"Globalizarea", termen de garantie expirat?

John Ralston Saul aduce o contributie interesanta prin articolul sau din HARPER’S MAGAZINE


Rareori, marile teorii economice dureaza mai mult de cîteva decenii. Unele, în special cele în concordanta cu evolutiile tehnologice si politice, pot tine o jumatate de secol. Peste acest interval de timp, doar forta militara le poate mentine. Teoria liberalismului salbatic abia împlinise 30 de ani cînd s-a naruit, în 1929. Comunismul, amestec de teorii religioase, economice si mondialiste, a reusit sa dureze 66 de ani în Rusia si 45 de ani în Europa Centrala, nu fara a recurge intensiv la forta militara si politieneasca. Keynesianismul, daca ne referim doar la varianta sa postbelica, mai rigida, dar si la forma supla si dinamica, pe care a îmbracat-o în timpul Marii crize, a trait 45 de ani. Actuala globalizare, caracterizata prin determinism tehnocratic si tehnologic, si prin cultul pietelor, are, si ea, 30 de ani. Astazi, ea moare, la rîndul sau. Bineînteles ca se întîmpla rar ca marile ideologii sa dispara de pe o zi pe alta. Dar simptomele de declin sînt evidente si ele s-au înmultit dupa 1995. Totusi, aceasta prabusire a trecut aproape neobservata. Daca este sa dam crezare adeptilor sai, mondializarea era o fatalitate, o divinitate atotputernica întemeiata pe o sfînta trinitate: prosperitatea pietelor, tehnologii neobosite si management fara frontiere. Fatalitatea este mereu invocata pentru a justifica ideologii aflate în deruta. Mai originala, dar la fel de simptomatica în slabiciunea sa intrinseca, mondializarea facea apel, pe larg, la resorturi religioase. Economistii si alti apostoli trebuiau sa se teama, din instinct, ca oamenii sa nu remarce cumva ciudata asemanare dintre ideile lor noi si teoriile asupra schimburilor de la mijlocul secolului XIX, sau cu modelele de deregularizare a pietelor discreditate de criza din 1929, de unde si revenirea lor la o religiozitate în stil vechi, pavoazata cu certitudini. Puterea statului-natiune avea sa se reduca întru profitul pietelor mondiale. Economia, si nicidecum politica sau armele, ar fauri destinul umanitatii. Liberalizarea avea sa conduca rapid la niste echilibre internationale insensibile la tulburarile vechilor cicluri. Cresterea schimburilor mondiale, gratie reducerii barierelor comerciale, avea sa umfle pînzele tuturor corabiilor, fie ca erau din lumea occidentala sau din tarile în curs de dezvoltare. Prosperitatea pietelor avea sa transforme dictaturile în democratii. Totul, în aceasta evolutie, trebuia sa frîneze nationalismul iresponsabil, rasismul si violenta politica. Economia mondializata urma sa creeze stabilitate, gratie unor întreprinderi tot mai mari si la adapost de faliment. Dintre aceste multinationaliste trebuia sa se aleaga noul leadership mondial. Aparitia puterii pietelor si declinul politicii nationale urmau sa puna capat îndatorarii publice. Cu niste state mai deficitare ca niciodata, societatile noastre aveau sa fie definitiv stabilizate. Pe scurt, fortele economice mondiale, lasate libere, ar trebui sa ne protejeze de erorile generate de orgoliile locale si sa aduca prosperitatea si fericirea pentru toti. Într-o lume dominata atîta vreme de dogma crestina, cum sa nu fii sedus de atîtea vesti bune, de asemenea promisiuni de mîntuire personala? Mondializarea s-a nascut în anii ’70, din acel tip de vid care apare de fiecare data cînd o civilizatie începe o schimbare de conducere, cautînd pe bîjbîite un drum pentru a trece de la o epoca la alta. În geopolitica, vidul nu este o alegere. El este intervalul dintre doua alegeri, momentul în care totul este posibil cu conditia sa-l recunoastem ca atare, adica un scurt antract în timpul caruia fiecare individ poate contribui din plin la orientarea civilizatiei sale. Dar cum a aparut aceasta vacanta? Neîndoielnic, cei 25 de ani de reforme sociale lasasera elitele progresiste fara vlaga. Liderii politici urmau sa administreze acum într-o maniera democratica o multime de noi programe sociale de mare amploare, fapt ce nu îi ajuta sa se consacre esentialului. Ei depindeau tot mai mult de tehnocratii care, cu neîncrederea lor în dezbaterea publica, îi condusesera la izolare. Cert este ca cea mai mare parte a liderilor occidentali nu aveau nici o idee despre ceea ce va urma; ei tocmai scrisesera ultima pagina capitolului progresului social. Dar noua era se anunta deja printr-o prevestire totusi burlesca: crearea în 1971, într-un sat din Alpii elvetieni, numit Davos, a unui club ce reunea mari lideri de întreprinderi europene. Prezenti acolo, acesti oameni puteau observa civilizatia prin lornieta afacerilor. Rapid, în acest loc au început sa vina oameni de afaceri din lumea întreaga. Apoi au venit lideri politici si universitari în cautare de investitori. Toti, industriasi, politicieni si teoreticieni laolalta, pareau sa accepte dogma centrala de la Davos: interesul general nu este altceva decît subprodusul schimburilor, al concurentei si al intereselor particulare. În 1975 a fost înfiintat G6, stramosul actualului G8, cu un obiectiv asemanator celui al adunarii elvetiene: sa-i reuneasca pe liderii celor mai puternice economii nationale în scopul de a observa lumea prin prisma economiei. Niciodata relatiile dintre marile puteri nu fusesera atît de explicit si atît