Expulzat din Romania:
Raoul Weiss- fişă de autor
După clocotul unei tinereţi din care şi-a petrecut cea mai mare parte în vagoanele Orient Expresului, mereu între Budapesta şi Paris, între Madrid şi Berlin, Raoul Weiss, trăgând învăţămintele cuvenite din mai multe încercări neizbutite de sedentarizare academică, îmbrăţişează cauza internaţionalismului revoluţionar şi află în opera maeştrilor săi Brecht, Dürrenmatt şi Montalbán seminţele unui stil „subversiv festiv” ce datorează la fel de mult „barocului aşkenaz” a lui Ehrenbourg şi Babel, cât şi clasicilor literaturii idiş pe care-i citeşte în original. Un scriitor plasat la Est de buna voastră conştiinţă.
Mitteleuropäer francofil în tradiţia lui Heine, Raoul Weiss, vorbind din fragedă pruncie mai multe limbi, îşi petrece o bună parte din viaţă învăţând altele, ieri ca şi azi, vii sau moarte, sacre sau dialectale, într-un soi de bulimie babiloniană ce poate amintii de itinerariile unui Joyce sau a unui Pound – despre care, totuşi, zice că nu ar avea prea mult respect.
Victimă a dezinformării meritocrate, tânărul Weiss îşi risipeşte talentele în filologie şi astfel ratează magistral angajările masive de personal din domeniul financiar din anii '90, care i-ar fi deschis porţile la Goldmann Sachs şi diversele sale sucursale guvernamentale. Cel mai bun latinist din generaţia sa, este admis în clasele pregătitoare ale liceului Henri IV (Paris). Primul la toate examenele de simulare pentru admitere, este cuprins în curând de delăsare faţă de aceste „jocuri paralimpice pentru adolescenţi întârziaţi sexual”. Adevăratul concurs pentru Şcoala Normală Superioară îl găseşte în plină depresie nervoasă şi nu iese decât al 12-lea din 75, ceea ce-i va provoca comentariul laconic : „Tot ăla-i salariu.”
Ajuns ici, renunţă la proiectul său de reconstituire a versificaţiei latine post-cantitative pierzându-şi fecioria – din nonconformism – cu o femeie. Convertit la limbile vii de această experienţă buco-genitală, pleacă în Spania, unde învaţă să joace cărţi şi devine campion de mus în 1997, la turneul de sfârşit de an al rezidenţei universitare Fernando de los Ríos de Getafe (de prin mahalalele de sud ale Madridului). Acest joc de cărţi spaniolesc va rămâne singurul pe care-l cunoaşte şi joacă cu plăcere. Petrecându-şi cea mai mare parte a zilelor la Filmoteca Española, unde descoperă pe Paskaljevic, Béla Tarr şi fraţii Taviani, îşi face timp să-şi redacteze lucrarea de licenţă despre Traducerile din Jorje Manrique, prilej cu care descoperă opera lui Guy Debord. Întors din Spania, coborând din tren la gara Austerlitz, ia metroul ca să se ajungă la Şcoala Normală şi iese la suprafaţă în staţia Luxemburg. După câţiva paşi, îi trece prin faţă o ciclistă în minijupă pe care o ia de nevastă un an mai târziu, după examenele de agregare la spaniolă. Vacanţă la Bonn. Soţia ciclistă îl convinge să-şi cumpere şi el o bicicletă, „pentru că e bună la sănătate”. 16 iunie 1999, strada Vaugirard, tasare vertebrală.
În primăvara lui 1999, cu prilejul unei anchete dialectologice asupra graiurilor occitane în Limousin, îl întâlneşte pe Ernest Coutureau, ce avea pe atunci 91 de ani, hornar ieşit la pensie, şi care „l-a învăţat mai multe decât Platon despre lume şi frământările ei”. La sfârşitul lui 1999, se instalează la Berlin, beneficiind de o bursă din partea Freie Universität, unde, totuşi, nu pune niciodată piciorul, preferând cursurile de română de la Universitatea Humbold, „unde fetele sunt mai cu vino-ncoace”. Descoperă şpriţul şi Internetul.
Victimă a dezinformării meritocrate, tânărul Weiss îşi risipeşte talentele în filologie şi astfel ratează magistral angajările masive de personal din domeniul financiar din anii '90, care i-ar fi deschis porţile la Goldmann Sachs şi diversele sale sucursale guvernamentale. Cel mai bun latinist din generaţia sa, este admis în clasele pregătitoare ale liceului Henri IV (Paris). Primul la toate examenele de simulare pentru admitere, este cuprins în curând de delăsare faţă de aceste „jocuri paralimpice pentru adolescenţi întârziaţi sexual”. Adevăratul concurs pentru Şcoala Normală Superioară îl găseşte în plină depresie nervoasă şi nu iese decât al 12-lea din 75, ceea ce-i va provoca comentariul laconic : „Tot ăla-i salariu.”
Ajuns ici, renunţă la proiectul său de reconstituire a versificaţiei latine post-cantitative pierzându-şi fecioria – din nonconformism – cu o femeie. Convertit la limbile vii de această experienţă buco-genitală, pleacă în Spania, unde învaţă să joace cărţi şi devine campion de mus în 1997, la turneul de sfârşit de an al rezidenţei universitare Fernando de los Ríos de Getafe (de prin mahalalele de sud ale Madridului). Acest joc de cărţi spaniolesc va rămâne singurul pe care-l cunoaşte şi joacă cu plăcere. Petrecându-şi cea mai mare parte a zilelor la Filmoteca Española, unde descoperă pe Paskaljevic, Béla Tarr şi fraţii Taviani, îşi face timp să-şi redacteze lucrarea de licenţă despre Traducerile din Jorje Manrique, prilej cu care descoperă opera lui Guy Debord. Întors din Spania, coborând din tren la gara Austerlitz, ia metroul ca să se ajungă la Şcoala Normală şi iese la suprafaţă în staţia Luxemburg. După câţiva paşi, îi trece prin faţă o ciclistă în minijupă pe care o ia de nevastă un an mai târziu, după examenele de agregare la spaniolă. Vacanţă la Bonn. Soţia ciclistă îl convinge să-şi cumpere şi el o bicicletă, „pentru că e bună la sănătate”. 16 iunie 1999, strada Vaugirard, tasare vertebrală.
În primăvara lui 1999, cu prilejul unei anchete dialectologice asupra graiurilor occitane în Limousin, îl întâlneşte pe Ernest Coutureau, ce avea pe atunci 91 de ani, hornar ieşit la pensie, şi care „l-a învăţat mai multe decât Platon despre lume şi frământările ei”. La sfârşitul lui 1999, se instalează la Berlin, beneficiind de o bursă din partea Freie Universität, unde, totuşi, nu pune niciodată piciorul, preferând cursurile de română de la Universitatea Humbold, „unde fetele sunt mai cu vino-ncoace”. Descoperă şpriţul şi Internetul.
În septembrie 2000, tânăra pereche se instalează la Bludenz (Vorarlberg), unde soţia lui a obţinut un post de asistent universitar pe franceză. Trăind înconjurat de munţii falnici, învaţă în sfârşit să înoate. În aprilie 2001, în răstimpul unui week-end petrecut într-o cabană pe valea Engadin, soţia dispare cu tot cu bagaje şi maşină. Îi rămân câţiva prieteni români aflaţi în trecere şi mai mulţi litri de ţuică. A doua zi dimineaţa, ajunge la urgenţe la spitalul din Chur cu o nouă tasare vertebrală. Comentariu medicului de serviciu, privind radiografiile: „Trebuie să încetaţi să le mai tasaţi, d-le Weiss.” Odată ajuns în pat, sună telefonul: soţia, care-i dă de veste că tatăl ei avocat „se ocupă de tot” şi că actele de divorţ sunt gata.
În mai, echipat cu un nou corset ortopedic, urcă iar în Orient Expres. Întors în Ungaria, e mai întâi profesor invitat al Colegiului Eötvös şi urmează o recuperare serioasă la spitalul Szent János. Dat afară din universitatea Eötvös Loránd din pricina unor luări de poziţie anti-nomenclaturiste, părăseşte lumea academică; rămas fără venituri, trăieşte o ruptură dureroasă cu L., marea lui dragoste danubiană, devenită mai târziu o specialistă mondială în celule stem. După o scurtă paranteză alcoolică şi toxicomană în răstimpul căreia l-a cunoscut pe poetul soldat Eduardo Rózsa-Flores, asasinat între timp, îşi reia viaţa rătăcitoare şi frecventează o vreme boema artistică ardelenească din Cluj/Kolozsvár. Sub pseudonimul Modeste Schwatz, căruia îi şi alcătuieşte o biografie de aventurier alsacian, publică poeme în franceză, maghiară şi în câteva dialecte germanice. Traduce poeme din Lucian Blaga, apărute între timp la Eikon. Împreună cu prietenul său, filosoful Stéphane Legrand, redactează un Dictionnaire du pire (Editions Inculte), semnând textele sale cu un alt pseudonim de inspiraţie mioritică: Etienne Celmare. Pe blogul său (http://korkorezhau.blogspot.com/) revoluţionează în fiecare zi viziunea publicului asupra lumii carpatine şi reţetele de musaca.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu