Eminescu si “Rosii”
Astăzi aniversăm ziua de nastere a lui Mihai Eminescu dar si Ziua Culturii nationale. M-am găndit ca, profitând de această ocazie, să ni-l reamintim nu doar pe POETUL DE GENIU, Mihai Eminescu, ci si pe EDITORIALISTUL EXCEPTIONAL, Mihai Eminescu. In acest scop, am selectat câteva fragmente din articolele scrise de Eminescu și apărute în „Timpul”, în perioada 1880-1881:
„Civilizația adevĕrată a unuĭ popor consistă, nu in adoptarea cu deridicata de legĭ, forme, instituțiĭ, etichete, haine streine. Ea consistă in desvoltarea naturală, organică a propriilor puterĭ, a propriilor facultățĭ ale sale. Nu există o civilizație umană generală, accesibilă tuturor oamenilor in acelașĭ grad și in acelașĭ chip, și fie care popor îșĭ are civilizația sa proprie, de și in ea intră o mulțime de elemente, comune și altor popoare.
Există decĭ o civilizație franceză, una engleză, una germană, una italiană. Nu există insă o civilizație română, și dacă sunt inceputuri, ele sunt cu totul individuale și n’aŭ aface nimic cu desvoltarea generală a lucrurilor.” (Fragment din articolul „Semi-barbaria”)
„De când datează esportul nostru de grâne, de atunci importul de fraze. S’ar putea zice că România a preschimbat păturile adâncĭ și bine-cuvîntate de Dumnezeu ale țărîneĭ sale pe vorbe deșerte, pe teoriĭ de gazetă, pe subțirĭ apucăturĭ advocățeștĭ s.a.m.d., căcĭ spiritele cele bune, ce maĭ sunt in viață, le datorim uneĭ epoce cu mult anterioare celeĭ actuale.” (Fragment din articolul „Partidul constitutional”)
„Atâtea programe aŭ apărut in țară la noĭ de patru-spre-zece anĭ in coace, emanate ba de la guverne provizoriĭ, ba de la partizĭ, ba de la parsonalitățĭ politice izolate și atâtea decepțiunĭ amare aŭ urmat tuturora, in cât orĭ-ce om cu bun simț trebuie să invingă un sentiment de sfială când incearcă a recuceri pentru cuvîntul «program» ințelesul luĭ adevĕrat de serie de principiĭ mărturisite, impărtășite sincer de miĭ de cetățenĭ, realizabile…
Căcĭ cine zice „progres” nu’l poate admite de cât cu legile luĭ naturale, cu continuitatea luĭ treptată. A înbătrîni in mod artificial pe un copil, a resădi plante fără rădăcină pentru a avea grădina gata in douĕ ceasurĭ, nu e progres ci devastare. … adevĕratul progres nu se poate opera de cât conservând pe de o parte, adăogând pe de alta: o vie legătură intre present și viitor, nu insă o serie de săriturĭ fără orânduială. Deci progresul adevĕrat fiind o legătură naturală intre trecut și viitor, se inspiră din tradițiunile trecutuluĭ, inlătură insă inovațiunile improvizate și aventurile hazardoase.
…
Golul nostru intelectual, setos de civilizație, a primit fără control, fără căntărire ideĭ și bune și rele, și potrivite și nepotrivite, ba națiunea intreagă, cu prea puține escepțiĭ, nu vedea că nici o dată o vorbă nu poate inlocui o realitate, că nicĭ o-dată fraza cultureĭ nu e echivalentă cu munca reală a inteligențiĭ și maĭ ales cu intărirea proprieĭ judecățĭ, care e cultura adevĕrată, că nicĭ o dată fraza libertățiĭ nu e echivalentă cu libertatea adevĕrată, care e facultatea de a dispune de sine ĕnsușĭ prin muncă și prin capitalizarea munceĭ. Nu o utopie, o mie de utopiĭ populaŭ capetele generațieĭ trecute, care-și inchipuia libertatea fără muncă, cultura fără invĕțătură, organizația modernă fără o desvoltare economică analogică. O serie de fraze ieftene, copiate de gazete streine, din scriitorĭ de a doua mână, din discursurile unor politicĭtrăiți și crescuți in alte țĕrĭ, a inlocuit și inlocuește âncă in mare parte silința de-a invĕța singurĭ; raționamente strĕine, rĕsărite din alte stărĭ de lucrurĭ inlocuiesc exercițiul proprieĭ judecățĭ.” (Fragment din articolul „Despre program”, articol publicat la 17 febr. 1880)
„S’ar putea proba, asemenea cu acte autentice, că nicĭ când ROSII (subl.n) n’aŭ venit la putere prin propriele lor forțe, ci tot-de-auna sub o firmă străină. Odată era Krețulescu, altă dată M. Epureanu, tot-de-auna insă eĭ s’aŭ introdussub auspiciile și protecția unuĭ om de Stat strĕin de partidul lor, pentru a’l inlătura maĭ pe urmă, a disolva adunările cărora își datoraŭ venirea la putere și a alege, cu toate mijloacele nelegitime, altele, din partea cărora să fie sigurĭ, stăpâni absoluțĭ, necontrolațĭ de nimenea.” (Fragment din articolul „Partidul Roșu”)
