Chiar si un observator pe fuga ar fi putut remarca temperatura aproape de clocot a 'pulimii'. Episodul Arafat poate fi interpretat in fel si chip, m-as feri insa de a-i da prea multa atentie inainte de a vedea cum se aseaza lucrurile--scriu asta nu din cauza vreunui oportunism, ci pentru ca dintr-o pozitie normala se poate cel mult specula.
Faptul ca opozitia de Stanga sta relativ deoparte si priveste de pe margine arata insa ca n-avem leadership sau cel putin miscarile de strada isi cauta unul. Fara leadership, toate aceste miscari vor fi ingropate sub zapada, cel putin temporar, fara o garantie de renastere.
Basescu si golanii din juru'i, care dau vina pe popor, fara a se mai obosi macar sa explice si altceva, sunt o entitate minuscula care va disparea de la putere precum si alti clienti ai ideilor sucite de aiurea. Ei cred ca neavand nimic sfant in ei e suficient pentru status-qvo ante. Se inseala amarnic, mizeria din Romania e scandalaosa, iar Criza din 2008 nu face decat sa catalizeze deznodamantul.
 |
| Unde esti Societate Civila? Unde sunteti ONG-uri? Unde este eliat romana? V-a cumparat Puterea pe toti cu '30 de arginti'? Unde sunt valorile adevarate? |
Cine-s huliganii, cine-s nenorociţii, cine a devastat centrul
Bucureştiului? Aseară am nimerit în mijlocul luptelor de stradă, m-am
ferit de bolovani, am înghiţit o canistră de gaz lacrimogen, am fugit de
jandarmi, era să fiu linşat de nişte cetăţeni. Şi am descoperit cu
stupoare răspunsul: sunt chiar “generaţia adormită”, tinerii apatici,
ăia care o ard prin cluburi şi salvează lumea cu un like. De data asta
au salvat-o agitând pumnii spre jandarmi, ridicând baricade şi aruncând
bucăţi de borduri.
Pe la 9.30, o rumoare străbătea Piaţa Universităţii. Cică la Unirii e adevăratul scandal, acolo e pizdeala cu jandarmii. N-aveam nici un chef de asta, mi se părea un protest ultra-obosit şi manipulat, dar ceva m-a împins spre locul ăla. Şi nu eram singur.
O mulţime de grupuleţe se desprind din masa strigătoare de Jos Băsescu, trec prin pasaj şi se unesc într-un torent de oameni alimentat de pe toate străduţele Centrului Vechi. Pe la lupoaică nu mai putem trece, e un cordon de jandarmi. Un tip stă în faţa lor şi le strigă-n caschete: “Băi, eu nu ieşeam dacă aveam cu ce s-o hrănesc pe fiică-mea!” Ocolim pe străduţe, unde-i plin de poliţişti locali foarte chill, şi găsim o breşă abia pe la Hanul lui Manuc.
Când ajung la Unirii rămân paralizat şi mi se face pielea de găină. În mijlocul străzii sunt două focuri mari, în depărtare se ridică o coloană de fum, dinspre mcdonalds se aud bubuituri ca la bombardament şi, oh, ţipetele îngrozitoare…
O trupă de jandarmi costumaţi ca ţestoasele ninja trec în fugă pe lângă mine. În staţia lor strigă unul să intre în nuştiuce poziţie de luptă în faţă la H&M… Băi, eşti nebun? În Bucureşti?! Văzusem prin Londra chestii din astea, dar aici? “What the fuck?!” urlă unul de pe trotuar, oglindindu-mi gândurile.
O rup la fugă în urma jandarmilor, trecem pe lângă al doilea foc, unde fac un mic ocol ca să dea nişte pulane pe spate unora care traversau strada, apoi se unesc cu altă trupă şi fac un rând pe toată strada în faţa magazinului Unirea. Pornesc spre Tineretului bătând cu pulanele în scuturi. La ieşirea din pasaj îi întimpină pietrele. Nişte băieţi cu fulare pe faţă ies de după un bloc şi bombardează.
Ei răspund cu două focuri de gaze lacrimogene şi câteva artificii care aruncă scântei în toate părţile, feeric, ca la revelion. Deci astea erau bubuiturile, mă gândesc uşurat, dar nu apuc să duc gândul până la capăt că trebuie să mă bag pe după o maşină, să nu mă ia noul val de pietre.
“We are fucking angry!”
Jandarmii se retrag. La o sută de metri de ei, în faţă la millenium bank, câţiva băieţi devastează staţia de autobuz. Sparg toate geamurile cu nişte lemne groase. Dacă i-ai vedea pe stradă, mai că le-ai cere meditaţii la matematică. Ochelari, păr frumos pietănat, helănci vintage, haine de ieşit la terasă.
Fugăriţii din toate colţurile pieţei profită de retragerea jandarmilor şi se strâng în intersecţia de la mcdonalds. Gonesc cu pietre şi ultima maşină de jandarmi, apoi izbucnesc în urale care ţin minute-n şir. Arafat! Libertate! Jos nenorociţii! Parcă sunt hipnotizaţi, se plimbă zâmbind, ca la revelion.
Sunt vreo 300 de oameni.Hipsteri, cocalari, roacheri dubioşi, lumea pestriţă pe care o vezi de obicei pe Lipscani. Ei sunt publicul ţintă al companiilor, consumatorii ideali. Doar că acum nu mai consumă, ci distrug. “We are fucking angry!” strigă unul când mulţimea porneşte înapoi spre Universitate, adunând provizii de pietre de pe jos.
În mulţime intră şi o ceată de squatteri de la clădirile din jur, ofticaţi că au mâncat bătaie de la jandarmi mergând liniştiţi pe-o străduţă. I-au văzut că-s ţigani… Iar în prima linie sunt mult-huliţii ultraşi, vreo 10 oameni la prima vedere. Nu i-ai recunoaşte după haine, că şi eu am geacă neagră şi fes pe cap şi fularul tras pe nas să mă apăr de lacrimogene. Dar se vede că sunt mai organizaţi, ştiu cum se mişcă jandarmii, sunt singurii cu experienţa confruntărilor.
La intersecţia cu strada Colţei dăm peste jandarmi. Tocmai se băteau cu unii şi când au văzut mulţimea s-au retras în faţa spitalului. Au făcut un cordon lung cât toată strada şi ne întâmpină cu două canistre de gaz şi nişte artificii superbe. Băieţii ripostează cu pietre şi se apucă să construiască baricade. Gardurile dintre benzile bulevardului se umplu, unul câte unul, cu un ciorchine de flăcăi care le hâţână până când cad, apoi le aruncă în baricade ca într-un baraj de castori.
Cei mai din spate găsesc alte activităţi recreative. Un tip scrie cu şprei de vopsea neagră o LIBERTATE mare cât toată strada. O fată cu desagă “Hello Kitty” mai are puţin şi izbucneşte în plâns când îi spune prietenului “Ăsta nu pleacă, mă, orice-am face!” În spatele lor, un tip îmbrăcat elegant, cu o plăsuţă în mână, ridică o piatră colţuroasă şi o mângâie în pumn, îi cercetează textura, de parcă ar fi un obiect extraterestru. Câţiva băieţi discută politică. “Ăştia n-au pic de cultură, mă, inculţii ăştia au trimis jandarmii pe noi!” Arată fix ca studenţii care au ocupat Facultatea de Istorie cu ceva timp în urmă. Cu toţii călcăm pe un covor de flegme, la care contribuim cu sârg de fiecare dată când primim cadou gaze lacrimogene.
E uşor să spui că suporterii sunt de vină, dar protestatarii erau extrem de diverşi. Şi cei care agitau pancarte, şi cei care aruncau pietre. La statuia de la Universitate era un grup de hipioţi cu un carton pe care era desenată doar o inimă mare. La Rosetti era un grup de suporteri care spărgeau geamurile unei dacii MAI, iar la zece metri de ei stăteau hipsteri ochelarişti anticapitalişti, care opreau maşinile şi urlau “Unde mergeţi?! Daţi-vă jos şi protestaţi!”
Poate au fost cu toţii provocaţi şi manipulaţi. Dar pe străzi plutea furia lor, la fel de reală ca gazele lacrimogene. Furia pe corupţi, pe incompetenţi, pe sistemul care-şi bate joc de ei şi-i alungă din ţară. Furia asta nu era falsificată. Şi oamenii învăţau cum să arunce gazul lacrimogen înapoi spre jandarmi cu naturaleţea cu care au învăţat să joace Farmville.
Înapoi la Colţei, situaţia devine disperată. Protestatarii au rezistat la câteva asalturi, dar acum jandarmii se apropie şi din partea cealaltă, dinspre Unirii. “O să ne prindă, bă, la mijloc, ca pe o pizdă!” strigă un tip desfigurat de deznădejde. Totul devine mai brutal. Se sparg panourile publicitare. Staţia de autobuz de la Sf. Gheorghe e făcută varză. Cu bâte, cu pietre, cu fiare de pe jos. Unul s-a căţărat pe chioşcul de ziare şi smulge o cameră de supraveghere, apoi o zdrobeşte în urale. Scandările devin mai radicale. “Să-i futem şi pe ăştia de la antene, că fac milioane pe spatele nostru!”
Brusc, un tip îşi dă seama că eu am o cameră în mână şi alta pe cap şi am filmat absolut tot. Se repede la mine şi alţii îl urmează. “Bueey, sunt jurnalist!” apuc să strig până să se proptească băieţii în pieptul meu, îmbrânceli, unul sare la camera de pe cap, i-o smulg înapoi, îi dau un brânci, fac un salt în spate şi apar alţi oameni care mă apără – “Băăi, tâmpiţilor, lăsaţi jurnaliştii!”
Le urez an nou fericit salvatorilor şi o tulesc pe străduţe, ocolind jandarmii care tocmai înaintau lovind cu pulanele-n scuturi. E momentul perfect pentru o retragere, pentru că de data asta intră bine de tot în ei. Ministrul de Interne a făcut o celulă de criză, se trimit întăriri, trupele SPIR împânzesc centrul.
Vizavi de Cercul Militar, într-un gang de lângă pizza hut, stau ghemuiţi pe asfalt zece tineri înconjuraţi de mascaţi. Nimeni nu mişcă, parcă-s zece pui congelaţi. Un mascat urlă la ei agitând pulanul: “În mine arunci cu pietre, mă? Să plângă mama?! Să plângă mă-ta, băă!” Atunci mă vede cu aparatul şi se repede cu pulanul la mine. Îi bag în faţă o legitimaţie de presă şi se mai înmoaie, lasă pulanul mai jos şi-mi dă doar un brânci cu bicicletă cu tot.
Ajung într-un bar din centrul vechi, unde s-au strâns mai mulţi jurnalişti să discute ce dracu’ s-a întâmplat. La masă cu noi stă şi unul dintre cei descrişi ca ultraşi la TV. “A fost rupere, frate! Gustave Le Bon în acţiune!” Mai ia o gură de bere şi adaugă zâmbind: “Oare cât costă reclama la detergent în prime time-ul revoluţiei?”
La unu jumate noaptea plec spre casă. Bulevardul Brătianu e lună, romprestul lucrează de parcă sunt geloşi pe SMURD, abia dacă-ţi mai dai seama că s-a întâmplat ceva. Parcă a bătut vântul un pic mai tare.
Curvele sunt la post pe marginea bulevardelor şi, trecând pe lângă ele, îmi amintesc amuzat de replica ce m-a scos din multe încurcături în noaptea asta: “Îmi fac doar datoria!”
Îmi fac doar datoria.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu