Publicată anul acesta la Editura Tact, cartea economistului american Mark Blyth Austeritatea. Istoria unei idei periculoase este de departe una dintre cele mai importante analize recente ale politicilor economice euro-atlantice de după declanșarea crizei din 2008. Profesor la Brown University, Mark Blyth face în acest volum o genealogie a ideilor contemporane despre austeritate și demontează, elegant și fascinant, miturile care-o însoțesc.
Există o opoziție față de austeritate în mediul universitar și, mai nou, chiar în sînul FMI, sînt multe cărți pro și contra. Ce v-a făcut să scrieți această carte, și s-o faceți pe un ton relaxat, ironic și deloc… auster? Credeți că există un public generalist pentru astfel de lucrări?
Mă bucur că vi se pare amuzantă. Comedia și tragedia sînt foarte înrudite. Oameni Foarte Serioși care le produc suferință altora ca să le meargă mai bine, deși dovezile spun contrariul, asta e ceva absurd. Și totuși, continuă. Să crezi că oamenilor obișnuiți le pasă de randamentul obligațiunilor și apreciază tăierile de cheltuieli sociale pentru povara fiscală mai redusă promisă peste zece ani, cînd cei mai mulți se luptă cu aritmetica simplă, e ușor hilar. Mai puțin atunci cînd consecința e întărirea unor politici economice construite pe astfel de premise, cum ar fi noțiunea de austeritate expansionistă, care a reprezentat un element central în salvarea băncilor din Europa de Sud și de Est în 2009-2012. Totuși, uneori faptele se pun în calea unei bune ideologii. FMI a fost extrem de important în a atrage atenția asupra costurilor reale ale austerității. Ar trebui ca publicul să fie mult mai atent la asta? Da. Înseamnă asta să citești rapoartele FMI în varianta lor brută? Dacă chiar vrei să adormi de plictiseală, da. Există, în schimb, o piață pentru lucrări de macroeconomie pentru oameni normali? Absolut. Fiindcă să lași scrisul despre macroeconomie pe mîna Oamenilor Foarte Serioși e ca și cum ai lăsa războiul pe mîna generalilor…, o idee foarte proastă.
Mă bucur că vi se pare amuzantă. Comedia și tragedia sînt foarte înrudite. Oameni Foarte Serioși care le produc suferință altora ca să le meargă mai bine, deși dovezile spun contrariul, asta e ceva absurd. Și totuși, continuă. Să crezi că oamenilor obișnuiți le pasă de randamentul obligațiunilor și apreciază tăierile de cheltuieli sociale pentru povara fiscală mai redusă promisă peste zece ani, cînd cei mai mulți se luptă cu aritmetica simplă, e ușor hilar. Mai puțin atunci cînd consecința e întărirea unor politici economice construite pe astfel de premise, cum ar fi noțiunea de austeritate expansionistă, care a reprezentat un element central în salvarea băncilor din Europa de Sud și de Est în 2009-2012. Totuși, uneori faptele se pun în calea unei bune ideologii. FMI a fost extrem de important în a atrage atenția asupra costurilor reale ale austerității. Ar trebui ca publicul să fie mult mai atent la asta? Da. Înseamnă asta să citești rapoartele FMI în varianta lor brută? Dacă chiar vrei să adormi de plictiseală, da. Există, în schimb, o piață pentru lucrări de macroeconomie pentru oameni normali? Absolut. Fiindcă să lași scrisul despre macroeconomie pe mîna Oamenilor Foarte Serioși e ca și cum ai lăsa războiul pe mîna generalilor…, o idee foarte proastă.
Unele dintre cele mai interesante părți din această carte sînt cele despre istoria intelectuală a austerității. Cum ați rezuma această istorie și de ce este ea atît de imporantă?
Avînd în vedere că ocupă două capitole din carte și acoperă 400 de ani de istorie intelectuală, e cam greu de rezumat aici. Dar o să încerc. În esență, liberalismul, ca filozofie politică, avînd în centru primatul individului purtător de „drepturi“, a avut probleme cu ideea de Stat din două motive. Întîi, după cum admit și John Locke, și David Hume, și Adam Smith, ai nevoie de Stat ca să creeze piețe. Ele nu vin de la Dumnezeu. Cineva trebuie să stabilească proprietatea privată, să garanteze contractele și, esențial, să supravegheze distribuția de venit și bogăția pe care le fac posibile piețele și care sînt foarte inechitabile.
Avînd în vedere că ocupă două capitole din carte și acoperă 400 de ani de istorie intelectuală, e cam greu de rezumat aici. Dar o să încerc. În esență, liberalismul, ca filozofie politică, avînd în centru primatul individului purtător de „drepturi“, a avut probleme cu ideea de Stat din două motive. Întîi, după cum admit și John Locke, și David Hume, și Adam Smith, ai nevoie de Stat ca să creeze piețe. Ele nu vin de la Dumnezeu. Cineva trebuie să stabilească proprietatea privată, să garanteze contractele și, esențial, să supravegheze distribuția de venit și bogăția pe care le fac posibile piețele și care sînt foarte inechitabile.
Orice stat care e destul de mare să facă asta este și destul de mare să-ți ia proprietatea, de aici și cel de-al Doilea Amendament din Constituția americană (dreptul de a purta armă), deci n-ai încredere în el. Dar ai nevoie de el. Așadar, cum plătești pentru el? Avînd în vedere concentrarea de bogăție pe care o stabilesc piețele în absența mecanismelor de redistribuție, cei care pot plăti pentru stat vor plăti o grămadă pentru protecția oferită de el. Dar ei nu vor să plătească taxe. Aici intră în scenă piața de obligațiuni. De ce să plătești taxe cînd poți pur și simplu să-i dai cu împrumut Guvernului banii cu care să te protejeze, să-i primești înapoi cu dobîndă și să folosești dobînda ca să-i dai o lecție Statului atunci cînd face lucruri care nu-ți plac? Însă există un punct vulnerabil în această logică, spun acești gînditori (și aliații lor de mai tîrziu, pînă în zilele noastre). Punctul vulnerabil e că, pentru a-i face pe oameni să cumpere obligațiuni, ei ar trebui să obțină un randament al acestor obligațiuni la fel de bun ca atunci cînd investesc în economia reală. Dar de vreme ce datoria guvernamentală e garantată, de ce să riști cu capitaluri reale? Prin urmare, pura existență a datoriei face inevitabil ca ea să se tot adune, pînă cînd nu mai facem altceva decît să plătim dobîndă pentru ea, iar Statul sfîrșește prin a intra în faliment, tipărind bani pînă cînd banii nu mai valorează nimic. Singura soluție pentru această criză inevitabilă e să tai din cheltuieli și să oprești emiterea de noi datorii. Sună cunoscut? Ar trebui. Aceleași argumente ne sînt repetate astăzi, cu puține modificări, dar cu nume mai complicate (neutralitate monetară pe termen lung, efect de evicțiune, echivalență ricardiană etc.). Numai că există o problemă. Toți cei de mai sus greșesc. Chiar în cazul pe care Smith și Hume îl știau cel mai bine, Marea Britanie n-a falimentat. A recuperat rapid, a devenit o putere hegemonică globală, iar procentul datoriei raportat la dimensiunea economiei s-a mișcorat în timp. Creșterea vindecă datoria. Tăierile fac datoriile mai mari, nu mai mici. De aceea, toate datoriile zonei euro sînt în creștere, deși cheltuielile au scăzut. Această istorie intelectuală e importantă fiindcă ne tot spunem singuri aceleași povești și nu învățăm niciodată din greșeli.
În realitate, a existat vreo țară în plină recesiune sau în faza de recuperare în care austeritatea să fi funcționat în practică? De ce?
Dacă definim austeritatea ca fiind tăieri din bugetul public menite să coboare salariile și prețurile pentru a da încredere investitorilor în așa fel încît economia să crească în loc să se contracteze, răspunsul e nu. Multe cazuri au fost prezentate drept exemple de „austeritate expansionistă“ în anii ’80 și ’90. Le analizez pe toate în carte (Danemarca și Suedia, Irlanda și Australia). Toate confundă corelația și cauzalitatea. State mici cu monedă proprie și-au devalorizat această monedă în același timp în care partenerii lor comerciali mult mai mari erau în expansiune. Exporturile au explodat. Veniturile au crescut. Cheltuielile au fost tăiate, iar economia a crescut. Dar n-a crescut datorită tăierilor. Asta e un nonsens. Uitați-vă doar la Grecia de azi ca să vedeți ce se întîmplă cînd tai o treime din cheltuieli. Pierzi o treime din PIB. Nu cîștigi nimic. Punct.
Dacă definim austeritatea ca fiind tăieri din bugetul public menite să coboare salariile și prețurile pentru a da încredere investitorilor în așa fel încît economia să crească în loc să se contracteze, răspunsul e nu. Multe cazuri au fost prezentate drept exemple de „austeritate expansionistă“ în anii ’80 și ’90. Le analizez pe toate în carte (Danemarca și Suedia, Irlanda și Australia). Toate confundă corelația și cauzalitatea. State mici cu monedă proprie și-au devalorizat această monedă în același timp în care partenerii lor comerciali mult mai mari erau în expansiune. Exporturile au explodat. Veniturile au crescut. Cheltuielile au fost tăiate, iar economia a crescut. Dar n-a crescut datorită tăierilor. Asta e un nonsens. Uitați-vă doar la Grecia de azi ca să vedeți ce se întîmplă cînd tai o treime din cheltuieli. Pierzi o treime din PIB. Nu cîștigi nimic. Punct.
(Macro)economia a fost și este privită de marele public drept o știință, eventual infailibilă. În cartea dvs., pare că ceea ce se întîmplă acum în Europa, cel puțin, ține de elemente precum anumite păreri, de încredere, de impresia unor riscuri, de cît de leneși cred unii că sînt grecii și alți factori subiectivi. Cum funcționează, de fapt, lucrurile?
E macroeconomia o știință? Păi, folosește multă matematică. Vorbește despre echilibru și eficiență. Zice că are legi. Iar o parte din ea pare să urmărească realitatea, cel puțin o vreme. Dar să luăm în considerație următoarele. Imaginați-vă că în 2006 ați fi reunit toți Oamenii Foarte Serioși ai lumii. Toți șefii băncilor centrale, economiști, decidenți, și ați fi spus următoarele:
E macroeconomia o știință? Păi, folosește multă matematică. Vorbește despre echilibru și eficiență. Zice că are legi. Iar o parte din ea pare să urmărească realitatea, cel puțin o vreme. Dar să luăm în considerație următoarele. Imaginați-vă că în 2006 ați fi reunit toți Oamenii Foarte Serioși ai lumii. Toți șefii băncilor centrale, economiști, decidenți, și ați fi spus următoarele:
„OK, băieți (toți ar fi fost bărbați). Închipuiți-vă că vine o mare criză bancară. Putem lăsa băncile să se prăbușească, ceea ce ar însemna ca tot capitalul nostru (pensii, investiții etc.) să se prăbușească, deci în loc de asta o să folosim buzunarul public să salvăm sistemul. Acum, închipuiți-vă că aruncăm vreo 13 trilioane de dolari în masa monetară globală prin intervențiile noastre. Închipuiți-vă că facem relaxare cantitativă la un nivel nemaivăzut și că în felul acesta distorsionăm prețul oricărei acțiuni, obligațiuni și case de pe planetă. Ca rezultat al prăbușirii ratelor la centru, trilioane se scurg pe piețele emergente, umflînd pînă la ceruri bilanțurile lor și pe cele ale Chinei. Pe urmă adăugăm un stimulent fiscal, apoi urmă facem o mare contracție. Ce se va întîmpla?“.
Pentru mulți, răspunsul ar fi: „O să ai 20% creștere și 50% inflație. O să trebuiască să aplici o politică de contracție foarte severă ca să contracarezi asta. Ar fi un dezastru. O să fie inflație peste tot“.
