Acesti eroi nu mai servesc vreun rol dupa Ceausescu, decat cel mult sa ni se spuna ce bau-bau era atunci, fara a se merge un milimetru mai departe si a observa ca acestia s-ar fi opus si regimurilor post-1989--ma rog, nu neaparat in aceeasi forma...
Cazul Sobaru arata ca Romania mai are eroi, numai ca democratia este un regim ce detesta eroii.
Eroi uitaţi. Sacrificiile<br />
ignorate ale ultimilor luptători anticomunişti - adevarul.ro
Eroi uitaţi. Sacrificiile ignorate ale ultimilor luptători anticomunişti
Laurenţiu Ungureanu si adevarul.ro vă prezintă dramele a trei bărbaţi care au luptat contra comunismului şi apoi, în tranziţia timpurie, au luptat cu dezamăgirea. Liviu Babeş, Gigi Gavrilescu, Călin Nemeş, toţi, şi-au luat viaţa şi s-au eliberat. Acum se luptă cu uitarea.
Liviu Cornel Babeş (foto) a fost numit „torţa vie a Revoluţiei române“ şi poate chiar aşa a fost. Avea 47 de ani, era pictor şi scuptor amator. Lucra ca maistru electrician la Trustul de Prefabricate Braşov. Era un om liniştit. Liviu Corneliu Babeş şi-a dat foc şi a murit pe Pârtia Bradu, din Poiana Braşov. Era 2 martie 1989. A lăsat în urmă o pancartă în care cerea, disperat, încetarea crimelor din oraşul său: „Stop Mörder! Braşov = Auschwitz". Ultimul tablou său paortă titlul „Grota cu măşti". Pe verso scrie: „89. Ende".
Liviu Babeş a arătat, cu preţul vieţii, adevărata faţă a regimului comunist. Fisura pe care a creat-o într-un regim ermetic n-a avut însă niciun ecou. O ştire la „Europa Liberă“ şi o relatare a doi turişti scoţieni, Douglas Wallace, din Renfrewshire, şi George Melvin, din Edinburgh, care se aflau pe Pârtia Bradu. Atât. Nu l-a avut atunci şi nu-l are nici acum.
„A meritat?“„
După ’89, oamenii s-au schimbat. Pe stradă, mă opreau şi mă întrebau: «Uite unde am ajuns. A meritat?». Tot timpul asta auzeam. Mereu ne judecau. Culmea, după '89 ne-a fost mai greu. Înainte, măcar toată lumea tăcea, aveam parte de linişte. De atunci, fiecare îşi spunea părerea şi venea cu critici", povesteşte Etelka Babeş, soţia eroului. Etelka Babeş e acum pensionară şi nu vrea să-i apară poza în ziare. Spune că n-are rost.
Când tatăl său s-a sinucis, Gabriela Babeş, aeva 12 ani. Astăzi, e consultant juridic, trăieşte în libertate şi suferă mai mult decât oamenii de rând. Înţelege de ce a murit tatăl ei, dar nu înţelege de ce alţii, ceilalţi, nu înţeleg.
Iar amintirea gestului dispe
rat al lui Liviu Babeş pare să se stingă, odată cu trecerea timpului, până la dispariţie. În 2007, după 10 ani de insistenţe, a fost declarat erou naţional. „Dacă nu există conştiinţă civică, noi n-avem cum să trezim atenţia oamenilor. Tot spiritul românilor s-a pervetit în ultimii 23 de ani“, spune Etleka Babeş.
În memoria lui Liviu Cornel Babeş, o stradă dintr-un cartier muncitoresc, periferic, i-a împrumutat numele – braşovenii s-au supărat pe familia Babeş, că trebuiau să-şi schimbe actele –, iar în Poiana Braşov este un monument (foto) întru aducere aminte. Numele lui Liviu Cornel Babeş nu şi-a făcut însă loc în memoria românilor. S-a uitat. Astăzi, Gabriela Babeş regretă că tatăl său a considerat, acum două decenii, că are pentru cine să se sacrifice. „Între timp, s-a dovedit să nu fie aşa."
Omul care l-a dat jos pe „Lenin“
Chipul lui Gigi Gavrilescu nu s-a păstrat în fotografii. A fost erou o primăvară, primăvara lui 1990. La 3 martie, a reuşit, în uralele mulţimii, să doboare cele mai falnice simboluri ale fostului regim: statuia lui Lenin din Piaţa Presei Libere şi statuia lui Petru Groza din faţa Facultăţii de Medicină. S-a sinucis patru ani mai târziu. Era sărac şi singur.
Neîncrederea în noile structuri ale statului şi dezamăgirea provocată de clasa politică românească l-au omorât. Gigi Gavrilescu a sfârşit cu ştreangul de gât, pe 22 februarie 1994, îmbrăcat în cele trei culori pe care le iubea mai mult: roşu, galben şi albastru.
Disidenţa care aduce moarte
La început, Gheorghe Gavrilescu a fost macaragiu. Aşa îl ştiau toţi - Gigi Macaragiul. La 15 noiembrie 1987 a fost alături de muncitorii de la Întreprinderea de Autocamioane Braşov, iar în decembrie 1989 s-a aflat în Piaţa Universităţii, printre cei care scandau aprins împotriva abuzurilor şi represiunii comuniste. Apoi, dorea să obţină recunoaşterea caracterului distructiv al regimului, scoaterea la lumină a adevărului privind crimele sale, pedepsirea vinovaţilor şi repararea daunelor. A fost unul dintre membrii neobosiţi ai Grupului Independent pentru Democraţie.
Steagul care nu mai flutura
Totuşi, Gigi locuia într-o cameră întunecoasă, în sediul Alianţei Civice din clădirea Ministerului Industriei Constructoare de Maşini (MICN). Lucra, în aceeaşi încăpere, în spatele unui copiator, de pe urma căruia îşi câştiga pâinea. În timpul zilei, cei patru pereţi umbreau modest locul său de muncă, iar noaptea îşi dezvelea un pat improvizat, lângă mormane de dosare, cărţi şi cartoane. Camera care-i era şi loc de muncă, şi locuinţă a devenit, în noaptea de 22 februarie 1994, sanctuarul său. S-a spânzurat de tocul uşii, după ce a prins pe umeri drapelul României, acela cu gaură în mijloc, pe care-l purtase entuziast în cele mai eroice momente ale sale. De această dată însă, steagul nu mai flutura.
Libertatea care distruge
„Era un om singuratic, plin de entuziasm. Era paznic, macaragiu, îngrijitor şi administrator al sediului Alianţei Civice şi, cu toate acestea, îşi găsea timp să vină şi pe la sediul nostru. Ne ajuta ori de câte ori era nevoie. Era un fel de Gavroche al clădirii MICN, pentru că era înconjurat de oameni influenţi ai momentului, dar nimeni nu-l băga în seamă", a povestit, Lucian Avramescu, scriitorul căruia Gigi i-a încredinţat o scrisoare de adio care se încheia aşa: „Jos comunismul!“.
„Înainte de a se sinucide, Gigi Gavrilescu îşi aranjase simbolic fundalul morţii şi scrisese un bilet în care îşi exprima disperarea că toate acestea nu se vor sfârşi. Atunci am descoperit că nu ştiam despre el aproape nimic. Şi, mergând în urma sicriului, ne-am gândit la omul liber care ne-a stat alături şi pe care libertatea, al cărei simbol fusese, sfârşise prin a-l distruge“, a povestit Ana Blandiana despre „Gigi de la Alianţă“.
Călin Nemeş, file din povestea unui luptător
Călin Nemeş a fost condamnat să primească gloanţele Revoluţiei de la Cluj. „Trageţi, am o singură inimă“, a strigat. Militarii au tras, dar a supravieţuit. Dezgustat de uciderea Revoluţiei, Călin Nemeş, eroul clujean împuşcat în zilele însângerate de la finalul lui 1989, s-a sinucis la 8 iulie 1993. S-a spânzurat.
Călin Nemeş a murit încet, câte puţin în fiecare zi. A făcut însă pactul definitiv cu lumea de dincolo atunci când şi-a dat seama că vocea lui răsuna în pustiu. Nu a putut trăi într-o lume în care eroii erau îngropaţi în uitare. Scârbit de recompensele materiale pe care noua putere i le oferea, Călin voia doar să-i găsească pe cei răspunzători de masacrul din Piaţa Libertăţii. În opoziţia flagrantă cu tăcerea autorităţilor, eroul continua să strige împotriva ignoranţei.
„Circulaţi. Totuşi, gândiţi-vă că într-o bună zi se va încheia şi viaţa voastră supusă stomacului. [...] Şi ceva îmi spune că imediat după acest ultim eveniment al vieţii noastre, care este moartea, îi vom reîntâlni pe ei, pe magnificii copii şi adolescenţi ai lui decembrie 1989. Şi, poate, ne vor întreba ce am făcut după moartea lor? Ştiu că eu am ce să le răspund. Dar dumneata, trecătorule?", scria Călin Nemeş, pe 25 aprilie 1991, în „România liberă".
„Viaţa lui Călin Nemeş era doar o anexă pentru ceea ce-i plăcea să facă mai mult. După Revoluţie şi-a trăit personajul ca şi când ar fi jucat într-o piesă. Cu timpul, a devenit apatic, decompensat şi trist. Îmi spunea: «Nu mai trăiesc multă vreme». Mereu am interpretat asta însă ca pe o glumă. După Revoluţie, lumea nu mergea aşa cum se aştepta el", explică universitarul Mircea Miclea (fost ministru al Educaţiei), care i-a fost alături eroului la 21 decembrie, când acesta a început cursa sacrificiilor pentru dreptate.
Aştepta triumful adevărului
„Prin relaţiile pe care şi le făcuse, era la curent cu afacerile necurate iniţiate în acea vreme, cu rapacitatea politicienilor. Începuse o perioadă, de actualitate din păcate şi astăzi, în care profitul se privatiza, iar pierderile se naţionalizau. Toţi am fost, cu mai multă sau mai puţină naivitate, încrezători în schimbarea în bine promisă după 1989. Călin a înfruntat cu atâta eroism gloanţele adresate lui în Piaţa Libertăţii... Dar, după 1989, a început pentru el o perioadă de mare dezamăgire şi umilinţă. Ceas de ceas, zi după zi, aştepta triumful adevărului şi al dreptăţii, demascarea celor care au tras în el şi în ceilalţi eroi ai Revoluţiei. Aceste adevăruri au întârziat enorm, astfel încât, exasperat, a plecat «dincolo» să le caute", spune şi Mihai Georgia, om de cultură clujean.
Da click aici ca sa vezi totul!
Cazul Sobaru arata ca Romania mai are eroi, numai ca democratia este un regim ce detesta eroii.
Eroi uitaţi. Sacrificiile ignorate ale ultimilor luptători anticomunişti
Liviu Cornel Babeş (foto) a fost numit „torţa vie a Revoluţiei române“ şi poate chiar aşa a fost. Avea 47 de ani, era pictor şi scuptor amator. Lucra ca maistru electrician la Trustul de Prefabricate Braşov. Era un om liniştit. Liviu Corneliu Babeş şi-a dat foc şi a murit pe Pârtia Bradu, din Poiana Braşov. Era 2 martie 1989. A lăsat în urmă o pancartă în care cerea, disperat, încetarea crimelor din oraşul său: „Stop Mörder! Braşov = Auschwitz". Ultimul tablou său paortă titlul „Grota cu măşti". Pe verso scrie: „89. Ende".
Liviu Babeş a arătat, cu preţul vieţii, adevărata faţă a regimului comunist. Fisura pe care a creat-o într-un regim ermetic n-a avut însă niciun ecou. O ştire la „Europa Liberă“ şi o relatare a doi turişti scoţieni, Douglas Wallace, din Renfrewshire, şi George Melvin, din Edinburgh, care se aflau pe Pârtia Bradu. Atât. Nu l-a avut atunci şi nu-l are nici acum.
