România cu lantul de gît

Lucian Mîndruţă

Lanţul e de aur, România nu mai ştim prea sigur ce mai e şi a cui.
Realitatea demografică s-a schimbat brusc, ca o furtună sosită din
senin. Sîntem sub ocupaţie, dar nu se vede nici o armată. Sîntem
colonizaţi de o populaţie certăreaţă şi nesimţită, venită din nici o
stepă, adusă de nici un avion. O populaţie care a evoluat în
interiorul corpului naţional, ca fetuşii din Alien, şi care iese acum
prin burtă, urlînd din toţi bojocii: "Am avere, am valoare!"

E ca şi cum undeva, în secret, cineva ar fi dat drumul la o maşină de
mîl uman care acoperă încet-încet naţiunea lui Sadoveanu, a lui Eliade
şi a lui Nichita... Incubatoarele de incubuşi din cartierele
periferice, fabricile de cetăţeni ale lui Ceauşescu, tradiţia celor 15
copii în sălaşele de nomazi, cine mai ştie? Lumea de pe stradă nu mai
e cea pe care o ştiam din copilărie. Tata Ioan şi Tanti Mimi, familie
veche, cu casă în Cezar Bolliac, făcută la 1870, au lăsat în urmă un
copil, care a mai făcut un copil, blond şi bucălat şi bine crescut, cu
care mă jucam acum 40 de ani. Pînă la urmă, a plecat în străinătate,
la studii şi nu s-a mai întors niciodată. La fel, jumătate din stradă:
urmaşii burgheziei care a avut timp să dospească elite. În locul celor
dispăruţi, au apărut rufele colorate întinse la uscat şi boxele scoase
pe fereastră.. În locul bunicii care ne spunea să nu scuipăm pe jos,
s-a aşezat bunica ce-şi trimite nepoţii după băutură. Peste tot
miroase a moarte prin sufocare: e ca şi cum o prezenţă grea şi absurdă
s-ar fi aşezat peste cerul nostru, peste felul nostru de a fi, peste
ce credeam că e bine şi mai ales peste ce credeam că e frumos.

Cefele groase nu mai sînt de mult buletinul de identitate al
bulgarului: cetăţeanul român, cu lanţul de-un kil jumate, îi bate acum
obrazul profesorului care se căzneşte să-i educe odrasla: "Bine, bre,
crezi că eşti tu mai dăştept? Ia să văd ce maşină ai!". Noul domn Goe
nu mai e nici măcar simpatic: e viitor combinator şi dealer de
droguri, viitor culturist, viitor ce vreţi voi, în afară de viitorul
ţării lui, care se va mulţumi, de la un punct, doar cu trecutul.

Despre România, alternativa Caragiale nu mai are ce spune. Populaţia
care ne înlocuieşte nu mai e nici măcar ridicolă. E dincolo de asta,
în sensul cel mai rău şi primitiv cu putinţă. Scriitorul nu mai poate
face nimic: e nevoie de etnolog, de veterinar, de dresor.

 Acum cîteva zile, am văzut la Craiova parada acestei Românii Noi,
triumful Mafiei înhămate la coşciugul lui Caiac, în semn de veşnic
respect pentru o viaţă de crimă şi muşchi în sînge... Oamenii ăia care
dădeau ordine poliţiei se pregătesc să dea asaltul final, spre puterea
oficială, după ce au pus mîna pe cea simbolică: ascultăm muzica lor,
ne refacem reperele după valorile lor, sîntem călcaţi de maşinile lor.
Undeva, departe, Uniunea Europeană şi moda corectitudinii politice ne
învaţă să mulţumim frumos pentru asta şi să ne ştergem la gură. Am
fost o naţiune, devenim o sumă de triburi. Sîntem o ţară ocupată de
hoarde sosite din pîntece de mame eroine. O ţară pusă la respect cu
pumnul plin de tatuaje, o ţară în care fiul naiv şi sărac al ţăranului
(cîţi or mai fi aşa) îşi face educaţia din textele de pe Taraf TV şi
meseria de la şuţii cu care se întîlneşte la Gara de Nord, cînd se dă
jos din autobuz. Marginea lumii s-a răzbunat dînd buzna în centru,
pusă pe jaful identităţii naţionale, întocmai ca barbarii care
năvăleau în Roma, surprinşi că localnicii n-au puterea să lupte.

Ţara cea nouă, care vine peste noi, nu mai are nevoie de ce-am strîns
în muzee şi-n cărţi. Dar se va bucura, un pic, de efortul nostru.
Cartea de română se poate retrage în privata din curte, unde îşi va
îndeplini ultima menire, neprevăzută de nici un critic. În locul ei,
discurile cu manele rămîn să sfideze eternitatea. Cu ele nu poţi să te
ştergi la fund.

Chiar dacă ai vrea.