Un eretic şi trei erezii

Erezia I-a

Cumpăna

În formatul clasic de trade paperback cu dimensiunile 200 x130 mm, apropiat de “cărţile de buzunar” de la Penguin Books, Simon & Schuster şi Hachette, gata prin urmare să călătorească cu tine oriunde şi oricând, “Cumpăna României”, ultima apariţie editorială a lui Călin Georgescu, gânditor independent român, iese din toate tiparele de management social şi economic şi din toate canoanele de guvernare anterioare, şi este primul manifest-program naţional, de redresare şi dezvoltare durabilă a României, apărut după 1989. Ea concentrează într-o oră şi ceva de lectură 20 de ani de publicistică, şi în câteva zeci de pagini (150) sute de volume generaliste, monografii şi rapoarte de specialitate, strategii naţionale de dezvoltare perspectivală, un flux continuu în streaming şi non-streaming media, de contribuţii experte, articole, interviuri, video conferinţe publice autohtone şi internaţionale, toate topite într-o matrice istorică nenegociabilă, în respectul faţă de părinţii întemeietori ai naţiunii, în vizionarismul salvator şi patriotismul ardent al autorului, european creştin din Răsărit. Într-o lume mai degrabă întunecoasă, cu seninul ascuns de nori, busola de mare trebuinţă aşezată pe copertă de Eugen Mihăescu, Căutătorul naţional în timp, spaţii, cerneală şi culori, aduce linişte şi siguranţă. Peste ani, această “Stare a Naţiunii”, acest “Apel către România” în formă livrescă al lui Călin Georgescu, colaborator apropiat şi prieten mai tânăr al semnului de carte, de aleasă breaslă şi de viitor, l-am numit pe profesorul Mircea Maliţa, se va număra, probabil, printre primele 10 cărţi non-fiction româneşti din toate timpurile, alături de ale lui D. Cantemir, Virgil Madgearu, Nicolae Iorga, D. Gusti, Ghe. Brătianu etc.

*

”Cumpăna României” şi autorul ei sunt trei erezii mari împreună, şi un eretic. Prima îndepărtare de canoanele vremii este chiar acea cumpănă din titlu, ea aşază manifestul lui Călin Georgescu în ultimele clipe dinainte de Armageddon, în spaţiul literaturii apocaliptice din secolul I de după Cristos, un fel de capitol 23 cu titlul ”România”, de după cele 22 din Cartea Revelaţiei, Apocalipsa evanghelistului Ioan. O Românie surpată din toate părţile de Bestie şi Curva din Babilon – lăcomie şi colaps economic continuu, trufie şi criză politică perpetuă, putere coruptă din exterior, impostură, nefericire, o populaţie aproape tribală, formată în majoritate din mitici mistici, stat slab, sărac şi înapoiat, corupţie, mediu, sănătate, tineret eşuat, hrană, agricultură, turism, educaţie, analfabetism, modele alternative de ”familie”, emigrări la limita exodului, vasalitate externă, FMI, deprofesionalizare, hoţi imobiliari ai locului, hoţi străini de pământuri agricole şi resurse naturale, dictatura corporatocraţiei fără patrie, justiţie privatizată, stat captiv al grupurilor mafiote, media clientelară, democraţie eşuată, libertăţi fără responsabilităţi, declinul abrupt al încrederii în Biserica Ortodoxă Română, arghirofilă etc. La fel ca şi mesajul lui Ioan către creştinii celor 7 biserici din Asia Mică, de a nu se lăsa asimilaţi în cultura Romei Imperiale, sortită pieirii, autorul ”Cumpenei…” îi îndeamnă pe români să refuze – şi asta este erezia dintâi – neoliberalismul, ”capitalismul cu mănuşile scoase” (Robert McChesney), ca panacea economică pentru timpurile actuale, să respingă asimilarea în pseudo-cultura globalistă şi să promoveze naţiunea, solidaritatea naţională şi Interesul Naţional. Avatarurile vechii Rome şi ale noii Rome sunt aceleaşi, spun despărţiţi de 2.000 de ani exilatul din Patmos şi autorul român stabilit vremelnic la Viena: alegeri cumpărate, politica – o sursă de îmbogăţire, imperialismul ideologic, militar şi economic, războiul permanent dincolo de limes-ul Imperiului, prăbuşirea şi dispariţia clasei mijlocii, ruptura definitivă dintre bogaţi şi săraci, săraci ţinuţi în frâie atunci şi acum cu pâine (hamburgeri) şi circuri (TV/MTV).

Iar Armageddonul, locul de unde a fost adusă în România Cumpăna din titlul cărţii, este de două milenii simbolul ultimei bătălii, atunci când Domnul li s-a alăturat credincioşilor, sleiţi şi aproape învinşi şi, împreună, au ieşit victorioşi.

Erezia a II-a

Proiectul

A doua erezie conţinută în manifestul-program este însuşi Proiectul de ţară propus de autor. Erezie mare, fiindcă este vorba de un proiect patriotic şi naţional, dar destinat unei ţări confiscate, în stare de vasalitate, dintr-o lume hegemonică şi globalistă. Erezie ieşită din proporţii pentru că, la fel după cum cele 95 de Teze publicate de Martin Luther la 31 octombrie 1517 nu au schimbat Biserica Catolică, ci au adus pe lume o Biserică nouă, Biserica Reformată, proiectul de ţară al lui Călin Georgescu respinge indulgenţele puse pe piaţă de neoliberalism, respinge ”salvarea” României de către FMI, corporaţiile apatride şi slugile lor locale, şi proclamă o Românie Reformată, a românilor proprietari-producători, reprofesionalizată şi restructurată social, anunţă o nouă educaţie a muncii, o nouă solidaritate şi o demnitate naţională primenită. Şi astfel, de data asta după 500 de ani, C. G. se întâlneşte, iarăşi, cu un alt eretic, iar două reforme europene despărţite de jumătate de mileniu – una a Bisericii din Vest şi alta a trezirii naţionale din Est – se strâng deopotrivă pe uşa Bisericii Tuturor Sfinţilor din Wittenberg, în Germania, la 1517, şi în paginile ”Cumpenei...”, dată la iveală în România, la 2014. 95 au fost tezele eretice ale germanului, poate tot 95 sunt ideile, concluziile şi îndrumările anti-sistem ale gânditorului român.

Erezia de căpătâi din Proiectul de ţară al lui Călin Georgescu este, deci, o Românie liberă de komisari itineranţi străini de oriunde ar veni ei, de gândirea şi practicile economice neoliberale, de dominaţia corporatocraţiei fără patrie şi a capitalului străin, de un prim-ministru şi un preşedinte-mercenari în propria lor ţară. Apoi, autorul a comis o altă îndepărtare serioasă de la dogma vasalităţii unipolare, atunci când a vorbit de România în contextul geo-politic regional. În acest sens, se cunoaşte faptul că fostul regim a adus raporturile româno-ruse într-unul din cele mai joase puncte din întreaga lor istorie, veche de aproape 700 de ani. N-a lipsit decât conflictul deschis, dar şi acela a fost strecurat în discursul fostului preşedinte, atunci când a spus că s-ar duce în Rusia cu puşca în mână. Astăzi, sechelele acelui deceniu se văd pretutindeni şi mai ales în criza ucraineană, unde România, obedientă, a aplecat urechile la zăngănitul de arme pentru Ucraina venit dinspre Congresul SUA, şi la tobele războiului bătute de uzurpatorii de la Kiev. Spunea cu francheţe acum aproape 10 ani ideologul neoconservator Robert Kagan, vorbind de ”revoluţia portocalie” din Ucraina: ”Ea ar putea fi doar preludiul încorporării Ucrainei în NATO şi UE, adică al expansiunii către Est a hegemoniei liberale occidentale”. Şi, la fel de explicită este şi erezia comisă de autorul Proiectului pentru România, în coliziune frontală cu neoconservatorii, ”uliii” politicii externe a Americii imperiale, atunci când afirmă că ”Rusia actuală nu este antioccidentală, ci doar antiglobalistă”, că ”Putin este un naţionalist care nu vrea să audă de Noua Ordine Mondială neoliberală”, că actuala ”criză provocată în Ucraina este o încercare disperată de a revitaliza proiectul unei lumi unipolare” şi, în sfârşit, că ”marile ameninţări la adresa României sunt incompetenţa, laşitatea şi trădarea de ţară, nu Rusia sau altă naţiune!”. Mai mult, erezia geo-politică regională de adineauri continuă şi sub un alt aspect, cu o altă mare erezie din acelaşi Proiect, a treia, atunci când autorul se pronunţă pentru refacerea raporturilor economice şi comerciale ale României cu Estul, inclusiv cu Rusia, şi pentru relansarea unor afaceri profitabile, ”îngheţate” de un sfert de secol. În acest sens, ţelul lui Călin Georgescu este ca românii să muncească şi să se întoarcă pe o piaţă unde au mai fost şi au câştigat bani buni. O piaţă gigantică, plină de provocări şi oportunităţi moderne, nesfârşite. O piaţă întinsă de la Bucureşti, Timişoara, Arad şi Oradea, din inima Europei, la Pacific. Acest ţel al său liber exprimat este o altă mare erezie.

În sfârşit, aproape nenumărate sunt celelalte idei şi chemări la acţiune cuprinse în Proiect, toate în coliziune cu dogma şi establishmentul globalist, cu caricatura de management politic, economic şi social românesc, pornit la drum cu stângul, acum 25 de ani. Se reţine, de pildă, ideea că Proiectul de ţară trebuie realizat numai prin resurse şi forţe proprii, fără finanţe externe. Remarcabile, în continuare, sunt refuzarea transnaţionalelor şi a oligarhilor locali, şi întoarcerea la o economie cu dimensiuni umane, bazată pe firme de familie şi pe unităţi productive mici, pe grija pentru eco-sistem şi faţă de calitatea hranei. Autorul se pronunţă, apoi, împotriva privatizării resurselor naturale, a sistemului hidroelectric naţional, a poştei, transporturilor în comun, sănătăţii, educaţiei şi distribuţiei apei; argumentează contra homosexualităţii, adoptării monedei euro şi vânzării de pământuri agricole şi păduri la străini. Pledează pentru primatul democraţiei economice faţă de democraţia directă şi chiar participativă, pentru reprofesionalizarea urgentă a ţării, schimbarea clasei politice actuale, nereformabilă, pentru un guvern de tehnicieni, investiţii în şcoli profesionale şi desfiinţarea universităţilor particulare, ”fabrici de diplome” şi de absolvenţi cu o pregătire foarte slabă; pentru relocarea şi revigorarea forţei de muncă în zone rurale şi pentru promovarea micului producător, a breslelor şi meseriilor de top, asistate de o industrie nepoluantă. Pentru o economie românească locală şi regională, după episodul vremelnic al globalismului corporatist etc. Călin Georgescu şi Proiectul său sunt un eretic şi o erezie, un contestatar şi o contestare, de la paharul cu apă de băut, la refacerea prin naţionalizare a unui sistem bancar majoritar românesc; de la închiderea hipermarketurilor, la noul naţionalism, care trebuie să respingă orice proiect şi politică globalistă, unipolară. De la McDonald’s cu obloanele lăsate jos, la agricultură ca sursa relansării României pentru următorii zeci de ani, prin restaurarea încrederii în organizarea cooperatistă a micilor producători.

Erezia a III-a

Speranţa

De la primul cuvânt, din pagina 5, la ultimul, la fila 148, cartea lui Călin Georgescu exprimă un curaj admirabil, convingeri neclintite, profesionalism, angajare responsabilă şi patriotism. A doua zi, însă – şi în asta constă valoarea regeneratoare a ”Cumpenei...” –, toate cele enumerate dispar, pentru a lăsa locul unui singur alt cuvânt: speranţă. Prea puţin sedus de ”magia” teoriilor conspiraţioniste, autorul acestor rânduri crede că este o speranţă legitimată nu de sprijinul venit de la centre de putere mondiale mai noi, care doresc eliminarea ordinii neoliberale şi a corporatocraţiei, ambele falimentare, ci de cunoştinţele solide ale lui C. G. despre realitatea geo-politică globalistă, dar şi cea regională, în cazul României. O speranţă validată de expertiza în ce priveşte alterările, pe termen mediu şi lung, ale establishmentului economic şi social actual dintr-o Europă ”in integrum”, Vest şi Est, cu aceeaşi Românie la mijlocul ei. Speranţa cuiva care percepe şi pricepe mersul vremurilor, şi merge înainte odată cu ele.