„Patriotismul… nu este iubirea țĕreneĭ, ci iubirea trecutuluĭ. Fără cultul trecutuluĭ nu esistă iubire de țară.” (Fragment din articolul „Reacțiunea”)
„Nițăcă franțuzească invĕțată de la vr’un coiffeur saŭ de la vr’o guvernantă, rătăcită prin Bucureștĭ, cetirea de romanurĭ rele și de scrierĭ beletristice asupra Statului, iată cultura oamenilor ce pretind a voi să discute cu noĭ probleme serioase de Stat și de la carĭ am putea jura, că n’am auzit nicĭ când un contra-argument serios la vr’una din intîmplările noastre.” (Fragment din articolul „Cultura roșilor”)
„Acum insă când preocuparea cea mare a Românilor s’a terminat, din fericire, prin intrarea Românieĭ in concertul european, este timpul să ne ocupăm maĭ serios de cestiunile cele grave ce ridică organizarea noastrp din năuntru.” (Fragment din articolul „Program de reforme”)
PS. “Partidul Rosu”, in articolele lui Eminescu nu este PSD (cum ar putea crede unii) ci Partidul National Liberal iar formula “rosii” ii viza pe membrii PNL. Există o veche traditie la romani in schimbarea culorilor, a zonelor politice, a aliantelor si chiar a partidelor. Consecventa este asociată, mai curând, cu lumea animalelor.
Da click aici ca sa vezi totul!
Astăzi aniversăm ziua de nastere a lui Mihai Eminescu dar si Ziua Culturii nationale. M-am găndit ca, profitând de această ocazie, să ni-l reamintim nu doar pe POETUL DE GENIU, Mihai Eminescu, ci si pe EDITORIALISTUL EXCEPTIONAL, Mihai Eminescu. In acest scop, am selectat câteva fragmente din articolele scrise de Eminescu și apărute în „Timpul”, în perioada 1880-1881:
„Civilizația adevĕrată a unuĭ popor consistă, nu in adoptarea cu deridicata de legĭ, forme, instituțiĭ, etichete, haine streine. Ea consistă in desvoltarea naturală, organică a propriilor puterĭ, a propriilor facultățĭ ale sale. Nu există o civilizație umană generală, accesibilă tuturor oamenilor in acelașĭ grad și in acelașĭ chip, și fie care popor îșĭ are civilizația sa proprie, de și in ea intră o mulțime de elemente, comune și altor popoare.
Există decĭ o civilizație franceză, una engleză, una germană, una italiană. Nu există insă o civilizație română, și dacă sunt inceputuri, ele sunt cu totul individuale și n’aŭ aface nimic cu desvoltarea generală a lucrurilor.” (Fragment din articolul „Semi-barbaria”)
„De când datează esportul nostru de grâne, de atunci importul de fraze. S’ar putea zice că România a preschimbat păturile adâncĭ și bine-cuvîntate de Dumnezeu ale țărîneĭ sale pe vorbe deșerte, pe teoriĭ de gazetă, pe subțirĭ apucăturĭ advocățeștĭ s.a.m.d., căcĭ spiritele cele bune, ce maĭ sunt in viață, le datorim uneĭ epoce cu mult anterioare celeĭ actuale.” (Fragment din articolul „Partidul constitutional”)
„Atâtea programe aŭ apărut in țară la noĭ de patru-spre-zece anĭ in coace, emanate ba de la guverne provizoriĭ, ba de la partizĭ, ba de la parsonalitățĭ politice izolate și atâtea decepțiunĭ amare aŭ urmat tuturora, in cât orĭ-ce om cu bun simț trebuie să invingă un sentiment de sfială când incearcă a recuceri pentru cuvîntul «program» ințelesul luĭ adevĕrat de serie de principiĭ mărturisite, impărtășite sincer de miĭ de cetățenĭ, realizabile…
Căcĭ cine zice „progres” nu’l poate admite de cât cu legile luĭ naturale, cu continuitatea luĭ treptată. A înbătrîni in mod artificial pe un copil, a resădi plante fără rădăcină pentru a avea grădina gata in douĕ ceasurĭ, nu e progres ci devastare. … adevĕratul progres nu se poate opera de cât conservând pe de o parte, adăogând pe de alta: o vie legătură intre present și viitor, nu insă o serie de săriturĭ fără orânduială. Deci progresul adevĕrat fiind o legătură naturală intre trecut și viitor, se inspiră din tradițiunile trecutuluĭ, inlătură insă inovațiunile improvizate și aventurile hazardoase.
…
Golul nostru intelectual, setos de civilizație, a primit fără control, fără căntărire ideĭ și bune și rele, și potrivite și nepotrivite, ba națiunea intreagă, cu prea puține escepțiĭ, nu vedea că nici o dată o vorbă nu poate inlocui o realitate, că nicĭ o-dată fraza cultureĭ nu e echivalentă cu munca reală a inteligențiĭ și maĭ ales cu intărirea proprieĭ judecățĭ, care e cultura adevĕrată, că nicĭ o dată fraza libertățiĭ nu e echivalentă cu libertatea adevĕrată, care e facultatea de a dispune de sine ĕnsușĭ prin muncă și prin capitalizarea munceĭ. Nu o utopie, o mie de utopiĭ populaŭ capetele generațieĭ trecute, care-și inchipuia libertatea fără muncă, cultura fără invĕțătură, organizația modernă fără o desvoltare economică analogică. O serie de fraze ieftene, copiate de gazete streine, din scriitorĭ de a doua mână, din discursurile unor politicĭtrăiți și crescuți in alte țĕrĭ, a inlocuit și inlocuește âncă in mare parte silința de-a invĕța singurĭ; raționamente strĕine, rĕsărite din alte stărĭ de lucrurĭ inlocuiesc exercițiul proprieĭ judecățĭ.” (Fragment din articolul „Despre program”, articol publicat la 17 febr. 1880)
„S’ar putea proba, asemenea cu acte autentice, că nicĭ când ROSII (subl.n) n’aŭ venit la putere prin propriele lor forțe, ci tot-de-auna sub o firmă străină. Odată era Krețulescu, altă dată M. Epureanu, tot-de-auna insă eĭ s’aŭ introdussub auspiciile și protecția unuĭ om de Stat strĕin de partidul lor, pentru a’l inlătura maĭ pe urmă, a disolva adunările cărora își datoraŭ venirea la putere și a alege, cu toate mijloacele nelegitime, altele, din partea cărora să fie sigurĭ, stăpâni absoluțĭ, necontrolațĭ de nimenea.” (Fragment din articolul „Partidul Roșu”)
„Patriotismul… nu este iubirea țĕreneĭ, ci iubirea trecutuluĭ. Fără cultul trecutuluĭ nu esistă iubire de țară.” (Fragment din articolul „Reacțiunea”)
„Nițăcă franțuzească invĕțată de la vr’un coiffeur saŭ de la vr’o guvernantă, rătăcită prin Bucureștĭ, cetirea de romanurĭ rele și de scrierĭ beletristice asupra Statului, iată cultura oamenilor ce pretind a voi să discute cu noĭ probleme serioase de Stat și de la carĭ am putea jura, că n’am auzit nicĭ când un contra-argument serios la vr’una din intîmplările noastre.” (Fragment din articolul „Cultura roșilor”)
„Acum insă când preocuparea cea mare a Românilor s’a terminat, din fericire, prin intrarea Românieĭ in concertul european, este timpul să ne ocupăm maĭ serios de cestiunile cele grave ce ridică organizarea noastrp din năuntru.” (Fragment din articolul „Program de reforme”)
PS. “Partidul Rosu”, in articolele lui Eminescu nu este PSD (cum ar putea crede unii) ci Partidul National Liberal iar formula “rosii” ii viza pe membrii PNL. Există o veche traditie la romani in schimbarea culorilor, a zonelor politice, a aliantelor si chiar a partidelor. Consecventa este asociată, mai curând, cu lumea animalelor.
2 comentarii:
Nu am avut norocul sa am acces la articolele lui Eminescu, in vremea lui Ceausescu, atunci cand s-au publicat in volum, a intervenit si volumul a disparut practic, desi nu teoretic. A trebuit sa ma multumesc cu citirea cate unui articol, cand a mai fost publicat cate unul. Eminescu a fost unul dintre marii conservatori ai timpului sau. Si nu doar unul mare, ci si pasional. Persoana si personalitatea sa au fost proletarizate pentru a trece cu bine prin regimul comunist, iar accentul in opera a fost pus pe poezie; in realitate, publicistica sa este la fel de importanta ca si poezia, daca nu chiar mai importanta. Ca pozitie, el a fost seful unui cotidian national, al cotidianului unui partid de guvernamant: era asadar, cum am spune astazi, in top 25 ai conservatorilor. Ca influenta, el a fost unul dintre cei mai importanti ideologi ai conservatorilor romani.
A fost o perioada in care national – liberalii romani erau porecliti “rosii”; si pentru ca ei erau stanga politica romaneasca a perioadei; porecla nu era prea meritata.
Insa mult mai bine decat mine scrie, despre ziaristica lui Eminescu, Nae Ionescu. Iata articolul sau din Cuvantul, 19 iunie 1929:
ÎNTRE FILOSOFIE ŞI ZIARISTICĂ.
Există un domeniu al vieţii noastre spirituale în care Eminescu este cu deosebire viu si actual: ziaristica. În aşa măsură, încât aproape toată generaţia tinerilor gazetari români stă sub egida lui.
Dar dacă trăiesc din moştenirea lui spirituală, gazetarii aceştia au şi un merit: au descoperit, în parte cel puţin, şi în orice caz au popularizat, pe cugetătorul Eminescu. Şi asta nu e puţin.
Nu e puţin pentru că prin contribuţia gazetarilor cultura românească a fost cruţată de eroare; şi anume de eroarea de a căuta valoarea de gânditor a poetului în versurile sale şi în încercările sale de filosofie sistematică. Adică tocmai acolo unde nu se poate găsi nimic.
Este o trăsătură proprie inculturii, de a se speria admirativ de filosofia de şcoală şi de „jargonul” filosofic. Aşa ne-am speriat şi noi- generaţia dinaintea noastră- de faptul că Eminescu a studiat filosofia şi a scris „o nuvelă filosofică”- Sărmanul Dionis- o satiră filosofică- Scrisoarea I – şi a încercat să traducă Critica raţiunii pure. De fapt, însă, stadiul evoluţiei lui spirituale nu se angrenează convenabil în lumea abstracţiei pure şi sistematice. De aceea încercările lui filosofice amintite mai sus sunt lipsite şi de consistenţă şi nu au nici un fel de contact cu românismul. Totul are la el, în această privinţă, un iz de şcoală şi încă de şcoală nedisciplinată şi prost făcută.
Sărmanul Dionis şi Scrisoarea I sunt- pentru un analist ceva mai pătrunzător- o jalnică adunare neconsolată şi neorganizată de reminiscenţe criticiste, hegeliene şi… budiste; în care se pun cap la cap- fără a se suda(aş vrea de altfel să văd cum?)- tot felul de principii disparate.
Faptul că o structură spirituală aşa de profund românească, cum a fost aceea a lui Eminescu, s-a putut lăsa furată pe drumuri aşa de străine esenţei noastre, ca cele amintite mai sus, e pentru mine o dovadă că cu această activitate, a filosofiei sistematice, poetul nostru nu a avut decât foarte slabe afinităţi elective şi un contact numai periferic
Unde însă gândirea lui apare întreagă, vie, plină de sevă, e în gazetărie. Acolo totul se încheagă într-un tot organic şi specific românesc. Nu mai avem de-a face cu concepte şi cu abstracţii livreşti, cu reminiscenţe de prin caiete de cursuri rău controlate; ci cu realităţi puternic simţite şi gândite unitar. Nici o legătură, de nici un fel, între minunatele lui articole de gazetă, pulsând de gândire vie, originală, crescând din realitatea sufletească a rasei noastre, şi searbăda însăilare de jargon a lucrărilor lui “filosofice”.
O să întrebaţi ce filosofie se poate face într-un articol de gazetă? Multă. Eminescu a făcut în orice caz mai multă decât toţi profesorii noştri de filosofie de pe vremea lui. Ciudat este doar faptul că între atâtea instituţii sociologice de la noi, nu s-a găsit nici una care să provoace un studiu sintetic al acestei opere. Mă întreb însă când a avut universitatea noastră contact cu viaţa reală, pentru ca să se gândească şi la această problemă.
Trimiteți un comentariu