de hotarît organizate în jurul intereselor comerciale ale fiecareia, neglijînd toate contragreutatile - nocive sau benefice - pe care le constituie criteriile sociale, drepturile omului, regimurile politice, dinastiile, religiile si chiar pretinsa fatalitate rasiala. Dar veritabila lansare a globalizarii a avut loc în perioada prabusirii economice, 1973 - criza fantoma. Într-o lume de tehnocrati obsedati de gestionare si control, trebuia ca toti sa fim linistiti. Si ni s-a spus ca nu era decît o recesiune. Apoi a avut loc o alta recesiune si apoi alta, si tot asa, o sumedenie de recesiuni mereu minimalizate, mereu în curs de solutionare. Reformatorii, majoritari în partide si guverne, nu si-au permis sa dea înapoi pentru a studia contextul în ansamblul sau. Ei îsi pierdusera deschiderea si ponderatia necesare. Si, putin cîte putin, si-au pierdut si dreptul de a guverna. Noua ideologie integra o strategie exhaustiva numita globalizare, ca un raspuns la fiecare dintre problemele noastre. Ce putea fi mai seducator? Ea aducea solutii simple si radicale, si, dupa modelul tuturor religiilor existente, plasa responsabilitatea ultima într-o entitate invizibila si intangibila. Mondializarea nu cerea nimanui sa fie responsabil de ceva. Aceasta teorie marcata de trancendenta nu va întîrzia sa umple vidul. La televiziunea franceza, într-un discurs al lui Valéry Giscard d’Estaing, am observat pentu prima data pasivitatea individului care induce o asemenea convingere. Acest stralucitor economist fusese ales pentru imaginea sa de om al reînnoirii. Pentru modernitatea sa - postmodernitate aproape. El trebuia sa conduca societatea prin intermediul economiei. Dar a venit la putere exact dupa socul din 1973, marcat de o puternica inflatie si un somaj crescut. Se împlinea aproape un an de cînd Giscard lupta împotriva crizei si el a aparut la televiziune pentru a le spune francezilor ca mari forte mondiale, desigur inevitabile, intrasera în actiune. Din acest motiv, el nu putea face mare lucru. Statele-natiuni erau neputincioase. Acesta nu era decît începutul modei declaratiilor publice de neputinta facute de lideri democratic alesi. Mondializarea a devenit pentru ei o scuza pentru a nu trata chestiuni dificile si pentru a nu-si mobiliza puterile si bugetele într-o maniera eficienta. Mondializarea a avut aparatori sclipitori, în frunte cu Margaret Thatcher si economisti ca Milton Friedman, dar si un numar crescînd de directori de companii si de consultanti. Cu o teorie de baza care era - si a ramas - urmatoarea: metodologia moderna este universala si este de departe preferabila zarvei dezbaterii democratice. În numele acestui principiu, o multime de experiente s-au facut în lumea întreaga: comprimarea functiei publice, deregularizarea sectoarelor public si privat, deschiderea pietelor, reducerea impozitelor, echilibrarea bugetelor. Gratie neîncetatelor fuziuni, întreprinderile au început sa se dezvolte, gigantismul fiind considerat conditia succesului pe noua piata mondiala. Schimburile s-au înmultit de douazeci de ori. Integrarea economica europeana s-a accelerat. Canada si SUA, apoi Mexicul – în 1992 – au semnat Acordul de Liber-Schimb Nord-American (ALENA). Pe partea lor, reformatorii au procedat la o refondare totala a argumentelor lor, reluînd ipotezele de baza ale adversarilor lor. Social-democratii si alti progresisti au devenit ei însisi mondialisti, dar un gen mai politicos, mai gentil. Ca într-un acces de moralism, guvernele succesive au renuntat legal la dreptul lor de a se îndatora sau de a crea noi impozite, doua prerogative totusi esentiale si indispensabile în construirea statului si a prezervarii democratiei. Datoria publica devenea un pacat, calificativ aplicat curînd serviciilor publice. Fie ca functionau bine sau nu, toate trebuiau sa fie privatizate si dereglementate, pentru a deveni la rîndul lor o singura piata mondiala debarasata de toate aceste tare specifice serviciilor publice. Astfel au aparut marile întreprinderi private cu alura de servicii publice, ca unele companii aeriene care, eliberate de jugul reglementarii, au putut satisface versiunea morala a individualismului proclamînd în special dreptul la calatorie, cu preturi mai mici, o oferta mai mare si cu tot mai multe destinatii. De la începutul anilor ’70 si pîna la sfîrsitul secolului trecut, au fost încheiate o multitudine de tratate comerciale internationale restrictive, dar nimic asemanator nu a fost semnat în domeniul conditiilor de munca, al fiscalitatii, al mediului sau al obligatiilor juridice. Timp de 250 de ani, construirea dificila a statului-natiune modern se bazase pe o reechilibrare constanta a regulilor constrîngatoare între bunul public si interese particulare. Brusc, printr-un simplu transfer de putere economica pe piata mondiala, echilibrul era rupt. Iata, asadar, cum puterea economica denationalizata si multinationalele sînt capabile sa acumuleze mai multe active financiare decit cea mai mare parte a statelor-natiune. Logic, etapa urmatoare consta în a face din aceste multinationale noile natiuni: natiuni virtuale, eliberate de constrîngeri cum ar fi geografia si nationalitatea, scutite de orice obligatie locala, bucurîndu-se de mobilitatea capitalurilor si a marfurilor... Continuare la comentarii!

Da click aici ca sa vezi totul!