Și totuși… nici urmă de inflație. Creșterea e abia pozitivă. Toate astea s-au întîmplat, iar macroeconomia n-are nici o idee de ce. Așa că din această perspectivă, dacă e o știință, atunci e una foarte fragilă. Cît înseamnă așteptări subiective? La bază? 100%. Economia e doar o rețea de așteptări reciproce. Dar sînt și trăsături structurale. Odată ce salvezi capitaluri private cu bani publici, acumulezi datorie publică. Odată ce liberalizezi finanțele, sfîrșești cu munți de datorie privată. Odată ce distorsionezi recompensele în așa fel încît cei 1% dețin acum jumătate de planetă, atunci cei care pot investi nu au de ce s-o facă, ceea ce explică de ce creșterea e atît de mică. Totul e despre așteptări. Dar e și despre proprietate și inegalitate.
Și totuși… nici urmă de inflație. Creșterea e abia pozitivă. Toate astea s-au întîmplat, iar macroeconomia n-are nici o idee de ce. Așa că din această perspectivă, dacă e o știință, atunci e una foarte fragilă. Cît înseamnă așteptări subiective? La bază? 100%. Economia e doar o rețea de așteptări reciproce. Dar sînt și trăsături structurale. Odată ce salvezi capitaluri private cu bani publici, acumulezi datorie publică. Odată ce liberalizezi finanțele, sfîrșești cu munți de datorie privată. Odată ce distorsionezi recompensele în așa fel încît cei 1% dețin acum jumătate de planetă, atunci cei care pot investi nu au de ce s-o facă, ceea ce explică de ce creșterea e atît de mică. Totul e despre așteptări. Dar e și despre proprietate și inegalitate.
De austeritate, spuneți, au beneficiat anumite părți ale societății – cei bogați și foarte bogați. Vedeți actualele politici economice europene ca fiind o chestiune de clasă? E actuala abordare a economiei o amenințare pentru democrație?
Da și da. Și nici nu rîd, nici nu glumesc. E mult mai serios decît ne imaginăm. Ceea ce s-a întîmplat de cînd a apărut criza e construcția a ceea ce eu numesc o „opțiune de vînzare cu specific de clasă“. O opțiune de vînzare e ca un contract de asigurare. Proprietarul primește dreptul să vîndă ceva, la o anumită dată și un anumit preț, celeilalte părți din contract. Deci imaginați-vă primii 20% din distribuția de venit (cei ale căror capitaluri sînt pasivele băncii) avînd probleme. Ei au o „opțiune de vînzare“ asupra celor 80% de la baza distribuției, atîta timp cît capitalurile primilor 20% sînt „întregite“ de contribuabilii care plătesc pentru socializarea datoriei private în datorie publică, plătită apoi prin tăieri de buget. Cei din vîrf sînt astfel asigurați de cei de la bază. Deci ei capătă „toate recompensele și nici un risc“, iar ceilalți – „nici o recompensă și toate riscurile“. Într-o astfel de lume, se mai miră cineva că votanții abandonează partidele mainstream și caută soluții la extrema stîngă sau extrema dreaptă? Mainstreamul este perfect complice.
În cartea dvs., insistați că să mergi prea departe cu austeritatea e imposibil într-o democrație. Credeți că ceea ce s-a întîmplat recent cu Grecia vă poate contrazice perspectiva?
Da și da. Și nici nu rîd, nici nu glumesc. E mult mai serios decît ne imaginăm. Ceea ce s-a întîmplat de cînd a apărut criza e construcția a ceea ce eu numesc o „opțiune de vînzare cu specific de clasă“. O opțiune de vînzare e ca un contract de asigurare. Proprietarul primește dreptul să vîndă ceva, la o anumită dată și un anumit preț, celeilalte părți din contract. Deci imaginați-vă primii 20% din distribuția de venit (cei ale căror capitaluri sînt pasivele băncii) avînd probleme. Ei au o „opțiune de vînzare“ asupra celor 80% de la baza distribuției, atîta timp cît capitalurile primilor 20% sînt „întregite“ de contribuabilii care plătesc pentru socializarea datoriei private în datorie publică, plătită apoi prin tăieri de buget. Cei din vîrf sînt astfel asigurați de cei de la bază. Deci ei capătă „toate recompensele și nici un risc“, iar ceilalți – „nici o recompensă și toate riscurile“. Într-o astfel de lume, se mai miră cineva că votanții abandonează partidele mainstream și caută soluții la extrema stîngă sau extrema dreaptă? Mainstreamul este perfect complice.
În cartea dvs., insistați că să mergi prea departe cu austeritatea e imposibil într-o democrație. Credeți că ceea ce s-a întîmplat recent cu Grecia vă poate contrazice perspectiva?
Încercarea Greciei de peste vară a fost fascinantă în multe aspecte. Primul au fost acțiunile nerușinat politice ale Băncii Centrale Europene. Limitînd lichiditățile către sistemul bancar grecesc pînă la un punct sub cel necesar unui sistem de plăți funcțional, le-a spus direct grecilor că n-au de ales. Deși au pierdut circa 30% din PIB și vor pierde și mai mult prin termenii noului acord, grecii par hotărîți să rămînă în zona euro cu orice preț. Așa că poate greșesc, iar unii oameni sînt dispuși să voteze pentru recesiune. Asta poate fi adevărat pentru circumstanțele speciale ale Greciei. Nu văd să fie adevărat pentru Italia sau Franța pe termen lung. Fie revine creșterea, și cu ea și locurile de muncă, fie ipoteza va fi din nou testată.
Unul dintre argumentele „intuitive“ în favoarea austerității, în România și aiurea, face o paralelă între obiceiurile de consum ale unei gospodării și cheltuielile publice. Cît de „greșit“ e să compari micro- și macroeconomia?
E atît de greșit încît nu e „nici măcar greșit“. Atîta vreme cît ai o monedă proprie, se aplică cele ce urmează: îți poți emite propria datorie și o poți plăti în moneda pe care o tipărești. Familiile nu pot face asta. Poți aduce oameni în țară și le poți taxa copiii mîine pentru o datorie emisă azi. Gospodăriile nu pot face asta. Datoriile deținute în țară sînt pur și simplu creanțe ale unei părți a societății față de alta – datorii care, din nou, sînt plătibile în moneda pe care o tipărești. Firmele nu pot face asta. Acum, dacă treci la euro și renunți la moneda ta, jocul se schimbă, iar statele devin oarecum la fel ca gospodăriile. Dar chiar și în acest caz, analogia nu ține. Și statele zonei euro pot emite datorie pe mai multe generații și-i pot taxa, ca s-o plătească, pe cei încă nenăscuți. Iar dacă datoria e folosită pentru investiții, ceea ce înseamnă că economia e mai mare în momentul cînd acești copii devin adulți, atunci mărimea datoriei, raportat la PIB, scade. Într-o gospodărie nu se întîmplă așa. Orice politician care spune altceva vinde brașoave.
E atît de greșit încît nu e „nici măcar greșit“. Atîta vreme cît ai o monedă proprie, se aplică cele ce urmează: îți poți emite propria datorie și o poți plăti în moneda pe care o tipărești. Familiile nu pot face asta. Poți aduce oameni în țară și le poți taxa copiii mîine pentru o datorie emisă azi. Gospodăriile nu pot face asta. Datoriile deținute în țară sînt pur și simplu creanțe ale unei părți a societății față de alta – datorii care, din nou, sînt plătibile în moneda pe care o tipărești. Firmele nu pot face asta. Acum, dacă treci la euro și renunți la moneda ta, jocul se schimbă, iar statele devin oarecum la fel ca gospodăriile. Dar chiar și în acest caz, analogia nu ține. Și statele zonei euro pot emite datorie pe mai multe generații și-i pot taxa, ca s-o plătească, pe cei încă nenăscuți. Iar dacă datoria e folosită pentru investiții, ceea ce înseamnă că economia e mai mare în momentul cînd acești copii devin adulți, atunci mărimea datoriei, raportat la PIB, scade. Într-o gospodărie nu se întîmplă așa. Orice politician care spune altceva vinde brașoave.
Luînd în considerație că, așa cum dovedește cartea dvs., austeritatea e menținută de o anume retorică, nu de fapte care s-o susțină drept o politică eficientă economic, de ce-ar fi nevoie pentru ca opinia publică să se mobilizeze împotriva ei? E inevitabil să parcurgem întreg cercul și să declarăm moartea Statului bunăstării?
Dacă oamenii nu vor să se lupte pentru ceva, nici un fel de dovezi n-or să facă mare diferență. Dacă românii sînt dispuși să accepte că salariile lor trebuie să scadă ca să poată fi competitivi în raport cu chinezii sau că trebuie să plătească din propriul buzunar pentru lucruri acoperite acum prin taxe, atunci viitorul mai bun pe care și-l doresc pentru copiii lor va dispărea. Bunurile comune precum educația sau sănătatea impulsionează productivitatea. Societățile mai egalitare cresc mai bine. Campania de dezinformare privind austeritatea e parte din efortul continuu al celor care au totul de a nu plăti nimic. Au uitat că trăiesc într-o societate și că, la fel la Adam Smith și prietenii lui, trebuie să-și achite partea. Însă, cum ei dețin aproape totul, nu vor să plătească, așa că ne spun că noi trebuie să facem mai mult cu mai puțin. Dacă oamenii sînt dispuși să accepte acest mesaj, atunci partida e pierdută pentru Statul bunăstării și pentru oportunități sociale și economice pentru cei ca mine, care venim de jos. S-o recunoști nu ajunge. E nevoie de acțiune. Din nefericire, cei care-și dau seama de asta sînt noua dreaptă și noua stîngă. Partidele politice mainstream înghit consensul austerității, de aceea aceste partide sînt pe moarte și celelalte în ascensiune.
Dacă oamenii nu vor să se lupte pentru ceva, nici un fel de dovezi n-or să facă mare diferență. Dacă românii sînt dispuși să accepte că salariile lor trebuie să scadă ca să poată fi competitivi în raport cu chinezii sau că trebuie să plătească din propriul buzunar pentru lucruri acoperite acum prin taxe, atunci viitorul mai bun pe care și-l doresc pentru copiii lor va dispărea. Bunurile comune precum educația sau sănătatea impulsionează productivitatea. Societățile mai egalitare cresc mai bine. Campania de dezinformare privind austeritatea e parte din efortul continuu al celor care au totul de a nu plăti nimic. Au uitat că trăiesc într-o societate și că, la fel la Adam Smith și prietenii lui, trebuie să-și achite partea. Însă, cum ei dețin aproape totul, nu vor să plătească, așa că ne spun că noi trebuie să facem mai mult cu mai puțin. Dacă oamenii sînt dispuși să accepte acest mesaj, atunci partida e pierdută pentru Statul bunăstării și pentru oportunități sociale și economice pentru cei ca mine, care venim de jos. S-o recunoști nu ajunge. E nevoie de acțiune. Din nefericire, cei care-și dau seama de asta sînt noua dreaptă și noua stîngă. Partidele politice mainstream înghit consensul austerității, de aceea aceste partide sînt pe moarte și celelalte în ascensiune.
Cartea dvs. a apărut în aprilie 2013. Există, în ediția românească, o „aducere la zi“ pentru sfîrșitul lui 2014, dar multe lucruri s-au întîmplat în 2015. Ați adăuga sau schimba ceva în analiza dvs., în lumina celor petrecute în 2015?
Doar două lucruri. În primul rînd, nu subestimați niciodată abilitatea Băncii Centrale Europene de a înfrînge o democrație prin secarea băncilor ei. Eu am făcut-o. Apoi, nu subestimați niciodată abilitatea Oamenilor Foarte Serioși din Europa de a proclama o iminentă recuperare atunci cînd șomajul rămîne la niveluri de două cifre, iar creșterea productivității e foarte proastă. Eu n-o fac niciodată și, din păcate, nu sînt niciodată dezamăgit.
Doar două lucruri. În primul rînd, nu subestimați niciodată abilitatea Băncii Centrale Europene de a înfrînge o democrație prin secarea băncilor ei. Eu am făcut-o. Apoi, nu subestimați niciodată abilitatea Oamenilor Foarte Serioși din Europa de a proclama o iminentă recuperare atunci cînd șomajul rămîne la niveluri de două cifre, iar creșterea productivității e foarte proastă. Eu n-o fac niciodată și, din păcate, nu sînt niciodată dezamăgit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu