Era musai să încerc Fkusno I Tocika. În ultima seară, în sfârșit, m-am hotărât.
Oricum eram singur: Rusoaica de mult era sătulă de mine. În matriarhatul numit Rusia, bărbații sunt sentimentali (și bețivi, din aceleași motive) – femeile, mai puțin. Sentimentalismul se împacă mai greu cu exercitarea puterii de facto. Mă mutasem la un hotel de doi bani din zona Krasnie Vărota.
Fkusno I Tocika este numele dat lanțului de fast food creat în mare parte reluând punctele de lucru ale lanțului Mac Donalds, după ce acesta din urmă, șantajat moral de corul femeilor albe din Vest, și-a luat rămas-bun din Rusia „agresoare„ în 2022. Fkusno I Tocika reprezintă, deci, în domeniul junk food exact ceea ce reprezintă Sputnik V în domeniul „sănătății publice„: semnul că Rusia, nici în caz de ruptură (mai mult retorică) cu „Occidentul cel satanic„, nu are de gând să se lepede de bunele obiceiuri de otrăvire în masă deprinse de la Omul (cu adevărat) alb.
Numele în sine este absolut emblematic. Expresia s-ar traduce prin ceva gen „savuros și punct„ – lipsa totală de imaginație subliniind faptul că, de fapt, Rușii nu dispun de nici un concept pentru înlocuirea brand-urilor magice ale Vestului. Sunt perfect capabili – cum veți constata în cele din urmă – să producă exact ce produc brand-urile respective (chiar un pic mai bine), dar farmecul lor – tocmai pentru Ruși – derivă exact din natura lor vestnică, din făgăduința Vestului: un act performativ, adică de vrăjire, care, prin definiție, nu poate fi valabil decât zămislit de un occidental – așa cum califul musulmanilor trebuia să fie descendent al Profetului. Așa că micii Surkovi de azi n-au avut chef să se ostenească în zadar. Puteau, oricum, să vină cu soluția cea mai genială (Rușii sunt și foarte buni poeți), oricum publicul n-ar fi primit pozitiv născocirile unuia din Tversk sau din Kazan, acolo unde scânteia occidentală este de neînlocuit.
Drept urmare, numele ales nu spune altceva decât absența numelui original: e Fkusno I Tocika, pentru că înainte de tocika (punct) lipsește un nume – un nume american. Așa e toată Moscova aceea pe care am cunoscut-o în răstimpul celor 10 zile petrecute acolo: un film pus pe pauză, în absența provizorie a indispensabilului tovarăș de vizionare. Occidentalii, mai devreme sau mai târziu, se vor întoarce la Moscova, pentru că, fără de ei, Moscova nu are rost. Toamna trecută, această reîntoarcere a fost și prorocită – într-un ambalaj retoric menit să menajeze prestigiul Kremlinului: „Nașterea Nordului (global)„ – de însuși spin doctor-ul Rusiei lui Putin, Vladislav Surkov (poreclit Slavik).
Așa s-a făcut că, la o vârstă mai aproape de 50 decât de 40, pentru prima dată în viața mea de francez mofturos, am mâncat fast food. La Moscova.
(Suntem la Moscova și, prin urmare, tot junk food-ul prezent pe masă
este garantat 100% fără satanism)
Pe urmă, m-am prins că nu dispuneam de nici o bază de comparație, așa că am dus profesionalismul jurnalistic și spiritul de sacrificiu până la a mânca scârboșenii Mac Donalds după ce m-am întors în Europa, și la Viena, și la Budapesta.
(Așa e, ați văzut bine: din dragul cititorilor mei, am făcut și asta.
Și pentru că am citit la Nietzsche că man muss gefährlich leben.)
La Moscova – fiindcă nu știam încă cât de infect e echivalentul vestnic – n-am fost impresionat de meniu (un dvainoi cu cartofi prăjiți și un Dobrii Cola).
(Nu prea are gust, dar măcar e mult, și pare aproape destinat hrănirii umane.)
Retrospectiv, am constatat că, de fapt, era chiar fkusno (savuros), și foarte hrănitor – cum este, în general, haleala în Rusia, fiindcă nu te joci cu doza calorică a unui om care va umbla un kilometru prin zăpadă până la următoarea stație de metro. Singurul loc din Moscova unde poți fi dezamăgit de mâncare este ceea ce ei numesc restaurante: de fapt, sunt doar niște scene cooperative, cu un decor mișto, unde tipele faine vin să-și facă un selfie bun de pus pe Instagram. Locurile respective au și un meniu, plin, bineînțeles cu tot ce mânăncă tipa faină: salate, biftec tartar (tipele faine din Rusia se plimbă în fustițe cu -25° afară și încă nu sunt, deci, vegetariene), cocktailuri. Totul servit în porții calculate pentru un japonez anorexic care a mâncat prea gras la micul dejun.
Adevărul e că nu eram prea concentrat pe mâncare. Mă fascina atmosfera aia de bază spațială în care aterizezi direct de pe o stradă drăgălașă din cartierul Cistie Prudii (un cartier relativ vechi și prezervat, cu unele clădiri având doar 3 sau 4 etaje, ceea ce, la Moscova, aduce a sat): în comparație, facilitățile Mac Donalds din Gara Centrală la Viena, și cea de pe Piața Moscovei la Budapesta, mi s-au părut îmburghezite, cumva vintage, iluminate mai domol, cu relativ puține elemente de branding, și un mobilier din vechea normalitate.
(Fkusno I Tocika angajează și oameni!
Vino și tu să lucrezi în baza spațială pentru 650€/lună!)
La Moscova, în schimb, se vede că lumea crede în fast food, crede în viitor, crede în America. Aglomerată binișor și după ora 10 seara, locația era plină cu terminaluri de comandă automatizată, dreptunghiulare, de un alb strălucitor în jurul ecranului tactil – pe care n-am reușit să le folosesc. După o vreme, am aflat butonul prin care se putea trece la engleză – ceea ce nu m-a ajutat deloc. De fapt, n-aveam probleme cu înțelesul propozițiilor rusești afișate, ci cu însăși interacțiunea cu un chelner robotizat. Am concluzionat că-s prea bătrân pentru astfel de prostii, și m-am dus la tejghea, unde vreo tadjikoaică deloc robotizată mi-a luat comanda aproape imediat – fiindcă toți rușii se înghesuiau la terminale, pianotând îndemânatic și fericit pe ecranele tactile. Gătirea comenzii, în schimb, a luat ceva timp – nimic surprinzător, ținând cont de faptul că clienții înaintea mea erau, cum spun ungurii, (numeroși) câți rușii. Let's face it, folks: Rușii sunt câți Rușii.
(Rușii sunt câți Rușii!)
Așteptarea mi-a dat prilejul să mă uit îndelungat la specimenele de infra-umanitate care bântuie în astfel de unități de hrănire a turmei salarizate. În comparație cu puținii și nu prea strălucitorii clienți din unitățile din Viena și Budapesta, restrospectiv, mi se pare că cei din Moscova erau relativ tineri, destul de atletici pentru oameni cărora le sunt administrate astfel de otrăvuri alese. Și, mai ales: lumea părea veselă. Erau și perechi, la un fel de date pentru proletari cooli. Până la urmă, prețul meniului meu cu burgăr dvainoi (la 700 de ruble) reprezintă mai mult de 1% din regala leafă de 65000 ruble pe lună oferită de afișele de recrutare expuse în mijlocul locației. Dar aveam, totuși, senzația că entuziasmul manifestat de pulime mergea dincolo de satisfacția sărmanului care, în sfârșit, pupă altceva decât felii de pâine cu parizer și brânză topită: spre deosebire de depresivii cronici rătăciți prin locațiile echivalente din Viena și Budapesta în drumul lor singuratic spre sinucidere, Rușii încă cred în hamburgăr.
La specia Sapiens sapiens, toate emoțiile adânci sunt de sorgintă religioasă. In Vest, împărtășania cu hamburgări e has been, pălește lângă splendorile gnostice ale noului cult woke, care nu mai vrea ingerențe între suflet și tractul digestiv. În timp ce barbarii de Ruși – deși, în profida minciunilor oficiale, nu mai pierd prea mult timp cu besirica aia a Răstignitului – încă vor mântuire prin carne tocată, așa cum vor și mântuire prin penetrare: spre oroarea tuturor ipocriților din Driapta occidentală (care au subcontractat hologramei lui Putin reformele dureroase de care nici ei nu vor avea curajul niciodată ever), rusoaicele din Rusia iliberală perpetuază nobilul obicei sovietic de a folosi chiuretajul pe post de tehnică contracepțională, fiindcă nu vor copii (nici o femeie albă de pe lume nu mai vrea asta de mult – păi, nu de-aia le-am trimis noi la facultate, ca să vrea așa ceva...), dar încă vor împlinire în suc propriu. Într-o astfel de perspectivă, Moscova – mai ales Moscova asta, straniu omogenizată etnic, din ianuarie 2024 – ne oferă imaginea deja grav anacronică a unui Occident încă sănătos. Adică: condamnat, sterilizat, deja gata să se uite cu dor-din-oboseală spre orice arab sau tadjik mai teafăr – dar cu frumoase resturi de poftă hetero-carnivoră. Găsim acolo animalul alb în starea sa vestnică din anii 1960: mortal rănit, dar foarte vioi.
Dar să revenim. Că eu totuși trebuie să comunic aici facts, tata, nu aiureli, evaluare comparativă, eu sunt TripAdviser-ul din zonele de război mondial accesibile cu viza electronică și prin curse regulate din Belgrad, Istanbul și Erevan.
(Aici am ajuns la Budapesta.
Atmosfera, deci, nu e 100% satanică, dar ceva malefic deja se simte.)
În genul ales (cel al cheeseburger-ului dublu cu cartofi și cola), meniul cel mai scump a fost cel din Moscova, după care urmează cel de la Budapesta. Cel mai ieftin, la Viena. Însă involuția burgărului prin shrinkflation e porporțional inversă, cum puteți verifica printr-o simplă privire la poze: burgărul vienez e un bonzai semi-comestibil pe care stomacul tău îl uită cu 5 minute după înghițirea ultimei bucăți, pe când cel rusesc chiar reprezintă o porție în scopul supraviețuirii pe front.
(Viena: am trecut de la dvainoi la Doppel, primind, prin urmare, de 2 ori mai puțin.)
Cam la fel privind gustul. Nici unul nu prea are gust – parcă e o cerință aferentă genului fast food. Dar în meniul rusesc măcar simți carnea și murătura. Cele din zona NATO sunt uniform plastificate, cu excepția cartofilor în Ungaria – ceea ce nu mă uimește: ungurii având un nivel foarte scăzut de curiozitate culinară, în general e nevoie de război mondial, de o foamete urmată de ocupație străină ca să accepte să mănânce ceva ce lipsea din repertoriul de-acasă. Pe urmă, acel ceva este acceptat cu gustul lui de căcat, reputat inevitabil. Iar mamele din Ungaria fac cartofi prăjiți, care, prin urmare, nu pot intra în categoria respectivă a inovațiilor funeste impuse – direct sau indirect – de Tratatul de la Trianon.
(Moszkva tér. În această colecție de jeguri plastificate,
cineva a introdus un aliment comestibil. Ghicește care!)
Sintetizând: un Mecky relativ scump și relativ aglomerat ne indică o societate care crede în Occident, iar societățile respective se răresc pe măsură ce înaintăm... spre Vest. Le găsim mai des spre Răsărit, în ceea ce am numit Occidentul pigmentat – deși Rușii, în mod ciudat (raportat la preferințele lor geostrategice din ultimii ani), tot albi sunt.
În Occidentul istoric, în schimb, oamenii își manifestă înaltul nivel de occidentalitate prin piederea accelerată a credinței... în Occident ca idee.
Poate e cumva situația din 1204, când niște franci cruciați regulamentar, fanatizați corespunzător de Vatican, au pornit spre Răsărit (de unde provenea, la o adică, modelul lor cultural nou-dobândit: creștinismul), ca să elibereze, sanchii, locurile sfinte de ocupația islamică, dar s-au oprit ergonomic la Țarigrad (Constantinapol), unde încă nu era nici o ocupație eretică, dar, în schimb, era foarte mult de ciordit, iar creștinii de acolo („frații„ lor „greci„) deja abia așteptau să vină vreun turc și să preia ștafeta imperială. Nu-mi dau seama în ce măsură fenomenul, atunci, era deja măsurabil în compoziția șaormelor respective și în stilul și denumirea șaormăriilor. Ne lovim, în domeniu, de o lipsă de documente.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu