ADRIAN NASTASE
Despre drone şi MCV-uri
Despre drone şi MCV-uri
- „Implementarea” noilor coduri
- Inutilitatea practică a aşa-zisei „Mici reforme” în justiţie
- Practica judiciară
Este titlul editorialului publicat de Adrian Nastase in Jurnalul National. Editorialul poate fi citit aici.
Pentru cei care nu ştiu, dronele sunt nişte mici aparate teleghidate – folosite, de regulă, în teatrele de război – şi care zboară deasupra unor zone de interes pentru a spiona, a lansa explozibili sau a crea diversiuni.
În urmă cu aproximativ o lună – (la 18 iulie) – , a fost publicat Raportul Comisiei Europene privind „progresele înregistrate de România în cadrul mecanismului de cooperare şi verificare” – o evaluare ce sintetizează situaţia în domeniul justiţiei din ultimii cinci ani. Acest raport este însoţit de un raport tehnic – cuprinzând detalii privind evoluţii legislative şi instituţionale.
Câţi dintre dumneavoastră au citit aceste documente? Câţi dintre oficialii români le-au citit? Câţi dintre parlamentari? Era nevoie de comentarii publice? De un răspuns oficial? Eu aşa cred…
*
* *
Să ne lămurim: pentru a adera la Uniunea Europeană, România a negociat peste 30 de capitole cu 25 de state membre, negocieri încheiate în decembrie 2004, de guvernul pe care l-am condus şi care au fixat inclusiv data semnării Tratatului de aderare (în aprilie 2005) şi momentul efectiv al aderării – 1 ianuarie 2007. Unul dintre capitole era aşa-numitul capitol JAI („justiţie şi afaceri interne”). În acest capitol (capitolul 24) erau fixate obligaţiile pe care România şi le lua pentru aderare în aceste domenii şi erau menţionate evoluţiile legislative şi instituţionale realizate – în cooperare cu instituţiile comunitare. Documentul de poziţie complementar depus de guvern la capitolul 24 avea peste 3000 de pagini!
Între altele, fuseseră modificate, conform acelor înţelegeri, regulile privitoare la numirea şefilor parchetului General şi ai PNA (DNA), astfel încât propunerile respective să nu mai fie făcute de ministrul justiţiei, ci de către CSM. Fuseseră adoptate numeroase reglementări privitoare la conflictele de interese, organizarea justiţiei, fusese promulgat un nou cod penal, fusese întărit rolul CSM, fuseseră eliminate din Constituţie – în 2003 – formele de imunitate parlamentară ce depăşeau protecţia opiniilor şi a voturilor exprimate.
Tratatul de aderare a României la U.E. nu cuprindea şi nu cuprinde obligaţia utilizării unui mecanism de monitorizare (clauza de salvgardare putea funcţiona doar în intervalul 2007-2010). Dacă „mecanismul” ar fi unul general, pentru toate ţările membre, ar fi în ordine. Dar aşa?
Sigur, au loc evoluţii, schimbări în domeniul judiciar, al luptei anti-corupţie, în toate statele membre, mai ales în domeniul tranzacţiilor bancare – faţă de care ar trebui să ne manifestăm „îngrijorarea”. Pentru că, în definitiv, criza financiară prin care trecem şi de pe urma căreia suferim toţi, a fost generată, în mare măsură, de lăcomia unora dintre băncile cu sedii în state membre ale Uniunii.
*
* *
Din păcate, după 2004, justiţia a devenit pentru Traian Băsescu şi pentru ministrul său de justiţie – Monica Macovei – un instrument de luptă împotriva adversarilor politci.
Între primele măsuri luate de Băsescu şi Macovei, a fost preluarea – de la CSM – a dreptului de a propune procurorul general şi procurorul şef al DNA, menţinuţi şi în prezent, prin prelungiri neconstituţionale (mă refer la DNA).
O altă acţiune cu obiectiv politic a fost modificarea în 2005 a legii răspunerii ministeriale – prin încălcarea brutală a unei decizii anterioare a Curţii Constituţionale – astfel încât „avizul” Parlamentului să fie necesar pentru începerea urmăririi penale doar pentru colegii de Guvern ai ministrului Macovei, nu şi pentru foştii miniştri – cei din guvernul PSD!, care urmau să fie trimişi rapid în instanţe.
Nu vreau să continui cu astfel de exemple, extrem de numeroase, de altfel…
Traian Băsescu şi Monica Macovei au gândit un plan diabolic. Cu o lună înainte de data aderării, în decembrie 2006, ei au acceptat un mecanism umilitor pentru România, un instrument de monitorizare fără sfârşit care a fost şi va fi folosit în permanenţă pentru „a ne da peste degete” atunci când ridicăm vocea în cadrul clubului european spre a ne apăra interesele.
De aceea, noi suntem în situaţia să discutăm cu doamna Merkel despre cvorumul la referendum şi alte chestiuni menite să ne pună în defensivă, în loc să discutăm, spre exemplu, despre interesele noastre în Republica Moldova, în condiţiile vizitei sale la Chişinău.
Pentru Băsescu, MCV-ul a fost un instrument util, invocat drept argument de autoritate („ne-a cerut „Bruselu”!”) pentru a-şi realiza interese politice mărunte. Raportul de „evaluare” din 18 iulie este un exemplu foarte bun pentru această strategie de tip „stick and carrot” („băţ şi morcov”). MCV-ul este şi va fi un „coş” în care vor fi aruncate diverse cereri pentru a justifica blocarea unor decizii din ţările membre ale Uniunii Europene, vizând interese ale României („spaţiul Schengen”, „dreptul la muncă”, cote de „imigrare”, problematica romilor, interese în privatizare – apropos, cunoaşteţi firme din România capabile să cumpere 15% acţiuni la Transgaz?).
Filozofia documentului MCV rezultă chiar din Raport: „în cursul acestor cinci ani, au existat perioade de progres şi de regres, momente în care cooperarea a funcţionat bine şi momente în care MECANISMUL s-a confruntat cu atitudini ostile şi a întâmpinat rezistenţe” (subl. ns.). „Mecanismul” are suflet, are „personalitate juridică” şi, iată, din când în când, el a fost supărat pe noi.
„Drona” fabricată la Bruxelles nu a fost acceptată, deci, fără „mârâieli” de societatea românească.
Personal, am trecut prin multe situaţii delicate sau umilitoare în 20 de ani în care m-am ocupat, într-un fel sau altul, de politica externă românească dar nu-mi aduc aminte de ceva asemănător – de auto-asumarea, practic, a unui regim semi-colonial – cel puţin în acest domeniu, MCV-ul fiind construit de la două capete – unul fiind Traian Băsescu la Bucureşti şi altul de „capuchehaia” sa de la Bruxelles – Monica Macovei.
Să ne întrebăm acum, după cinci ani, care au fost rezultatele „notabile” ale utilizării MCV-ului pentru România- sub formă de „bici” pentru reforma în justiţie?
Obiectivul principal a fost, după cum ştiţi, lupta împotriva corupţiei. Rezultatul, după cinci ani, rezultă chiar din raport, în baza unui sondaj Eurobaromentru – 96% dintre români consideră, în 2012, corupţia ca fiind o problemă majoră, iar 67% dintre ei consideră că nivelul corupţiei a crescut în ultimii trei ani (pag. 12). Concluzia o trageţi singuri!
*
* *
Mecanismul de cooperare şi verificare (MCV) a fost stabilit printr-o decizie a Comisiei Europene, din 13 decembrie 2006, şi el avea în vedere, pentru România, patru obiective de referinţă: i) reforma sistemului judiciar; ii) integritatea; iii) combaterea corupţiei la nivel înalt; iv) prevnirea şi combaterea corupţiei din sectorul public.
Să le luăm pe rând pe principalele dintre ele:
In raportul MCV, cu privire la cele patru domenii de referinţă, se menţionează în primul rând, „modernizarea substanţială a sistemului juridic” prin introducerea noilor coduri. Dintre cele patru coduri adoptate cu o grabă stupidă, în procedură de urgenţă, în 2009, sub presiunea experţilor, după trei ani, doar Codul civil a intrat în vigoare. Introducerea noului cod civil a creat însă o perioadă de confuzie, nu doar în rândul justiţiabililor ci chiar în rândul magistraţilor şi avocaţilor, îngreunând – deja supra-solicitatul – sistem judiciar românesc.
Noul cod civil – apreciat de unii, contestat de alţii – a reprezentat un proiect ambiţios de codificare a jurisprudenţei bazată pe Codul civil de la 1864, de înglobare a Codului Familiei, a Codului Comercial, în ideea unei mai bune uniformizări a dispoziţiilor legale. Deşi salutară, aplicarea Noului Cod Civil s-a realizat fără o prealabilă informare către destinatari şi fără a asigura logistica necesară unui astfel de proiect.
In aceste condiţii, cu toate că intenţia de elaborare a unui Nou Cod Civil corespundea necesităţilor juridice, implementarea defectuoasă a acestuia a accentuat „haosul” ce domneşte în sistemul juridic românesc actual.
De altfel, amânarea pentru anul viitor a intrării în vigoare a Codului de procedură civilă – programat iniţial pentru 1 septembrie – dovedeşte distanţa dintre „desenele” pe care le fac, în aceste rapoarte, cei care le pregătesc, fără o bună cunoaştere a problematicii, şi situaţia concretă, inclusiv cea a „finanţelor” justiţiei. Faptul că, în luna mai, anul acesta, bugetul justiţiei pe întregul an era deja consumat dovedeşte lipsa de realism a acestui „mecanism”care, în mod evident, are în principal obiective politice, exterioare sistemului judiciar.
Probabil că nu ştiţi, dar studiul de impact pentru aplicarea codurilor a fost decis doar după adoptarea lor. Si ţinând seama că au trecut deja 3-4 ani de la adoptare, probabil că va fi nevoie de o nouă modificare a codurilor ţinute acum la congelator, în anul viitor.
Acestea sunt o parte din rezultatele extraordinare ale „mecanismului”. Sigur, s-au obţinut, în schimb, rezultate „politice” remarcabile, prin folosirea acestui instrument…
Se menţionează, în cuprinsul MCV: „Când toate noile coduri vor intra în vigoare, România îşi va fi revizuit fundamental legislaţia în materie civilă şi penală.” Corect, dar această revizuire va fi doar una teoretică, faptic fondurile pentru justiţie vor fi, în continuare, insuficiente, instanţele vor continua să fie supraaglomerate, lipsa de personal va continua să fie aspru resimţită iar numărul de judecători va continua să fie insuficient în faţa realităţilor din sălile de judecată. Chiar în cuprinsul MCV sunt recunoscute aceste deficienţe, însă, în mod eronat, ele nu sunt privite ca principalii factori asupra cărora trebuie să se concentreze reforma în justiţie.
Nu ştiu câte ţări, au fost „obligate” (chiar în cadrul MCV se menţionează că schimbările au fost realizate ca rezultat al presiunii externe) ca într-o perioadă de doi ani să modifice radical legislaţia fundamentală a ţării lor…
Să adăugăm şi situaţia penibilă a noului Cod penal. Vă amintesc faptul că a existat un Cod Penal nou, promulgat în 2004, dar care nu a fost pus în aplicare de regimul Băsescu – Macovei iar codul adoptat, în „mare” procedură de urgenţă, la cererea Comisiei Europene, în 2009, va intra, poate, în vigoare anul viitor – la fel şi Codul de procedură penală. Aşa încât „cârpim”, la 20 de ani după Revoluţie, Codul penal de pe timpul lui Ceauşescu, din 1968. Si pe el aşezăm o politică penală marca Băsescu – Macovei, sub umbrela MCV!
Apropos, dacă tot s-a redactat un nou cod penal, nu era normal să fie „unificate” şi preluate în noul cod şi reglementările din Legea nr. 78/2000? Evident că nu, pentru că România rămâne, şi după „reforma sistemului judiciar” singura ţară din Uniunea Europeană care are două sisteme paralele de parchete care funcţionează fiecare pe o altă bază legală – Codul penal, respectiv legea nr. 78/2000 pe baza a ceea ce aş numi „principiul descentralizării sistemului penal”! Iată un exemplu de bune practici şi pentru celelalte ţări membre ale Uniunii Europene!
Este salutată, în cadrul MCV, adoptarea legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor ca fiind „un exemplu de legislaţie practică şi pragmatică, răspunzând unor deficienţe reale”.
Este adevărat că deficienţele la care se face referire există, soluţionarea acestora prin adoptarea „micii reforme” a fost însă o utopie. Nu eventuala lipsă a unui cadru legal era factorul care determina , anterior adoptării Legii nr. 202/2010, acordarea de termene exagerat de mari în rândul instanţelor româneşti ci lipsa „infrastructurii” necesare. Deşi adoptată de mai bine de doi ani, legea „micii reforme”, nu a produs nicio schimbare cu privire la gradul de încărcare al instanţelor sau cu privire la celeritatea soliuţionării cauzelor aflate pe rolul instanţelor. Termenele acordate în cauze „urgente” sunt tot de aproximativ cinci luni iar în cauze obişnuite de aproximativ un an. Niciodată lipsa sălilor de şedinţă, a personalului auxiliar, a numărului suficient de judecători la instanţe, nu va fi rezolvată prin adoptarea unor legi, fie ele chiar „practice şi pragmatice.” Se menţionează, în cadrul MCV, că legea 202/2010 „a adus îmbunătăţiri concrete pentru consecvenţa şi eficacitatea actului de justiţie”. In ce fel a îmbunătăţit legea „micii reforme” actul de justiţie nu se menţionează în raport. Dacă se referă la consecvenţa aplicării unitare a legii, „mica reformă” nu a introdus nicio prevedere de unificare sau de clarificare a practicii, ci doar a modificat procedura de soluţionare a recursului în interesul legii. De altfel, chiar în cuprinsul MCV-ului, în cadrul analizei consecvenţei actului de justiţie, se menţionează faptul că Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie „deţine responsabilitatea principală privind unificarea jurisprudenţei”, responsabilitate pe care, evident, nu o îndeplineşte cu succes , câtă vreme una dintre marile probleme identificate în cadrul MCV o reprezintă inconsecvenţa jurisprudenţială.
Ceea ce pare a nu fi înţeles de către „experţii” care au elaborat MCV este că practica neunitară este, de multe ori, rezultatul redactării lacunare a unor legi iar nu lipsa accesului judecătorilor la soluţiile pronunţate de alte instanţe (jurisprudenţă care oricum nu este izvor de drept în sistemul românesc).
Oricum, s-a întâmplat un lucru aberant: în condiţiile în care s-a pus accentul pe redactarea noilor coduri – care au fost adoptate în procedură de urgenţă de către parlament dar iată ele, de trei ani, nu pot fi puse în aplicare, marii strategi de la Bucureşti şi Bruxelles şi-au dat seama că au nevoie de un super-mecanism procedural pentru a obţine condamnarea rapidă a adversarilor politici, în principal condamnarea mea.
Aceasta a fost raţiunea principală a adoptării legii „micii reforme” – un surogat al prevederilor din coduri, construit în jurul conceptului de „celeritate” selectivă, bazată pe comenzile politice. Aveţi toate dovezile pe www.codulzambaccian.ro
Se mai susţine, în cadrul raportului MCV, că sistemul juridic din România are „trăsături care îl fac vulnerabil faţă de abuzuri” fiind oferit ca principal (şi singurul de altfel) argument faptul că termenele de prescripţie nu se suspendă sau nu se opresc la momentul trimiterii în judecată a cauzei.
Raţiunile actualelor reglementări din legislaţia noastră au fost explicate de specialiştii români. Aceste raţiuni ţin de politica penală aplicată de fiecare ţară, politica penală stabilindu-se unilateral, de ţările membre UE, neexistând o politică comună a acestora în domeniu.
Câtă vreme la nivelul Uniunii nu se discută şi nu se aprobă implementarea unei politici penale convergente, modalităţile în care România alege să-şi definească acest atribut îi aparţin în totalitate şi nu sunt susceptibile de influenţe externe. In nici un caz, nu poate fi obligată ţara noastră, prin intermediul MCV-ului, sau prin orice alt mecanism să îşi modifice într-un sens sau altul politica penală.
Sunt menţionate, în cuprinsul raportului, măsurile adoptate de ICCJ în vederea unificării practicii, şi anume: i) elaborarea unui ghid de bune practici în stabilirea pedepselor pentru cazurile de corupţie; ii) luarea în considereare a riscului de împlinire a termenului de prescripţie şi iii) transmiterea mesajului că instanţa nu va lua în considerare încercările nelegitime de întârziere a soluţionării cauzelor.
Şi iată trei observaţii, naive, din partea mea:
i) elaborarea unui „ghid de bune practici” nu poate fi în nici un caz, considerată măsură de unificare a practicii ci, eventual, doar un element de informare pentru magistraţi. Singurul mecanism acordat ICCJ de unificare a practicii este procedura recursului în interesul legii. Magistraţii judecă doar în baza legii, nu a practicii, nu a ghidului sau a oricărui element elaborat de orice instanţă sau instituţie. Mai mult, chiar prin intermediul recursului în interesul legii, ICCJ nu are posibilitatea modificării dispoziţiilor unei legi, ci doar analizează – în caz de jurisprudenţă neunitară – care este cea mai apropiată interpretare de sensul şi litera legii (acest ghid de bune practici a fost iniţial realizat în cadrul Curţii de Apel Bucureşti şi, ulterior, preluat de ICCJ).
ii) Termenul de prescripţie este prevăzut expres de lege, magistraţii sunt ţinuţi de acest termen, nefiind necesară o „indicaţie” externă în acest sens. Si oricum „bunele practici” nu pot modifica reglementările din Codul penal. Părerea mea…
iii) Instanţa este ţinută de acordarea de termene rezonabile care să permită dreptul efectiv la apărare. Aici chiar nu vreau să comentez mai mult.
Perioada 2005-2006 trebuia să fie o perioadă de întărire a infrastructuriinecesare pentru continuarea reformei în justiţie – începusem consolidarea şi reparaţiile la Palatul de Justiţie, continuasem lucrările, pornite de Valeriu Stoica, la Tribunalul Bucureşti, oferisem un sediu (preluat de la armată) pentru PNA dar mai erau multe de făcut. Rapoartele Comisiei, cuprind multe vorbe goale („proactiv”, „cuprinzător”), în stilul „wishfull thinking”: „dacă vor fi puse în aplicare în mod corespunzător (codurile n.n.), ar putea genera beneficii considerabile în ceea ce priveşte eficacitatea, transparenţa şi consecvenţa actului de justiţie”. Vorbe, multe vorbe…
La fel, multe seminarii, contracte de consultanţă ( s-a clarificat, oare, situaţia contractelor de consultanţă pentru coduri?), „studii” etc. Fondurile nerambursabile de la Uniunea Europeană trebuiau să se întoarcă, la fel ca şi în alte domenii, se pare, la „experţi” din ţări occidentale, în timp ce la ICCJ, pentru secţia penală, în aceşti cinci ani, a existat o singură sală de sedinţă care se va numi, fără îndoială, Sala „Adrian Năstase”.
Vă mai dau un exemplu – „experţii” nu au priceput nimic din chestiunea eventualei sesizări a Curţii Constituţionale în legătură cu hotărârile parlamentului. Nu a legilor. Aspect introdus neglijent printr-o lege recentă. Constituţia – ţinând seama de autonomia puterilor statului – nu menţionează – pe bună dreptate – hotărârile parlamentului între actele ce pot fi atacate la Curte. Inteleg să fie atacate, eventual, hotărârile cu caracter normativ, dar să fie atacate toate hotărârile, inclusiv cele care vizează numirea personalului, aspecte de buget, chestiuni administrative? Ar fi aberant. Citiţi însă menţiunile din raportul MCV de la pag. 5: „In special, comisia este îngrijorată (cum altfel? n.n.) de această limitare a competenţelor Curţii Constituţionale în ceea ce priveşte hotărârile parlamentului. Autorităţile române trebuie să reinstituie de urgenţă aceste competenţe în conformitate cu Constituţia României.”
