Mă simt mai puţin liber astăzi la vârsta de 50 de ani, în SUA, decât cum mă simţeam în adolescenţă în Iugoslavia lui Tito

Un interviu cu Srdja Trifkovici, comentator şi scriitor american de origine sârbă. Trifkovici explică diferenţele dintre sistemul comunist totalitar pe care l-a trăit în adolescenţă şi sistemul corectitudinii politice pe care-l trăieşte în Occident.

“Cu alte cuvinte, în mod amuzant, aş spune că mă simt mai puţin liber astăzi la vârsta de 50 de ani, în SUA, decât cum mă simţeam în adolescenţă în Iugoslavia lui Tito“, afirmă Srdja Trifkovici.

Traducere: Irina Bazon

Da click aici ca sa vezi totul!

Stelian Tănase îşi da arama pe faţă

Stelica, acest jovial prea-ocolitor de istorie, ajuns interimar la tevere din partea peneleilor dupa ala ejectat oficial din servicii si cu nevasta aia mai desteapta dar tot cam curvistina politica, a dato-n benghea. S-a luat prin intermediul Monicai Ghiurco de lucrarile istorice ale lui Larry Watts, acest patriot istoric american. Sa ne intelegem, aici nu-i vorba de Monica sau larry--fiecare isi va vedea de treaba, sunt capabili, nu gasesc ca asta ar fi problema. Miza aici este istoria romaneasca recenta, cu reverberatii clare in zilele noastre. Ziaristi Online titreaza toata povestea: Razboi SIE-SRI in TVR? Monica Ghiurco, realizatoarea celebrului documentar “Mostenirea clandestina”, haituita pentru a treia oara in TVR. Ca o fi sau nu un asemenea razboi, nu ne putem da seama, cum nu ne putem da seama de mult mai multe, pana nu ne recuperam istoria recenta.

Deci, Stelica arunca manusa istoriei recente a Romaniei, el fiind doar invatacelul lui Brucan din anii '90 la GDS, ajuns un ajutor de cozeur in discutiile cu Dinescu, cu tente istorico-literare, dar altfel un porc de caine sadea!

Potrivit surselor Reporter Virtual, Sorin Burtea, Mihai Radulescu, Ioana Dumitrescu, Marian Voicu, Monica Ghiurco si Ramona Avramescu sunt pe lista neagra a lui Stelian Tanase, directorul interimar al televiziunii publice.

Dupa ce va fi anuntata noua grila, cu noii moderarori care isi vor aduce si echipe de producatori si redactori, o parte dintre cei enumerati vor face sesizari la Comisiile de cultura din cele doua camere si il vor chema pe director in instanta. Alaturi de ei vor fi producatorii si redactorii, care, cu toate ca sunt angajati cu carte de munca, vor trebui sa elibereze ringul in favoarea vedetelor care vor veni cu echipele lor. Noua grila va trebui sa treaca insa prin votul Consiliului de Administratie.

Monica Ghiurco

Corespondentul portalului Ziaristi Online din Republica Moldova ne-a sesizat vineri, 7 februarie a.c., asupra unei ciudatenii nemaintalnite: transmisia pe TVR International a episodului al X-lea din serialul Mostenirea Clandestina, realizat de Monica Ghiurco cu istoricul american Larry Watts – difuzat, de altfel, pe TVR 1, pe 29 ianuarie a.c. -, a fost intrerupta la 8 minute de la inceperea ei, fara nici o explicatie ulterioara.

Faptul fara precedent a ramas, pana acum, fara vreo motivatie oficiala din partea TVR, desi noi am solicitat-o, conform Legii si deontologiei profesionale. Mai asteptam. Banuim ca si CNA-ul va fi interesat de aceasta explicatie. Cert este ca, interesandu-ne asupra situatiei din TVR, am aflat ca, intr-adevar, dupa venirea lui Stelian Tanase “la butoane”, dupa cum se spune, realizatoarea Monica Ghiurco a fost inclusa pe o “lista neagra”, conform site-ului Reporter Virtual. Iar faimoasa si urmarita emisiune in serial, Mostenirea Clandestina, a fost suspendata din noua grila, cu incepere din luna martie, in ciuda audientei ridicate si a recentului premiu primit din partea Asociatiei Profesionistilor de Televiziune din Romania (APTR).

Monica Ghiurco, o profesionista cu o indelungata si reputata activitate jurnalistica, a fost deja inlaturata de pe ecran de Claudiu Lucaci, seful Stirilor TVR, inca din luna octombrie a anului trecut, noteaza Reporter Virtual. Jurnalista a fost “restructurata” de fostul director TVR si fost sef al SIE, Claudiu Saftoiu, iar Claudiu Lucaci, desi este numit in acelasi timp consul la New York, a persecutat-o in ceea ce a parut a fi o veritabila vendetta intre servicii secrete, respectiv intre aripa pacepista din SIE si aripa romaneasca din SRI.

Iata ca actiunile fara precedent ale lui Stelian Tanase, un simpatizant “echidistant” al agentului sovietic Ion Mihai Pacepa, confirma faptul ca Monica Ghiurco este o victima a razbunarii aripii tradatoare din servicii in urma dezvaluirilor extraordinare, facute in premiera de specialistul american Larry Watts despre actiunile KGB si GRU in Romania, pe parcursul episoadelor din “Mostenirea Clandestina”. Concret, dupa cum ne-au confirmat surse din TVR, Stelian Tanase a dispus “din turn” intreruperea imediata a transmisiei serialului documentar pe TVRi si inlocuirea emisiunii. Presiuni din sfera mafiei politice cu radacini cominterniste au existat inca de la inceputul serialului, daca este sa ne amintim de oftica si basica bloggerului Vladimir Tismaneanu, exprimata in scris, catre “forurile de partid si de stat”, fata de faptul ca Larry Watts este prezent pe TVR 1. Ulterior sicanele s-au rasfrant direct asupra realizatoarei, care a inceput sa intampine piedici “tehnice” in interiorul TVR, in acelasi timp fiind hartuita incontinuu din punct de vedere profesional.

Faptul ca Stelian Tanase a decis sa inlocuiasca deja celebrul documentar de dezvaluiri – realizat cu concursul autorului aclamatelor volume Fereste-ma, Doamne, de prieteni si Cei dintai vor fi cei din urma – cu o susana a cunoscutului agent de influenta al KGB Mircea Dinescu (si magarul sau), spune totul despre nivelul de cedare al institutiilor statului responsabile in fata avansului agresiv al ocupatiei institutionale a Romaniei.

Dar ce a deranjat, oare, atat de tare, la ultimul episod al serialului cu Larry Watts, incat sa genereze furia din turn sau/si din gaura de sobolan de unde a primit Stelian Tanase telefonul de avertisment?

Pe scurt, dupa cum puteti constata si singuri, in acest episod este prezentata esenta cazului Pacepa comparativ cu cel al polonezului Kuklinski (comparatie careia i s-a dedicat si o binevenita si bineintocmita lucrare de specialitate: “Cazul Ryszard Kuklinski: un Pacepa al Poloniei?“, de dr. Ion Constantin). Larry Watts si Monica Ghiurco demonstreaza in cateva puncte ca invocata comparatie nu se sustine, fie si numai prin simplul fapt ca polonezul nostru anticomunist a primit cetatenie americana prin dispensa prezidentiala, la cererea CIA, intr-un singur an, pe cand pentru agentul sovietic antiroman s-au scuuurs 10 ani, cetatenia fiindu-i conferita ca urmare a aceleasi strategme folosite si de Tismaneanu (clasica de altfel, scoasa probabil din manualul micului KGB-ist): bagatul pe sub fuste, respectiv casatoria cu cate o americanca naiva.

In acelasi timp este de notat incercarea disperata a Grupului Pacepa de a reintra pe piata (dez)informatiilor, ca o bresa spre piata economica si politica a Romaniei. De la inventiile colportate si brevetate la B1 Tv, unde asistam la un nou tip de “jurnalism” care ar trebui – de asemenea – sa intre in atentia CNA, ca o frauda de presa, respectiv interviul “play back” simulat ca fiind “live”, la minciunile colportate in Statele Unite, Pacepa si mostenitorii lui se dau peste cap ca niste vertiabili Hopa-Mitica (Cazul agentului Badin este elocvent: de la monarhist vehement la sustinator al “Noii Republici”, de la “legionar” infocat la Campul Romanesc la bataus cu copii “fascisti” si calugari “extremisti”, de la antibasist cu spume – “Bai, caraghiosul” lui Voiculescu, Basescu dixit – la probasistul cu limbi al fratelui Paunescu-DIE-KGB-Mossad, dupa cum i-au dictat Uly si Tismanenii).

La ultima iesire damboviteana de acest gen pacepistii de serviciu au dat-o pe fata direct in slujba KGB, singura afirmatie pentru care s-a ocupat o ora de transmisie “la B1″, tip “play back”, fiind cea care deserveste dezinformarea strategica a Rusiei din 1989 incoace, si anume ca in timpul evenimentelor din decembrie 1989 nu au actionat pe teritoriul Romaniei nici picior de trupe speciale sovietice, i.e. “teroristi” (spre bucuria lui Marius Mioc, care se incapataneaza sa conteste zecile de rapoarte si marturii consemnate de Comisia speciala senatoriala de cercetare a evenimentelor). De data aceasta o spune, chipurile, un “agent CIA”: fostul nomenklaturist ceausist Ion Mihai Pacepa. Afirmatia ar fi ramas demna de “Arici Pogonici” daca nu ar fi fost rostogolita, i.e. “exploatata”, inabil si penibil, de “Vocea Rusiei”. Dar nici “Vocea Rusiei” nici “la B1″ nu ne lamuresc de unde ar fi putut sti cu atat precizie relicva comunista securista ce s-a intamplat in Romania pe teren cand singurele butoane la care a avut acces dupa 1978 au fost cele ale telecomenzii?!

Pentru a demonstra pana la capat pana unde merge minciuna acestei grupari o sa prezentam azi un document ce poarta antetul Guvernului Romaniei. “The Romanian government officially has commended former spy chief Lt. Gen. Ion Mihai Pacepa for breaking with the former communist regime and has invited him to visit the country as an honored guest” – “Guvernul Romaniei a apreciat bla, bla, bla, si l-a invitat oficial pe fostul spion sef (corect adjunct – nota red,) sa viziteze tara ca un oaspete de onoare”, trambita una dintre masinutele online de propaganda si diversiune pacepiste care-si face de cap in SUA sfidand bunul simt si cetatenii americani platitori de taxe. Guvernul Romaniei, din cate stim, este reprezentat de seful Guvernului, dl. Victor Viorel Ponta. Si daca Guvernul condus de prim-ministrul Victor Viorel Ponta nu l-a invitat niciodata pe Ion Mihai Pacepa in Romania, Guvernul cui l-a invitat, ca “oaspete de onoare”?

Iata cum am anihiliat o dezinformare crasa, singura tehnica in care e specialist agentul sovietic Ion Mihai Pacepa (caruia ii merge de-a busilea pe urme mostenitorul lui clandestin, Vladimir Ilici Tismaneanu).

Si care a fost, este si va fi replica gruparii antiromanesti care si-a intins tentaculele pana in alcovurile Cotrocenilor? Atacul la persoana. Fuga de argument. Ignorarea faptelor si documentelor. Diversiunea. Dupa cum sintetizeaza colonelul Kuklinski: “Mi se pare ca discutiile despre probleme sunt inlocuite mult prea usor cu discutii despre oameni, iar cel mai bun argument este epitetul”.

Sursa: Ziaristi Online

Realizatoarea aclamatei serii de documentare “Mostenirea clandestina“, bazata pe dezvaluirile istoricului american Larry Watts (foto dreapta), jurnalista profesionista Monica Ghiurco, aflata de 11 ani la pupitrul sau in spatele camerelor de la Stirile TVR, este persecutata pentru a treia oara in institutia publica de media a Romaniei. Prima oara a scos-o de la Stiri, total abuziv, “pe mail” sublocotenentul Rodica Culcer, in 2010. A doua oara, in 2012, fostul sef al SIE, acum al TVR, Claudiu Saftoiu, a “restructurat-o”. Candidata la sefia Stirilor, in vara aceasta, ea a fost “facuta” de specialistii in domeniu, contestand, degeaba, ceea ce jurnalista a considerat a fi un simulacru de concurs. Acum, drept rafuiala, ziarista cu functie de senior editor este haituta in TVR, fiind trecuta “pe linie moarta” si devenind o posibila victima colaterala intr-un conflict intre aripi nationale si internationaliste din mediile informative publice sau secrete. Cum Larry Watts, specialistul consultat de Monica Ghiurco pentru serialul TVR, este profesor la o catedra de Studii de Securitate organizata in parteneriat cu SRI iar Claudiu Lucaci, seful Stirilor, a fost numit si Consul al Romaniei la New York, un domeniu al SIE, nu vrem sa banuim ca asistam la un razboi al vremelnicilor potentati care reusesc sa pateze adeseori imaginea acestor institutii de stat si munca adevaratilor profesionisti. Vom urmari cazul pentru a ne lamuri cine trage sforile si pentru cine trag clopotele, cu adevarat, in TVR, si nu numai.

NapocaNews ne informeaza: Scandal la TVR. Monica Ghiurco, trecută pe linie moartă după ce l-a contestat pe Șeful știrilor

Monica Ghiurco, prezentatorul TeleJurnalului de weekend al TVR 1, a fost scoasă de pe sticlă la scurt timp după ce a contestat alegerea lui Claudiu Lucaci în funcția de Director al Știrilor Televiziunii Române.

Nici nu s-a instalat bine în mod oficial în funcția de șef al Departamentului Știri din cadrul TVR, căci Clauciu Lucaci a și început să se răzbune pe cei care îl contestă.

Prima victimă, Monica Ghiurco, celebra prezentatoare de știri de la TVR. Jurnalista a avut neplăcuta surpriză, ca la întoarcerea din concediul de odihnă, că a rămas pe dinafară. Mai exact, a fost retrasă de la pupitrul Telejurnalului de la ora 20.00, pe care-l prezenta în weekend alături de Mircea Radu. Și asta nu e tot, jurnalista a fost retrasă și de la pupitrul Telejurnalului de la ora 14.00, din weekend, pe care-l prezenta alternativ cu Mircea Radu.

Coincidență sau nu, retragerea Monicăi Ghiurco de pe sticlă survine la scurt timp după ce jurnalista l-a contestat pe Claudiu Lucaci, proaspăt ales în funcția de Director al Știrilor TVR.

Se pare că noul șef al Monicăi Ghiurco s-a răzbunat pe aceasta trecând-o pe linie moartă.

Monica Ghiurco, candidată și ea la funcția de Director al Știrilor TVR, a contestat condițiile de selecție și faptul că Claudiu Lucaci a fost favorizat în câștigarea concursului. Și asta în contițiile în care el fusese numit consul la New York.

”Vă solicit analizarea obiectivă şi transparentă a modului şi contextului în care s-a desfăşurat concursul pentru “Coordonator cu atribuţii de Director Ştiri”, având în vedere că e vorba de o poziţie publică şi orice viciere a procesului de selecţie ar afecta major prestigiul instituţiei noastre, atât în plan intern, cât şi internaţional. Concursul pentru ocuparea funcţiei de Director de Ştiri al Televiziunii Publice trebuie să fie în afara oricăror suspiciuni de incompatibilitate şi în condiţii de maximă transparenţă”, precizează Monica Ghiurco în contestația depusă la TVR pe 2 septembrie 2013.

Jurnalista spune că la data de 18 iulie 2013, ora 12.05, a făcut o solicitare la adresa selectie.manageri@tvr.ro, în baza dispoziţiilor Art. 13 din Regulamentul aprobat prin HCA nr. 55/2013, pentru a i se comunica oficial informaţii suplimentare, necesare elaborării proiectelor de management, însă nu i s-a răspuns nici până în ziua de azi.

Monica Ghiurco a solicitat și anularea concursului din motive de încălcare a prevederilor Regulamentului privind selecţia managerilor şi evaluarea managementului executiv în cadrul Societăţii Române de Televiziune de către Claudiu Lukacsi, invocând următoarele argumente şi documente:

•Hotărârea Guvernului României nr. 345 din 2013 -06-12, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 354 din 2013-06-14, prin care dl. Claudiu Lukacsi este numit “consul general, şef al Consulatului General al României la New York, Statele Unite ale Americii”.

•Regulamentul privind selecţia managerilor şi evaluarea managementului executiv în cadrul Societăţii Române de Televiziune, Art.4. – (1) “Pentru a putea participa la concursul de proiecte de management în conditile prezentului Regulament, persoana fizică trebuie să indeplinească următoarele condiţii: (…) e) nu are incompatibilităţi cu funcţia pentru care candidează.”

•Statutul ziaristului din Societatea Română de Televiziune, Anexa: “membrii Comitetului Director al Societăţii Române de Televiziune; celelalte functii de conducere din cadrul directiilor TVR 1, TVR 2, Productie Editorială,Ştiri, TVR International” fac parte din categoria ziaristilor de televiziune.

•Statutul ziaristului din Societatea Română de Televiziune, Capitolul I: Definiţii, INCOMPATIBILITĂŢI, Art.3 (b): (…) nu pot face parte din rândul ziariştilor din televiziunea publică “persoanele care sunt salariate sau fac parte din organismele de decizie ale statului sau din alte instituţii direct dependente de puterile publice.”

Am contactat-o pe Monica Ghiurco pentru a-i solicita un punct de vedere cu privire la retragerea ei de pe sticlă, dar jurnalista a refuzat în mod politicos să facă orice fel de declarație.

I-am solicitat în scris lui Claudiu Lucaci, un punct de vedere oficial cu privire la motivul retragerii Monicăi Ghiurco de la Telejeurnal, însă până la publicarea acestei știri, nu am primit niciun răspuns.

Monica Ghiurco revenise pe sticlă la pupitrul Telejurnalului în 27 octombrie 2012, după o absență de doi ani de pe micul ecran.

În locul Monicăi Ghiurco a fost pusă să prezinte știrile la TVR 1, Dorina Florea, crainic știri la TVR 2.

Adrian Severin despre Ucraina

Criza ucraineană – reflecții de la fața locului (Confruntarea Occidentului cu Rusia – cronica unui eșec anunțat)

1. Puterea / Ianukovici. Cu “multivectorialismul” său Președintele Ianukovici a reușit să piardă încrederea tuturor; atât în țară cât și în propriul partid, atât în Occidentul euro-atlantic (ceea ce Putin știe) cât și la Moscova (ceea ce Occidentul nu pare a ști). Aceasta îl împiedică să controleze în totalitate situația, așa cum se întâmpla în trecut.  (Loialitatea armatei apare a fi tot mai mult o necunoscută dar dacă este probabil că militarii nu vor trage în populație, este improbabil că ei vor iniția un puci.)

În ciuda unei atari diminuări a puterii personale, Victor Ianukovici este, totuși, cel care, deocamdată, conduce jocul la Kiev. O face, cu precădere, prin manevre de dezbinare a opoziției și prin cumpărare de timp. Aceasta presupune că, la limită, este gata să sacrifice oameni dar nu să schimbe regula jocului; regulă care îi conferă principalele pârghii ale puterii politice.

Liderii UE ar dori să scape de Ianukovici dar opoziția este prea compromisă și inconsistentă spre a oferi o alternativă viabilă. (Populația, inclusiv protestatarii din piața Maidan, consideră partidele de la putere și pe cele din opoziție ca fiind părți ale aceleiași „bande corupte”, care nu fac decât să se lupte pentru a-și împărți puterea între ele.) De aceea europenii se mulțumesc să vadă cum escaladarea contestării interne slăbește regimul Ianukovici, cu speranța că mai slab înseamnă și mai disponibil pentru concesii în relația cu ei.

Vladimir Putin a fost înșelat de Ianukovici de prea multe ori spre a mai crede în loialitatea lui. Considerându-l, însă, răul cel mai mic, urmărește să îl slăbească pentru ca astfel să îl poată controla mai bine, recâstigând monopolul în relația cu el. În acest sens, până la un punct (anume punctul în care haosul ar cuprinde întreaga țară și ar bloca complet funcționarea statului), escaladarea violențelor avantajează Rusia întrucât, slăbindu-l pe Ianukovici și obligându-l la o atitudine represivă – atitudine pe care Occidentul o dezavuează (mai mult din înclinații populist-demagogice decât din convingeri democratice) – îl împinge, de fapt, în brațele Rusiei. Cum Ianukovici se teme mai mult de Rusia decât de UE, concesiile pe care le face sunt mai degrabă menite să zădărnicească strategia rusă decât să satisfacă exigențele străzii ori pe cele ale UE și SUA.

Prins într-un asemenea malaxor, Partidul Regiunilor are mari perspective de a se rupe. Succesul “revoluției” în estul Ucrainei, tradițional controlat de acest partid, arată că printre oligarhii care îl sprijină și/sau îl ghidează, unii se tem mai mult de tutela sau, după caz, concurența rusească, decât de “regulile” UE.

2. Opoziția / “Euromaidanul”. Opoziția trebuie împărțită în partidele opoziției politice tradiționale și formale – ele însele dezbinate între ele și, după caz, decredibilizate de eșecul propriilor lor guvernări – și opoziția populară “spontană”. Prima este dispusă, în principiu, la negocieri și la compromisuri. Cea de a doua este radicală până la extremism. Mai autentică decât opoziția partidelor, opozița străzii o domină moral și în cele din urmă politic pe aceasta.

În ansamblul său, opoziția (inclusiv o parte a opoziției interne din Partidul Regiunilor) este mai puțin preocupată sau mai puțin sedusă de asocierea cu UE, cât este de ostilă revenirii Ucrainei în sfera de influență a Rusiei. De aceea conflictul nu este o revoluție ci un război civil cu miză geo-politică.

Opoziția străzii este animată de trei factori mai mult sau mai puțin oculți. Pe de o parte, de mișcările naționalist-șovine ucrainine, din ce în ce mai puternice și mai intransigente. (Din rândurile acesteia se fac auzite vechi sloganuri antisemite și xenofobe.) Pe de altă parte, de Rusia, interesată să demonstreze Occidentului că “aliații” săi “maidanezi” sunt mai depărtați de valorile sale decât așa-zișii ucrainenii “pro-ruși”, precum și că haosul ucrainean nu poate fi ordonat decât prin “intervenție” rusească. Pe de a treia parte, de sprijinul logistic occidental (cel mai probabil american) acordat în încercarea de a restabili echilibrul strategic stricat ca urmare a victoriei rusești repurtate la Summitul de la Vilnius.

A nu condamna violențele străzii este o greșeală. Aceasta nu numai că încurajează elementele extremiste dar le și întărește, împingând spre ele pe moderații care ajung să creadă că “Occidentul sprijină calea revoluționară”. Or, cum Occidentul nu are nici voința nici mijloacele de a exporta revoluție în Ucraina, riscând în plus o confruntare dură cu Rusia pe acest teren, a nu dezavua din fașă violența, de oricare parte s-ar exprima ea, înseamnă a deschide calea unor complicații care pot duce până la un război civil și ruperea țării în bucăți.

A aduce la guvernare opoziția politică / parlamentară, în condițiile sistemului de distribuție a puterii prevăzut de actuala Constituție, este, de asemenea, o greșeală. Aceasta nu ar face decât să dividă și să compromită încă și mai mult această opoziție, răpind țării o dată în plus speranța unei alternative politice corecte la actuala putere. Alți oameni cu aceleași reguli vor duce la același joc, cu aceleași rezultate.

3. Fenomenul Maidan. Din punctul de vedere al participării la mișcarea de protest, trebuie distins între grupul “idealist” (al tinerilor și al reprezentanților clasei mijlocii), grupul “realist” (al celor cu probleme existențiale), grupul radical-naționalist și grupul/grupurile de provocatori infiltrați de cele mai diverse “părți interesate”, deopotrivă interne (guvernamentale) și externe (cel mai probabil, în primul rând Rusia).

Agenda primului grup amintit a caracterizat prima fază a revoltei. Cu timpul, centrul de greutate al revendicărilor / așteptărilor s-a mutat în ordine către agendele celui de al doilea și al treilea din enumerarea anterioară, grupul eterogen al provocatorilor acționând prin fiecare dintre fracțiunile sale în funcție de agendele comitenților respectivi.

Primele două grupuri sunt pozitive, raționale și de bună credință. Grupul “idealist” este mai ideologizat, el luptând pentru o “Ucraină europeană” sau o “Ucraină a valorilor” – caracterizată de adoptarea standardelor europene circumscriind democrația, statul de drept și drepturile omului. Grupul “realist” este mai pragmatic, el luptând pentru o “Ucraină socială”.

Pentru a-și atinge obiectivele, deși vorbesc de revoluție, nici unul din aceste grupuri nu are nevoie de o schimbare de sistem. (Ucraina, membră a Consiliului Europei, este deja o democrație, fie ea și primitivă, deficitară, nesofisticată.) Ceea ce ambele reclamă, de fapt, este o reformă (de tip constituțional) care să rezolve în primul rând problema echilibrului și controlului prin contraponderi (checks and balancies) între puterile și instituțiile statului, aspect presupunând înlocuirea actualei republici (hiper)prezidențiale cu una parlamentară sau semi-prezidențială. O asemenea reformă este de natură a substitui actuala democrație formală cu o democrație reală, văzută ca garanție a independenței naționale. În acest sens, democratizarea și independența sunt percepute ca fiind termeni echivalenți în etapa actuală a istoriei statului ucrainean. Este, desigur, motivul pentru care Rusia, în încercarea de a-și restabili statutul imperial și vechile sfere de influență, nu simpatizează cu ideea adâncirii democrației ucrainene.

Ideea independenței naționale face legătura între aceste grupuri și cel naționalist. În rest, pe fond, totul le separă. Pentru moment, însă, dezideratul emancipării naționale și existența unui inamic (intern și extern) comun le ține unite.

Metodele de acțiune – efectiv practicate sau numai favorizate – au pus, însă, deja în conflict deschis, chiar dacă deocamdată foarte limitat, grupurile „reformiste” și cel naționalist. Astfel, unele clădiri publice ocupate de radicali au fost eliberate prin forță de adepții protestului „pașnic” (care acceptă recurgerea la violențe numai în scopuri defensive). De asemenea, s-a înregistrat cel puțin un caz în care, „forțele para-militare reformiste” (sic!) au apărat o unitate a forțelor de ordine guvernamentale atacată, izolată și pe punctul de a fi distrusă de așa numiții „radicali de dreapta”, până când i-au sosit ajutoarele și a fost scoasă din încercuire.

Pe un atare fundal și într-un atare context, provocatorii și provocările (majoritatea puse, cu sau fără dovezi, pe seama Rusiei) au un spațiu practic nelimitat de manevră. În piața Maidan fierbe continuu, la foc mic o supă de provocatori care poate da în clocot în orice clipă.

4. Sprijinul prezent și trădarea viitoare. Toate grupurile de protestatari din piața Maidan sunt admirabil organizate și foarte bine dotate. Este evident că o asemenea organizare și dotare nu ar putea fi asigurate fără un serios ajutor extern.  Nivelul performanței logistice și organizatorice sugerează că sprijinul vine de la unul dintre foarte puținii actori internaționali care știu, pot și vor să acționeze de o asemenea manieră. (Printre aceștia nu se numără UE.)

Întrebarea care se pune este până unde va merge un atare sprijin? Răspunsul este: nu foarte departe. De fapt nimeni nu vrea să își asume riscuri foarte mari lăsând drum liber “maidanizării” Ucrainei. Idealiștii și disperații nu pot fi niciodată suficient controlați. În consecință ei trebuie abandonați înainte de a se autonomiza cu totul.

Opoziția politică / parlamentară ucraineană a folosit Maidanul pentru a-și crea un culoar favorabil de negocieri cu puterea oficială. Odată înțelegerile cu aceasta realizate, contestatarii “societății civile” vor trebui făcuți să accepte “compromisul” și să plece acasă. Dacă nu s-a ajuns încă la această etapă este doar pentru că partidele de opoziție înțeleg să mai țină în rezervă “răsculații” din Maidan spre a-și tranșa și rivalitățile dintre ele. Așa se explică de ce, după ce au convenit cu Guvernul textul legii privind amnistierea celor arestați în timpul revoltelor, partidele de opoziție au preferat să nu voteze în favoarea legii. Aceasta, desigur, după ce s-au asigurat că legea va trece cu votul partidului de guvernământ și al sateliților săi.

UE a și trădat Maidanul; deși faptul rămâne deocamdată ocultat. Retorica oficială a UE este una pro Maidan. Gesticulația, la fel. Chiar și atunci când reprezentanții UE au de îndeplinit obligații de neutralitate și nonbeligeranță, aceasta se face în asociere cu gesturi de bunăvoință față de societatea ucraineană protestatară. În mod discret dar insistent se sugerează protestatarilor să ceară aplicarea de sancțiuni Ucrainei sau liderilor săi, în condițiile în care se știe foarte bine că UE nu va aplica sancțiuni. Protestele Maidanului sunt o muniție perfectă pentru o UE doritoare să recupereze, luptând până la ultimul ucrainean, terenul strategic pierdut la Vilnius în favoarea Rusiei. Pe fondul unor asemenea proteste și păstrând în rezervă șantajul boicotării Jocurilor Olimpice de iarnă de la Soci, UE practic a negociat cu Președintele Vladimir Putin „partajarea geo-politică” a Ucrainei. Bruxelles-ul nu este pregătit să ducă „bătălia pentru Ucraina” nici măcar prin interpuși, dincolo de o anumită linie roșie, a cărei trecere riscă a provoca fie ruperea Ucrainei fie (re)integrarea ei în noul imperiu ruso-asiatic. De asemenea, UE nu este gata să intre într-un conflict deschis major cu Rusia, de dragul Ucrainei; mai ales în condițiile în care mulți membri proeminenți ai Uniunii exclud în orice caz ideea extinderii spre est prin includerea acesteia.

În măsura în care protestele din Maidan îl vulnerabilizează pe Victor Ianukovici și îl trimit spre Uniunea Euro-Asiatică, Președintele Putin poate privi cu simpatie continuarea confruntării de stradă. Aceasta nu merge, însă, până la aducerea Ucrainei la un nivel de instabilitate și anarhie major care ar pune în discuție unitatea țării (secesiunea Malorusiei este, probabil, o soluție de ultimă instanță pentru Kremlin) și ar crea la frontiera rusă riscul contaminării cu elemente de insecuritate. Extinderea revoltelor pe întreg teritoriul ucrainean, prăbușirea instituțiilor statului și implozia eventuală a Ucrainei la porțile Rusiei nu pot fi privite cu seninătate de Moscova.

SUA ar fi interesate ca din Maidan să apară o alternativă pro-occidentală la actuala elită politică ucraineană. Dacă acest lucru nu se poate realiza, Maidanul ar putea, cel puțin, descuraja tentativa rusă vizând modificarea echilibrului geo-strategic de-a lungul liniei de demarcație între spațiul euro-atlantic și cel euro-asiatic, în defavoarea Occidentului. Odată atinse aceste ținte, Maidanul va fi abandonat. Dacă ele nu vor fi atinse, Washingtonul nu va accepta prelungirea crizei cu riscul destrămării Ucrainei, fapt care i-ar crea probleme geo-strategice de aceeași natură și aceeași magnitudine ca acelea pe care tocmai vrea să le evite.

Condamnat la fi abandonat de toți cei care, într-un fel sau altul, l-au alimentat sau au încercat să profite de pe urma sa, Maidanul va fi, totuși, foarte probabil, ostatecul propriei dinamici. Partea cea mai bună, mai frumoasă și mai generoasă a mulțimii care s-a ridicat pentru o cauză dreaptă în piața Maidan își dezvoltă pe zi ce trece cultul sacrificiului și conștiința că este formată din eroi; și, într-adevăr, despre eroism este vorba. Când se va pune problema lichidării Maidanului – indiferent de context dar mai ales dacă obiectivele principale ale revoltei nu vor fi atinse – oamenii Maidanului vor trebui să renunțe la statutul de erou spre a deveni persoane obișnuite trăind în cenușiul vieții cotidiene. Or, pentru a o face vor cere un preț foarte mare pe care, probabil, nu se va găsi nimeni doritor să îl plătească.

De aceea, cu cât Maidanul revoluționar va dura mai mult, cu atât mai greu se va autolichida și cu cât îi va veni mai greu să se autolichideze cu atât mai mult se va radicaliza. Or, radicalizarea Maidanului, cu corolarul său de iraționalitate și negativism, va invita la acțiuni guvernamentale represive vizând desființarea sa forțată. Cum Occidentul nu va putea accepta – cel puțin din motive de imagine – un asemenea deznodământ, se poate prevedea că terminarea crizei va avea loc printr-o altă criză sau prin paroxismul celei actuale. Asimilarea efectelor acesteia va necesita o perioadă lungă de timp și va implica uriașe costuri.

5. Provocare și contaminare. Analiza crizei ucrainene lasă în foarte mare măsură în afară elementul provocării și elementul contaminării.

a) Provocările sunt multiple ca metode (omucideri, răpiri, torturi, dispariții urmate uneori de reapariții, atacuri intempestive și neprovocate împotriva forțelor de ordine publică sau invers, împotriva protestatarilor pașnici etc.) și ca obiective. Centrele de comandă și structurile operative sunt, de asemenea, multiple. Într-un mediu atât de complex și de periculos, nevoia de clarificare impulsionează tendințele simplificatoare și astfel, provocările sunt puse automat pe seama „puterii” oficiale, a guvernului. O subvariantă a acestei distribuiri simplificatoare a vinovăției este blamarea cvasi automată a Rusiei dar și în acest caz, Rusia este percepută ca acționând pentru Guvernul ucrainean, dacă nu și în înțelegere explicită cu el.

Cu certitudine factorul rusesc este cu mult mai prezent și mai influent decât se vede. El nu este, însă, nici singurul și, cu atât mai puțin nu este sinonim cu factorul guvernamental ucrainean. În acest sens puterea actuală de la Kiev nu este în nici un caz rusofilă.

O atare rusofilie este acreditată, însă, atât în mediile interne ucrainene cât și în mediile occidentale euro-atlantice, întrucât ea permite simplificarea diagnosticului și a terapiei subsecvente, dar mai ales pentru că lumea se teme ca oficializarea prezenței rusești să nu oblige la oficializarea unui răspuns cu virtuți strategice occidental. Cu alte cuvinte, Occidentul denaturează analiza, fugind de recunoașterea rolului jucat de factorul rus, întrucât altfel concluzia ar fi că el trebuie să mobilizeze mijloace spre a substitui Rusia în relația cu Ucraina. Or, Occidentul nu este gata pentru așa ceva.

b) Al doilea element ocultat este faptul că revoltele din Maidan s-au extins deja în întreaga Ucraină; mai ales în vestul naționalist dar și în estul cosmopolit. Se pare că nu există (încă) un comandament unic al acestei revolte la nivel național dar asta nu face împrejurarea mai puțin semnificativă. Funcționarea statului ucrainean sub comanda actualului regim și în actualele condiții geo-politice este pusă în discuție pe întregul teritoriu al țării și nu doar în piața Maidan. (În unele orașe autoritatea oficială a fost înlocuită de o autoritate ad hoc cu caracter revoluționar.)

Varietatea de agendă, de organizare, de mijloace și de metode a forțelor contestatare / „revoluționare”, precum și prăbușirea autorității centrale, sugerează ideea că Ucraina ar fi un proiect politic așezat pe baze artificiale, condamnat la un eșec devenit iminent. De principiu, ne putem întreba dacă o comunitate etno-culturală care de secole se luptă spre a-și obține o statalitate autentică în condiții de independență și de suveranitate, este un proiect politic în sensul propriu al cuvântului? Națiunile sunt, desigur, creații ale conștiinței mai mult decât ale naturii. Cu toate acestea, statul-națiune nu poate fi tratat, nici măcar în epoca post-modernă, drept o alcătuire artificială. El este produsul evoluției istorice naturale iar nu al unui capriciu al voinței ori al unui calcul subiectiv. Problema Ucrainei de azi poate fi, însă, aceea că ea s-a autodeterminat în 1991 în granițele staliniene iar nu în cele istorice ucrainene. (Caz similar cu cel al Republicii Moldova.) În acest sens am putea vorbi despre un proiect ridicat pe baze artificiale. Dacă este așa și dacă eșecul acestei alcătuiri va însemna explozia statului – adică scindarea Ucrainei – spre a-i permite, eventual, reedificarea pe temelii geo-culturale naturale, atunci suflul exploziei respective va sparge cu siguranță ferestrele vecinilor (din vest dar și din est) iar cioburile vor zbura până la Washington.

Dintr-o atare perspectivă ar trebui văzut fenomenul contaminării cu virusul Maidanului. Contaminarea a început deja în interiorul Ucrainei, mișcându-se mai întâi spre vest și întorcându-se apoi spre est. De aici va trece la alții (inclusiv în Rusia) atât sub stindardul identității naționale cât și sub acela al drepturilor civile, după caz, aducând, în cele din urmă, față în față, Occidentul și Rusia, cu tot cortegiul de conflicte, instabilitate și insecuritate la nivel regional și global. (Aceasta este și analiza unei înalte fețe bisericești de la Kiev.)

Costurile unui asemenea efect de domino nu pot fi anticipate, încă. Este, însă, aproape cert că ele vor fi mai mari decât acelea ale unui Plan Marshall oferit astăzi Ucrainei de către Occident ca premisă pentru echilibrarea influenței rusești asupra Kievului, precum și pentru realizarea unui ehilibru de putere stabil între lumea euro-atlantică și cea euro-asiatică în folosul securității tuturor.  

6. Miza. Actuala criză ucraineană are loc în siajul înfrângerii strategice a UE la Summitul de la Vilnius, în favoarea Rusiei.

Se poate estima că, inițial cel puțin, protestele au fost spontane și autentic ucrainene. Nu trebuie ignorat, însă, că, pentru a-și consolida succesul Moscova trebuia să mențină o anumită dinamică a evenimentelor. Aceasta cu atât mai mult cu cât rusofilia Președintelui Victor Ianukovici este doar un mit creat de Occident, o prejudecată de care UE și SUA nu pot scăpa dar care nu își găsește corespondent real în politica Kievului. Din atare perspectivă, Președintele Putin este obligat să obțină confirmarea victoriei de la Vilnius printr-o victorie obținută la Kiev.

Este rezonabil a se presupune că ținta strategică a Rusiei, de atins în și prin revoltele actuale din Ucraina – chipurile pro-europene și, deci, anti-rusești – este aceea ca “războiul civil” să fie înfrânt fie prin forță fie prin trădarea opoziției parlamentare fie prin pierderea suflului combatanților. În subsidiar, dacă ținta principală este ratată, “războiul civil” ar trebui dus până la fracturarea țării. Semne în acest sens au fost deja date în Crimeea.

Riscant pentru toată lumea, jocul respectiv are, totuși, meritul de a readuce în arenă UE (Occidentul euro-atlantic, în general) oferindu-i șansa de a diminua, dacă nu chiar a anula, efectele eșecului de la Vilnius. În măsura în care UE / Occidentul intenționează să valorifice această șansă, obiectivele sale trebuie să fie simetrice cu cele rusești, respectiv: “războiul civil” să se termine printr-o reconciliere națională realizată pe baze “revoluționare”, adică prin schimbarea ordinii constituționale a statului (trecerea de la actuala republică prezidențială la o republică parlamentară sau semiprezidențială), simultan cu păstrarea unității acestuia.

7. Soluția. Într-o expresie sintetică, revenirea în joc a UE și recuperarea terenului strategic pierdut de UE în fața Rusiei presupune mobilizarea mijloacelor necesare pentru ca UE să înlocuiască Rusia în relația cu Ucraina. Cheia unui astfel de proces se găsește în domeniul economic; acolo unde, teoretic, UE ar deține supremația.

Într-o perspectivă mai largă, problemele de abordat pot fi grupate în trei coșuri:

a) Coșul politic. Acesta include susținerea internațională a unui guvern de uniune națională la Kiev care să readucă liniștea socială și încrederea populară, să poată pune în aplicare prevederile Acordului de asociere cu UE și să pregătească țara pentru alegerile viitoare (alegeri care vor avea loc la termenul potrivit). Acest guvern poate fi format, însă, numai pe baza unei noi Constituții care să creeze un nou echilibru între puteri și instituții, într-un cadru specific republicii parlamentare /  semiprezidențiale. UE poate asista Ucraina în amendarea rapidă a Constituției într-un asemenea sens. Formarea Guvernului de uniune națională pe baza unei Constituții modificate, alături de o lege a amnistiei vizându-i pe cei arestați în timpul revoltelor și abolirea legilor represive adoptate cu acest prilej (lucru deja obținut) ar duce la încheierea conflictului politic intern. (Cum timpul este esențial, mai cu seamă în condițiile lipsei de încredere dintre părți, va trebui găsită calea pentru ca fie modificarea Constituției să aibă loc foarte rapid fie ca măcar principiile și programul de implementare ale reformei să fie acceptate imediat de toți cei implicați.)

b) Coșul economic. Simultan cu abordarea problemei politice interne, UE (și SUA prin FMI) trebuie să ofere Ucrainei un plan coerent și comprehensiv de salvare și stabilizare economică cel puțin la nivelul celui oferit de Rusia. Fără o atare dimensiune economică orice soluție politică este sortită eșecului, indiferent de guvernul care administrează țara.

c) Coșul geo-strategic. Acesta trebuie să includă în primul rând semnarea imediată a Acordului de asociere între Ucraina și UE. (O variantă de rezervă, nu foarte indicată, ar fi adoptarea unei clauze care să amâne intrarea în vigoare a acordului de liber schimb, spre a da un răgaz suplimentar Ucrainei pentru decuplarea de structurile economico-comerciale ale spațiului euro-asiatic.) În același timp, UE și SUA vor trebui să transmită un mesaj clar Moscovei, mesaj potrivit căruia ele nu numai că susțin unitatea și integritatea teritorială a Ucrainei dar sunt gata să meargă până la utilizarea mijloacelor militare pentru apărarea acestora. Aceasta înseamnă că UE și SUA, la cererea Guvernului ucrainean, vor acorda inclusiv asistență militară pentru combaterea mișcărilor secesioniste din Ucraina.

8. Așteptări / prognoze. Întrebarea este dacă UE și SUA sunt pregătite pentru o asemenea competiție strategică? Cel mai probabil, nu!

În consecință, în cel mai bun caz, conflictul actual va înceta prin oboseala combatanților, într-o manieră indecisă. Aceasta va putea include aducerea opoziției sau a părții ei celei mai viguroase într-o guvernare fără putere și fără șanse, care să o compromită definitiv, demonstrând, totodată, că unica sursă de sprijin concret pentru supraviețuirea Ucrainei este tot la Moscova. Acea parte a opoziției care va rămâne în afara guvernării, eventual radicalizată, va fi o victimă sigură la următoarele alegeri.

În cazul cel mai rău, conflictul se va perpetua și acutiza, evoluând către un război civil autentic, cel mai probabil terminat cu fracturarea țării în cel puțin două părți din care cea estică va “alege” unirea cu Rusia iar cea vestică, rămasă o zonă-tampon între Rusia și UE va trăi având în coastă ghimpele transnistrean (desprins sau nu de Republica Moldova).

Pot fi evitate asemenea scenarii? Cu siguranță da! Este probabilă evitarea lor? Din ce știm astăzi, mai degrabă nu!

La cât de prosti şi/sau răi...

Multe s-au scris anul trecut, putine am retinut. Urmatorul episod este un exemplu din cele putine. Ce am remarcat la el? Rautatea si prostia care odata ajunse la nivelul acesta oblitereaza chiar si speranta. Chiar asa s-a ajuns?

_________________________________________________________




Captură-record a Poliţiei Române
Acţiunea "Para" umple tomberonul secţiei 4

Agenţi ai Secţiei 4 Poliţie au descins val-vârtej, la 8 dimineaţa, pe un trotuar, în apropierea Pieţei 1 Mai, unde au organizat o „ridicare”, o însoţire până la secţie, o confiscare şi o distrugere de proporţii. Acţiunea „Para” va fi cu siguranţă inclusă în bilanţul de sfârşit de an al Poliţiei Române şi, foarte probabil, se va lăsa cu prime şi avansări în grad. Dar să vedem despre ce este vorba.

Două mămăiţe dintr-un sat din judeţul Argeş au încercat să-şi completeze pensia de la CAP venind cu trenul la Bucureşti, pentru a le aduce „boierilor”, la bloc, câte ceva de-ale gurii: lapte adevărat, legume şi fructe din grădină, bio, fără E-uri. Pentru că închirierea unei tarabe la piaţă este faliment curat, având în vedere şpăgile şi chiriile, cele două femei şi-au ocupat un loc, între două maşini, pe trotuarul de lângă piaţă, aşteptându-şi clienţii obişnuiţi pentru care veneau de două ori pe săptămână la Bucureşti şi care le comandaseră produsele. Însă clienţii s-au trezit ceva mai târziu decât agenţii vigilenţi.

Pe doamna Gheorghiţa (vecina ei plecase deja fără marfă şi cu buzunarele goale) am găsit-o după „taifunul” poliţienesc, încercând să-şi facă bani să ajungă acasă, vânzând totuşi nişte marfă dosită, scăpată ca prin minune de furia agenţilor. Aproape plângând, femeia a povestit cum a ajuns contravenientă la secţie, cum i-a fost aruncată marfa la tomberon şi cum a fost amendată cu 10 milioane de lei vechi, bani - spunea ea - pe care îi va putea plăti doar dacă-şi va vinde casa.

Agentul principal Mareş - căruia i s-a alăturat martorul Pardalian - a purces la inventarierea desagilor ţaţei Gheorghiţa. Iată şi marfa aruncată în tomberonul secţiei 4:

- 12 kilograme pere

- 2 kilograme măceşe

- 1 kilogram nucă

- 1 pungă gălbenele

- 6 legături leuştean

- 6 legături busuioc

- 6 legături tufănică

Îl felicităm pe domnul agent Mareş pentru acţiunea-fulger desfăşurată şi îl informăm că abia acum am realizat că în sectorul 1 au fost anihilaţi toţi criminalii, hoţii, evazioniştii, contrabandiştii, violatorii şi escrocii, ţaţa Gheorghiţa fiind „ultima redută” în calea siguranţei cetăţenilor din sector. Totodată, îl informăm că ţaţa Gheorghiţa i-a „tras clapa”. A ascuns doi litri şi jumătate de lapte, două pungi cu nuci şi vreo şase kile de pere, vânzând marfa cu 60 de lei, bani suficienţi pentru a ajunge acasă în Argeş...

Marcel Bărbătei pentru Cotidianul

Da click aici ca sa vezi totul!

Jordi Savall despre arta, timpuri, capitalism...

Rar se întâmplă, în cariera unui jurnalist, ca acesta să poată sta faţă în faţă cu unul dintre idolii săi. De fiecare dată, în asemenea momente, te gândeşti că astfel de clipe de graţie fac ca să merite să practici o profesie de multe ori ingrată. Un astfel de moment s-a întâmplat vineri, când l-am întâlnit pe marele muzician de origine catalană Jordi Savall, adus la Bucureşti prin intermediul Festivalului „George Enescu“.

Seara, sub cupola Ateneului, Jordi Savall, alături de două dintre ansamblurile pe care le conduce – Hespèrion XXI şi La Capella Reial de Catalunya –, a încântat numerosul auditoriu reprezentând spectacolul-concept „Dinastia Borgia“, pe care l-a reluat a doua zi şi la Sibiu.

Sunteţi unul dintre cei mai minunaţi muzicieni care activează în muzica veche. Aş dori să ştiu care este opinia dvs. despre locul pe care îl ocupă epoca medievală, precum şi epoca barocă, în istoria civilizaţiei, vorbind în termeni de filozofie ai istoriei? Care este locul acestor două mari epoci istorice în dezvoltarea civilizaţiei europene, occidentale mai exact?

În principiu, este foarte important să ne cunoaştem istoria. Cred că diferitele elemente, contacte din interiorul acestor epoci sunt foarte importante. Timpurile medievale sunt cele ale contactului dintre creştini şi musulmani, acelea când diverse comunităţi sosesc în Europa. Timpurile medievale sunt cele în care se construiesc monumente măreţe, sunt vremurile trubadurilor...

Timpul catedralelor

Nu sunt numai Vremurile Întunecate („Dark Ages“), aşa cum le vede gândirea comună...

Nu, deloc, este epoca în care noi începem să construim, din punct de vedere artistic şi spiritual. Este, totodată, şi momentul în care începe să se vorbească despre poezie şi literatură. Este timpul Andaluziei, timpul catedralelor, cel al trubadurilor/truverilor. Este un timp de incredibilă frumuseţe şi creativitate, mă refer la ţări ca Spania, Italia, Europa occidentală în genere. De asemenea în Europa Centrală şi cea de Nord. În acelaşi timp, în lumea orientală, să nu uităm, sunt foarte multe lucruri interesante care se întâmplă. Cred că vom descoperi din ce în ce mai mult bogăţia epocilor străvechi, pe măsură ce vom avea specialişti din ce în ce mai bine pregătiţi...

Dar în ce priveşte Epoca Barocă, putem găsi similarităţi cu epoca noastră? Întreb asta pentru că există un mare interes în vremea noastră pentru Baroc. Există similarităţi în pattern-ul, modelul cultural între epoca noastră şi această eventuală „oglindă îndepărtată“?

Da, desigur. Aş spune doar că este un moment în care stilurile naţionale se conturează şi, în acelaşi timp, există o mare libertate, de mişcare în primul rând: muzicienii călătoresc de-a lungul şi de-a latul Europei. Putem găsi astfel muzicieni italieni la Versailles (vezi Lully), muzicieni spanioli la Roma, muzicieni englezi lucrând în Germania, muzicieni germani în Anglia etc. etc. Cazul lui Haendel este foarte semnificativ, acesta lucrând multă vreme în Italia şi în Anglia, unde a fost naturalizat ca supus britanic. Este un timp de maximă creativitate, de schimbare de stiluri, în care avem mari muzicieni ca Haendel sau Bach, dar şi compozitori francezi sau italieni în stil german.

Aţi spus odată că aţi lua pe o insulă pustie, dacă s-ar întâmpla să ajungeţi acolo, muzica popoarelor victimizate, a celor persecutaţi, de-a lungul istoriei: sefarzi, cathari, bogomili etc. Puteţi să dezvoltaţi această idee?

Da, cred că orice muzică a unui popor care a fost persecutat este de o mare emoţie, de o mare sensibilitate. Nu este vorba doar de artă, într-un sens strict, ci această muzică împrumută ceva din imensitatea sufletului uman. Aceasta se vede pentru că este vorba de o muzică populară, care este expresia directă a acestor suferinţe, a acestor tragedii. Se produce astfel o conexiune cu umanitatea profundă în cel mai autentic mod.

Fascinantul Cantemir

Sunteţi, acum, la cea de-a patra vizită în România: aţi susţinut două concerte „de miezul nopţii“ la Ateneu, în Festivalul Enescu din 2007 (cu muzică veche hispanică şi latino-americană, şi nu numai), apoi aţi venit cu spectacolul „Cantemir”, o dată la Iaşi, pe 30 noiembrie 2010, iar a doua oară la Ateneul Român, pe 7 decembrie 2011. Sunteţi autorul unui CD despre muzica lui Dimitrie Cantemir. Care e, de fapt, relaţia dvs. cu ţara noastră? Cunoaşteţi şi alte figuri culturale româneşti, în afară de cea a lui Cantemir?

Am devenit interesat în personalitatea lui Cantemir şi am început să citesc multe cărţi de istorie despre epoca respectivă. Este o personalitate excepţională...

Una de factură enciclopedistă. Din păcate, reprezintă o excepţie în cultura română, nu a avut propriu-zis continuatori. S-a exilat în Rusia şi acolo s-a stins totul, a mai trecut peste un secol până când cultura română să înceapă să se modernizeze...

Desigur, aşa au stat lucrurile. În orice caz, a îmbinat în personalitatea sa foarte multe trăsături ale epocii. În ce priveşte alte figuri, nu cunosc. Nu am timp, sunt întotdeauna interesat în ceea ce priveşte în mod specific repertoriul meu. Iar până acum nu am avut timp să fac cercetări în altă direcţie decât cea pe care o ştiţi.

Cunoaşteţi „Codex Caioni“?

Da, cunosc titlul, dar nu am avut timp să-l aprofundez. În momentul de faţă, lucrez la un disc despre muzica Balcanilor, care va conţine iarăşi muzică românească. Am descoperit foarte multe lucruri şi mă voi concentra asupra lor în următorii câţiva ani.

„Montserrat va rămâne mereu cu mine“

Îmi cer scuze pentru caracterul personal al întrebării. Ne puteţi spune câteva cuvinte despre soprana Montserrat Figueras (soţia artistului şi colaboratoarea sa de-o viaţă, care a decedat pe 23 noiembrie 2011 – n. red.)?

Montserrat Figueras nu mai este printre noi, dar ea va rămâne întotdeauna cu mine. Moştenirea sa mă inspiră în permanenţă. Ea nu va fi uitată niciodată de toţi oamenii alături de care a lucrat, foarte multe nume din lumea muzicii vechi...

Lucraţi în continuare cu copiii dvs., Arianna şi Ferran Savall...

Da, amândoi s-au dedicat muzicii, şi îi susţin şi le urmăresc proiectele foarte interesante pe care le au în momentul de faţă...

„Ne aflăm într-unul din momentele cele mai dificile ale istoriei“

Care credeţi că este viitorul muzicii vechi, muzicii baroce? Am înţeles că, cel puţin în Franţa, în momentul actual, jumătate din piaţa de muzică clasică este dată de muzica barocă. Credeţi că, în următoarele decenii, interesul publicului va spori sau, dimpotrivă, se va estompa, se va restrânge?

Cred că există un interes al publicului în această formă de artă, dar trăim în vremuri foarte dificile pentru artă, din punct de vedere economic vorbind. Este un moment tragic, în care oamenii îşi pierd locurile de muncă, în care oamenii nu mai au bani... Şi aceasta se întâmplă peste tot, fără excepţie. Este un moment dificil, pentru că asistăm la o criză profundă, şi cred că, din acest motiv, unii oameni nu mai pot merge la concertele la care şi-ar dori, unii oameni nu mai pot să-şi cumpere muzica pe care ar vrea s-o aibă... Cred că muzica rămâne foarte importantă într-o etapă de criză şi cred că trebuie susţinută; trebuie să rămânem optimişti şi să încercăm să rezolvăm problemele cu care ne confruntăm astăzi. Cred că trebuie să rămânem responsabili şi să luptăm împotriva evoluţiei crizei, în primul rând să luptăm împotriva pantei în care alunecă economia: împotriva controlului multinaţionalelor, a oamenilor lipsiţi de scrupule. În fiecare zi diferenţa dintre oamenii bogaţi şi cei săraci creşte, şi cred că, din acest punct de vedere, ne aflăm într-unul din momentele cele mai dificile ale istoriei.

Aveţi o opinie despre mişcarea, originară din Spania, a „indignaţilor“ (indignados)?

Da, dar „indignaţii“ despre care vorbiţi nu mai sunt, în prezent, atât de activi...

Dar au continuatori, inclusiv la noi în ţară, în aceste zile...

Da, dar important este să conştientizăm că trebuie să fim, cu toţii, responsabili! Nu putem aştepta la nesfârşit ca numai politicienii să rezolve problemele şi trebuie să înţelegem că fiecare dintre noi trebuie să-şi asume acest lucru.

Vă mulţumesc şi vă doresc succes. Voi fi în această seară, la Ateneu...

„Fără memorie, nu există spirit“

„Fără sentiment, fără emoţie nu există memorie. Iar fără memorie nu există spirit“ – sunt cuvintele rostite de Jordi Savall, în holul Ateneului, după excepţionalul concert de vineri seară. Muzicianul a făcut o pledoarie pentru implicarea afectivă, emoţională în cercetarea istoriei, astfel acest studiu al epocilor vechi riscând să rămână la nivelul de litere moarte în cărţile de istorie. „Avem nevoie de memoria epocilor vechi pentru a ne construi prezentul, precum şi viitorul“, a explicat Jordi Savall numeroasei audienţe.