Astăzi, criza actuală a capitalismului, ca o criză de sistem neoliberal şi a lumii globaliste, monoidentitare şi unipolare, se confruntă cu o provocare formidabilă, resurecţia diversităţii, a naţionalismelor şi a unei lumi multipolare. O resurecţie pe măsură, adică tot globalistă. În Japonia, înainte de Crăciun, Shinzo Abe a fost ales pentru a treia oară prim-ministru. Vrea remilitarizarea ţării, ceva capabilităţi nucleare, reforme economice agresive şi deschide, de la Pacific către Vest, un şir neîntrerupt de lideri naţionalişti, toţi caractere puternice. Pe continent, Xi Jiping al Chinei urmăreşte controlul pe toate mările din jur, mişcă populaţii în munţii Tibetului, goleşte de demonstranţi străzile din Hong Kong, afirmă în Asia un fel de Doctrină Monroe personală. În India alăturată, sub prim-ministrul Modi, naţionaliştii au ieşit nestingheriţi pe străzi împotriva obiceiurilor liberale occidentale şi a folosirii limbii engleze în şcoli. Turcia preşedintelui Recep Erdogan – cel mai naţionalist conducător turc de la Atatürk încoace – mixează Islamul cu un stat secular, s-a distanţat de NATO şi s-a apropiat de Rusia lui Putin. La Cairo, generalul Sisi, autocrat şi naţionalist ca pe vremuri Mubarak şi Nasser, conduce Egiptul cu o mână de fier. În Europa, o Rusie unită de 14 ani în jurul lui Vladimir Putin a respins experienţa neoliberală din anii ’90, contestă hegemonia unipolară a SUA şi proclamă naţionalismul, patriotismul, conservatismul social, capitalismul de stat, valorile religiei şi revenirea la lumea bipolară de dinainte de 1990. În Europa de Est, Ungaria lui Viktor Orbán sfidează hegemonia SUA şi a UE, aşa cum în urmă cu aproape 60 de ani Ungaria reformistului Imre Nagy a sfidat hegemonia fostei Uniuni Sovietice şi a CAER. Din 2009 încoace, sub lozinca ”Noi suntem poporul”, la Leipzig, în Germania, s-au desfăşurat regulat mitinguri ale naţionaliştilor radicali, ultimul recent, cu 18.000 de participanţi. Iar atacul terorist de la Paris, la 7 ianuarie2015, apropulsat serios în preferinţele publicului Frontul Naţional, către o victorie la următoarele alegeri. Marine Le Pen şi partidul ei naţionalist vor să ducă Franţa într-o Europă nouă, întinsă ”de la Atlantic la Urali” (de Gaulle) şi ieşită din UE. Peste Atlantic, în Statele Unite, la fel ca în Rusia, tot patriotismul, religia şi conservatismul social călăuzesc viaţa majorităţii americanilor de astăzi. Obamacare, sistemul preşedintelui de securitate socială, mai cu hurducăieli, mai cu poticneli, a mers înainte. Preşedintele a vorbit deschis şi critic de disproporţia exagerată dintre veniturile americanilor, salariul minim a fost legiferat pretutindeni, multe puncte din agenda democraţilor au susţinerea serioasă a populaţiei, ca niciodată în trecut americanii se pronunţă pentru un guvern ”mare”, pentru politici sociale în favoarea oamenilor, preferă statul social, unei Americi neoliberale. O altă Americă, progresistă, se înalţă.

Confirmat de evoluţiile mondiale mai sus amintite, Proiectul de ţară a lui Călin Georgescu este, prin urmare, unul realist. Este posibil ca documentul să prefigureze, la nivel local, viitoare schimbări strategice la nivel global, spectaculoase şi atotcuprinzătoare, din deceniul următor, 2015-2025.

În ”Cumpăna...”, Călin Georgescu se mai pronunţă şi pentru o viitoare politică regională de promovare a concilierii şi reluării legăturilor economice cu Răsăritul. Ceea ce România a pierdut în Est în ultimii 25 de ani, toţi ceilalţi estici au păstrat, iar fapta lor este altă mărturie că Proiectul de ţară este realist şi posibil, şi că speranţa este întemeiată. De 25 de ani, politicieni de carieră, sau mincinoşi de pe baricade imaginare, aserviţi învingătorului, neoliberalismului, corporaţiilor şi finanţelor străine, şi o media ticăloasă, în căutare disperată de sponsori, au ascuns românilor un adevăr simplu şi esenţial: cooperarea economică a fostelor ţări socialiste din Est cu ţările fostei Uniuni Sovietice, în primul rând cu Rusia, le-a adus primelor profituri salvatoare, mai ales în anii crizei declanşate în 2007, şi a fost hotărâtoare pentru progresul lor economic. Astăzi, de pildă, media românească vorbeşte exclusiv de ”fricţiunile” est-europenilor cu Rusia, de avioane şi tancuri NATO plimbate în Est, de graba cu care se încheie lucrările la baza anti-rachetă de la Deveselu (nu ne zice, însă, de ce atâta grabă, începe cumva războiul mondial nuclear şi televiziunile nu ne anunţă şi pe noi?), şi nu suflă nici un cuvânt despre cooperarea şi schimburile comerciale regionale din Est, de mai multe sute de miliarde de dolari în răstimpul de un sfert de secol încoace. O intoxicare şi o spălare pe creier a publicului, la fel ca şi mitul fals cu sentimentele antiruseşti iremediabile din Europa de Est.

În sfârşit, este remarcabil locul din faţă acordat în Proiect mediului. Grija pentru planeta Pământ, începând cu pământul României, ”respiră” oxigen pur în fiecare pagină, fie că e vorba de solul agricol, de păduri, de hrană sau de apa de băut. Proiectul susţine bătălia omului modern pentru protejarea mediului, într-o vreme când experţi şi autori de lucrări de specialitate încearcă să aducă în dezbaterea publică cauzele adevărate din spatele dezastrului ecologic, iar concluziile lor dezvăluie adevărul final, deloc pe placul celor care conduc lumea: capitalismul neoliberal nu este viabil, nici complexul militar-industrial bazat pe combustibili fosili şi atât de profitabil pentru politicieni şi miliardari – toţi aceştia sunt groparii civilizaţiei muribunde de azi. Şi tot experţii de mai sus vorbesc de dezindustralizare, de crearea de noi locuri de muncă legate strict de protecţia mediului şi, fără reţineri, de înlocuirea capitalismului neoliberal cu un eco-socialism, ca unica doctrină politică viabilă a viitorului, singura capabilă să împiedice, în ceasul al 12-lea, colapsul ecologic general. Alţi specialişti interdisciplinari din lumea anglo-saxonă, la contactul dintre ştiinţele pământului şi cele sociale, ale naturii şi cele politice, spun că prioritatea nr. 1 este aflarea unei alternative la ideologia şi practicile economice neoliberale, a unui model economic nou, a unor căi de a “coabita” cu planeta, toate acestea fără abolirea totală a capitalismului. Greu de executat ce spun ei, pentru că tot lumii anglo-saxone îi aparţine şi zicala: nu poţi să mănânci o prăjitură şi, în continuare, s-o ai... Ideile lor cele mai bune sunt că bătălia pentru planeta Pământ trebuie să înceapă cu renunţarea la producţiile extrem de poluante din domeniul militar şi la industriile cu mega-impact negativ asupra mediului; că asta trebuie să se întâmple urgent, prin dezindustralizarea masivă a Nordului şi lichidarea celor mai mari distrugători ai mediului şi climei, marile corporaţii; în sfârşit, că trebuie ca Sudul sărac să fie dezvoltat pe principii noi, strict ecologice, fără poluarea solului, apei şi a aerului. Şi astfel, ne amintim că, acum aproape jumătate de veac, prin primăvara lui 1968, oamenii din Praga au început să vorbească, la fel ca ecologiştii de astăzi, de lumea în care trăiau şi au spus că nu vor s-o distrugă, ci să schimbe ceva la ea. Nu au zis că vor capitalism, ci un “socialism cu faţă umană”. Astăzi, apărătorii mediului, printre ei şi Călin Georgescu, spun că vor un “capitalism cu faţă umană“.

Da, credinţa şi toate speranţele din Proiect au fost aşezate de C. G. într-o Românie a unui ”capitalism cu faţa umană”. Este posibil ca lucrurile să se mişte în acest sens? Este posibil, şi răspunsul ni-l dă a treia întâlnire de taină a autorului, cu un alt eretic de seamă. S-a întâmplat la 1633, când acuzat de Inchiziţie de erezie, Galileo Galilei a retractat teoria heliocentristă, a scăpat cu viaţă, a plecat acasă şi a mai trăit ani buni, 9. Murillo l-a pictat la 1640 întemniţat, spunând ceva greu de desluşit şi arătând cu degetul către un perete pe care scria: ”Eppur si muove”.

Bodogăneala venerabilului Galileo este cea mai splendidă şi scurtă prefaţă cu putinţă – numai 4 cuvinte – scrisă vreodată de un eretic la cartea altui eretic. La Proiectul pentru România al lui Călin Georgescu: Şi totuşi, se mişcă.

Radu Toma

Da click aici ca sa vezi totul!