Citiţi acum şi articolul 146 din Constituţie privitor la atribuţiile Curtii. Sunt menţionate doar legile şi regulamentele Camerelor – care au regimul unor legi. Adăugarea, recentă, din legea CCR, ar putea să justifice, cel mult, încluderea în acestă categorie a hotărârilor „normative” ale parlamentului. Ce părere aveţi despre „experţi”? Dar ce părere au reprezentanţii parlamentului? Nu ştiu, pentru că nu am citit un răspuns către cei care le ţin – de la Bruxelles – lecţii de drept constituţional român.
Aş mai pune câteva întrebări retorice: Aţi văzut undeva, în raportele MCV, în perioada 2007-2012, referiri la procese cu 972 de martori ai acuzării, eventual cu recomandări de utilizare a acestui model, ca „bune practici” ale DNA, şi pentru alte ţări?
Aţi văzut, poate, în rapoartele MCV menţiuni despre utilitatea folosirii, pentru raţiuni de „celeritate” a unor judecători fără inamovibilitate, dar „proactivi” în dosarele „complexe” de la ICCJ?
Cum se poate ca, timp de cinci ani, expertii Comisiei să nu fi înţeles definitiv diferenţa dintre imunitatea parlamentară şi condiţiile legii răspunderii ministeriale şi nici faptul că, din 2003, după revizuirea Constituţiei, parlamentarii nu se mai bucură de imunitate pentru fapte penale?
În Raportul MCV, se recomandă „un proces transparent de numire a Procurorului General şi a procurorului şef al DNA”, dar a existat oare un astfel de „proces transparent” la numirea actualilor şefi ai parchetelor? Sau la re-numirea lor în al doilea mandat? La acel moment, de ce nu a făcut aceleaşi reomandări „MCV-ul”?
Cu mândrie „se raportează”, atât în raportul politic, cât şi în cel tehnic, că, în sfârşit, în România a fost condamnat definitiv „un fost prim-ministru”.
Adevărat?Nu! Este o minciună pentru consum public. Eu am fost condamnat în calitate de preşedinte de partid. S-a făcut această „şmecherie” de către DNA, menţinută la instanţă, pentru a se evita solicitarea unui „aviz” din partea parlamentului pentru începerea urmăririi penale. Nu au aflat, oare, marii „experţi” de la Bruxelles acest lucru, după cinci ani de activitate „intensă” în România? De ce nu au menţionat, ca o mare reuşită, că a fost condamnat definitiv un fost preşedinte al Fundaţiei Europene Titulescu?! Era la fel de adevărat…
Când este vorba despre mine, ca „ţintă”, atât raportul politic cât şi cel tehnic vorbesc despre un caz „emblematic” de coruptie. Interesant este faptul că şi fostul preşedinte suspendat, într-un interviu, a folosit termenul „emblematic” în legătură cu condamnarea mea – termen ce nu-i stă în caracter. Nu pot să nu observ insă „calitatea” acţiunii comune de manipulare a opiniei publice interne şi externe, pe acest subiect.
În raportul din 18 iulie 2012, în ciuda sub-titlurilor, recomandările finale, introduse de Comisia Europeană, pe o bază subiectivă, dovedesc dimensiunea politică a acestui mecanism – dronă, utilizat într-un moment politic important, pentru obiective politice clar partizane.
Un exemplu în acest sens îl reprezintă propunerea de a se crea un „grup de monitorizare a reformei judiciare, din care să facă parte reprezentanţi ai tuturor puterilor în stat (probabil pentru o aplicare „cuprinzătoare”a principiului separaţiei puterilor în stat! n.n.), ai asociaţiilor profesionale şi ai societăţii civile”.
Mă veţi considera bănuitor dacă voi crede că acestă recomandare a fost adăugată după schimbarea de guvern, pentru a fi introduşi în „joc” şi prietenii Monicăi Macovei din PDL, singurii interlocutori ai „mecanismului” până de curând.
Tot între recomandările din Raport figurează – nu o să credeţi – „asumarea angajamentului de a impune sancţiuni disciplinare tuturor membrilor de guvern sau de partid care subminează credibilitatea judecătorilor sau care exercită presiuni aspra instituţiilor judiciare”. Propun, în acest sens, adăugarea unui articol la Legea de funcţionare a Curţii Constituţionale: „O decizie a Curţii este corectă dacă este în concordanţă cu orientările Comisiei Europene.”
Pedeapsa pentru cei vinovaţi de criticarea unor astfel de decizii, va fi de doi ani închisoare cu executare. Dacă vor persevera, se vor găsi acasă la ei, droguri sau cartuşe…
GHITA BIZONU'
2) Hopa ca s-au trezit ai nostrii specialisti sa fie mai stahanovosti decat juristii “comunisti” si sa dea un nou cod civil corespunzataor contructiei orinduirii capitaliste ca sa inlocuiasca codul valabil de al Carol I incoa!!!!Si daca noi nu suntem seriosi cine sa ne ia in serios? Si asa ajungem la mana “expertilor” europeni cand de fapt se cam stie ca Strasburgu da si Bruxelu sunt cimitire ale elfanatilor!! Din cerintele lor se cam vede in ce sunt “experti”!La “reforme” si “indicatii” …Pai este normal ?!Ca prin liceu despre unele se zicea ca se aia pe nasturi!! Asa ca Ponta plecat cu ,, vaca sau capra sau nu stiu ce prin Africa .. ca taticu i-a promis ca o va racori cu cureaua!! Si asta fiindca a stat la Barosso, la Merkel, samd. Si fiindca PSD a “stat” la Base cand facu imprumutu ala de la FMI!!Acel guvern a debutat prin semnarea unor acorduri internationale care au fost benefice doar pentru altii. Ma rfer la acordul CEFTA, ASAL, FESAL si planul Bechtel. Acordurile FESAL si ASAL au fost impuse impuse de FMI si Banca Mondiala.3 Desfiintarea aproape completa a subventiilor si a primelor din agricultura; Anularea Legii nr. 83/1995 care prevedea sprijinirea concreta a producatorilor agricoli si ca nu vor mai fi prime pentru export agricol;4 Incetarea refinantarii de catre BNR a creditelor directionate pentru agricultura;5 Reducerea stocului rezervei de grau la 350.000 de tone, fata de 2.800.000 de tone cat fusese practicat inainte;6 Introducerea licitatiilor la achizitionarea cerealelor pentru rezerva de stat, cu participare internationala, stiut fiind ca Uniunea Europeana subventioneaza intens sectorulMai prevedea, de asemenea, si cateva masuri obligatorii, cum ar fi:- Toate fermele de porci si pasari sa fie privatizate, lichidate sau introduse in procedura de lichidare;- Incheierea procesului de lichidare a cel putin 30 din cele 50 de foste IAS-uri.7 Liberalizarea preturilor si cometului tuturor care in prezent sunt supsuse concurentei si sa observam mai ales ca “preturile titeiului, gazului natural si produselor rafinariilor se vor stabili la nivel mondial si se vor mentine la acest nivel prin ajustari bancare“.8 Liberalizarea extensiva si stabilizarea comertului extrior, si mai cu seama “eliminarea tuturor interdictiilor si contingentarilor la export, cu exceptia produselor forestiere si a acelor cote impuse prin acorduri internationale”. Adica pe sleau guvernul s-a obligat sa favorizeze exportul materiilor prime in detrimentul producatorilor autohtoni. Si la “Accelararea privatizarii” se mai gasea un paragraf interesant: ”se vor aduce schimbarile necesare legislatiei pentru a permite vanzarea actiunilor la licitatie celui care ofera cel mai bun pret, fara a stabili un pret minim sau alte conditionari”. Adica uneori nu a fost chiar coruptia fratilor !!9 Privatizarea accelerata a intreprinderilor de stat care inregistreaza pierderi se cerea posibilitatea ca lichidatorii desemnati sa fie atat romani cat si straini …Insa nu uitai un amnunt: intreprindera cea mai energointensiva din Romania a fost si a ramas ALRO Slatina. Nimeni nu mai vorbeste de consumurile ei uriase, dupa ce a fost privatizata. Oare de ce?! Eu nu am nici un raspuns. Poate niste idei de ce se vorbea inainte…Va acuz insa ca nu ati tinut cont de faptul ca un grup restrans (9) este mai usor de “presat” decat o majoritate parlamentara..Si se pare ca nu exista nici un mijloc de a cenzura CCR desi aceasta isis depaseste copios atributiile!!! Si astfel CCR a devenit grantul incalcarii Constitutiei!!!