Recent s-a stins din viata istoricul Eric Hobsbawm. De la blogul Gabrielei Cretu preiau discutia nascuta pe marginea acestui fapt.
La moartea lui Eric Hobsbawm
Am ezitat mult să scriu ceva despre dispariția, în noaptea de 1 octombrie, a istoricului britanic Eric Hobsbawm. Abia acum însă mi-a căzut în fața ochilor un articol publicat pe 10 octombrie de blogul contributors.ro, în care Vladimir Tismaneanu se referă la acest eveniment. Acest fapt m-a determinat să scriu, cu regretabilă întarziere, câte ceva despre acest mare om de știință și pierderea pe care o reprezintă moartea sa din multe puncte de vedere.
Eric Hobsbawm, provenit din bunici evrei polonezi, a fost unul dintre cei mai respectați intelectuali britanici, autor a peste 20 de carti, printre care celebrele trei volume despre “lungul secol XIX”, de la revoluția franceză la primul razboi mondial; la fel, cartea “Secolul extremelor” despre “scurtul secol XX” (1914-1991) aparută și în românește în 1994. Totodată, Hobsbawm avea și o altă pasiune - muzica de jazz - fiind recunoscut ca unul dintre criticii de renume mondial în acest domeniu, “the unanswerable sound”, cum a numit el jazzul. Ca adolescent, între 1930 și 1933 urmează școala la Berlin, unde deja se instalase regimul hitlerist. Respingerea nazismului l-a apropiat de ideile socialiste și a făcut ca timp de peste 50 de ani, pana in 1989, să fie membru al minusculului partid comunist britanic, lucru privit de mulți ca o originalitate de savant distrat. Opiniile sale politice nu au constituit însă o piedică pentru ca regina să-i acorde în 1998 medalia de “Companion of Honour”, suprema distincție de care se bucură doar 45 de personalități britanice.
În cartea sa “Marx si istoria”, care cuprinde zece conferințe ținute în anii 80-90, el demonstrează că, deși denaturarea marxismului de către stalinism și prăbușirea URSS au compromis speranța pe care o sădise revoluția rusă în mințile a milioane de oameni, marxismul rămâne totuși o sursă de inspirație de neinlocuit pentru intelegerea istoriei: “Nu este posibila nicio discuție serioasă despre istorie care să nu se refere la Marx sau, mai precis, care să nu pornească de la același punct de plecare ca el”. La varsta de 94 de ani el publica “Cum trebuie schimbată lumea”, o viguroasă apărare a valabilității marxismului după criza financiară din anii 2008-2010. Calitatea de marxist, atașată de fiecare dată numelui său, a fost o piedică - așa cum remarca istoricul american Tony Judt – ca Hobsbawm să fie recunoscut încă mai demult ca unul dintre marii istorici ai sec. 20. Poate la asta a contribuit și faptul că, adversar ferm al oricarei forme de naționalism, el s-a afirmat ca un antisionist visceral. La implinirea varstei de 95 de ani (in iunie 2012) s-a organizat în onoarea sa un dineu la care au luat cuvantul câțiva istorici de renume alături de care au intervenit președintele parlamentului italian, Giorgio Napolitano, și fostul președinte al Braziliei, Luiz Ignacio Lula da Silva.
Simpatiile politice ale lui Hobsbawm nu au influențat aprecierile laudative din articolele publicate în multe țări occidentale după moartea lui. Nu însă și la noi, unde acest deces a fost un prilej în plus pentru publicarea unui articol in care Vladimir Tismaneanu sa condamne “ereziile” savantului britanic. Bineînțeles că în articol nu lipsește amintirea cinei luată de el la Londra cu Hobsbawm și cu alte personalități, pentru ca cititorului să i se reamintească faptul că cel care își permite acum să se pronunțe critic stătea pe picior de egalitate cu istoricul dispărut. Căci, dupa Tismaneanu, bolșevismul apărat de Hobsbawm nu era decat “o formă de barbarie” ca și fascismul. Profesorul de la Cambridge se mai face vinovat că nu ar fi “identificat originile totalitarismului în proiectul iacobin de exaltare a Rațiunii ca substitut laic pentru tabla de valori propusă de religiile tradiționale” (!?) și că el a facut parte din “acel regiment al intelectualilor tiranofili” demascați cu indignare de o serie de ideologi ai dreptei conservatoare. Pentru Tismaneanu, Hobsbawm “s-a asociat in chip indelebil cu cauza comisarilor întunecați”, iar laudele ce i s-au adus acum celui decedat, îl fac să se întrebe, retoric, “dacă nu riscăm să ne pierdem criteriile decisive care ne fac să distingem între Bine și opusul său.” Criterii pe care probabil singur Tismaneanu le posedă și le propovăduiește în articolele pe care nu încetează să le facă publice în mass-media de dreapta.
Din articolul amintit ai putea crede că nu Tismăneanu, fiu al unui activist comunist devotat Internaționalei de la Moscova, este autorul lor. Disprețul suveran pe care i-l arată lui Hobsbawm pentru antifascismul său ca sursă a convingerilor comuniste, e greu de crezut că ar veni din partea unui evreu ce poate își datorează existența tocmai sacrificiului din razboi a milioane de soldați în lupta cu hitlerismul antisemit. Dar, s-ar putea riposta, oricine poate să aibă păreri opuse celor ale genitorilor săi. E adevarat, însa trebuie să o facă punând o surdină discursului și cu respectul opiniilor celor care au îndurat pe propria lor piele grozăviile secolului 20, adica a celor care privesc istoria din alt punct de vedere. Este locul deci de a spune și alte adevăruri decât cele ale cauzei pentru care militează Tismăneanu.
În cartea sa “Secolul extremelor” Hobsbawm scrie: “Distrugerea trecutului, sau mai degrabă, a mecanismelor sociale care leagă experiența contemporană de cea a generațiilor mai vechi este unul dintre cele mai caracteristice fenomene de la sfârșitul secolului 20. Cea mai mare parte a tinerilor de la acest sfârșit de secol trăiesc într-un prezent perpetuu, lipsit de orice relație cu trecutul istoric al epocii prezente”. Acest fapt, de pildă, face ca în limbajul cotidian să se folosească termenul comunism pentru a desemna peiorativ societățile din fosta URSS și din celelalte țări est-europene, ignorandu-se că nu a existat până acum nicio societate comunistă sau măcar socialistă, ci doar dictaturi ale partidelor comuniste care au organizat in chip necapitalist societatea, pretinzând că acesta ar fi primul pas spre societatea comunistă.
În articolul său, Tismăneanu amintește numele lui Francois Furet și M. Malia, care după dânsul exprimă opusul ideilor lui Hobsbawm. Într-adevar, în cărțile lor - “Trecutul unei iluzii” și “Tragedia sovietica” - cei doi istorici, francez si american, își prezintă convingerile ce formează și astăzi eșafodajul gândirii dreptei neoconservatoare :
· Comunismul este identificat cu fascismul, ambele fiind “totalitare”, cu pretenția că între cele doua regimuri a existat “o complicitate conflictuală”(!?)
· Mișcarea antifascistă nu ar fi fost decat un instrument de propagandă al regimului sovietic. Se ocolește însă răspunsul la întrebarea cheie: de ce mișcarea antifascistă nu s-a nascut sub influența democrației liberale, de vreme ce pericolul fascismului era cunoscut?!
· Gândirea lui Marx este considerată responsabilă pentru natura violentă a regimului sovietic;
· Societatea socialistă nu poate fi o alternativa la capitalism;
· Istoria este o succesiune de evenimente disparate sau accidentale, care nu exprimă o necesitate obiectivă. Ea nu este explicabila decât dacă i se recunoaște caracterul imprevizibil.
Se poate ușor vedea că din aceste principii își trage esența sistemul de gândire al lui Tismaneanu și al amicilor săi.
Hobsbawm, intelectual independent de orice dogmatism, și-a castigat respectul celor mai viguroși critici ai săi - ca de pildă Isaiah Berlin - dar nu și a doctrinarilor sovietici, căci nici o carte a sa nu a fost tiparită în URSS. Meritul lui Hobsbawm este ca a recunoscut în istoria sec. 20 nevoia presantă a unor ample schimbări sociale, care să satisfacă speranța într-o lume diferită de contra-utopia unei economii în care resursele sunt alocate în întregime doar prin intermediul pieței. După ravagiile crizei ce bantuie încă Europa, este greu să nu se subscrie la această profeție a sa : “S-ar putea ca dezbaterile care au pus față în față capitalismul și socialismul ca societăți diametral opuse, ce se exclud reciproc, sa fie considerate de generațiile viitoare ca o relicvă a razboaielor reci din sec. 20”.
N. Raducanu
46 mins
Hobsbawm a facut desigur si unele aprecieri gresite, pe care chiar el le-a recunoscut, desi indirect. Iata de pilda ce scrie el spre sfarsitul cartii “Secolul extremelor” : “Prabusirea URSS a atras in mod firesc atentia asupra esecului comunismului sovietic, cu alte cuvinte a incercarii de a cladi intreaga economie pe proprietatea universala a statului asupra mijloacelor de productie si pe planificarea centralizata atotcuprinzatoare, fara a recurge deloc la mecanismele de piata sau ale preturilor. Toate celelalte forme istorice de ideal socialist au pornit de la o economie bazata pe proprietatea sociala asupra tuturor mijloacelor de productie, asupra distributiei si schimburilor (desi nu neaparat o proprietate centralizata a statului) si de la eliminarea intreprinderii particulare si a alocarii de resurse prin intermediul unei piete concurentiale. Din acest motiv, acest esec al URSS a subminat si aspiratiile socialismului necomunist, marxist sau de alte tipuri, desi nici unul din aceste regimuri sau guverne nu a pretins ca doreste sa intemeieze economii socialiste(…) Oricum este clar ca daca Marx ar continua sa traiasca, nici una din versiunile marxiste formulate din 1890 incoace ca doctrine de actiune politica si aspiratii pentru pentru miscarile socialiste, nu ar mai ramane in picioare in forma lor originara.”
Cred deci ca nu noi romanii suntem mai bine pregatiti si avem mai multe informatii decat avea Hobsbawm in judecarea fara partinire a secolelor XIX si XX.
Dumneavoastra doriti sa adancesc o idee si anume : care a fost folosul opozitiei Romaniei fata de politica Moscovei intre anii 1965-1989, in CAER si in Pactul de la Varsovia, afara de stimularea nationalismului menit sa sporeasca coeziunea populatiei in jurul conducatorului partidului. Efectul a fost mai mult politic si mai slab economic. Comertul exterior, care se orienta majoritar spre est si tarile CAER, a incepur ca in anii mentionati sa se orienteze spre occident, astfel incat prin 1970 doua treimi din exporturile romanesti mergeau in tarile din Vest. Atunci cand economia devine principalul scop al politicii, atunci consumatorul devine mai important decat cetateanul, iar diviziunea internationala a muncii mai importanta decat coeziunea nationala. Cand interesele individului sunt puse inaintea intereselor publice, colective, virtutea patriotica se estompeaza. Slabesc sau lipsesc complet reformele economice si sociale menite sa exalteze sentimentele de mandrie cu privire la locul pe care tara il ocupa in lume si a atentiei deosebite ce-i este acordata ei. Am intrebat acum cativa ani un ofiter superior (era in civil) care este spiritul patriotic in randurile ostasilor. Mi-a raspuns cu un zambet ca nu aceasta este grija lor principala, ci daca sunt selectati pentru a fi trimisi in Iraq sau in Afganistan cu o solda pe care nu o pot visa la un salariu in tara.
In ultimii 23 de ani romanii au trebuit sa constate cat de redusa este importanta reala a tarii pe esichierul mondial si ca proslavirea identitatii nationale nu numai nu este apreciata, ci chiar e privita cu suspiciune. Romanii se simt acum umiliti ca tara lor nu mai e in centrul atentiei asa cum era pe vremea lui Ceausescu. Acest sentiment de frustrare ii face pe unii sa imbratiseze atitudini nationaliste extreme.
Nationalismul se bazeaza pe o judecata simpla a fiecarui individ, care crede ca isi sporeste valoarea proprie conferind superioritate natiunii din care face parte, superioritate deseori cu mult peste cea reala. Acordand un rol deosebit natiunii sale, convins ca natiunea constituie valoarea suprema, nationalismul o aseaza in opozitie cu alte natiuni, ce prin definitie ii sunt inferioare. Superioritatea proprie nu poate decat sa provoace invidia celorlalte tari, de unde suspiciunea permanenta ca acestia sunt potentiali dusmani. De aici, deraparea in sovinism, antisemitism, xenofobie, excese ce sunt apanajul tuturor miscarilor nationaliste. Extremismul de dreapta a avut si are si astazi drept componenta fundamentala nationalismul.
Revenind la rolul, pozitiv sau negativ, pe care l-a jucat national-comunismul ceausist in propasirea tarii, cred ca mai curand acest rol a fost negativ. El a faurit in randul populatiei o falsa mandrie cu privire la calitatile conducerii tarii, a rolului Romaniei pe plan mondial, ceeace a facut sa nu existe decat rare cazuri de revolta sau de dizidenta fata de sistem, asa cum s-a petrecut in alte tari. El a determinat plecarea definitiva din tara a locuitorilor de origine germana sau evreiasca, grupuri etnice care deseori aveau o pregatire culturala si tehnica superioara romanilor. In acelasi timp ne-a indepartat piata ruseasca de desfacere a unor produse ale industriei romanesti, dar si accesul la unele materii prime rusesti (de pilda gazul, toate conductele rusesti proiectate spre vest ocolind Romania). In general cred ca eforturile, uneori supraomenesti, facute pentru desvoltarea industriei si modernizarea agriculturii, s-au dovedit in buna parte inutile, deoarece prin privatizari derizorii si apoi inchiderea fabricilor de noii proprietari, deseori straini, s-a risipit nu numai o munca trecuta uriase, dar cca. 3 milioane de romani au fost obligati sa-si paraseasca tara pentru a cauta un loc de munca.
Cand la alegeri cca. 40% din electorat nu considera ca merita sa mai ia parte, cand traim intr-un timp in care interesele egoiste predomina, stimulate de conceptia ca totul este de vanzare, ceeace impiedica devotamentul si solidaritatea, ma intreb daca marea problema a secolului XXI nu este cum sa se insufle atat cetatenilor, cat si alesilor lor, patetism, idealism si responsabilitate intr-o democratie ce nu poate fi decat sociala.
1) Opozitia la sovietism (citeste, internationala comunista) poate fi inteleasa initial ca reactie la raptul teritorial, dupa care au urmat avantajele cochetarii cu Vestul, dupa care am picat in patologia unui diabetic manipulat de o femeie proasta si rea. Bilantul nu mi-e clar.
2) Nationalismul la romanii de azi e deficitar.
3) Social democratia e parte din solutie–ca si un nationalism bine temperat.