După ’89, oamenii s-au schimbat. Pe stradă, mă opreau şi mă întrebau: «Uite unde am ajuns. A meritat?». Tot timpul asta auzeam. Mereu ne judecau. Culmea, după '89 ne-a fost mai greu. Înainte, măcar toată lumea tăcea, aveam parte de linişte. De atunci, fiecare îşi spunea părerea şi venea cu critici", povesteşte Etelka Babeş, soţia eroului. Etelka Babeş e acum pensionară şi nu vrea să-i apară poza în ziare. Spune că n-are rost.Când tatăl său s-a sinucis, Gabriela Babeş, aeva 12 ani. Astăzi, e consultant juridic, trăieşte în libertate şi suferă mai mult decât oamenii de rând. Înţelege de ce a murit tatăl ei, dar nu înţelege de ce alţii, ceilalţi, nu înţeleg.
Iar amintirea gestului dispe
rat al lui Liviu Babeş pare să se stingă, odată cu trecerea timpului, până la dispariţie. În 2007, după 10 ani de insistenţe, a fost declarat erou naţional. „Dacă nu există conştiinţă civică, noi n-avem cum să trezim atenţia oamenilor. Tot spiritul românilor s-a pervetit în ultimii 23 de ani“, spune Etleka Babeş.În memoria lui Liviu Cornel Babeş, o stradă dintr-un cartier muncitoresc, periferic, i-a împrumutat numele – braşovenii s-au supărat pe familia Babeş, că trebuiau să-şi schimbe actele –, iar în Poiana Braşov este un monument (foto) întru aducere aminte. Numele lui Liviu Cornel Babeş nu şi-a făcut însă loc în memoria românilor. S-a uitat. Astăzi, Gabriela Babeş regretă că tatăl său a considerat, acum două decenii, că are pentru cine să se sacrifice. „Între timp, s-a dovedit să nu fie aşa."
Omul care l-a dat jos pe „Lenin“
Chipul lui Gigi Gavrilescu nu s-a păstrat în fotografii. A fost erou o primăvară, primăvara lui 1990. La 3 martie, a reuşit, în uralele mulţimii, să doboare cele mai falnice simboluri ale fostului regim: statuia lui Lenin din Piaţa Presei Libere şi statuia lui Petru Groza din faţa Facultăţii de Medicină. S-a sinucis patru ani mai târziu. Era sărac şi singur.
Neîncrederea în noile structuri ale statului şi dezamăgirea provocată de clasa politică românească l-au omorât. Gigi Gavrilescu a sfârşit cu ştreangul de gât, pe 22 februarie 1994, îmbrăcat în cele trei culori pe care le iubea mai mult: roşu, galben şi albastru.
Disidenţa care aduce moarte
Steagul care nu mai flutura
Totuşi, Gigi locuia într-o cameră întunecoasă, în sediul Alianţei Civice din clădirea Ministerului Industriei Constructoare de Maşini (MICN). Lucra, în aceeaşi încăpere, în spatele unui copiator, de pe urma căruia îşi câştiga pâinea. În timpul zilei, cei patru pereţi umbreau modest locul său de muncă, iar noaptea îşi dezvelea un pat improvizat, lângă mormane de dosare, cărţi şi cartoane. Camera care-i era şi loc de muncă, şi locuinţă a devenit, în noaptea de 22 februarie 1994, sanctuarul său. S-a spânzurat de tocul uşii, după ce a prins pe umeri drapelul României, acela cu gaură în mijloc, pe care-l purtase entuziast în cele mai eroice momente ale sale. De această dată însă, steagul nu mai flutura.
Libertatea care distruge
„Era un om singuratic, plin de entuziasm. Era paznic, macaragiu, îngrijitor şi administrator al sediului Alianţei Civice şi, cu toate acestea, îşi găsea timp să vină şi pe la sediul nostru. Ne ajuta ori de câte ori era nevoie. Era un fel de Gavroche al clădirii MICN, pentru că era înconjurat de oameni influenţi ai momentului, dar nimeni nu-l băga în seamă", a povestit, Lucian Avramescu, scriitorul căruia Gigi i-a încredinţat o scrisoare de adio care se încheia aşa: „Jos comunismul!“.
„Înainte de a se sinucide, Gigi Gavrilescu îşi aranjase simbolic fundalul morţii şi scrisese un bilet în care îşi exprima disperarea că toate acestea nu se vor sfârşi. Atunci am descoperit că nu ştiam despre el aproape nimic. Şi, mergând în urma sicriului, ne-am gândit la omul liber care ne-a stat alături şi pe care libertatea, al cărei simbol fusese, sfârşise prin a-l distruge“, a povestit Ana Blandiana despre „Gigi de la Alianţă“.
Călin Nemeş, file din povestea unui luptător
Călin Nemeş a fost condamnat să primească gloanţele Revoluţiei de la Cluj. „Trageţi, am o singură inimă“, a strigat. Militarii au tras, dar a supravieţuit. Dezgustat de uciderea Revoluţiei, Călin Nemeş, eroul clujean împuşcat în zilele însângerate de la finalul lui 1989, s-a sinucis la 8 iulie 1993. S-a spânzurat.
Călin Nemeş a murit încet, câte puţin în fiecare zi. A făcut însă pactul definitiv cu lumea de dincolo atunci când şi-a dat seama că vocea lui răsuna în pustiu. Nu a putut trăi într-o lume în care eroii erau îngropaţi în uitare. Scârbit de recompensele materiale pe care noua putere i le oferea, Călin voia doar să-i găsească pe cei răspunzători de masacrul din Piaţa Libertăţii. În opoziţia flagrantă cu tăcerea autorităţilor, eroul continua să strige împotriva ignoranţei.
„Circulaţi. Totuşi, gândiţi-vă că într-o bună zi se va încheia şi viaţa voastră supusă stomacului. [...] Şi ceva îmi spune că imediat după acest ultim eveniment al vieţii noastre, care este moartea, îi vom reîntâlni pe ei, pe magnificii copii şi adolescenţi ai lui decembrie 1989. Şi, poate, ne vor întreba ce am făcut după moartea lor? Ştiu că eu am ce să le răspund. Dar dumneata, trecătorule?", scria Călin Nemeş, pe 25 aprilie 1991, în „România liberă".
„Viaţa lui Călin Nemeş era doar o anexă pentru ceea ce-i plăcea să facă mai mult. După Revoluţie şi-a trăit personajul ca şi când ar fi jucat într-o piesă. Cu timpul, a devenit apatic, decompensat şi trist. Îmi spunea: «Nu mai trăiesc multă vreme». Mereu am interpretat asta însă ca pe o glumă. După Revoluţie, lumea nu mergea aşa cum se aştepta el", explică universitarul Mircea Miclea (fost ministru al Educaţiei), care i-a fost alături eroului la 21 decembrie, când acesta a început cursa sacrificiilor pentru dreptate.
Aştepta triumful adevărului
„Prin relaţiile pe care şi le făcuse, era la curent cu afacerile necurate iniţiate în acea vreme, cu rapacitatea politicienilor. Începuse o perioadă, de actualitate din păcate şi astăzi, în care profitul se privatiza, iar pierderile se naţionalizau. Toţi am fost, cu mai multă sau mai puţină naivitate, încrezători în schimbarea în bine promisă după 1989. Călin a înfruntat cu atâta eroism gloanţele adresate lui în Piaţa Libertăţii... Dar, după 1989, a început pentru el o perioadă de mare dezamăgire şi umilinţă. Ceas de ceas, zi după zi, aştepta triumful adevărului şi al dreptăţii, demascarea celor care au tras în el şi în ceilalţi eroi ai Revoluţiei. Aceste adevăruri au întârziat enorm, astfel încât, exasperat, a plecat «dincolo» să le caute", spune şi Mihai Georgia, om de cultură clujean.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu