În 1989, românii erau de o naivitate brutală în privința Occidentului

Corina Tulbure, Barcelona

Ignacio Vidal Folch, scriitor și ziarist, a fost corespondentul ziarului El País în România în 1989. A scris La libertad, despre ultimele zile în dictatură. Revine cu un roman despre tranziția din România, Pronto seremos felices, În curând vom fi fericiți.

De ce ai scris despre tranziția din România la 25 de ani de când ai fost prima dată aici?

De mulți ani mă gândeam la o carte de acest gen despre România pentru publicul spaniol. Și de mulți ani tot merg în România, pentru mine este un loc apropiat la nivel emoțional. Au trecut 25 de ani de la căderea Zidului Berlinului. Eu am fost în București în 1989, în toată luna decembrie și ianuarie. Eram corespondent al cotidianului spaniol El Pais. Ulterior, am avut norocul să asist de la distanță la schimbările care s-au produs după 1989. Mă simt cumva apropiat de România. În plus, cum am trăit trauma conflictului din decembrie 1989, mă simțeam cumva apropiat de români și de ce trăiați voi în continuare, aveam o obsesie cu România, voiam să văd ce se întâmplă. În anii '90, în România eram mulți ziariști spanioli și mai toți ne spuneam: trebuie să explicăm celor din Vest ce se întâmplă aici. Eu am scris atunci La libertad, despre ultimele zile ale dictaturii, și acum tocmai s-a publicat, Pronto seremos felices, un roman despre tranziția din diferite țări din Europa de Est, a treia parte a cărții fiind despre personaje ale tranziției în România.

Cum vedeai ce se întâmpla în 1989, tu veneai cu alți ochi, veneai cu alte experiențe?

În 1989, românii erau de o naivitate brutală în privința Occidentului. Exista însă și o pătură a societății absolut cinică ce s-a dedicat imediat ocupării noilor funcții, a puterii. Pe de altă parte, naivitatea socială era absolută. Când mergeam prin București cu o mașină cu un anunț care punea Press, lumea din jur aplauda. Era o demonstrație de inocență din partea oamenilor. Îmi amintea de o scenă dintr-un film al lui John Huston despre Freud: când Freud ajunge cu vaporul în Anglia, scăpând de teroarea nazistă, lumea din port îl aplaudă, moment în care Freud se gândește: dacă ar ști ce le aduc, nu ar mai aplauda. Freud știa că aducea o cunoaștere a psihicului uman care era cumva distrugătoare. Cădeau mituri anterioare legate de funcționarea minții. La asta mă gândeam eu când intram în România: voi aplaudați, dar vă aducem societatea de consum și toate problemele din Occident, ei știu de ce aplaudă, le spuneam colegilor mei.

În anii care au urmat, cum ai văzut tranziția din România?

Vestea proastă e că în această tranziție România nu este un caz special. Aceleași situații le vezi în Bulgaria, în Serbia. V-ați întâlnit cu ceea ce voi numeați democrație, iar noi numeam capitalism. V-ați întâlnit cu o zonă de libertate, dar și cu o piață, care nu e doar un loc de dialog între cel care cumpără și cel care vinde. România a renunțat imediat la naivitate și a intrat în logica capitalistă, s-a incorporat la ceea ce numim piață, la ideea materialistă a societății, s-a dedicat acestei idei imediat.

Ce viitor există pentru tranziția românească?

România ar trebui să înceapă să producă pe cont propriu, totul, de la discurs politic la economie. Dar nu vreau să dau expectative negative pentru țările care sunt în sudul zonei de producție. Țările din sud suntem țări catastrofice, nu prea sunt știri bune din zona asta.

Criza poate avea și un efect pozitiv pentru România, cade mitul Europei bunăstării, afară nu e așa cum își imaginau românii?

Sigur că în ultimii ani asistăm la apariția unui nou agent politic care este rezultatul decepției, frustrării, se naște ceva acum pe teren politic. Acest ceva este o reacție la toată decadența regimurilor occidentale. Și nu e doar decepția, dar sunt și noi oportunități pentru denunț, protest, oportunități aduse de noile tehnologii. Pe de o parte trăim dispariția societății așa cum o știam și, pe de altă parte, apare un element de reacție brutală, neașteptată pentru puterile actuale. Acum, oricine cu un email poate distruge un Guvern, cum s-a demonstrat cu Assange etc. De aceea acum apar cazurile de corupție, de exemplu, în Spania, cazuri care ajung în tribunale, îmi imaginez că dinamica asta există și în România. Cu un e-mail faci o criză de stat. Prin urmare, parametrul de onestitate publică a fost potențat prin noile tehnologii care deja schimbă politica.

Petru, personajul din noul tău roman, este un îmbogățit al tranziției, un fel de mogul. I-ai cunoscut în România?

Mi-ar plăcea foarte mult să-i cunosc, să stau de vorbă cu ei și să se lipească ceva din bunăstarea lor de mine, dar mi s-a spus că nu risipesc niciun euro, că sunt destul de avari. Bogatul occidental nu simte necesitatea de a demonstra că este bogat, mai mult decât atât, simte oroare când arată că este bogat. Mogulul român simte nevoia să demonstreze constant că este bogat. E ca și cum ai avea un complex. Într-o societate mai săracă, bogăția e simbol al puterii, marcarea unui statut, aici sunt eu, e reflexul unei violențe sociale, violența inegalității.

Spuneai recent, referitor la țările din Europa de Est, că represiunea din aceste țări și existența Zidului Berlinului a menținut statul bunăstării în Occident în ultimii treizeci de ani.

Europa are mereu un fel de conștiință pozitivă despre sine însăși, ca și cum ar fi un continent model de cultură, umanitate etc, ca și cum ar fi un model pentru ceilalți. America Latină este un haos, un dezastru, Asia nu conteaza prea mult. Există o idee europeană referitoare la bunăstarea europeană ca și cum Europa ar fi un continent inocent, când, de fapt, toată bunăstarea europeană s-a organizat pe baza exploatării coloniilor. Exemplul maxim este Belgia. Cu ce scoteau din Congo se construia Belgia. Însă există ideea asta că suntem foarte buni, suntem un model, idee care mi se pare ofensivă, dacă nu chiar jignitoare.

Starea economică proastă din Europa de Est și lipsa comunicării cu ce se petrecea acolo era o garanție de bunăstare pentru Occident. Există un capitalism funcțional, fără suflet, care oferă totul pieței și unul care se preocupă de a evita conflicte sociale, are grijă ca dificultățile unei pături sociale să nu explodeze. Și acest capitalism era atent la vecinul său din acel moment. Și acest vecin era comunismul. Dictaturile din Europa de Est erau ca o închisoare, nu se prea știa ce se întâmplă acolo, dar în același timp, acest comunism care se presupunea că există în Est, bazat pe egalitate, servea drept amenințare pentru capitalismul occidental, amenințare care a dispărut acum. Această alternativă din Est era credibilă, mobiliza straturi sociale în Occident. Odată ce a dispărut această alternativă, capitalul face acum ce vrea. De asta spuneam că statul bunăstării din Vest era garantat de Estul Europei.