<!--[if gte mso 9]>
Adrian Năstase, Opere Alese
de Cornel Nistorescu
Încurajat probabil de mareea de suspine şi de susţinerile
patetice ale prietenilor şi adepţilor, toate reunite într-un soi de
cor pro-Năstase, fostul premier al României a schimbat macazul. Nu mai
este omul copleşit de o condamnare, nu mai joacă rolul tragic al
politicianului care refuză să înfrunte umilinţa
detenţiei. Adrian Năstase nu mai găseşte nici un subiect
de meditaţie în toate cele care s-au petrecut în timpul guvernării
sale, nu pare nici ciupit de remuşcări
şi nici nu se simte împovărat de vreo legătură cu
corupţia ce domină România de astăzi. Încurajat, cum spuneam,
de un anume val de simpatie, e drept, prim-planul acelor zile a fost ocupat
de familie şi susţinători, Adrian Năstase a schimbat
macazul. Demersul său pare departe de incidentul care putea să-i
fie fatal. Textele sale din ultima vreme ne atrag atenţia asupra unei
schimbări majore de atitudine. Cel care părea să fie unul
dintre politicienii de anvergură ai României şi mai apoi simbolul corupţiei
din anii tranziţiei acum pare animat de cu totul altceva decât de
rememorări. Ba dacă ne-am îngădui să citim printre
rânduri, mai ales după spectacolul de solidaritate din acele zile,
Adrian Năstase pare un om deja eliberat de povara greşelilor şi
hotărât să se întoarcă pe scena politică în postura de
prim solist. Mă bucură redobândirea unui anume moral şi
mă stinghereşte în acelaşi timp dezinvoltura noului său demers critic. N-am scris nimic despre momentele sale
dramatice din zilele arestării. Judecata a fost extrem de simplă.
Nu poţi să critici un om plimbat cu salvarea între spital şi
penitenciar. Este dovada unui maxim cinism. Dar acum şi noi, şi el
suntem într-o cu totul altă etapă. Compasiunea şi revolta nu
ne mai pot împăienjeni judecata.
În penitenciarul în care se află, fostul premier al României a
devenit un soi de analist politic, de moralist al perioadei şi chiar de
acuzator al regimului Băsescu. Ieri nefericit până la întâlnirea cu
neantul, azi acuzator necruţător! Măi să fie! Mai să
nu credem ochilor! E drept că înfrângerea din 2004 l-a transformat pe
Năstase într-un duşman de moarte al lui Traian Băsescu. În
plus, toate cele petrecute după 2004 în România îndreptăţesc
pe oricine să purceadă la o critică severă a regimului
zănatic al actualului preşedinte. Dar delirul politic al lui
Băsescu este una, iar noua partitură critică şi cu iz
politic a lui Adrian Năstase, cu totul altceva. Articolele sale de
politician aflat în detenţie nu ţin cont de nimic din ce s-a întâmplat din 2000 până în 2004. Noua
faţă a lui Adrian Năstase este una de revoltat, de
nedreptăţit profund, de opozant şi de moralist, de critic al
puterii, din care, cândva, a şi făcut
parte. Ce-i reproşam cu toţii lui Adrian Năstase întoarce el
cu seninătate şi dezinvoltură la adresa lui Traian
Băsescu. Culmea, are dreptate în tot ce spune. Atâta doar că
uită de ce a fost acuzat, uită disputele guvernării sale
şi se poartă de parcă ar fi floarea din glastra Palatului
Victoria. De când a depăşit starea de convalescenţă,
Adrian Năstase a schimbat tonul şi ”opera”
sa cunoaşte o nouă dimensiune. Nu mai este nici culegere de
documente (uneori mult prea multe în ”cărămizile”
tipărite cu generozitate şi pe ale căror coperţi erau
înşiruite titlurile sale didactice şi toate universităţile
la care era profesor şi pe la care nu prea ajungea), nu mai sunt nici
discursurile din epoca de vârf a guvernării sale în care trebuie să
descoperim mai degrabă lipsa de talent a speechwriter-ilor. Acum ne
aflăm în faţa articolelor scrise în detenţie şi a unei
cărţi editate probabil în libertate şi completate cu câteva
pagini din noul loc de meditaţie.
Noua postură a lui Adrian Năstase a potenţat efectele
scrisului său. Circulă cu mult mai mare viteză decât înainte.
Scrierile sale sunt citite de bloggeri, reluate şi citate de ziare
şi televiziuni, comentate în dezbateri. Ba mai nou, Adrian Năstase
polemizează cu Elena Udrea. Superior, ironic, condescendent. Şi-a
şi găsit cu cine! Un om care a recurs la gestul ultim scrie o
postare intitulată ”Cât de disperată este
Elena Udrea”. Sună nepotrivit, dacă nu comic! Adrian Năstase
când a recurs la gestul disperat cum era? Râde ciob
de oală spartă! Sigur, Adrian Năstase este de alt calibru
intelectual, cultural şi politic faţă de Elena Udrea. Dar cam
de aceeaşi factură. Nu prea văd de ce s-ar socoti superior
acestei Coane Joiţica în materie de limbaj. Că madam nu este chiar
aşa de îngrijită stilistic şi gramatical, se poate. Dar ca
legătură cu lucrurile îndoielnice, chiar nu văd nici o
diferenţă. Ba cel puţin pentru o vreme, Elena Udrea se poate
lăuda că ea nu are nici atâtea procese şi nici o condamnare
definitivă. Başca, Cucoana se poate îmbăţoşa cu mâna
în şold, reproşându-i fostului premier că ea nu are pistol
şi nici nu ştie să tragă cu el.
Aş vrea să adaug câteva precizări. Madam este expresia
cea mai vulgară a politicii româneşti, tupeul maxim de
mahalagioaică pornită împotriva evidenţei şi logicii. Am
convingerea că ea reprezintă inconştienţa omului nepriceput
intrat în politică din ambiţie, avariţie şi fudulie. Prestaţia ei a generat pagube uriaşe
pentru toată lumea (minus bugetul familiei şi Traian Băsescu).
Cu toate acestea, polemica dusă de Adrian Năstase de după
gratii nu-l ridică deasupra caraghiosului personaj. Este chiar
viceversa. Ea se umflă în pene pentru că se
bălăcăreşte cu Adrian Năstase. L-a
făcut şi l-a pictat iar el îi răspunde. Asta ne şi
obligă să ne întrebăm, care este diferenţa între vânzarea
ALRO şi afacerea ALRO (cu energie)? Între sălile de sport ale lui
Adrian Năstase şi pârtiile şi bazinele cucoanei
paraşutate la Dezvoltare şi Turism? Doar parcurile din câmp
arată ca o prostie în plus la gleznele căţărate pe
tocurile de 12 centimetri ale Cucoanei! Adrian Năstase are dreptate când scrie că Elena Udrea n-a fost decât
o personalitate de periferie. Dar descinsul din
Tărtăşeşti, ajuns la Jilava sau la Rahova, se poate
iţi fără să se întrebe care sunt ascendenţele sale?
Fostul premier Adrian Năstase acuză în textul mai sus
amintit limbajul folosit de biata ministresă. Mai precis, "lipsa de
eleganţă" în utilizarea formulei
"puşcăriaşul Adrian Năstase". În finalul
mesajului, Adrian Năstase afirmă "pe mine şi pe cei din
familia mea sau pe prietenii mei, această formulă nu ne
afectează – pentru că ştim adevărul despre această
condamnare".
Sigur, în ţara noastră, unde oricine poate zice orice,
merge. Dar de la Rahova, care se află oricum dincolo de periferie, nu
ştiu zău dacă se face! Scrie Năstase că Udrea a
fugit din Bucureşti! Corect! Dar este reproşul unui om care a
renunţat la toate şi a încercat să
scape de o pedeapsă definitivă. Din acest punct de vedere, fuga
Elenei Udrea, aşa ruşinoasă cum este, poate fi socotită
ceva mai sănătoasă decât o tentativă de suicid.
Părerea mea este că semnele de simpatie şi
solidaritate din zilele internării în Spitalul de Urgenţă
Floreasca l-au făcut pe Adrian Năstase să se creadă un
erou care poate porni recucerirea României chiar şi din Penitenciarul
Rahova. Nici nu exclud în întregime o asemenea probabilitate, mai ales că
românii au o memorie destul de scurtă. Dar deocamdată este devreme.
Asta chiar dacă nu s-a găsit cineva care să i-o spună pe
şleau!
|
Motivarea
sentinţei – Câteva adevăruri simple şi câteva
întrebări naive
de Adrian Nastase
Sentinţa în dosarul afişelor electorale a fost dată la
20 iunie, după numai 5 săptămâni de la începerea recursului.
Ţinând seama de faptul că, în motivare, se precizează că
instanţa nu putea consulta dosarul decât sâmbătă şi
duminică, consideraţi că era posibil ca fiecare
judecătoare să fi citit cele 33.000 de pagini (peste 100 de volume)
ale dosarului în cele 4-5 week-enduri? Sau s-a dat mai întâi minuta de
condamnare?
În general un proces trece pe la trei instanţe diferite –
tribunal, curte de apel, Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie –
judecătorii de la cele trei instanţe fiind complet separaţi,
judecând în clădiri separate.
În cazul meu, după ce ministrul Predoiu şi prietenii
săi au realizat „mica reformă în justiţie” (în principal
pentru mine), judecătorii de la fond şi din recurs suntcolegi de
birou în aceeaşi secţie (secţia penală a ICCJ) sau chiar în relaţii naş-fin.
Înainte de „mica reformă”, judecătorii recursului (9 nu
doar 5) proveneau de la toate secţiile ICCJ. Era mai rău?
Actuala motivare pare, mai curând, o motivare a motivării
sentinţei date de 2 colegi judecători de la fond (Ionuţ Matei
şi Ioana Bogdan).
Aşa se explică şi faptul că, în noua motivare,
sunt preluate pasaje întregi cu aprecieri subiective ale judecătorilor
fondului, fără să se menţioneze acest lucru. Cum se
numeşte acest procedeu în viaţa civilă?
Întrebarea pare stupidă, nu naivă. Totuşi, ideea de
bază a rechizitoriului şi a motivării sentinţei este
aceea că mi-am exercitat „influenţa şi autoritatea de
preşedinte al PSD” asupra celorlalţi inculpaţi, în
condiţiile în care niciunul din cei 5 nu este şi nu a fost
membru al PSD.
Inspectoratul de Stat pentru Calitate în Construcţii –
instituţie de stat (nu departid) joacă un
rol important în construcţia rechizitoriului DNA şi al
motivării sentinţei. Dacă era vorba, să spunem, de
influenţat ISC, cine putea să „influenţeze” ISC şi pe
conducătorii săi, preşedintele PSD sau primul ministru?
Veţi răspunde, în mod inteligent, că premierul, desigur. Da,
dar atunci ar fi fost nevoie de avizul Parlamentului. Judecătorii nu au
observat acest lucru. Obiectivul era important. Trebuia dat, rapid, un
exemplu…
Din motivare ar reieşi că diverşi cetăţeni
au dat bani la Eurografica pentru a se realiza afişe, pixuri pentru
mine. În realitate, ei au plătit o taxă pentru a participa la o
serie de evenimente – „Trofeul Calităţii” – unde şi-au
prezentat lucrările, au luat premii, au primit produse de promovare, au
participat la mese colegiale şi la spectacole festive. Ce a rămas din taxe a fost profitul organizatorilor.
Expertiza independentă comandată de judecători,
stabilea prejudiciu zeropentru ISC, contrazicând raportul de
constatare fabricat de DNA. De aceea, expertiza a fost înlăturată!
Chiar dacă fapta incriminată era considerată o faptă de
pericol, ar fi fost jenant să se accepte că ISC nu a avut prejudiciu. De aici şi circul DNA cu
Grăjdan, care, încă din 2009, afirmase că ISC a avut doar beneficiile rezultând din organizarea
evenimentului şi că nu a suferit niciun prejudiciu.
Între altele, am cerut audierea unui
număr de martori. S-a considerat că cei 5 martori acceptaţi
pentru mine şi câte o jumătate de martor pentru ceilalţi
inculpaţi erau de ajuns şi că, în felul ăsta se
asigură un raport echitabil cu cei 972 de martori ai acuzării!
Instanţa de recurs a explicat în
motivare că principiul egalităţii armelor nu are menirea de a
garanta o egalitate matematică între părţi, în sensul că
pentru fiecare martor propus de procuror şi admis de către
instanţă să se admită şi unul în apărare.
Corect, raportul de 1:1, în toate cazurile, ar fi, probabil, greu de
asigurat. Dar 200:1 (972 de martori ai DNA faţă de 5 ai mei) nu vi
se pare uşor exagerat?
Ştiţi deja că doamna Ioana Bogdan – care a făcut parte din completul de la fond – nu are un
decret prezidenţial de numire ca judecător.
În esenţă, judecătorii recursului au considerat
că nu are importanţă, deoarece „stabilitatea” procurorilor
este echivalentă cu „inamovibilitatea” judecătorilor. Dincolo de
implicaţiile pentru acest proces, mie, ca jurist, mi-e greu să
accept o astfel de teză.
Nu ştiu ce părere au ceilalţi judecători.
În motivare se dezvoltă o teorie care este corectă în cazul
răzbunărilor politice – faptele adversarilor politici nu se
prescriu. Sunt invocate tot felul de construcţii juridice pentru a se
demonstra că aşa zisele fapte, de acum 8 ani, nu
intră sub imperiul prescripţiei speciale. Era de
aşteptat.
Am aflat din rechizitoriu şi din motivări (fond şi
recurs) că eram candidatul de facto al PSD la
prezidenţiale, încă din ianuarie-februarie 2004. Nu ştiam. Eu
credeam că în acea perioadă (ianuarie-februarie) ne ocupam, la
partid, de alegerile locale (s-a văzut că rezultatul lor nu a fost
spectaculor, s-au schimbat apoi structurile de conducere ale partidului, au
avut loc tensiuni etc.).
Prima dată când am anunţat intenţa de a candida a fost
la Washington, în iulie 2004 în Biroul Oval, la un briefing cu presa, în urma
întâlnirii cu preşedintele Bush. Hotărârea venea după o serie
de sondaje de opinie de după alegerile locale.
În aceste condiţii, puteam oare, în ianuarie-februarie 2004, (de
fapt, primele discuţii despre eveniment, la nivelul ISC, au avut loc în
toamna lui 2003) „să pregătesc” evenimentul Trofeul
Calităţii pentru alegerile prezidenţiale dinnoiembrie 2004, nefiind
candidat?
Judecătorii de la fond şi de recurs
au descoperit o nouă legitate politică: preşedinţii
partidelor sunt candidaţii partidelor lor la prezidenţiale. Am
încercat să explic faptul că nu există o astfel de regulă
– este suficient să analizăm istoria partidelor de la noi şi
din străinătate. A fost inutil.
„Prezumţia” asta a fost preluată şî în motivarea de la recurs.
După 2004, hărţuirea politică din partea lui
Traian Băsescu m-a vizat, în principal pe mine. Nu PSD-ul –
care era important ca eventual, viitor „tovarăş de drum” (s-a
întâmplat în 2009) sau pentru a masca, la unele instituţii – cu unii
membri ai PSD – un simulacru de „coabitare”.
De aceea, deşi alegerile prezidenţiale au avut loc în
acelaşi timp cu alegerile parlamentare (nu ca în
2008-2009, când s-au desfăşurat separat) pixurile, afişele,
şepcuţele, brichetele invocate au fost permanent prezentate în
legătură exclusivă cu alegerile prezidenţiale,
deşi, se ştie, în 2004, campaniapentru
prezidenţiale şi parlamentare s-a realizat de o echipă
comună a PSD (şi PUR), iar materialul de campanie a fost conceput,
realizat şi distribuit în devălmăşie şi
pentru prezidenţiale şi pentru parlamentare.
Eurografica era, se pare, tipografia cea mai mare unde partidele
îşi comandau afişele electorale. Nu era o „firmă de casă”
a PSD. De exemplu, şi Traian Băsescu şi-a
făcut afişe acolo în 2004. S-a spus lucrul ăsta, inclusiv la
recurs. Nu am găsit nicio menţiune în
textul motivării. De ce oare?
„La momentul la care inculpatul şi-a folosit influenţa sau
autoritatea (ianuarie-februarie)…” Nu există nici un fel de probe pentru
a stabili, în perioada celor două luni, întâlniri, comunicări,
dialoguri între mine şi ceilalţi inculpaţi. Nici o probă
în acest sens. Pare cumva că am acţionat ezoteric asupra lor,
orbindu-i cu autoritatea mea. Să fim serioşi…
Aţi aflat deja, ceilalţi 5 inculpaţi, deşi nu
erau membri de partid, erau în „sfera de influenţă” a
preşedintelui PSD. Teoria asta este susţinută prin diverse
omisiuni. Spre exemplu Irina Jianu – se spune în motivare – „a fost
numită ca inspector general de stat adjunct în cadrul ISC,
instituţie aflată în subordinea ministerului lucrărilor
publice din guvernul condus de inculpatul Năstase, în
calitate de prim ministru” (nu de preşedinte de partid!).
Desigur, se omite să se spună că numirea ei a
fost făcută de Miron Mitrea, pentru că cel propus,
iniţial, de el, se îmbătase cu o seară înainte – aspecte
clarificate în proces. Şi multe altele.
Pentru că nu există probe de vinovăţie (şi)
instanţa de recurs a considerat că anumite
evenimente (organizarea „Trofeului Calităţii”) dar şi anumite
prezumţii, coincidenţe, pot tine loc de probe.
„Deşi aparent, pentru existenţa infracţiunii la nivel
subiectv, ar fi necesară doar o intenţie directă
calificată (înfracţiunea fiind exclusiv comisivă
n.b.) …o asemenea faptă, din punctul de vedere al ICCJ – completul de 5
judecători – poate fi comisă, însă, şi
cu intenţie indirectă”.
Cazul meu fiind unul special, era nevoie deci şi de schimbarea
doctrinei în materie.
Pare ciudat, dar pedeapsa nu a fost stabilită pentru nişte
fapte probate, ci pentru a se da un exemplu. Din câte ştiu,
aceasta era şi filozofia în timpul inchiziţiei sau al
justiţiei staliniste.
Simplu. Dacă pedeapsa cu închisoarea era la minim – un an – nu
se mai putea da pedeapsa complementară de doi ani. Şi atunci,
pentru că am peste 60 de ani – după 4 luni, de la
sfârşitul lui octombrie, puteam să particip la campania
electorală şi să candidez în continuare.
De ce pedeapsa de doi ani închisoare cu executare şi
nu cu suspendare? Simplu, dacă pedeapsa era cu suspendare nu
se putea da o pedeapsă complementară şi, din nou, puteam
candida.
E destul de clar, nu?
Exemplu pentru alţii? Nu, categoric, o
operaţiune politică. Şi o concluzie tristă. Nu ştiu
cât se amestecă politica în justiţie dar nu îmi este clar că
nu există situaţii în care justiţia se amestecă în politică.
„Paradigma Năstase”.
La finalul motivării, puteţi citi o lecţie de
educaţie civică pe tema individualizării pedepselor,
adresată procurorilor DNA, în legătură cu recursul lor.
Este, mai curând, o justificare. Merită să o citiţi.
Să nu vă aşteptaţi să scriu 469 de pagini
(cât are motivarea). Dar să fiţi siguri că voi prezenta mai
multe lucruri la CEDO.
|
Aha, ca Nastase acum are (ne-)sansa sa ajunga un simbol in jurul caruia se poate aduna lumea si riposta celor de la telecomanda e mai mult decat firesc. Numai ca cei de la butoane, orbiti fiind de puterea lor si lipsa noastra de semnificatie, par a fi ignorat acest aspect. Nistorescu scrie ca si cum ar vrea sa ne fereasca de posibilitatea unui astfel de pol al nemultumirii populare in intruchiparea lui Nastase. O fi bine, o fi rau?
Dupa cum am scris aici candva in vara, politica nu se face in vid, nici macar in Romania, doar au trecut 22 de ani de cand s-a repornit masinaria. Asa ca gasesc un pic nerealist, daca nu cumva perfid, gestul de a-i face pe toti s-o astepte pe Alba ca Zapada ca sa indrepte lucrurile.
Nastase, la randul lui, o avea si el vina lui faţă de popor, insa nu pentru vreo asemenea vină a fost condamnat. Si hai s-o mai spunem odata foarte clar: La nivel romanesc, condamnarea sa nu foloseste decat in a-i speria pei cei care chiar ar vrea schimbarea!
Da click aici ca sa vezi totul! VREI SA-I INTALNESTI? cin s-aseamana s-aduna la facebook peromaneste
