Uniunea Europeană de Est

Radu Toma


În 2012, Uniunea Europeană a primit Premiul Nobel pentru Pace, ”pentru contribuţia de peste 6 decenii la promovarea în Europa a păcii şi reconcilierii, a democraţiei şi drepturilor omului”. Astăzi ni se pare că motivaţia pentru acordarea faimosului premiu este cel puţin discutabilă, din 3 raţiuni: 1) gestionarea defectuoasă, de către UE şi state membre, în anii ’90, a războiului din fosta Iugoslavie, a Serbiei învinse şi a păcii ulterioare; 2) gestionarea greşită, tot de către UE, a propriei sale iniţiative de extindere, prin parteneriate, către Est, precum şi a conflictului militar actual din Ucraina, şi 3) iarăşi gestionarea, de către UE, a integrării economice şi financiare a ţărilor membre din Europa Centrală şi de Est, gestionare defectuoasă, generatoare de conflicte latente şi periculoase, ce ar putea pune în discuţie, în puţini ani, însăşi existenţa Uniunii.

După căderea, de mai bine de 25 de ani, a fostei ”Cortine de Fier” ridicate între Est şi Vest, periferia răsăriteană a UE eşuează în strădania de a-i ajunge cât de cât din urmă pe cei din centru şi cartierele selecte, iar Bruxelles-ului, spus pe româneşte, nu-i pasă de chestia asta. În Est, după aproximativ un deceniu de la aderare, liberalismul de piaţă, triumfalist, al lui Margaret Thatcher a Marii Britanii şi Ronald Reagan al Americii, din anii ’80 trecuţi, şi neoliberalismul din anii ’90-2000, nu mai funcţionează şi chiar stârnesc ostilitate, lumea vrea înapoi la o economie luată din mâinile transnaţionalelor şi redată oamenilor, înapoi la un stat mai puternic, înapoi la ceva planificare centralizată şi la statul social, protector. Vrea înapoi de la democraţia de piaţă globalizată la străvechea şi preabuna democraţie europeană, cea pe înţelesul europenilor de 2.500 de ani.

În momentul de faţă este limpede că expansiunea UE în Est nu a venit la pachet cu promisiunea şi garanţia unei egalităţi economice, nici măcar într-o planificare cinică, mincinoasă, pentru liniştirea a două generaţii de ameţiţi, adică pe 50 de ani. De vreun nou Plan Marshall, sau facilităţile acordate la aderare Irlandei (1973) sau Portugaliei (1986), nici vorbă, astea-s istorie. Cuferele Vestului au rămas închise cu lacăt greu, mai ales că apăruseră tot felul de sărăntoci, de-alde România şi Bulgaria, cu mâna mereu întinsă. Porunca şi cuvintele de ordine de la Bruxelles au fost trei: ”Piaţă liberă, gata!”. De scăpat, a scăpat doar fosta Germanie de Est, luată acasă din mahalaua profeţiilor marxiste de soră-sa, fosta Germanie Federală, restul ex-socialiştilor au primit ceva fonduri infrastructurale, adică mai nimic. Astăzi, standardul de viaţă din Ungaria (un vis al românilor...) este jumătate decât cel din Austria, abia în 2003 România s-a ajuns din urmă pe sine, aşa cum producea în 1989, s-a ajuns din urmă şi de atunci a rămas ultima din UE. În lipsa unui program serios de asistenţă economică şi financiară, nimic altceva nu a ajutat, nici măcar ”terapia de şoc” de acum 20 de ani, şi nici austeritatea de acum 20 de minute. Criza prelungită de după2007 adat peste cap bruma de eforturi anterioare, ba mai mult, şi paradoxal, molima înapoierii şi a stagnării s-a extins în sens invers, dinspre Est către Vest, către Grecia şi Spania (?!). Apoi, unii au luat taurul de coarne, au căutat alternative la liberalism şi la ”integrarea” oferită de Bruxelles. Reforma la care se gândeşte Viktor Orbán al Ungariei nu are nimic comun cu ”greii” euro-atlantici, acesta vrea să creeze un ”stat neliberal” în mijlocul Europei, să se întoarcă, atât cât este necesar, cu faţa spre lumea euro-asiatică, spre Rusia, spre –stanuri, spre China şi către Orientul Mijlociu. La Bruxelles, partidul său, Fidesz, i-a părăsit pe liberali şi s-a alăturat popularilor, lângă creştin-democraţii Angelei Merkel a Germaniei. A fost imediat acuzat (ghiciţi de cine) de xenofobism şi antisemitism, de sabotarea UE etc. Este clar că demersul său, dacă va continua, va schimba faţa Uniunii şi, mai ales, a Estului. Oricum, euroscepticismul are în Ungaria de azi o fortăreaţă redutabilă.

În trecutul apropiat s-a spus că UE exercită cea mai mare influenţă şi atractivitate prin programul său de lărgire către Est. Deşi a trenat de mai mulţi ani, deşi au existat ezitări păgubitoare, această strategie a avut un mare succes. Iar în prezent criza din zona monedei euro se prelungeşte de peste 5 ani, dar cel mai mare eşec al UE din ultimul deceniu – neputinţa de a formula strategii şi politici coerente faţă de Est şi Sud-Est – constituie cauza principală a instabilităţii, slăbiciunilor şi, s-o spunem pe cea dreaptă, a lipsei de popularitate a Uniunii 2015. Este foarte greu, chiar imposibil, să-i readuci de partea ta pe propriii europeni, atunci când, în loc să onorezi Premiul Nobel pentru Pace căpătat acum 2 ani, pentru transformarea Europei ”dintr-un continent al războiului într-un continent al păcii”, dintr-o clădire învecinată, tot de la Bruxelles, NATO anunţă instalarea a 6 centre noi de comandă şi a 5.000 de soldaţi în Est şi un ”mic război rece” cu Rusia. Adică un război în Europa, pe care, spre cinstea ei, recent la Budapesta Angela Merkel l-a considerat absolut inacceptabil. Tot respectul, şi o întrebare: ce ar fi NATO fără Germania? Poliţie extra-europeană în Europa, sau ce altceva?

Dacă lucrurile vor continua aşa încă o perioadă de vreme, nu prea lungă, ne vom trezi cu o altă Uniune Europeană, Uniunea Europeană de Est. Ştim prea bine că şi astăzi, după 70 de ani, continuăm să trăim bântuiţi de trecut, că Estul şi Vestul continentului au fost despărţite la 6 martie 1946 de o „Cortină de Fier”, că aceasta a creat un decalaj politico-ideologic, social, economic şi cultural considerabil între cele două părţi. Ştim că în Vest, cu strădania fiecăruia şi asistenţa iniţială, generoasă, a Americii, au venit progresul, prosperitatea şi pacea socială. Ştim că în Est, cu „asistenţa” tiranică a unei ideologii mincinoase, ruptă de realitate, comunismul, s-au instaurat privaţiunile, stagnarea şi disperarea. În 2015, cu Zidul Berlinului demolat de peste 25 de ani, cele două părţi ale continentului continuă să fie separate de o „Cortină de bani”, groasă. În Europa, ceva ce reînvie şi seamănă astăzi cu vechiul şi nenorocitul „război rece” dintre America şi Rusia merge înainte, la peste 65 de ani după declanşarea lui. Uniunea Europeană este un succes şi o pildă de voinţă comună a europenilor, dar prosperitatea unificată, economică şi financiară, a continentului se află, încă, departe, dincolo de orizont. Atât de departe încât ar trebui să ne rugăm cu toţii Domnului, vestici şi estici, ca nu cumva nervii vreuneia dintre părţi să cedeze şi, apoi, totul să se risipească. După cum se risipeşte, în sus, fumul. Către cer…"

Da click aici ca sa vezi totul!