât de disciplinat şi riguros ar fi amputate, tot nu pot fi folosite la mers! Din acest motiv a şi încuviinţat ca România să încheie un nou acord cu FMI, deşi a expulzat pur şi simplu din fieful său (zona euro şi UE) implicarea viitoare a instituţiei de la Washington. Cum s-a gândit FMI să stimuleze obţinerea de creştere economică în România?! Problemă nu uşoară pentru FMI, căci, să subliniem, FMI nu ştie decât să taie, nu să construiască ceva! Sefa FMI a venit în persoană la Bucureşti să ne dea poveţe. Discursul dnei Lagarde a evidenţiat în mod notoriu absenţa totală a vreunei priceperi a instituţiei de la Washington în probleme de care nu s-a ocupat niciodată: de fapt n-a fost vorba de nicio povaţă, ci numai de platitudini! Jenante pentru nivelul de la care au venit! De fapt, România nici nu avea nevoie de poveţe, ci de niscai bani. Si pentru că pur şi simplu comandamentele actualului moment pentru capitalul transnaţional (respectiv restrângerea cheltuielilor investiţionale şi bancare la periferii în scopul întăririi centrului) nu permiteau trimiterea nici măcar a vreunui pumn de mărunţiş privat României, FMI a intrat în încurcătură. A apelat la singurul ban de care poate dispune. Ban public şi nu privat! Au fost convocaţi să vină la Bucureşti – deh, la elevul model! – reprezentanţi la nivel înalt ai tuturor instituţiilor financiare înternaţionale care gestioneză bani publici: Banca Mondială, BERD, BEI. Să facă ce? Să ofere împrumuturi! Cui?! Păi, singurei entităţi cu care asemenea instituţii au de a-face. Adică statului, respectiv tocmai entităţii pentru a cărei scoatere din joc FMI tot acţionează! FMI a intrat în propriul laţ! Ca o uriaşă ironie a sorţii, FMI încearcă acum să-şi salveze programul pentru România tocmai cu ajutorul statului român, singurul care, in situaţia dată, ar mai putea face eventual ceva pentru revigorarea investiţiilor! Cauză pierdută stimaţi FMI-işti! Statul român este ca şi desfiinţat. Dv l-aţi desfiinţat, pe baza balivernei „statul este de vină, statul să plătească!”, vehiculată nu numai pentru România, ci şi pentru toate ţările coloniale de la periferie, ca să le poată prelua mai pe nimic resursele capitalul din ţările centrului, care în mod semnificativ nici nu se gândesc să-şi lichideze statul! Din păcate pentru voi, statul român, deposedat de resurse şi pârghii, nu prea mai poate face nimic nici pentru România şi nici pentru dv! După nefasta majorare a datoriei publice în urma programului cu FMI-UE – majorare generată de preluarea notei de plată care aparţinea de fapt băncilor străine şi debitorilor lor nesăbuiţi pentru consum – statul român mai poate contracta noi datorii nu pentru a şi face ceva cu banii, ci doar pentru a plăti datorii vechi! Iar faţă de jalnica teză că România, având FMI la spate, s-ar putea împrumuta mai ieftin de pe pieţele internaţionale ar fi de spus două lucruri. În primul rând, ar fi de amintit că, deşi cu FMI la spate de peste patru ani, România a rămas pentru principalele agenţii de rating „nerecomandabilă pentru investiţii” (underinvestment grade). În al doilea rând, ar fi de reflectat la certitudinea că, dacă aspiraţia nu este mai sus decât laba broaştei, în mod sigur vei rămâne doar să te târăşti pe pământ! Bineînţeles, cu FMI de gât! Autor: Ilie Serbanescu

Da click aici ca sa vezi totul!