Cu Adrian Severin 25 de ani de la introducrea convertibilității leului

Anul acesta se împlinesc 25 de ani de la trecerea la convertibilitatea leului. BNR a decis să aniverseze evenimentul. O idee excelentă într-un moment în care se afirmă că în ultimul sfert de secol România nu a cunoscut nici o transformare benefică și toți conducătorii ei au fost niște hoți preocupați exclusiv de propria îmbogățire.

În calitate de ministru de stat pentru reformă m-am găsit în mijlocul bătăliilor legate de această decizie majoră, situându-mă în avangarda politică a timpului ca inițiator și susținător al ei, obligat să lupte cu conservatorismul miop al unora și cu conformismul laș al altora. Nimic mai firesc, deci, ca invitația de a participa la ceremonie.

Trăind, însă, într-un stat orwellian, în care numele celor căzuți în dizgrație se șterge din cărțile de istorie, nu m-am aflat la întâlnirea organizată de BNR. Am decis să nu merg de teama ca nu cumva condamnările penale nedrepte să fie contagioase. Dacă, Doamne ferește, ar fi așa, nu vreau să cadă asupra mea și vina retragerii întregii mase monetare de pe piață în scopul ștergerii rapide a semnăturii de pe bancnote.

Mă limitez, așadar, a publica aici alocuțiunea pe care aș fi rostit-o dacă aș fi fost acolo:

„Onorat și aș îndrăzni să spun, întristat auditoriu,

A fost odată ca niciodată, cu un sfert de secol în urmă, un grup de tineri nu știu dacă frumoși dar cu certitudine însetați de libertate, care a îndrăznit să viseze la o altă Românie, la o altă Europă și la o altă lume. Spre deosebire de urmașii lor frumoși și liberi de astăzi, acei tineri nu s-au rezumat la lozinci demolatoare ci și-au asumat riscul de a face ceva, riscul de a conduce trecerea de la dictatură la democrație, de la economia de comandă la cea de piață, de la o societate închisă și controlată, la una deschisă și liberă. Optând pentru o asemenea misiune, așa cum am spus-o într-unul din primele mele discursuri parlamentare ținute în calitate de ministru de stat pentru reformă, ei și-au pus pe frunte cununa martirilor.

Dumnezeu mi-e martor că nici unul dintre tinerii la care mă refer nu a dorit ca libertatea câștigată cu sânge de români în decembrie 1989, să aducă nedreptatea socială în țară și vasalitatea statului în relațiile internaționale. Dimpotrivă, ei au crezut că inclusiv în condițiile în care traveresarea unei perioade de acumulare primitivă a capitalului este inevitabilă, dreptatea socială va triumfa iar pe temeliile ei se va putea ridica o națiune română reconciliată cu ea însăși, senină, calmă, morală, puternică, suverană și demnă, cofondator influent al unei Europe politice solide și membru respectat al familiei euro-atlantice.

Aceste vise de dimineață au fost spulberate cu bâta, lăsând în urmă doar lacrimile, ca să folosesc câteva expresii dintr-o carte referitoare la tranziția românească, publicată de mine în 1995. Nu este vorba doar despre bâta minierilor ci și de cele ale plutocrației transfrontaliere și hegemonilor geopolitici care, după ce o vreme au stat cu spatele întors la noi, au conchis că le este mai profitabil să ne aibă ca supuși decât ca parteneri.

Printre marile pariuri, cred eu câștigate, ale perioadei despre care vorbesc, a fost trecerea la convertibilitatea leului. Ea a fost impusă deopotrivă de rațiuni politice și economice. Din punct de vedere politic, știind câte ceva despre înțelegerile sovieto-americane de la Malta care, în prelungirea Ialtei, lăsau România în afara lumii Occidentale, liderii tineri de atunci, încă români, au înțeles că națiunea română trebuie să se adapteze noii ordini mondiale postbipolare construind o ordine internă postcomunistă prin reforme similare, ca substanață și ca ritm, cu reformele practicate de celelalte economii de piață emergente din fostele state satelite ale Moscovei, cărora li se impusese deja „Consensul de la Washington”. Din punct de vedere economic, era evident că o economie supracapitalizată dar lipsită de lichidități, cum era cea românească, avea nevoie de capitaluri străine care nu puteau fi atrase, la nivelul cerințelor, în condițiile unei piețe a cărei monedă era neconvertibilă.

Convertibilitatea era, deci, obligatorie. Asta nu înseamnă că nu era riscantă. Ce trebuia făcut era clar. Cum să se facă era altceva. Măsura impunea competență tehnocrată și curaj politic. Ni le-am asumat pe amândouă. Astăzi se poate spune că nu am greșit.

În România convertibilitatea s-a făcut în trei trepte: mai întâi s-a introdus convertibilitatea de cont curent, apoi s-a trecut la convertibilitatea deplină pe baza principiului „total surrender” (întrega valută era cedată de deținătorii privați statului, de la care o cumpărau când aveau nevoie), pentru ca în final să se adopte principiul „total retention” (valuta fiind reținută de cei care o încasau). Această gradualizare a fost impusă de obstacolele politice și psihopolitice interne peste care a trebuit trecut uneori cu intransigență, alteori prin compromisuri.

Două momente dramatice îmi vin în minte. Primul privește convertibilitatea de cont curent. Nimeni nu reușea să pună pe hârtie textul hotărârii de guvern care să reglementeze sistemul. Explicația ținea, cred, nu atât de lipsa expertizei cât de lipsa curajului. Cine voia oare să își lase amprenta pe ultimul răvaș scris înaintea aruncării în gol? De aceea m-am încuiat în biroul meu pentru câteva ore, am redactat cu mâna mea (pe atunci se scria doar de mână) proiectul hotărârii și apoi l-am invitat pe Guvernatorul BNR (pe atunci tot Mugur Isărescu) ca să îl discutăm. L-a acceptat fără modificări și astfel primul pas pe drumul cel lung s-a făcut.

Al doilea moment se situează în toamna anului 1991, la aproape un an de la decizia anterior amintită. După convertibilitatea cea mică trebuia trecut la convertibilitatea cea mare. Totul era pregătit de Guvern și de BNR dar Parlamentul se opunea. Când rezistența parlamentară părea a fi depășită, a izbucnit revolta minerilor; „mineriada” care avea să ducă la căderea Guvernului venit pe valul „mineriadei” anterioare. Cu ultima suflare politică am încercat atunci forțarea convertibilității ca guvern demisionar. În mod normal, un asemenea guvern nu poate lua asemenea decizii iar dacă le ia nu beneficiază de sprijinul organismelor finanțatoare internaționale. Cu toate acestea am încercat. Spre surprinderea noastră am reușit să mai mobilizăm un anumit sprijin extern dar pe plan intern jocul era pierdut. Ca de obicei românii se dovediseră a fi cei mai mari dușmani ai lor înșile.

Oricum, nici în aceste condiții nu am capitulat. Pe atunci capitularea nu era o opțiune și în orice caz nu era considerată ca act de onoare. Ne-am asigurat că guvernul următor, Guvernul Stolojan, în care eu aveam să ocup locul de Președinte al Agenției Naționale pentru Privatizare și Dezvoltare a Întreprinderilor Mici și Mijlocii, își include în program angajamentul trecerii la convertibilitatea deplină a leului. Promisiunea a fost îndeplinită până la sfârșitul anului 1991 dar în condițiile unor compromisuri impuse de precaritatea situației politice interne și externe în care se găsea România.

În cele din urmă, după o serie de ajustări ale mecanismului, s-a decis revenirea la concepția inițială bazată pe principiul stimulativ al lăsării valutei la dispoziția celor care o câștigau. Atunci, în cadrul unei întrevederi amicale, Guvernatorul Mugur Isărescu mi-a spus: „Bucură-te! Astăzi s-a hotărât să facem ceea ce tot spui tu de peste un an de zile!”

În retrospectivă, pot afirma că multe lucruri legate de viața leului convertibil pot fi discutate, criticate și eventual regretate dar actul trecerii la convertibilitate, nu.

„De-așa vremi se-nvredniciră cronicarii și rapsozii. / Veacul nostru îl umplură saltimbancii și nerozii.” Este bine să vorbim despre momente istorice marcante precum trecerea la convertibilitatea leului acum, când tineri frumoși, liberi și spălați pe creier vor să lichideze (deocamdată nu fizic) generația revoluției și tranziției care i-a făcut liberi, când tot ei ne spun că democrația pentru care noi, tinerii de ieri, am luptat și ne-am jertfit, întrucât este coruptă și corupătoare, trebuie înlocuită de dictatura cea “virtuoasă” și că incapacitatea românilor de a se conduce impune acceptarea dominației străine.

Chiar dacă istoria este produsul efortului comun al conducătorilor și condușilor, cei care alcătuiesc simbolistica identității naționale sunt conducătorii. Dacă vom afirma că toți conducătorii sunt niște nemernici vom spune implicit că poporul român este un popor de nemernici; fie pentru că el i-a ales fie pentru că el i-a tolerat. Or, un popor de nemernici nu are ce căuta în istorie.

Istoria noastră concretă arată că românii au avut și realizări marcante, pe care nu avem de ce le deplânge. Arhitecții și constructorii lor se află aproape integral astăzi sub balmul unora care de fapt vor să îi facă pe români a accepta că fie nu au identitate fie au identitatea infamiei. Nu trebuie să cooperăm la acest joc letal. De aceea este esențial să ne amintim și de binele făcut în ultimii douăzeci și cinci de ani dar, obligatoriu, și de cei care l-au făcut, chiar dacă o Românie nedreaptă și ingrată se aruncă pe sine la coșul de gunoi al istoriei aruncându-i pe ei la coșul de gunoi al unei societăți rătăcite și anomice.

În ceea ce mă privește, „am încălecat pe-o șea și v-am spus povestea așa.”

peromaneste:  De la unul care a lansat economia romaneasca in vartejul destructurarii m-as fi asteptat la o expresie a regretului fata de aducerea istoriei economice a Romaniei cu 45 de ani inapoi.  Convertibilitatea leului si restituirea partilor sociale ale intreprinderilor au fost doua din loviturile groaznice date economiei romanesti.  Deh, la ce te puteai astepta dela tinerii frumoși și furioși de acum 26 de ani, cu ZERO experienta de munca reala?