Adrian Severin despre Ucraina

Criza ucraineană – reflecții de la fața locului (Confruntarea Occidentului cu Rusia – cronica unui eșec anunțat)

1. Puterea / Ianukovici. Cu “multivectorialismul” său Președintele Ianukovici a reușit să piardă încrederea tuturor; atât în țară cât și în propriul partid, atât în Occidentul euro-atlantic (ceea ce Putin știe) cât și la Moscova (ceea ce Occidentul nu pare a ști). Aceasta îl împiedică să controleze în totalitate situația, așa cum se întâmpla în trecut.  (Loialitatea armatei apare a fi tot mai mult o necunoscută dar dacă este probabil că militarii nu vor trage în populație, este improbabil că ei vor iniția un puci.)

În ciuda unei atari diminuări a puterii personale, Victor Ianukovici este, totuși, cel care, deocamdată, conduce jocul la Kiev. O face, cu precădere, prin manevre de dezbinare a opoziției și prin cumpărare de timp. Aceasta presupune că, la limită, este gata să sacrifice oameni dar nu să schimbe regula jocului; regulă care îi conferă principalele pârghii ale puterii politice.

Liderii UE ar dori să scape de Ianukovici dar opoziția este prea compromisă și inconsistentă spre a oferi o alternativă viabilă. (Populația, inclusiv protestatarii din piața Maidan, consideră partidele de la putere și pe cele din opoziție ca fiind părți ale aceleiași „bande corupte”, care nu fac decât să se lupte pentru a-și împărți puterea între ele.) De aceea europenii se mulțumesc să vadă cum escaladarea contestării interne slăbește regimul Ianukovici, cu speranța că mai slab înseamnă și mai disponibil pentru concesii în relația cu ei.

Vladimir Putin a fost înșelat de Ianukovici de prea multe ori spre a mai crede în loialitatea lui. Considerându-l, însă, răul cel mai mic, urmărește să îl slăbească pentru ca astfel să îl poată controla mai bine, recâstigând monopolul în relația cu el. În acest sens, până la un punct (anume punctul în care haosul ar cuprinde întreaga țară și ar bloca complet funcționarea statului), escaladarea violențelor avantajează Rusia întrucât, slăbindu-l pe Ianukovici și obligându-l la o atitudine represivă – atitudine pe care Occidentul o dezavuează (mai mult din înclinații populist-demagogice decât din convingeri democratice) – îl împinge, de fapt, în brațele Rusiei. Cum Ianukovici se teme mai mult de Rusia decât de UE, concesiile pe care le face sunt mai degrabă menite să zădărnicească strategia rusă decât să satisfacă exigențele străzii ori pe cele ale UE și SUA.

Prins într-un asemenea malaxor, Partidul Regiunilor are mari perspective de a se rupe. Succesul “revoluției” în estul Ucrainei, tradițional controlat de acest partid, arată că printre oligarhii care îl sprijină și/sau îl ghidează, unii se tem mai mult de tutela sau, după caz, concurența rusească, decât de “regulile” UE.

2. Opoziția / “Euromaidanul”. Opoziția trebuie împărțită în partidele opoziției politice tradiționale și formale – ele însele dezbinate între ele și, după caz, decredibilizate de eșecul propriilor lor guvernări – și opoziția populară “spontană”. Prima este dispusă, în principiu, la negocieri și la compromisuri. Cea de a doua este radicală până la extremism. Mai autentică decât opoziția partidelor, opozița străzii o domină moral și în cele din urmă politic pe aceasta.

În ansamblul său, opoziția (inclusiv o parte a opoziției interne din Partidul Regiunilor) este mai puțin preocupată sau mai puțin sedusă de asocierea cu UE, cât este de ostilă revenirii Ucrainei în sfera de influență a Rusiei. De aceea conflictul nu este o revoluție ci un război civil cu miză geo-politică.

Opoziția străzii este animată de trei factori mai mult sau mai puțin oculți. Pe de o parte, de mișcările naționalist-șovine ucrainine, din ce în ce mai puternice și mai intransigente. (Din rândurile acesteia se fac auzite vechi sloganuri antisemite și xenofobe.) Pe de altă parte, de Rusia, interesată să demonstreze Occidentului că “aliații” săi “maidanezi” sunt mai depărtați de valorile sale decât așa-zișii ucrainenii “pro-ruși”, precum și că haosul ucrainean nu poate fi ordonat decât prin “intervenție” rusească. Pe de a treia parte, de sprijinul logistic occidental (cel mai probabil american) acordat în încercarea de a restabili echilibrul strategic stricat ca urmare a victoriei rusești repurtate la Summitul de la Vilnius.

A nu condamna violențele străzii este o greșeală. Aceasta nu numai că încurajează elementele extremiste dar le și întărește, împingând spre ele pe moderații care ajung să creadă că “Occidentul sprijină calea revoluționară”. Or, cum Occidentul nu are nici voința nici mijloacele de a exporta revoluție în Ucraina, riscând în plus o confruntare dură cu Rusia pe acest teren, a nu dezavua din fașă violența, de oricare parte s-ar exprima ea, înseamnă a deschide calea unor complicații care pot duce până la un război civil și ruperea țării în bucăți.

A aduce la guvernare opoziția politică / parlamentară, în condițiile sistemului de distribuție a puterii prevăzut de actuala Constituție, este, de asemenea, o greșeală. Aceasta nu ar face decât să dividă și să compromită încă și mai mult această opoziție, răpind țării o dată în plus speranța unei alternative politice corecte la actuala putere. Alți oameni cu aceleași reguli vor duce la același joc, cu aceleași rezultate.

3. Fenomenul Maidan. Din punctul de vedere al participării la mișcarea de protest, trebuie distins între grupul “idealist” (al tinerilor și al reprezentanților clasei mijlocii), grupul “realist” (al celor cu probleme existențiale), grupul radical-naționalist și grupul/grupurile de provocatori infiltrați de cele mai diverse “părți interesate”, deopotrivă interne (guvernamentale) și externe (cel mai probabil, în primul rând Rusia).

Agenda primului grup amintit a caracterizat prima fază a revoltei. Cu timpul, centrul de greutate al revendicărilor / așteptărilor s-a mutat în ordine către agendele celui de al doilea și al treilea din enumerarea anterioară, grupul eterogen al provocatorilor acționând prin fiecare dintre fracțiunile sale în funcție de agendele comitenților respectivi.

Primele două grupuri sunt pozitive, raționale și de bună credință. Grupul “idealist” este mai ideologizat, el luptând pentru o “Ucraină europeană” sau o “Ucraină a valorilor” – caracterizată de adoptarea standardelor europene circumscriind democrația, statul de drept și drepturile omului. Grupul “realist” este mai pragmatic, el luptând pentru o “Ucraină socială”.

Pentru a-și atinge obiectivele, deși vorbesc de revoluție, nici unul din aceste grupuri nu are nevoie de o schimbare de sistem. (Ucraina, membră a Consiliului Europei, este deja o democrație, fie ea și primitivă, deficitară, nesofisticată.) Ceea ce ambele reclamă, de fapt, este o reformă (de tip constituțional) care să rezolve în primul rând problema echilibrului și controlului prin contraponderi (checks and balancies) între puterile și instituțiile statului, aspect presupunând înlocuirea actualei republici (hiper)prezidențiale cu una parlamentară sau semi-prezidențială. O asemenea reformă este de natură a substitui actuala democrație formală cu o democrație reală, văzută ca garanție a independenței naționale. În acest sens, democratizarea și independența sunt percepute ca fiind termeni echivalenți în etapa actuală a istoriei statului ucrainean. Este, desigur, motivul pentru care Rusia, în încercarea de a-și restabili statutul imperial și vechile sfere de influență, nu simpatizează cu ideea adâncirii democrației ucrainene.

Ideea independenței naționale face legătura între aceste grupuri și cel naționalist. În rest, pe fond, totul le separă. Pentru moment, însă, dezideratul emancipării naționale și existența unui inamic (intern și extern) comun le ține unite.

Metodele de acțiune – efectiv practicate sau numai favorizate – au pus, însă, deja în conflict deschis, chiar dacă deocamdată foarte limitat, grupurile „reformiste” și cel naționalist. Astfel, unele clădiri publice ocupate de radicali au fost eliberate prin forță de adepții protestului „pașnic” (care acceptă recurgerea la violențe numai în scopuri defensive). De asemenea, s-a înregistrat cel puțin un caz în care, „forțele para-militare reformiste” (sic!) au apărat o unitate a forțelor de ordine guvernamentale atacată, izolată și pe punctul de a fi distrusă de așa numiții „radicali de dreapta”, până când i-au sosit ajutoarele și a fost scoasă din încercuire.

Pe un atare fundal și într-un atare context, provocatorii și provocările (majoritatea puse, cu sau fără dovezi, pe seama Rusiei) au un spațiu practic nelimitat de manevră. În piața Maidan fierbe continuu, la foc mic o supă de provocatori care poate da în clocot în orice clipă.

4. Sprijinul prezent și trădarea viitoare. Toate grupurile de protestatari din piața Maidan sunt admirabil organizate și foarte bine dotate. Este evident că o asemenea organizare și dotare nu ar putea fi asigurate fără un serios ajutor extern.  Nivelul performanței logistice și organizatorice sugerează că sprijinul vine de la unul dintre foarte puținii actori internaționali care știu, pot și vor să acționeze de o asemenea manieră. (Printre aceștia nu se numără UE.)

Întrebarea care se pune este până unde va merge un atare sprijin? Răspunsul este: nu foarte departe. De fapt nimeni nu vrea să își asume riscuri foarte mari lăsând drum liber “maidanizării” Ucrainei. Idealiștii și disperații nu pot fi niciodată suficient controlați. În consecință ei trebuie abandonați înainte de a se autonomiza cu totul.

Opoziția politică / parlamentară ucraineană a folosit Maidanul pentru a-și crea un culoar favorabil de negocieri cu puterea oficială. Odată înțelegerile cu aceasta realizate, contestatarii “societății civile” vor trebui făcuți să accepte “compromisul” și să plece acasă. Dacă nu s-a ajuns încă la această etapă este doar pentru că partidele de opoziție înțeleg să mai țină în rezervă “răsculații” din Maidan spre a-și tranșa și rivalitățile dintre ele. Așa se explică de ce, după ce au convenit cu Guvernul textul legii privind amnistierea celor arestați în timpul revoltelor, partidele de opoziție au preferat să nu voteze în favoarea legii. Aceasta, desigur, după ce s-au asigurat că legea va trece cu votul partidului de guvernământ și al sateliților săi.

UE a și trădat Maidanul; deși faptul rămâne deocamdată ocultat. Retorica oficială a UE este una pro Maidan. Gesticulația, la fel. Chiar și atunci când reprezentanții UE au de îndeplinit obligații de neutralitate și nonbeligeranță, aceasta se face în asociere cu gesturi de bunăvoință față de societatea ucraineană protestatară. În mod discret dar insistent se sugerează protestatarilor să ceară aplicarea de sancțiuni Ucrainei sau liderilor săi, în condițiile în care se știe foarte bine că UE nu va aplica sancțiuni. Protestele Maidanului sunt o muniție perfectă pentru o UE doritoare să recupereze, luptând până la ultimul ucrainean, terenul strategic pierdut la Vilnius în favoarea Rusiei. Pe fondul unor asemenea proteste și păstrând în rezervă șantajul boicotării Jocurilor Olimpice de iarnă de la Soci, UE practic a negociat cu Președintele Vladimir Putin „partajarea geo-politică” a Ucrainei. Bruxelles-ul nu este pregătit să ducă „bătălia pentru Ucraina” nici măcar prin interpuși, dincolo de o anumită linie roșie, a cărei trecere riscă a provoca fie ruperea Ucrainei fie (re)integrarea ei în noul imperiu ruso-asiatic. De asemenea, UE nu este gata să intre într-un conflict deschis major cu Rusia, de dragul Ucrainei; mai ales în condițiile în care mulți membri proeminenți ai Uniunii exclud în orice caz ideea extinderii spre est prin includerea acesteia.

În măsura în care protestele din Maidan îl vulnerabilizează pe Victor Ianukovici și îl trimit spre Uniunea Euro-Asiatică, Președintele Putin poate privi cu simpatie continuarea confruntării de stradă. Aceasta nu merge, însă, până la aducerea Ucrainei la un nivel de instabilitate și anarhie major care ar pune în discuție unitatea țării (secesiunea Malorusiei este, probabil, o soluție de ultimă instanță pentru Kremlin) și ar crea la frontiera rusă riscul contaminării cu elemente de insecuritate. Extinderea revoltelor pe întreg teritoriul ucrainean, prăbușirea instituțiilor statului și implozia eventuală a Ucrainei la porțile Rusiei nu pot fi privite cu seninătate de Moscova.

SUA ar fi interesate ca din Maidan să apară o alternativă pro-occidentală la actuala elită politică ucraineană. Dacă acest lucru nu se poate realiza, Maidanul ar putea, cel puțin, descuraja tentativa rusă vizând modificarea echilibrului geo-strategic de-a lungul liniei de demarcație între spațiul euro-atlantic și cel euro-asiatic, în defavoarea Occidentului. Odată atinse aceste ținte, Maidanul va fi abandonat. Dacă ele nu vor fi atinse, Washingtonul nu va accepta prelungirea crizei cu riscul destrămării Ucrainei, fapt care i-ar crea probleme geo-strategice de aceeași natură și aceeași magnitudine ca acelea pe care tocmai vrea să le evite.

Condamnat la fi abandonat de toți cei care, într-un fel sau altul, l-au alimentat sau au încercat să profite de pe urma sa, Maidanul va fi, totuși, foarte probabil, ostatecul propriei dinamici. Partea cea mai bună, mai frumoasă și mai generoasă a mulțimii care s-a ridicat pentru o cauză dreaptă în piața Maidan își dezvoltă pe zi ce trece cultul sacrificiului și conștiința că este formată din eroi; și, într-adevăr, despre eroism este vorba. Când se va pune problema lichidării Maidanului – indiferent de context dar mai ales dacă obiectivele principale ale revoltei nu vor fi atinse – oamenii Maidanului vor trebui să renunțe la statutul de erou spre a deveni persoane obișnuite trăind în cenușiul vieții cotidiene. Or, pentru a o face vor cere un preț foarte mare pe care, probabil, nu se va găsi nimeni doritor să îl plătească.

De aceea, cu cât Maidanul revoluționar va dura mai mult, cu atât mai greu se va autolichida și cu cât îi va veni mai greu să se autolichideze cu atât mai mult se va radicaliza. Or, radicalizarea Maidanului, cu corolarul său de iraționalitate și negativism, va invita la acțiuni guvernamentale represive vizând desființarea sa forțată. Cum Occidentul nu va putea accepta – cel puțin din motive de imagine – un asemenea deznodământ, se poate prevedea că terminarea crizei va avea loc printr-o altă criză sau prin paroxismul celei actuale. Asimilarea efectelor acesteia va necesita o perioadă lungă de timp și va implica uriașe costuri.

5. Provocare și contaminare. Analiza crizei ucrainene lasă în foarte mare măsură în afară elementul provocării și elementul contaminării.

a) Provocările sunt multiple ca metode (omucideri, răpiri, torturi, dispariții urmate uneori de reapariții, atacuri intempestive și neprovocate împotriva forțelor de ordine publică sau invers, împotriva protestatarilor pașnici etc.) și ca obiective. Centrele de comandă și structurile operative sunt, de asemenea, multiple. Într-un mediu atât de complex și de periculos, nevoia de clarificare impulsionează tendințele simplificatoare și astfel, provocările sunt puse automat pe seama „puterii” oficiale, a guvernului. O subvariantă a acestei distribuiri simplificatoare a vinovăției este blamarea cvasi automată a Rusiei dar și în acest caz, Rusia este percepută ca acționând pentru Guvernul ucrainean, dacă nu și în înțelegere explicită cu el.

Cu certitudine factorul rusesc este cu mult mai prezent și mai influent decât se vede. El nu este, însă, nici singurul și, cu atât mai puțin nu este sinonim cu factorul guvernamental ucrainean. În acest sens puterea actuală de la Kiev nu este în nici un caz rusofilă.

O atare rusofilie este acreditată, însă, atât în mediile interne ucrainene cât și în mediile occidentale euro-atlantice, întrucât ea permite simplificarea diagnosticului și a terapiei subsecvente, dar mai ales pentru că lumea se teme ca oficializarea prezenței rusești să nu oblige la oficializarea unui răspuns cu virtuți strategice occidental. Cu alte cuvinte, Occidentul denaturează analiza, fugind de recunoașterea rolului jucat de factorul rus, întrucât altfel concluzia ar fi că el trebuie să mobilizeze mijloace spre a substitui Rusia în relația cu Ucraina. Or, Occidentul nu este gata pentru așa ceva.

b) Al doilea element ocultat este faptul că revoltele din Maidan s-au extins deja în întreaga Ucraină; mai ales în vestul naționalist dar și în estul cosmopolit. Se pare că nu există (încă) un comandament unic al acestei revolte la nivel național dar asta nu face împrejurarea mai puțin semnificativă. Funcționarea statului ucrainean sub comanda actualului regim și în actualele condiții geo-politice este pusă în discuție pe întregul teritoriu al țării și nu doar în piața Maidan. (În unele orașe autoritatea oficială a fost înlocuită de o autoritate ad hoc cu caracter revoluționar.)

Varietatea de agendă, de organizare, de mijloace și de metode a forțelor contestatare / „revoluționare”, precum și prăbușirea autorității centrale, sugerează ideea că Ucraina ar fi un proiect politic așezat pe baze artificiale, condamnat la un eșec devenit iminent. De principiu, ne putem întreba dacă o comunitate etno-culturală care de secole se luptă spre a-și obține o statalitate autentică în condiții de independență și de suveranitate, este un proiect politic în sensul propriu al cuvântului? Națiunile sunt, desigur, creații ale conștiinței mai mult decât ale naturii. Cu toate acestea, statul-națiune nu poate fi tratat, nici măcar în epoca post-modernă, drept o alcătuire artificială. El este produsul evoluției istorice naturale iar nu al unui capriciu al voinței ori al unui calcul subiectiv. Problema Ucrainei de azi poate fi, însă, aceea că ea s-a autodeterminat în 1991 în granițele staliniene iar nu în cele istorice ucrainene. (Caz similar cu cel al Republicii Moldova.) În acest sens am putea vorbi despre un proiect ridicat pe baze artificiale. Dacă este așa și dacă eșecul acestei alcătuiri va însemna explozia statului – adică scindarea Ucrainei – spre a-i permite, eventual, reedificarea pe temelii geo-culturale naturale, atunci suflul exploziei respective va sparge cu siguranță ferestrele vecinilor (din vest dar și din est) iar cioburile vor zbura până la Washington.

Dintr-o atare perspectivă ar trebui văzut fenomenul contaminării cu virusul Maidanului. Contaminarea a început deja în interiorul Ucrainei, mișcându-se mai întâi spre vest și întorcându-se apoi spre est. De aici va trece la alții (inclusiv în Rusia) atât sub stindardul identității naționale cât și sub acela al drepturilor civile, după caz, aducând, în cele din urmă, față în față, Occidentul și Rusia, cu tot cortegiul de conflicte, instabilitate și insecuritate la nivel regional și global. (Aceasta este și analiza unei înalte fețe bisericești de la Kiev.)

Costurile unui asemenea efect de domino nu pot fi anticipate, încă. Este, însă, aproape cert că ele vor fi mai mari decât acelea ale unui Plan Marshall oferit astăzi Ucrainei de către Occident ca premisă pentru echilibrarea influenței rusești asupra Kievului, precum și pentru realizarea unui ehilibru de putere stabil între lumea euro-atlantică și cea euro-asiatică în folosul securității tuturor.  

6. Miza. Actuala criză ucraineană are loc în siajul înfrângerii strategice a UE la Summitul de la Vilnius, în favoarea Rusiei.

Se poate estima că, inițial cel puțin, protestele au fost spontane și autentic ucrainene. Nu trebuie ignorat, însă, că, pentru a-și consolida succesul Moscova trebuia să mențină o anumită dinamică a evenimentelor. Aceasta cu atât mai mult cu cât rusofilia Președintelui Victor Ianukovici este doar un mit creat de Occident, o prejudecată de care UE și SUA nu pot scăpa dar care nu își găsește corespondent real în politica Kievului. Din atare perspectivă, Președintele Putin este obligat să obțină confirmarea victoriei de la Vilnius printr-o victorie obținută la Kiev.

Este rezonabil a se presupune că ținta strategică a Rusiei, de atins în și prin revoltele actuale din Ucraina – chipurile pro-europene și, deci, anti-rusești – este aceea ca “războiul civil” să fie înfrânt fie prin forță fie prin trădarea opoziției parlamentare fie prin pierderea suflului combatanților. În subsidiar, dacă ținta principală este ratată, “războiul civil” ar trebui dus până la fracturarea țării. Semne în acest sens au fost deja date în Crimeea.

Riscant pentru toată lumea, jocul respectiv are, totuși, meritul de a readuce în arenă UE (Occidentul euro-atlantic, în general) oferindu-i șansa de a diminua, dacă nu chiar a anula, efectele eșecului de la Vilnius. În măsura în care UE / Occidentul intenționează să valorifice această șansă, obiectivele sale trebuie să fie simetrice cu cele rusești, respectiv: “războiul civil” să se termine printr-o reconciliere națională realizată pe baze “revoluționare”, adică prin schimbarea ordinii constituționale a statului (trecerea de la actuala republică prezidențială la o republică parlamentară sau semiprezidențială), simultan cu păstrarea unității acestuia.

7. Soluția. Într-o expresie sintetică, revenirea în joc a UE și recuperarea terenului strategic pierdut de UE în fața Rusiei presupune mobilizarea mijloacelor necesare pentru ca UE să înlocuiască Rusia în relația cu Ucraina. Cheia unui astfel de proces se găsește în domeniul economic; acolo unde, teoretic, UE ar deține supremația.

Într-o perspectivă mai largă, problemele de abordat pot fi grupate în trei coșuri:

a) Coșul politic. Acesta include susținerea internațională a unui guvern de uniune națională la Kiev care să readucă liniștea socială și încrederea populară, să poată pune în aplicare prevederile Acordului de asociere cu UE și să pregătească țara pentru alegerile viitoare (alegeri care vor avea loc la termenul potrivit). Acest guvern poate fi format, însă, numai pe baza unei noi Constituții care să creeze un nou echilibru între puteri și instituții, într-un cadru specific republicii parlamentare /  semiprezidențiale. UE poate asista Ucraina în amendarea rapidă a Constituției într-un asemenea sens. Formarea Guvernului de uniune națională pe baza unei Constituții modificate, alături de o lege a amnistiei vizându-i pe cei arestați în timpul revoltelor și abolirea legilor represive adoptate cu acest prilej (lucru deja obținut) ar duce la încheierea conflictului politic intern. (Cum timpul este esențial, mai cu seamă în condițiile lipsei de încredere dintre părți, va trebui găsită calea pentru ca fie modificarea Constituției să aibă loc foarte rapid fie ca măcar principiile și programul de implementare ale reformei să fie acceptate imediat de toți cei implicați.)

b) Coșul economic. Simultan cu abordarea problemei politice interne, UE (și SUA prin FMI) trebuie să ofere Ucrainei un plan coerent și comprehensiv de salvare și stabilizare economică cel puțin la nivelul celui oferit de Rusia. Fără o atare dimensiune economică orice soluție politică este sortită eșecului, indiferent de guvernul care administrează țara.

c) Coșul geo-strategic. Acesta trebuie să includă în primul rând semnarea imediată a Acordului de asociere între Ucraina și UE. (O variantă de rezervă, nu foarte indicată, ar fi adoptarea unei clauze care să amâne intrarea în vigoare a acordului de liber schimb, spre a da un răgaz suplimentar Ucrainei pentru decuplarea de structurile economico-comerciale ale spațiului euro-asiatic.) În același timp, UE și SUA vor trebui să transmită un mesaj clar Moscovei, mesaj potrivit căruia ele nu numai că susțin unitatea și integritatea teritorială a Ucrainei dar sunt gata să meargă până la utilizarea mijloacelor militare pentru apărarea acestora. Aceasta înseamnă că UE și SUA, la cererea Guvernului ucrainean, vor acorda inclusiv asistență militară pentru combaterea mișcărilor secesioniste din Ucraina.

8. Așteptări / prognoze. Întrebarea este dacă UE și SUA sunt pregătite pentru o asemenea competiție strategică? Cel mai probabil, nu!

În consecință, în cel mai bun caz, conflictul actual va înceta prin oboseala combatanților, într-o manieră indecisă. Aceasta va putea include aducerea opoziției sau a părții ei celei mai viguroase într-o guvernare fără putere și fără șanse, care să o compromită definitiv, demonstrând, totodată, că unica sursă de sprijin concret pentru supraviețuirea Ucrainei este tot la Moscova. Acea parte a opoziției care va rămâne în afara guvernării, eventual radicalizată, va fi o victimă sigură la următoarele alegeri.

În cazul cel mai rău, conflictul se va perpetua și acutiza, evoluând către un război civil autentic, cel mai probabil terminat cu fracturarea țării în cel puțin două părți din care cea estică va “alege” unirea cu Rusia iar cea vestică, rămasă o zonă-tampon între Rusia și UE va trăi având în coastă ghimpele transnistrean (desprins sau nu de Republica Moldova).

Pot fi evitate asemenea scenarii? Cu siguranță da! Este probabilă evitarea lor? Din ce știm astăzi, mai degrabă nu!