Anunţ publicitar al Statului Român in ziarele mari ale lumii:

Cine a putut, ştiut şi vrut a plecat.

Avem nevoie de ajutor!
Plătim la nivelul pieţei.
Preferăm vorbitori de Româna!

______________________________


poante § intelart § cafeneaua
© 2005
cel mai vechi blog peromaneste

27.1.08

Ceausescu?



Nu stiu de cati dintre zecile de milioane de romani ce au trait intre 1918 si 1989 se va mai vorbi peste sute de ani. De unul sunt sigur ca se va vorbi, cel putin atat timp cat Casa Poporului va sta in picioare si acela este Nicolae Ceausescu.

Analizele figurii istorice Ceausescu lipsesc inca si asta din cauza ca cei care scriu de el acum sunt prea legati subiectiv de omul Ceausescu. Si tot subiective raman si cele mai multe din pozitiile pe care oamenii le au fata de Ceausescu, fie ca-l detesta, fie ca-l regreta. Si cum omul si figura istorica sunt dimensiuni definitorii ale oricarui lider, in cazul lui Ceausescu nu ne ramane decat sa inventariem si sa contextualizam subiectivul, urmand ca odata cu trecerea timpului sa facem si analiza figurii istorice.

Sa incepem prin a ne intreba:
Ce ar fi fost Ceausescu fara comunism, romani sau Elena? Da, a fost Ceausescu cel mai roman dintre romani? Cand s-a imbolnavit Ceausescu si de cate suferea? Dependenta sa de minciuna era cumva legata de dependenta de insulina? Copiii lor, Valentin, Zoia si Nicu, cum au putut sta cu parintii lor la masa, caci nu erau nici prosti sau izolati si mai erau si educati? Nici de la acestia nu puteau sa afle adevarul sau le erau copiii complici?

Cum se face ca in Romania puteai fi de-al rusilor, de-al lui Ceausescu, parte din majoritatea inerta sau emigrai? Care au fost efectele nationalizarii structurilor de putere in Romania? Aceast fenomen fusese inceput de catre Gheorghiu Dej si continuat de Ceausescu, cu un sprijin considerabil din partea populatiei si chiar simpatia occidentului. Cat a fost politica economica a lui Ceausescu o latura esentiala a independentei Romaniei versus expresia unei megalomanii nerealiste? De ce a esuat economia romaneasca sub Ceausescu? Din motive de ciclicitate economica obiective pe fondul schimbarii conditiilor politico-economice la nivel planetar sau din cauza amatorismului la cel mai inalt nivel? De ce n-am putut noi romanii sa articulam o rezistenta la ceausism care sa nu fie automat girata de rusi? In alte cuvinte, de ce oameni ca Adrian Paunescu si Vadim Tudor, sa-i numim doar pe doi dintre cei inca activi si cu ceva in cap, nu l-au tras de maneca pe Ceausescu? Si, pentru moment, sa ne mai intrebam doar atat: Cat si ce din ce s-a intamplat in Romania, si rau si bun, intre 1965 si 1989 este datorat lui Ceausescu? In alte cuvinte, cat din ce ni s-a intamplat noua romanilor era inevitabil si cat atribuibil lui Ceausescu?

Si, pentru a ajunge in zilele noastre, sa ne mai intrebam:
Nesiguranta noastra nationala, exploatata de Ceausescu pentru a se mentine la putere, cum se va manifesta de aici incolo? Sa mentionam ca Ion Iliescu s-a folosit de ea din plin, in timp ce elita politica maghiara din Romania se bucura de un tratament preferential suspect intr-o democratie.
Este ceausismul post-decembrist o expresie a cat de mai rau o duc unii romani? Ce spune asta mai ales despre guvernele post-decembriste de stanga?



Da click aici ca sa vezi totul!

VREI SA-I INTALNESTI? cin s-aseamana s-aduna pe lista de discutii peromaneste

15 comentarii:

Anonim spunea...

"Iubitul nostru lider politic si sufletesc, ctitor al Romaniei moderne, curajos, intelept cirmaci, pe ale carui timple s-a asezat sarea tuturor furtunilor acestui final de veac, tovarase Nicolae Ceausescu,
Va scriu de mult si va iubesc de mult si sinteti parintele meu bun si v-am ascultat si m-am facut unul din nu multii purtatori ai mesajului dumneavoastra de omenie, cinste si inspiratie in cultura romana.
V-am iubit, va iubesc si va voi iubi si nici nu am alta cale. Tineretea mea va e daruita. Alta nu voi avea. Va iubesc nu demagogic, ci in intimitate, cu copiii mei, cu familia mea, careia ii sinteti geniu tutelar. Ati facut pentru Romania si pentru lume cit n-au facut toti Brejnevii, toti Carterii, toti Reaganii la un loc. Sinteti un om binecuvintat, aveti geniu, aveti linga dumnevoastra o femeie exceptionala si la lumina grijii dumnevoastra parintesti creste un tinar patriot revolutionar, din ce in ce mai matur si mai serios, in care simt ca mi-am facut un prieten, fiul dumneavoastra, Nicu.
Dar tara noastra, iubite tovarase Nicolae Ceausescu, este o tara condusa extraordinar si administrata sinuos. Stiu ca v-ar putea supara cele ce va voi spune, dar imi risc acum, aici, intrega mea cariera si savirsesc, in fond, un lucru nedrept fata de copiii mei, riscind linistea in care ar trebui sa-i cresc. Dar va iubesc ca pe lumina ochilor mei, cred in misiunea intelectualului patriot-revolutionar si sint gata de orice fel de sacrificii pentru a va convinge ca trebuie sa extirpati raul din radacina. Raul, iubitul nostru parinte, minunatul nostru om, inspiratul si dreptul nostru cirmaci, vine din persistenta modului greoi si suspicios in societatea noastra romaneasca. Ati intreprins enorm spre a elibera aceasta societate de servituti si balast, dar va rog sa-mi permiteti sa va spun ca singura care va poate ajuta in aceasta extraordinara expeditie pentru fericirea Romaniei este – dupa cum insiva ati spus-o - nu o persoana sau alta, ci democratia in actiune, oamenii muncii in care credeti si care cred in dumneavoastra.
Dar oamenii au necazuri. Tara trece printr-un moment greu. Valorile sint plafonate, adesea, tot mai multi „vigilenti” de ocazie, debitori si introducatori de zizanie va irita, va dau informatii false. Aveti nevoie de liniste, spre a va concentra asupra misiunii dumneavoastra istorice. Dar asta nu se poate realiza decit printr-o reasezare a valorilor pe criteriul strict al daruirii si vocatiei, nu pe criterii false de adeziune formala si uscata. Ce folos aduce tarii cel ce se face ca striga lozinci si nu munceste nimic?
Dragul si bunul nostru Presedinte, iertati-ma ca va necajesc, dar competitia valorilor nu e incurajata si risca sa-si dea duhul in multe sectoare. Nu va suparati ca va spun, cu durere va spun, cu lacrimi in ochi va spun: n-aveti voie sa fiti in nici o clipa a vietii dumneavoastra mai putin maret decit va stie o lume intreaga.
Exista, desigur, explicatii pentru masurile luate impotriva celor ce din reavointa sau prostie sau naivitate au aderat la blestemata secta. Dar daca responsabilii politici merita toata severitatea, ce putem face impotriva marilor valori implicate absurd in aceasta chestiune? Intelegerea pe care ati aratat-o in cazul lui Sorescu este un exemplu de omenie. Poate cineva sa nege marea voce a lui Florei? Poate cineva sa treaca peste toata activitatea unui om de stiinta de valoare ca Ion Minzatu? Masurile, dupa opinia mea, trebuie nuantate. Va rog, nu lipsiti cultura nationala, stiinta, de oameni in care acest stat a investit. Va rog, iertati-i pe cei ce nu au tradat, ci au fost gagauti! Ati iertat dumneavoastra si pe criminalii pe care i-ati demascat ca au omorit pe Patrascanu si pe Foris, nu puteti avea sufletul sa lasati sa fie distruse carierele unor oameni care au invatat mult din aceasta lectie. Unul dintre cei loviti este inginerul Valeriu Popa, o natura umana inzestrata cu proprietati bionenergetice speciale, care poate face mult bine tuturor suferinzilor, chiar si dumnevoastra, daca veti fi vreodata obosit. Tovarasul Marin Enache l-a cunoscut si s-a convins de valoarea lui. Intrebati-l, va rog! Daca derbedeii care au condus actiunea au intentionat sa mascheze o oficina de spionaj sub valul cercetarii stiintifice, nu se poate sa eliminam cercetarea stiintifica din aceasta pricina. Valeriu Popa are 58 de ani si a fost trimis la Giurgiu, in vreme ce nevasta lui e pe patul de moarte. Se iau masuri – unii vor asta - impotriva practicilor Yoga. E absurd si excesiv.
Tovarase Ceausescu, tara asteapta rezolvari radicale pe care numai dumneavoastra le puteti da. Tara asteapta competitia valorilor, promovarea celor buni, eliminarea plafonarii.
Doctorul Leontopol, care reprezinta una din cele mai mari sanse ale sanatatii si sperantei noastre – ajuns astazi somitate mondiala, gratie numai si numai sprijinului dumneavoastra - este in continuare victima birocratiei din medicina. Sa asteptam sa fuga spre a realiza afara ce ar putea darui tarii si lumii? E trist, inacceptabil, e antipatriotic si antiuman ce-i fac invidiosii doctorului Leontopol. Astazi insa, cind inchei scrisoarea, trebuie sa va spun ca Leontopol se afla, bolnav de inima, pe un pat de spital si ca e posibil sa-l pierdem.
Pavel Kozak e astazi prezent pe multe file ale presei mondiale. El vrea, insa, acasa. Vrea cooperare in folosul Romaniei. Vrea sa aduca valuta tarii. Ce facem? Va rog, va rog, cu puterea ultima: nu-i mai lasati pe cei indiferenti la destinul patriei sa-si faca de cap.
Cit despre mine ce sa va spun? Scriu, ma chinui, m-am imbolnavit, nici un doctor nu ma poate ajuta. Sufar si-mi transform suferinta in munca. La ora de fata, Cenaclul Flacara, facut de UTC si de Flacara, nu are rival in lume. Spectacolele nu se pot desfasura decit cu cordoane de militie, securitate si garzi patriotice, datorita numarului incredibil de solicitari. Iar in sali cintam cu iubire pentru tara, pentru tineret, pentru dumneavoastra, uitind de necazuri si de faptul ca prin colturi obscure sint unii care ne pindesc sa gresim ca sa ne distruga. Desigur, mai si gresim, mai avem multe de facut, dar gresim din dorinta de a face in adevar ceea ce ati spus pentru educatia tineretului. Gresim muncind pe brinci. Televiziunea ne sprijina firav; multe judete au o adevarata vocatie pentru arta politica: Bihor, Dolj, Constanta, Prahova, Iasi, Arad, Timis. In schimb, in Sibiu si Brasov nu putem intra. Tiparul lasat acolo de V. Trofin nu le-a iesit din cap. Incercam in zadar sa facem cultura tinara pentru zecile de mii de locuitori din acele locuri.
Va ridic o chestiune pe care va rog s-o intelegeti pina la capat. Va rog dispuneti transmiterea mondialelor de fotbal prin televiziunea romana, caci o tara intreaga lucreaza spre a-si construi antene pentru bulgari, sirbi, rusi, unguri. Ii dam pe mina altora pe cetatenii nostri, o luna de zile, seara de seara. E pacat sa pierdem un canal de mare popularitate, televiziunea, e pacat ca turistii straini sa prefere litoralul bulgar. Va rog, aveti incredere in cele ce va spun. Cu dragoste si grija vi le spun.
Ne trebuie o televiziune puternica si competitiva. Ne trebuie un om ca lumea in fruntea ei. Dupa ce a incurcat toata propaganda, actualul sef al Televziunii a distrus cea mai mare parte a puntilor televiziunii spre oameni. Oamenii trec pe canale ale televiziunii sirbesti, unguresti, bulgaresti si chiar sovietice. Rusine pentru noi, care am putea sa fim cea mai luminata si ascultata tara din Est, caci sintem tara celui mai indraznet lider din Est. Rusine si pacat!
Dragul nostru conducator, vreau sa va vad, vreau sa ma primiti, va cer sa ma ascultati, va solicit sa facem ceva pentru echilivrul necesar al tarii. Aveti rabdare cu un poet.
Cultura e pe miini neinspirate. Noroc ca noul secretar cu probleme de propaganda, presa si cultura, Petru Enache, e un om deschis, sincer, loial, cu care se poate lucra rodnic. Noroc ca liderii UTC, Pantelimon Gavanescu si Nicu Ceausescu, au pasiunea adevarului si frumosului.
Ce sa mai zic? Reformele pe care le-ati preconizat se infaptuiesc greu si uneori anapoda. In agricultura, cum stiti, e inca mult de facut. Soarta Carpatilor nu e luata suficient in serios de cei pusi sa-i apere si sa-i exploateze judicios. Intelectualii sint agitati de reducerile de personal care-i afecteaza ca si cum ar fi personal auxiliar. E pacat ca reducerile nu tin seama de eficienta reala a actului intelectual. Posturile straine vor sa introduca zizanie intre intelectuali.
Ceva, cineva – nu stiu cine - va ofera adesea date inexacte despre situatia tarii. De fapt ar fi bine daca alegerea oamenilor s-ar petrece pe criterii precise si cu sarcini inextricabile. N-ar mai fi atitea esecuri. Rautu si Trofin par pentru unii eroi. Dar ei nu sint decit niste incuiati si conservatori care trebuie aratati pe indelete, ca atare. Unora le par, astazi, mari prin masuri nejustificate suficient.
Va scriu acum pentru ca mi-e tare rau. Ma tem ca am sa mor si n-am apucat sa va spun intreaga mea recunostinta pentru eroismul dumneavoastra de fiecare zi, precum si intreaga mea grija pentru lucrurile care nu merg asa cum ati dori dumneavoastra sa mearga. Sper sa nu mor, sper ca oboseala si boala mea, consecinte ale daruirii si muncii, sa ma lase sa-mi continui activitatea in slujba adevarului si frumosului. Daca veti crede ca nu e nevoie de mine, ma trag la mine acasa si nu vreau sa incurc pe nimeni. Dusmanii mei vor sa ma extermine moral.
Credinta in tara si in dumnevoastra ma tine inca in picioare. Nu vreau putere, nu vreau nimic. Vreau sa va slujesc, atita cit pot, vertical si cinstit.
Mi-e greu, va iubesc, mobilizez tineretul in jurul ideilor dumneavoastra, desi e mai greu decit in trecut, pentru ca nevoile zilnic sint siciitoare. De la un capat la altul al tarii, ei, oamenii, v-au cintat, la indemnul meu, cu o deosebita prospetime numele, au dezlantuit cel mai fierbinte fenomen cultural, sub specie politica si umana, existent azi in lume.
Acest fenomen, asupra caruia va rog sa cereti relatii tuturor judetelor tarii, pe unde am trecut, se desfasoara sub mindrul si minunatul nume al dumneavoastra, tovarase Ceausescu, la lumina orientarilor dumneavoastra, la lumina inimii dumneavoastra. Oricind putem provoca orice intrecere cu oricine in aceasta directie.
Cred ca am putea organiza noi, Cenaclul Flacara, un festival si un concurs international de poezie si muzica tinara. „Muzica si poezia in slujba pacii si prieteniei”.
Dati-ne, va rog, acum Teatrul Tineretului si Flacara ilustrata. Mai pot sa va fiu de folos. Nu-i lasati pe editori sa-mi amine la nesfirsit reeditarea cartilor atit de solicitate de public si plafonarea tirajelor. Fiti, va rog, o data oaspetele Cenaclului Flacara. Veniti printre noi.
Nu-i lasati prada deznadejdii pe cei care va iubesc, va servesc si va cinta. Ar fi nedrept si dumneavoastra nu puteti, nu trebuie sa faceti nedreptati. As avea multe sa va spun si despre situatia din Transilvania.
Mi-e dor de dumneavoastra. Sarut mina tovarasei Elena Ceausescu, asptept sa ma chemati si sa va spun inca o data aici:
Traiasca Ceausescu!
Traiasca Libertatea!
Traiasca Romania!
N-as vrea sa exagerez, dar cred ca pot sa fac mai mult pentru cauza, pot sa fiu „agent” al binelui intre oameni, spre folosul patriei si al culturii nationale.
Sa traiti in sanatate, glorie, inspiratie si deplina iubire!
Al dumneavoastra, coplesit deopotriva de respect, de nadejde, de grija si de dragoste.
Adrian Paunescu
28 mai 1982

Anonim spunea...

n-ati scris voi la peromaneste de elena ceausescu cum ca ar fi fost manipulata de securitate? dupa plecarea lui pacepa, securistii au continuat manipularea cuplului presidential si i-au hranit cu minciuni. ceausescu, cu cat omul imbatraneste asculta de muiere mai tare, devenea din ce in ce mai dependent de elena. elena era sforarita de securitate si ceausescu insusi stia ca nu poate face nimic fara securitate. in consecinta, toti au fost complici. pe latura personala, ceausescu era un coleric ce se grabea in toate. de aici si diabetul si saltul peste cincinal. una peste alta, nu era mai roman decat altul, dar era totusi o buna intruchipare a romanului.

Anonim spunea...

“Aprecieri asupra celor care au luat cuvântul la şedinţa Judeţenei Bucureşti din 20 Noiembrie 1945” “Cunoaşte linia politică. Leagă teoria cu concretul. Vorbeşte bine, însă nu cu suficient dinamism” – scrie acesta despre Ceauşescu. A doua, datată “Bucureşti, 20 Dec. 1945” şi semnată “Tincuţa”, e mai amănunţită. Pe deasupra, după cum se vede din cele ce urmează, conţine profeţia “marii perspective” a “elementului” ce era pe-atunci tânărul Ceauşescu: “Cismar, 28 de ani, în UTC din 1934, devotat, discuplinat, inteligenţă vie, nu are atitudine tovărăşească, este ironic, încrezut, dorinţa sa de a se evidenţia, ridicat politiceşte. Cu metoda de comandă a mai lichidat, independent în muncă şi se poate orienta singur, spirit organizatoric nu suficient de dezvoltat, dar face mari progrese, a ridicat mult munca în Sectorul Galben, este puţin personal, ajută la creşterea oamenilor, este energic, metoda în muncă încă slabă, spirit critic şi autocritic în dezvoltare, curajos, vigilenţă slabă, spirit de iniţiativă, spirit colectiv în creştere, morală sănătoasă, element de mare perspectivă”.

Deasupra observaţiei “nu are atitudine tovărăşească”, “caracterizatul” a pus cu cerneală un asterisc, cu explicaţia, olografă, la final: “Am lichidat mult cu această slăbiciune”.

Anonim spunea...

În 1973, la îm­pli­ni­rea vârstei de 55 de ani, Uni­versitatea Bucureşti i-a “dă­ruit” titlul de Doctor Ho­no­ris Cauza. Consiliul Rec­to­ri­lor din Centrul Universitar Bu­cu­reşti l-a “rugat” printr-o scri­soare să accepte titlul şi, totodată, ca el să fie decernat în chiar dimineaţa de 26 ianua­rie. Ceauşescu a dat curs ru­gă­minţii şi s-a pre­zentat în Aula Magna, unde Paul Ni­cu­lescu Mizil, la acea dată preşedintele Comisiei Superioare de Diplome, i-a în­mâ­nat înalta distincţie.

Anonim spunea...

“Conferirea acestui titlu are o profundă semnificaţie, reprezentând, înainte de toate, ­omagiul fierbinte adus ­conducătorului de ­partid şi de stat, care timp de patru decenii şi-a consacrat viaţa ­slujirii devotate a ­idealurilor partidului, interselor fundamentale ale poporului român”



“Conferirea acestui titlu subliniază meritele excepţionale ale tovarăşului Nicolae Ceauşescu atât în definirea de către ­partid a liniei sale politice externe, cât şi în promovarea pe plan internaţional a voinţei de pace şi colaborare a poporului român”

Paul Niculescu-Mizil, 1973

Anonim spunea...

ORELE 9. “Venea la birou, însoţit de patrupede, în jurul orelor nouă; urca întotdeauna pe scări şi niciodată cu liftul; în ultimul timp urca scările agale, cu o anumită greutate. «Corbu» intra primul în birou; îl urma stăpânul, şi mult mai târziu, aşteptată de amândoi, «Charona»; invariabil, dimineaţa ori după-masa, împreună cu cei trei, treceam şi eu pragul biroului.”



TABIETURI MATINALE. “Ceau­şes­cu se oprea de fiecare dată în mijlocul biroului, parcă la un punct fix, îşi scotea din buzunarul de la spate al pantalonului un mic piaptăn închis între două lame ce păreau de argint (dintre cele ce se vindeau odinioară prin bâlciuri), se pieptăna cu mişcări repezi şi scurte şi se îndrepta de fie­care dată, ca atras de un magnet, spre fereastra din dreapta biroului, privind barometrul şi termometrul ce indica temperatura exterioară.

Aşa ne începeam, lună de lună, an de an, amândoi ziua...La temperaturi normale nu spunea nimic; la temperaturi ridicate sau coborâte remarca era aceeaşi: “Aoleo! e tare cald!”, ori “Aoleo! e tare frig!”.



ZEUL ELECTRICITĂŢII. “Se îndrepta apoi spre birou şi, de obicei, se aşeza cu fundul pe un colţ al acestuia, începând să studieze, în aceeaşi ordine, operativele zilnice; dacă situ­a­ţia internaţională era mai tensiona­tă, se re­pe­zea mai întâi la informările Ministerului de Ex­terne şi la buletinele Agerpres, pe care le citea pe nerăsuflate, chemând la el pe ministrul de resort.

În zilele obişnuite, «studiul» începea cu starea vremii şi hărţile cu precipitaţii căzute şi umidi­tatea cumulată în sol în diferite zone ale ţării:

«– Uită-te şi tu, a plouat bine în toată ţara! Să-i mai aud pe cei de la agricultură că zic ceva sau să te văd pe tine că vii în numele lor să cerşeşti energie electrică; că voi irigaţi mai mult când plouă!».

Dacă situaţia era inversă, de obicei tăcea şi aştepta cerşitul, ori zicea, aşa, mai mult pentru el: "Trebuie să le dau la ăştia ceva energie pentru irigaţii!".

Trecea apoi, în ordine, la celelalte date opera­tive zilnice: producţia şi consumul de energie electrică, producţia de export, încasările zilnice în valută etc.”



NERVI COTIDIENI. “Asistam de fie­care dată la citirea datelor operative, cu nervii în­tinşi la maximum, gata să se rupă, pentru că ştiam mai bine ca oricine că fiecare dintre ele pot să strice ziua de la început şi să declanşeze un scandal de proporţii: înarmat cu informaţii suplimentare, de la posibilele victime, arta mea consta în faptul de a găsi ceva pozitiv în tristeţea cifrelor ce-i treceau prin faţa ochilor, care să-i po­to­lească sau să-i amâne furia pe mai târziu. Uneori reuşeam, de multe ori nu!

Când nu reuşeam, ziua începea catastrofal pentru toată lumea:

«– Să chemi imediat la mine pe “primu-mi­nistru” şi pe miniştrii cutare şi cutare, că-i destitui pe toţi!»

(...) Erau situaţii când ajungeam la faza de scandal de la bun început, înainte de citirea operativelor zilnice (...) Dacă scăpam de asemenea momente, ziua decurgea oarecum normal, existând însă pericolul ca scandalul să izbucnească şi pe parcursul zilei, din te miri ce.”



TOPOGRAFIE. “În două încăperi situate în imediata apropiere a Cabinetului principal, botezate de mine în batjocură "Săliţa mică" şi "Săliţa mare", s-au desfăşurat un şir neîntrerupt de şedinţe, într-un carusel nesfârşit; acestea începeau dimineaţa şi uneori se terminau noaptea târziu; unele calme, raţionale şi eficiente, altele, dimpotrivă, tumultuoase, zgomotoase, isterice, desprinse parcă dintr-o scenă posibilă numai într-o casă de nebuni(...)

Mai întâi ce se discuta acolo?

De toate pentru toţi, de la lucruri importante, cu implicaţii majore pentru destinele economiei, până la lucruri minore, derizorii chiar (...). În astfel de situaţii, zi de zi, pe parcursul unor săptămâni sau luni, se ocupa de producţia de halva ori de gablonzuri din pietre semipreţioase, de realizarea laptelui ori a brânzei de soia, de amestecul posibil de carne cu soia ori de mai ştiu eu ce bazaconie...”


Un brand al epocii – ­salamul cu soia

Despre cum şi-a făcut apariţia detestatul (pe-atunci) “salam cu soia”, introdus fără drept de refuz (ori măcar de comentariu) în “alimentaţia raţională” a românilor, povesteşte astfel Silviu Curticeanu: “Realizarea brânzei şi laptelui de soia i-a sugerat-o Lică Bărbulescu, cumnatul din Scorniceşti, care pretindea că experimentând un procedeu chinez a ajuns ca un viţel să crească într-o zi cât alţii, alimentaţi de la mama-vacă, într-o lună; noroc că experimentul nu l-a convins pe Ceauşescu, care n-a putut să-şi ascundă o grimasă ori de câte ori Bărbulescu îi oferea spre gustare unul din produsele sale lactate din soia.

A făcut însă o mare pasiune pentru amestecul carne-soia, după ce a importat două maşini specializate din Spania şi le-a modificat tehnologia pentru a creşte procentul până la 30%. Pasiunea sa pentru acest amestec, folositor numai în proporţii raţionale, a învrăjbit până astăzi pe români, împărţindu-i în două tabere inegale: cei ce au mâncat şi cei ce nu au mâncat salam cu soia.”


“La început, nedumerirea şi supărarea erau determinate de faptul că ­datoria externă, deşi îngheţată prin necontractarea unor noi credite, se schimbă de la lună la lună, datorită fluctuaţiilor cursului ­valu­tar. Ceauşescu nu putea sau nu voia să înţeleagă acest lucru şi îi acuza pe cei din domeniul bancar-financiar de fals, iar pe mine mă obliga să-i scot materialele anterioare (...) A mers atât de departe cu neîncrederea, încât a ajuns ca un funcţionar de ţară să semneze personal pentru neschimbare fiecare pagină a materialelor ce i se prezentau în legătură cu plata datoriei externe”.

Anonim spunea...

“La moartea lui Gheor­ghiu-Dej a avut loc o dis­cuţie în Biroul Politic privind succesiunea. Până la îngropare, în timpul funeraliilor. Erau doi "fa­voriţi" – el şi Gheor­ghe Apostol. Ceauşescu beneficia însă de sprijinul cvartetului Ma­u­rer – Bod­nă­raş – Borilă – Pâr­­vulescu. Ceauşescu era un om cunoscut, de fapt, de câţiva ani conducea partidul, în calitate de secretar cu pro­bleme organizatorice. De exem­plu, eu, când am fost instalat prim-secre­tar la Re­giunea de partid Oltenia, în 1964, cu el am discutat. Bine, confirmarea mi-a dat-o Gheor­ghiu-Dej, însă la acesta am stat două-trei mi­nute. Discuţiile de fond cu Ceau­şescu le-am avut. Era un om muncitor, foarte activ, bun organi­zator, rezolva repede problemele. Ori da, ori nu – dacă te duceai la el ori îţi aproba, ori nu-ţi aproba, dar plecai cu un răspuns clar. Din punctul acesta de vedere avea mari ca­lităţi. Lucrase la Direcţia Superioară Po­litică a Armatei cu Bodnăraş, apoi cu Să­lă­jan. A avut rezultate, fiind promovat ulterior ca secretar al CC. N-a venit aşa, din neant...”.

Anonim spunea...

"La con­gresul al X-lea (1969), avea spri­jinul total al partidului. Unanimitate a fost, n-au fost probleme în ceea ce priveşte candidatura. Şi nu şi-a propus ni­meni altul să candideze pentu postul acesta. Deci a fost reales... Era imediat după Cehoslovacia 1968, avea şi o imagine internaţională ex­cepţională în anii aceia. Era în mare vogă, ce mai!... Nu s-a discutat nimic critic la adresa lui sau ceva. Atunci, Dumitru Popescu, parcă ţin minte şi acum, a vorbit despre des­chiderea pe care a făcut-o în perioada aceea – în­cepuse să dea drumul la închistarea care era. Şi Ceauşescu a avut meritul în ce pri­veşte democratizarea activităţii partidului, legat de mase, de comunişti. Se ducea să discu­te cu ei. După părerea mea, au mers lu­crurile foarte bine până în 1980-1982. După aceea au început greutăţile. Se ambiţionase să achităm datoria externă, pentru că era dobânda foarte mare şi creştea cuantumul plă­ţilor. Şi atunci s-a ambiţionat – a renunţat la clauza americanilor, ce n-a făcut alt şef de stat. Am avut greutăţi pentru că ne-au sabo­tat toţi – şi ruşii, şi capitaliştii. Contractele s-au anulat... Spre exemplu, ruşii ne-au tăiat la jumătate cotele de gaze naturale. Apoi, noi produceam doar jumătate din nevoia de ţiţei, restul le luam de la ruşi. S-a închis, nu ne-au mai dat! Au invocat diverse motive... Pla­ta datoriei externe a fost un efort uriaş – se făcuse grafic, lună de lună, fiecare minister ce dă, cum dă. Diabolic! Aici a greşit, a neglijat populaţia... Resurse erau – păi, n-am avut patru miliarde de dolari pe care i-a păpat Petre Ro­man? Şi a adus portocale, banane imediat după 1990... Nu putea să facă şi Ceau­şescu la fel? S-au găsit de­po­zitele cu carne de porc şi de pasăre pline. Dar nu se dădea la populaţie pentru că se distribuia la export”.

Anonim spunea...

“Ultimul spectacol politic de anvergură al regimului Ceauşescu a fost Congresul al XIV-lea. Amatorii de statistică au numărat peste 500 de ridicări în picioare ale asistenţei biciuite de turma zbierătorilor, asurzi­tă de urale şi lo­zinci scandate până la ră­gu­şeală sau ilaritate. În zilele acelea s-a pro­nun­ţat divorţul dintre Ceauşescu şi cetăţenii de rând ai României, atunci a pierdut el ultimele rezerve de po­pularitate şi simpatie, devenind în ochii oamenilor un personaj indezirabil. Nicolae Ceauşescu se afla în rivali­tate (una abia camuflată) cu Gorbaciov şi ţinea să-l co­pleşească pe acela – sovieticul nu se ruşina să-şi recunoască jena financiară şi să cer­şească în dreapta şi în stânga de la capitalişti – sub mirajul averilor noastre ilu­zo­rii. Ca şi când statisticile economice ale sta­telor pot fi învăluite la infinit în mister, ca şi cum poţi păcăli finanţiştii lumii, ca să nu mai vorbim de serviciile secrete. Trăia şi el hi­mera unei revanşe în faţa gauleiterului de la Mos­cova, ce schimba pretutindeni, în raza pute­rii sale, echipele de conducere şi dădea lecţii voalate Bucureştiului. Îl vedea pe acela perpelindu-se de necaz că bătrânul rezistent valah nu importă cereale, ca el, nu mai are datorii, în timp ce el se căciuleşte, gata la orice concesie, pentru un credit. Era visul suprem al lui Ceauşescu să-i sfideze pe so­vietici, să facă să crape de invidie, să le demonstreze că e mai deştept decât ei. Bietul, trăia aroganţa haiducului neînvins, care ignoră că potera i-a luat urma”.

Anonim spunea...

“La Congresul al XIV-lea speram sincer într-o schim­bare, că Nicolae Ceauşes­cu se va re­tra­ge de bună­voie. Îl lan­sase pe Nicu­şor, noi toţi ne puneam speranţe în el. Era prim-secretar la Sibiu şi, vă spun drept, am observat că a făcut treabă bună acolo”

Anonim spunea...

Gelu Voican Voiculescu la Ziua


Nicolae si Elena Ceausescu au fost impuscati pe 25 decembrie. Ce s-a intamplat dupa?
In momentul in care noi am inceput sa ne instalam, nimeni nu si-a mai pus problema lor. Aproape ca uitasem, cumva. Si pe 29 decembrie 1989, pe seara, mi-am adus aminte si spun: ce facem cu aia? Sunt la Spitalul Militar Central, trebuie sa facem ceva! Si cu neplacere, cu aceeasi neplacere pe care am avut-o si cand am fost trimis la Targoviste - a cazut cerul pe mine, pentru ca una e sa vorbesti abstract despre moartea cuiva si alta e sa ti se spuna du-te si asista si ocupa-te de asta, am fost desemnat sa ma ocup si de inmormantarea sotilor Ceausescu! Deci, pe 29 decembrie 1989, aceeasi chestie, Petre Roman imi spune: Gelu, du-te si ocupa-te de chestia asta! Nu mi-a cazut deloc bine! Am luat legatura cu generalul Stanculescu, proaspat ministru la Economia Nationala. Evident, el nu era trecut in rezerva, era tot general, dar in confuzia aia, asa, mergea.
"Ne grabeam, ca venea Anul Nou"
Ce ati facut apoi?















Foto: Mediafax







M-am dus acolo dimineata, pe 30 decembrie, la Stanculescu, la minister, pe Calea Victoriei. I-am spus ce trebuie sa facem. Piata Amzei fiind aproape, ei stand in Sectorul 1, l-am chemat pe Adrian Toma, ofiterul starii civile de la Sectorul 1, un jurist eminent. A venit si ne-a spus: domnilor, imi pare rau, lucrurile nu se pot face asa. Noi i-am spus ca trebuie sa-i ingropam. Pai, pentru asta va trebuie certificat medical constatator al mortii, pentru ca e moarte violenta. Si nu era timp pentru asa ceva, ce era sa facem, sa luam pe unii de la IML, sa-i ducem la prosectura Spitalului Militar Central, sa-i vada, sa-i studieze?! Mi se pare ca a venit profesorul Belis, la solicitarea lui Stanculescu, nici nu mai tin bine minte, s-au dat niste numere fictive, ca nu cumva sa se afle, ca sa fie formalitatea facuta. Si pe baza acelui certificat constatator al mortii trebuia facuta o declaratie de catre cineva, cineva care declara decesul la starea civila, si am facut-o eu, in calitate de vice prim-ministru, eu i-am declarat morti. Si aici au fost probleme: am constatat ca ei nu aveau buletine de identitate din 1972, nu aveau acte, nu stiam cand sunt nascuti, nu stiam numarul strazii unde locuiau. Am trecut datele stiind doar ca ea era mai batrana cu un an decat el. Domnule, ce mai, ne grabeam ca venea Anul Nou! Se face certificatul de deces, care era obligatoriu. A venit Adrian Toma cu registrele acolo si ne-a spus: daca vreti sa asigurati secretul, eu nu pot s-o fac decat anuland toate numerele goale din registrul asta si asa s-a facut, pentru ca apoi registrele astea au ramas la Armata si foarte greu si le-a recuperat! Certificatele de deces se fac dublu exemplar pentru ca, in caz ca unul se distruge, sa ramana inca un exemplar la starea civila! Dupa care tot Adrian Toma ne spune: domnilor, nu e suficient ca aveti certificat de deces, trebuie adeverinta de inhumare, data de consiliul popular! Adrian Toma ne mai spune ca inarmati cu acele hartii, putem intra intr-un cimitir. Discutii si aici. Conducerea cimitirului Ghencea Militar a spus ca nu vrea sa pangareasca pamantul ingropandu-i acolo si alte prostii de-astea.
In cele din urma i-ati ingropat...
Pana la urma, Stanculescu a acceptat sa mergem in Ghencea Civil. S-au cautat rapid doua locuri goale, practic in alee, dar nu unul langa altul, ca nu s-a putut, nu era loc! Nu erau parcele existente, nu erau pe locuri. De cu ziua, cei de la Armata, de la constructii, s-au dus si au sapat gropile, cimentate apoi. Ostasii au fost trimisi tot de Stanculescu, eu habar nu aveam. Au cimentat gropile creand practic niste cavitati din beton. In asa fel incat pe la ora 16 ne-am deplasat la SMC, avand toate actele astea facute, unde are loc toata scena aceea filmata cu punerea lor in cosciuge. Eu am tinut sa le puna niste cearsafuri albe, nu sa fie pusi direct in paie, asa, pentru ca totusi erau oameni. S-au pus capacele, am facut un semn pe al lui, ca sa le deosebesc, pe al ei evident ca nu a mai fost nevoie si, cand am ajuns la cimitir deja era pe inserate, se vede in film, si fulguia putin. Cativa militari au asigurat paza, ca se mai tragea, totusi, razlet. De la Spitalul Militar Central la cimitir i-am dus in niste furgonete TV ale Armatei. Desigur, la intrare in cimitir au fost lasate adeverintele acelea de inhumare, in care erau numele lor, in original. Groparii n-au stiut pe cine ingroapa, au crezut ca sunt niste victime, ca multi au fost inmormantati asa. Au vazut ca sunt niste civili si mai multi militari. Au venit si ei au bagat sicriele in mormant, cu chingi, apoi erau dalele de beton aduse acolo, pregatite, au pus dalele pe buza gropii, si cu cancioace cu ciment, iarasi pregatit, au pus intre rosturi si au zidit dalele. Astfel incat ei au fost pusi intr-un paralelipiped perfect etansat. Cand vor fi dezgropati, asta se va gasi: un sicriu de lemn, care nu cred ca s-a alterat, iar cadavrele, cu atata formol in ele, probabil ca se vor fi conservat destul de bine. Oricum, vor fi suficiente ramasite pentru a face investigatii AND, toate verificarile, tot ce se vrea.
"O sa radeti, poate, dar le-am facut un parastas"
De ce era toata obsesia asta a secretizarii?
Pentru ca starea de spirit care era in momentul ala, daca s-ar fi stiut ceva, multimea ar fi navalit si ar fi dezgropat cadavrele astea cu mainile goale, pana la urma, si le-ar fi rupt in bucati! Eu va garantez ca daca multimea ar fi avut cadavrele Ceausestilor atunci, pur si simplu le-ar fi sfasiat pana nu mai ramanea nimic din ele! Si doream sa evitam o asemenea barbarie, deoarece cu ramasitele lor nu aveam nimic, ei se dusesera! De-asta eu chiar am vrut sa aiba si serviciu religios, dar nu s-a facut tot din cauza pastrarii secretului, s-a spus lasa-i ca tot au fost atei! O sa radeti, poate, dar le-am facut un parastas, in 1990, de ziua Eroilor, de Inaltare, si l-am filmat, in biserica, unde sunt gramezi de colive, si la un moment dat se aude "robii lui Dumnezeu Nicolae si Elena, morti neimpartasiti". Mi-am facut datoria, asa, personala. Nu vreau sa interpretati ca-i consider eroi, dar nici nu sunt pentru o diabolizare excesiva. Ceausescu apartine istoriei nationale, indiferent ca vrem sau nu. Istoria il va aseza la locul lui, cu faptele aberante, monstruoase, dar si cu meritele politice pentru ca, totusi, s-a mentinut la putere 25 de ani. Ca toti marii tirani, au fost greu suportati de popor, dar intr-o perspectiva istorica rolul lor apare altfel."
Cand s-a aflat despre ingroparea Ceausestilor?
Pe 22 aprilie 1990, intr-o duminica, s-a dat la TVR 1, tot filmul procesului, cu cateva scene scoase: pauza de deliberare, inainte de sentinta, in care Mugurel Florescu vorbeste cu ei, considerata de Razvan Theodorescu ca nesemnificativa, si scena legarii mainilor, despre care cei din televiziune credeau ca va starni mila, ceea ce eu nu credeam, deoarece atunci inca populatia ii ura de moarte. Si s-a dat si inmormantarea. Si de la inmormantare s-au scos anumite elemente, pentru ca sa nu se recunoasca mormintele dupa cavourile din jur, deci s-a cautat sa se restranga cadrele. Dar groparii nu puteau fi scosi si atunci, cum toata lumea s-a uitat la televizor, groparii s-au recunoscut si si-au zis: bai, pai noi atunci i-am ingropat pe Ceausesti! Si asa a inceput sa se afle. Plus ca mai erau si adeverintele de inhumare, pe care nu eu le-am dat la administratia cimitirului, nu mai stiu cine le-a dat! Dar fara alea nu se putea intra in cimitir, chiar daca era revolutie. Eu nu m-am dat jos din masina! Au fost vreo trei masini, una era cu sicriele, ca le-am pus unul peste altul, si doua cu noi. Am intrat, am stationat putin la intrare, s-a dus cineva cu adeverintele, si dupa timpul cuvenit au deschis portile si am mers pana la alei. S-au dat cele doua adeverinte si probabil ca s-a facut recomandarea sa se pastreze secretul. In orice caz, groparii, care au aparut mai tarziu si care erau prin cimitir, nu au stiut in momentul ala pe cine ingroapa. Poate ca au aflat ulterior, nu la mult timp. Dar impresia mea este ca din 22 aprilie s-a aflat unde sunt. Pentru ca imediat, de atunci a inceput pelerinajul la gropile alea. Au aparut reportaje, inclusiv de la posturi de televiziune din strainatate. Bineinteles ca noi, si eu, l-am luat pe nu stiu, nu cunosc, in brate, am negat intotdeauna, nu stiu despre ce vorbiti, n-am fost acolo! Pe urma a inceput fenomenul ala de idolatrie! Dar la inceput a fost doar o simpla curiozitate. Eu am fost de vreo trei ori, dar la ore din astea cand nu era mai nimeni. Si pe urma mi-am dat seama ca daca ma duc acum, aia sunt in stare sa ma linseze, nostalgicii.
Voican Voiculescu: "Drept ar fi sa-i deshumeze"
Cand ati intalnit-o prima data pe Zoia Ceausescu?
In aprilie 1991, dupa moartea generalului Emil Macri, Nadia Barbulescu mi-a spus ca Zoia nu are nici un fel de act. Si atunci m-am dus la ei acasa, undeva pe Aviator Beller, la Nadia Barbulescu, verisoara lui Zoia, a lui Nicu si a lui Valentin si la sotul ei. Era si Zoia acolo si am avut o discutie cu ea, o discutie care a debutat foarte dramatic, in sensul ca era rosie si tremura toata. Nu m-a acuzat de nimic, dar se vedea clar ca nu se simte bine. I-am spus, da, eu sunt autorul moral al mortii parintilor vostri! Era si sotul ei cu ea, profesorul Mircea Oprean. Si am vorbit destul de mult si le-am lasat niste copii xerox dupa certificate, pentru ca originalele erau la Armata. Si toate aceste originale s-au pierdut, cum v-am spus! Ea mi s-a plans atunci si de Petre Roman, ca face, ca drege, dar si de faptul ca i s-au prapadit cainii, in sfarsit, de cam tot prin ceea ce trecuse. Si mie mi s-a parut stupida, aberanta, arestarea lor, si a lui Valentin, si chiar si a lui Nicusor. Dar intr-o revolutie, din pacate, se fac derapaje, se fac excese! Si i-am spus, i-am garantat ca parintii ei sunt acolo! I-am dat si actele... In plus, ea mi s-a plans ca nu mai avea nici un act, practic nu mai avea identitate! Pentru mine a fost o experienta interesanta si la limita, daca vreti.
A crezut ceva din ceea ce i-ati spus?
I-am dat Zoiei toate explicatiile de rigoare, foarte concrete. Si la plecare mi-a spus: nu cred o iota din tot ce mi-ati spus! Ati fost trimis de Iliescu, vreti sa luati totul asupra dumneavoastra ca sa-l absolviti pe Iliescu. I-am spus ca este intr-o eroare: Iliescu s-a opus cel mai mult acestei masuri extreme, a executiei lor, si numai prin varianta de compromis a procesului, care a fost total neinspirata, a acceptat, abia in 24 decembrie 1989, cand a vazut ca se moare pe strazi din cauza lor. Fapt este ca moartea cuplului Ceausescu a potolit mult focul. Ea n-a crezut si i-am spus, dom'le, omul asta, Ion Iliescu, a rezistat cel mai mult si el ar fi vrut un proces gen cum a fost asta al lui Sadam, deci nu Iliescu a insistat pentru executia lor. Nu stiu de ce nu a crezut nimic din tot ce i-am spus, asa i s-a parut ei. Franchetea cu care eu recunosteam si incercam sa-i spun ca lucrurile sunt mult mai simple, ca asa a fost cum spuneam eu, ca am fost unul dintre cei care au pledat pentru necesitatea suprimarii lor, nu a convins-o. Pentru ca asta e logica unei revolutii: faci o revolutie ca sa-i omori pe cei pe care vrei sa-i rastorni, mai ales in cazul unor dictatori care n-or sa-ti cedeze puterea de bunavoie. Si daca nu-i omoram noi, ne omorau ei pe noi! Eu i-am dat Zoiei toate asigurarile dar nu cred ca m-a crezut, nici macar in sinea ei! Avea si un psihic labil, incarcata de atatea apasari, de atatea zvonuri, e o neincredere care se insinueaza si raman totusi dubiile astea. Mie mi se pare insa ca drept ar fi ca, macar cat e in viata Valentin, sa i se dea posibilitatea sa-i deshumeze, sunt mortii lui, pana la urma.
Era necesara executia sotilor Ceausescu?
Impresia mea, si v-o spun fara cinism, este ca orice proces ar fi fost, de orice tip, ar fi avut acelasi rezultat. Orice proces politic nu poate fi pur juridic, din punct de vedere juridic nu poate fi impecabil, este o chestie dureroasa si veche de cand lumea: invingatorii au intotdeauna dreptate si vai de cei invinsi. Si ce se obtinea daca nu-l executam?! Traia decrepitudinea unei batraneti de diabetic, tarat prin celule, cu toata mizeria asta umana care l-ar fi lipsit de o moarte demna. Asa, a avut parte de solemnitatea unei executii, cat de cat. Astea nu sunt argumente cand e vorba de moarte, dar vedeti, totusi i s-a oferit o moarte pe masura staturii lui! Decat un proces din asta lent, de descompunere prin imbatranire si boala, cum a avut parte Honeker, bolnav si haituit, mai bine o executie.
"Unu la mie exista si posibilitatea sa nu se gaseasca nimic"
Credeti ca are cineva interesul ca fostii dictatori sa nu fie deshumati?
Nu exista nici un interes real din partea vreunei institutii sau a vreunei persoane ca Ceausestii sa nu fie deshumati. Vedeti, este vorba de fuga de raspundere, de responsabilitate si de rigiditatea formala, pentru ca Valentin Ceausescu vine si spune: eu vreau sa-mi iau un mort. De unde vrei sa-l iei? De aici! Pai, de unde stii ca e aici, ca eu nu stiu ca aici e tatal tau? Si de aici incepe toata nebunia! Si Valentin zice: dezgroapa. Si functionarul zice: pai, daca dezgrop pe altcineva? Pai, si ce, se supara cineva daca dezgroapa pe altcineva? Inca o data, chestiunea este simpla. Dupa opinia mea, totusi, Armata, in primul rand, n-are nici o treaba cu chestia asta. In discutie este Cimitirul Ghencea Civil, care apartine de Administratia Cimitirelor.
Deci sunteti de acord cu deshumarea?
Nu costa nimic ca in fata autoritatilor, nu stiu care - medic legist, procuror militar, ce trebuie sa fie acolo -, sa se procedeze la o deshumare. Daca sunt ei, familia si-i ia si gata! Mai este acea infima posibilitate ca mormantul sa fie gol. Si atunci e o nenorocire, pentru ca atunci incep fantasmele, imaginatia, e cutia Pandorei, ce mai. In orice caz, daca se face chestia asta, trebuie facuta fara public, dar cu foarte multi ziaristi, cu filmari, cu tot ce trebuie ca sa nu existe nici un fel de dubii.
A fost furat Ceausescu?
Acum, nu exclud ca in 17 ani, cineva sa-i fi scos de acolo. Dar ma intreb cine, pentru ca nu e foarte simplu, si mai ales de ce? Ce sa faca cu ei?! Eu nu cred ca in cimitirul ala se putea petrece asa ceva. Dar exclus nu este! Deci, unu la mie exista si posibilitatea sa nu se gaseasca nimic. Dar nu i-am dus eu in pivnita la mine. Sunt convins ca n-o sa se intample asa si ca ramasitele sunt acolo. Daca totusi s-ar intampla asa ceva, lucrurile ar lua o turnura foarte proasta, s-ar spune ca n-au fost executati si totul ar fi o dementa.
Ignoranta si comoditate
De ce credeti ca refuza autoritatile deshumarea Ceausestilor?
Nu stiu de ce, nu cunosc de ce, nu stiu care sunt motivele pentru care nu se aproba deshumarea lui Nicolae si a Elenei Ceausescu. Dar presupun ca nici macar nu exista motive. Suntem in situatia asta fara existenta unor motive. Este o ipoteza a mea, ca cei de la Aparare, nu stiu, sau de la Justitie, care se opun, nu o fac pentru ca au ei niste considerente, niste motive, ci pur si simplu din ignoranta si din comoditate. Cum vi se pare admisibil ca dosarul acela mic, de cateva file, al procesului lor, sa dispara?! Si de unde, de la Tribunalul Militar!!! Toate astea se intampla pentru ca la noi birocratia functioneaza gresit. Imi imaginez ca cel mai comod pentru ei este sa se situeze pe o pozitie din asta rigida: nu avem nici un document, deci mormantul nu exista! Nu permitem o deshumare, pentru ca, vedeti, mormantul ala exista ca realitate, dar din moment ce nu exista nici o hartie care sa demonstreze ca mormantul ala e legat de persoana lui Ceausescu, atunci nu exista. Administratia cimitirelor spune la fel, n-a intrat nimeni cu cadavrul lui Ceausescu si tot asa. E un cadavru fara identitate, ca si un om fara identitate. Nu cunosc care ar fi riscul ca institutiile obisnuite sa permita o deshumare. Pentru ca iarasi, vorbind logic si crestineste, nu stiu cu ce documente, dar orice mort poate fi dezgropat la sapte ani de la deces, se spala oasele la sapte ani, chiar fara sa inmormantezi pe altcineva, este ritualul acesta crestinesc. Normal, daca familia ar putea dovedi ca cei doi Ceausescu sunt acolo, ar putea sa faca ritualul acesta singuri sau sa obtina autorizatia de stramutare, daca vor sa-i duca in alta parte. Probabil ca toata asa-zisa dificultate consta in faptul ca mormintele acelea nu sunt inregistrate ca fiind ale lor, nu sunt inregistrate in nici un fel.

Anonim spunea...

Tovarasului NICOLAE CEAUSESCU, secretarul general al PCR,
presedintele Republicii Socialiste Romania

Mult iubite si stimate tovarase
Nicolae Ceausescu,
Ma vad nevoit sa va scriu din nou, desi cunosc cat de pretios este
timpul Dumneavoastra. As dori respectuos sa va solicit, in calitatea
pe care o aveti, aceea de instanta suprema a tarii si partidului, sa
dispuneti analizarea si solutionarea unui grav litigiu scriitoricesc
si politic. Este vorba despre o serie de discutii purtate in jurul
volumului meu de poezie si publicistica revolutionara "Idealuri"
(Editura Eminescu, 1983), intocmit special pentru glorioasa
Dumneavoastra aniversare de la inceputul acestui an. Am scris cu
multa dragoste aceasta carte, al carei Erou principal sunteti
Dumneavoastra.….. Sunt versuri si articole inchinate patriei si
partidului, eroicei noastre istorii nationale, galeriei de aur a
neamului, pe care o incununati in chip stralucit Dumneavoastra, cel
mai de seama barbat de stat din intreaga existenta a Romaniei.
La propunerea mea, tovarasii Petru Enache si Gheorghe Pana au
aprobat ca festivitatea lansarii acestui volum sa fie organizata la
Clubul Uzinelor "23 August" din Capitala - in inima muncitorimii
bucurestene, a circumscriptiei de care se leaga nemijlocit eminenta
Dumneavoastra activitate parlamentara. Aceasta s-a petrecut, nu
intamplator, chiar in dupa-amiaza zilei de 26 ianuarie, ziua
Dumneavoastra de nastere, in fata unei sali arhipline. Toti cei care
am vorbit cu acest prilej (scriitorul Eugen Barbu, …… si
subsemnatul) am omagiat personalitatea Dumneavoastra, insemnatatea
istorica a aniversarii celor 50 de ani de activitate revolutionara
pe care ati desfasurat-o si o desfasurati in slujba idealurilor
vitale ale natiunii romane, a cauzei socialismului si pacii in lume.
A fost o manifestare politica si artistica incununata de un deplin
succes, prin care noi, scriitorii prezenti, impreuna cu cei peste
700 de muncitori, am inteles sa sarbatorim magnifica Dumneavoastra
personalitate in acele clipe festive pentru intreaga natiune, ca si
pentru omenirea progresista…. Iata insa ca luni, 31 ianuarie, in
cadrul unei sedinte de Birou a Uniunii Scriitorilor, criticul
literar Mircea Iorgulescu a atacat cu o violenta rar intalnita toata
aceasta manifestare. Pe scurt, au fost proferate urmatoarele grave
calomnii: ca eu sunt un impostor, ca prin lansarea acestui volum la
uzina s-a comis o greseala ireparabila, ca muncitorii au fost adusi
cu forta, ca e incalificabila publicarea in "Luceafarul" a
cuvantului rostit de Marian Avram si ca, in concluzie, printr-o
asemenea festivitate noi am murdarit aniversarea Presedintelui
tarii. Toate aceste afirmatii necontrolate, care pot fi verificate
lesne, intrucat exista stenograma, reprezinta un atac neloial la
persoana, dar si o jignire la adresa colectivului de la "23 August"
si a Comitetului Municipal Bucuresti al PCR, sub egida caruia s-a
desfasurat lansarea. Aflu ca, din nefericire, atat presedintele
Uniunii Scriitorilor, D.R. Popescu, cat si alti tovarasi cu functii
de raspundere prezenti acolo n-au luat nici o atitudine si au
pastrat o tacere reprobabila. Or, a tacea inseamna a consimti. In
cadrul aceleiasi sedinte, de altfel, au fost rostite critici
neprincipiale si extrem de dure impotriva ziarelor "Scinteia", organ
al CC al PCR, si, respectiv, "Scinteia tineretului", organ al CC al
UTC. Este oare aceasta menirea Uniunii?...... Oare poate cineva, in
tara aceasta, dupa aproape patru decenii de socialism, sa impiedice
un tanar scriitor si ziarist, nascut in acest regim, membru de
partid, sa cante istoria nationala si sa impartaseasca bucuria sa cu
cei mai de frunte muncitori ai Capitalei? Din pacate, este posibil
ca un tanar scriitor, devotat trup si suflet acestui partid, asa cum
ma consider eu, sa fie judecat in chip iresponsabil pentru ca va
inchina Dumneavoastra o carte. Asta, in vreme ce unii dusmani din
afara, cum sunt aceia de la "Europa libera", ma ataca exact in
aceiasi termeni! Pe cei din afara inca as mai fi dispus sa-i
inteleg: nu au tara, sunt tradatori de profesie, i-a batut soarta
cum e mai rau, imi starnesc, deopotriva, repulsie si compasiune. Dar
ce ma fac cu colegii mei de breasla, cu acei cativa scriitori romani
care fac o politica ciudata, insidioasa, mergand pana la rezistenta
deschisa fata de linia promovata de partid?! Aceasta nedorita
intamplare are un substrat politic foarte limpede si vine sa
intregeasca o suita intreaga de actiuni ostile ideologiei noastre,
intreprinse in ultimii ani de anumiti scriitori si oameni din
conducerea Uniunii Scriitorilor.
Iata de ce, mult iubite tovarase secretar general, va rog din suflet
sa dispuneti ca asemenea tip vitriolant de critica si de atac la
persoana sa nu mai fie posibil in cadrul unui organism care se
pretinde democratic. In numeroase cuvantari, Dumneavoastra ne-ati
cerut sa mergem in mijlocul muncitorilor, pentru a ne inspira de la
izvoarele muncii si vietii adevarate. Practic, prin incidentul de la
Uniunea Scriitorilor, se incearca o sfidare si o infirmare a insesi
politicii pe care partidul, Dumneavoastra personal, o promovati in
domeniul literaturii. Nutresc speranta ca viitoarea prezentare a
cartii, pe care, de comun acord cu tovarasii Elena si Vasile
Barbulescu, o voi face in mijlocul taranilor si muncitorilor din
comuna Dumneavoastra natala, Scornicesti, nu va mai fi contestata
atat de vehement. In speranta ca scrisoarea mea nu v-a inoportunat
si ca se afla in deplina conformitate cu principiile eticii si
echitatii socialiste, va multumesc din inima si va asigur ca orice s-
ar intampla, indiferent cat de grave vor fi acuzatiile pizmasilor si
apatrizilor, va voi glorifica intreaga mea viata!
Cu deosebita dragoste si respect filial,
Corneliu Vadim Tudor
3 februarie 1983

Anonim spunea...

Ziarul SCINTEIA, nr. 13.487, vineri 3 ianuarie 1986, pagina 2, rubrica "1986 -
an de noi victorii in inflorirea patriei, in infaptuirea politicii partidului -
AN NOU DE MUNCA, PACE SI IMPLINIRI DE COMUNISTE, ROMANESTI ZIDIRI":

"MESAJ DIN LARG. Aflat in portul Yemba din Arabia Saudita, unde abia sosise la incarcare, echipajul petrolierului "Biruinta", de 150.000 tdw, fruntas pe flota
in 1985, a transmis in noaptea de revelion urmatoarea radiograma semnata de comandantul sau Traian Basescu: ?In aceasta noapte de la cumpana anilor, cei 40 de navigatori de pe aceasta plutitoare cetate de otel construita in Romania isi indreapta gindurile spre tara, spre conducatorul partidului nostru, tovarasul Nicolae Ceausescu, spre toti cei dragi de acasa. Dupa datina, cei aflati in cartul liber sintem in jurul pomului de iarna, frumos impodobit, si inchinam un pahar cu vin pentru succesele obtinute de poporul nostru in anul care a trecut, pentru rezultatele pe care le-am inregistrat si noi, marinarii, si care ne-au permis depasirea planului la trafic cu 17 la suta, pentru succese si mai mari in 1986?".

Ai aici poza din ziar
http://www.grupul.ro/files/din_larg/

Sau
tanarul student la Filosofie, anul IV Emil Boc in '89:

"Recenta hotarîre a Comitetului politic Executiv al C.C. al P.C.R. privind majorarea cu 10 la suta a tuturor burselor ce se acorda studentilor si elevilor, inclusiv celor din scolile profesionale, a generat în inimele întregului tineret studios din patria noastra cele mai alese sentimente de stima si profunda recunostinta fata de aceasta noua si graitoare dovada a grijii si preocuparii sustinute ale secretarului general al partidului, tovarasul Nicolae Ceausescu, fata de crearea unor tot mai bune conditii de viata si învatatura tineretului. Sîntem pe deplin constienti ca transpunerea în viata a obiectivelor etapei actuale de dezvoltare a societatii noastre, asa cum rezulta din magistralul Raport prezentat de tovarasul Nicolae Ceausescu de la înalta tribuna a Congresului al XIV-lea, din celelalte documente adoptate la Congres, ridicarea continua a gradului de civilizatie si modernitate sînt dependente în cea mai mare masura de pregatirea profesionala, stiintifica si politica a tuturor oamenilor muncii si, în special, a tineretului. Universitatea clujeana, al carei student am devenit în urma cu patru ani, ofera studentilor de la toate facultatile conditii de studiu dintre cele mai bune.(...) Eu însumi, ca student la Filosofie, am înteles ca învatamîntul, stiinta si cultura sînt concepute în România socialista ca factori activi ai dezvoltarii, ca formarea noastra ca oameni ai societatii socialiste si comuniste de mîine este un proces complex, revolutionar, care ne obliga nu numai la însusirea la cote înalte a profesiunii, ci si la însusirea conceptiei filosofice3 despre lume si viata a partidului nostru, formarea unei constiinte si atitudini cetatenesti înaintate în rîndul tineretului. Recunoscatori pentru tot ceea ce tovarasul Nicolae Ceausescu si tovarasa Elena Ceausescu întreprind pe linia îndrumarii competente si stiintifice a învatamîntului, stiintei si culturii românesti, ne angajam sa rasplatim prin fapte si încrederea ce ni se acorda, pregatindu-ne temeinic si multilateral, asa cum ne impune epoca pe care o traim".

Alt poet in 82
Paunescu:

"Tovarase Ceausescu, va iubesc si va voi iubi"

Si mai sunt o groaza. Fara ei nu cunosteam comunism.

Anonim spunea...

Doctorul Alexandru Budişteanu a fost arhitect-şef al capitalei între 1977 şi 1983, perioadă în care domnul dictator era lovit de entuziasme urbanistice. Cu un simţ acut al observaţiei a surprins foarte bine cum se degrada anturajul "geniului", ca şi persoana acestui şef suprem. Acum, domnul Budişteanu se ocupă cu promovarea limbii şi culturii engleze, principalul mijloc de comunicare al "duşmanilor capitalişti" de atunci. Este Preşedintele Consiliului Internaţional al Uniunii Vorbitorilor de Limbă Engleză.



* Jurnalul Naţional: E adevărat că Nicolae Ceauşescu avea impresia că Bucureştiul e jocul lui personal de Lego? Muta cum îl tăia capul clădirile pe machete?

Alexandru Budişteanu: Da. Pentru el şi soţia sa era un fel de joc de societate, atunci când vedeau planuri de construcţie, de urbanism. Era un joc cu două personaje principale, ei doi şi restul, cu rol secundar, care trebuiau să-şi exprime admiraţia şi adeziunea pentru ce le trecea prin cap "conducătorilor". Nimeni nu avea curajul să-i contrazică, să le spună că vorbesc aiureli... El nu putea să citească planuri, îi trebuiau machete, eventual la scara 1/1, făcute din butaforie. După ce aproba o machetă, peste câteva zile, îi spunea primarului oraşului "ţi-am aprobat macheta. De ce nu ai început lucrul?" În consecinţă se punea un excavator să sape şi atunci tovarăşul spunea "Bravo" iar proiectarea propriu-zisă începea în mare viteză.

* Nici măcar nu li se putea sugera că e imposibil ce vor?

Nu, din contră... Activiştii din jurul lui începeau să-i mulţumească pentru fiecare adesea gogomănie, ba chiar îi spuneau că vorbele lui i-au iluminat brusc. Eu eram exasperat, dar găsisem o tactică. Ziceam şi eu "da, da, foarte bine", dar completam: "Nu e bine să vă mai prezentăm o variantă?" El devenea curios şi mă întreba despre ce e vorba şi începeam un fel de jonglerie, din care să rezulte că ideea fezabilă tehnic pe care o aveam, îi venise de fapt chiar lui. Trebuia să-i induc asta. Dacă îi spuneai că e vorba de sacrificii umane şi financiare inutile, că se demolează monumente, clădiri vechi, devenea brusc suspicios:"Tovarhăşi, cine are intheres să nu se demoleze clădirhea asta?" Orice cerere, când era vorba de planuri de investiţii sau altceva trebuia să înceapă cu mulţumiri şi laude. Când aveam prezentări şi venea cu alaiul, noi stăteam pregătiţi cu machetele. Dacă avea o zi proastă şi era nervos, câte un ministru beneficiar strângea repede totul, înaintea venirii sale, ca într-un film mut. Dacă era întors pe dos şi vedea machetele respective se putea alege praful de tot.

* Avea noţiunea de monument istoric?

Foarte vag. Unii pretind că ar fi crezut în Dumnezeu. Eu spun că se credea în rivalitate cu el. Îl deranjau foarte tare bisericile, nu voia să le vadă. Le voia fie mutate, fie demolate, dar să nu le vadă. Iniţial, fusese zgârcit, nu voia demolări, construcţii prea mari, prefera trotuarele înguste. Văzuse în SUA clădiri înalte cu densităţi mari, şi trotuare înguste şi a vrut şi el la fel. Marile lui avânturi demolatorii au venit însă după cutremurul din 1977. Constatase că puteau să dispară brusc case şi cartiere şi a hotărât să facă şi el la fel. Dacă putuse Dumnezeu, el de ce nu? Astfel, după 1977, a început să prefere construcţiile la nivel demiurgic.

Voia palate

* Călătoriile în China şi Coreea de Nord, din anii ‚70, l-au influenţat?

Şi ele, parţial. El de la bun început era partizanul unei arhitecturi neoclasice monumentale, practicate în perioada interbelică, apropiată de stilul eclectic, dar şi mussolinian. Îi plăceau coloanele, ne dădea drept exemplu nişte blocuri decorate, făcute în perioada interbelică de arhitectul Petre Antonescu. Şi-ar fi dorit palate gen Versailles sau Trianon, pe care România, datorită circumstanţelor istorice, nu le avea. Aşa a apărut Casa Poporului. Apropo, ea a fost făcută ilegal, fără autorizaţie de construire. Eu eram arhitectul-şef al Capitalei şi nu mi-a cerut nimeni vreo autorizaţie, conform legislaţiei. S-a început la un simplu ordin al lui Ceauşescu. Între ea şi un palat ţigănesc ridicat aiurea într-o mahala nu e, juridic, nici o diferenţă. Cât eram de arhitect-şef, aveam interdicţie de intrare pe două şantiere: Casa Poporului şi Cotroceni. Nimeni nu ştia (cu excepţia Gospodăriei de Partid) cât se cheltuieşte acolo, ce forţă de muncă e utilizată. Când am vrut o dată să intru să văd ce e în zona Casei Poporului, a apărut un militar care m-a trimis la plimbare.

* Deci avea boala construcţiilor măreţe...

Voia, de exemplu, un turn de televiziune mai mare decât cel de la Ostankino din URSS, care să fie amplasat undeva în locul crematoriului uman de la staţia Tineretului. S-a făcut macheta, a aprobat-o. Puţin mai târziu după un an, a văzut o altă machetă, mai amplă, cu Palatul Pionierilor, în care se vedea şi turnul propus. A smuls brusc turnul şi l-a rupt. Din ziua aia, nimeni nu a mai adus vorba despre vreun turn de televiziune. Spuneaţi de Coreea de Nord şi China... Mai mulţi oameni care lucram în anturajul lui am fost într-o delegaţie la Phenian şi Pekin, special ca să învăţăm cum trebuie iubit un conducător. Între el şi Kim-Ir-Sen era o permanentă competiţie. Dacă şeful Coreei comuniste scotea pe străzi la vizita lui Ceauşescu 15.000 de oameni, la Bucureşti trebuiau scoşi la vizita lui Kim 30.000. Urma o vizită la Fenian unde se scoteau 50.000. Şi aşa mai departe. La noi, în ciuda eforturilor, nu s-a ajuns însă niciodată la performanţele "coregrafice" ale coreenilor, care făceau spectacole imense cu "roboţi" dresaţi să facă aceleaşi gesturi în acelaşi timp. Tot din Coreea îi venise ideea să facă un arc de triumf mai mare decât cel al lui Kim. Aşa apăruse macheta aia de lemn, pe care au incendiat-o nişte tipografi organizaţi într-un grup de rezistenţă. A venit 1989 şi am scăpat de arc.

Viclean şi brutal

* Să înţeleg că nu avea memorie?

Avea, dar pur şi simplu nu i-a mai plăcut turnul şi l-a rupt, ca într-un joc. De fapt cred că nu mai erau bani pentru aşa ceva. Era viclean, deştept nativ, brutal, neîncrezător în oameni, incult, dar patriot în felul lui şi voia să facă bine românilor cu forţa. Credea că se pricepe la toate şi linguşeala generală îi întărea senzaţia asta. La o prezentare la care am asistat, era nevoie de vreo 30 de kilometri de conductă, pentru alimentarea cu apă a unei localităţi. El a spus sec "20 vă ajunge!" şi toţi au izbucnit în urale şi mulţumiri. Era o nebunie, ce să facă ăia cu 20? Aşa că se recurgea la tot felul de cârpeli. Unii îl mai păcăleau, cereau mult, ca să rămână cu ce le trebuia. Dacă voiai un pod peste un râu, trebuia să ceri două. Avea mentalitate de ţăran precupeţ, care negociază cu şmecheri. Când stăteam lângă el şi unii se angajau să depăşească nu ştiu ce plan, "o să facem, o să dregem", îl auzeam mormăind "faceţi pe dracu’". De fapt nu avea încredere în nimeni.

* E adevărat că voia să demoleze şi Patriarhia?

Pentru el conta doar ce avea în cap, doar edificiile pe care le voia. Nu se împedica să demoleze ceva, dacă avea ideea că trebuie să fie un edificiu al lui într-un anumit loc. Nu se opunea nici mutării unor clădiri, dar voia cu orice preţ să se întâmple ce-şi dorise în locul ales. Considera Patriarhia mult prea aproape de centrul său politico-administrativ, de Casa Poporului. Voia să scape de ea de acolo. Voia să-i mute pe preoţi eventual undeva la Văcăreşti, într-o improvizaţie. E interesant că nu-l deranjau doar monumentele religioase sau autoritatea ecleziastică. Era alergic la mai tot ce nu făcuse chiar el. Îl enerva şi mausoleul comunist din Parcul Carol. Eram cu el în zona Sălii Polivalente, când a ridicat capul, s-a uitat la mausoleu şi a spus: "Acolo să puneţi un rând de blocuri!" Nu voia să vadă ceva făcut pe vremea lui Dej, atunci când venea la Polivalentă. Totul începea cu el şi nu exista noţiunea de "după mine". Cred că se considera etern.

Ea se băga

* Se băga şi ea direct în probleme de arhitectură?

Din păcate, da! Ea avea un grad de incultură şi mai mare, dublat de răutate. E simptomatic că nici în ziua de azi nimeni nu o vorbeşte de bine. Să vă dau un exemplu. Când apărea şi ea la prezentări, dacă vedea o femeie mai cochetă, venea la mine şi-mi spunea: "Cine-i asta care face pe tinerica? Etete la ea, un’ se crede?" Se dădea peste cap toată prezentarea, doar fiindcă ea se credea la ea la ţară, după gard şi avea chef de bârfă. El nu-i spunea nimic. Aveau o relaţie interesantă, el era topit după ea. Eventual, când ea făcea mai urât, Ceauşescu spunea duios-rugător: "Hai dhraghă, nu te supăra..." Era impresionant să vezi cum un şef de stat se lasă dominat astfel de o femeie. Era şi o parte bună, fiindcă nu înţelegea nimic din arhitectură, se plictisea şi pleca, din când în când. Atunci lucrurile mergeau ceva mai uşor. Era un fel de piază-rea. Când am prezentat planurile Pieţei Victoriei, a declarat "aţi făcut o piaţă ca un ceaun!" şi a plecat scârbită. Era un ritual întreg atunci când apărea. Trebuia să i se ţină haina şi să fie complimentată. Dacă nu se întâmpla aşa se făcea foc şi el care nu voia să o ştie supărată, devenea irascibil.

* Cum vi se adresau? Cu tovarăşe, cu bă?

El în mod normal, cu "dhraghă" şi "te rogh"...

* Hitler îl avea pe Albert Speer drept arhitect favorit. Ceauşescu, pe cine?

Teoretic, eu ar fi trebuit să joc rolul ăsta. Vorbind cinic, nouă, arhitecţilor, ne sunt convenabili dictatorii. Nu te mai încurci cu tot felul de particulari, ai fonduri aproape nelimitate, forţă de muncă... Asta dacă îl faci pe dictator să te înţeleagă şi să-ţi aprobe proiectele. Crezusem cu bună credinţă că voi putea aplica ideile mele privind dezvoltarea Capitalei. Din păcate n-a fost aşa şi de la un punct în sus, după vreo doi-trei ani de la numirea mea, Ceauşescu nu mai ţinea cont de nimeni, de nici un specialist. Am fost naiv, crezând că aş putea să-mi impun nişte puncte de vedere. Am făcut un pact prost cu diavolul. Pe parcursul celor 6 ani cât am fost arhitect-şef, am văzut cum îi evoluează boala psihică. Dacă la început, întreba: "Ce phărere ahre Arhitectul-Şef?", ulterior nu mai cerea sfatul nimănui, avea nevoie doar de simpli executanţi. Trecuse în cei 6 ani, cât am lucrat cu el, printr-un proces de alienare. I se intensificase megalomania, cred, atât datorită unei degradări fizice şi psihice, cât şi corului de lingăi, care-l făceau să se creadă Superman. Mi-am dat seama că mă compromiteam, girând activităţi contrare intereselor oraşului şi locuitorilor săi. Cum să ieşi dintr-o asemena situaţie? Nu puteai decât, ori să fii dat afară, ori să fii promovat, ceea ce era puţin probabil. Am sperat să pot pleca din motive de sănătate. În anul 1983 m-am internat la Elias, cu această speranţă, am făcut un control general şi mi-au găsit vezica biliară plină de pietre. M-am operat pe loc, aveam 123 de pietricele şi am putut să plec. În plus şi el era cam sătul de mine, se plictisea repede de oameni. Postul a rămas vacant câteva luni. Un nou arhitect-şef a fost numit în urma unui episod anecdotic. Era într-o vizită cu tovarăşul Pană prin oraş şi a văzut că pe o clădire scrie CAAC. S-a enervat rău când a văzut inscripţia. Era sediul liniilor aeriene chineze (Civil Aviation Authority of China). Nimeni n-a ştiut sau nu a avut curajul să-i spună ce înseamnă asta. Ceauşescu a ordonat imediat numirea unui nou arhitect-şef. În viziunea lui, arhitectul-şef ajunsese cineva care trebuia să se ocupe de ce scrie pe firme, pe pereţi şi dacă stâlpii stau drepţi. Aşa a fost numit urmaşul meu, arhitectul Paul Focşa de la Proiect-Bucureşti.

* Ce l-a atras la proiectul Ancăi Petrescu, pentru Casa Poporului? Ştiu că au fost mai multe în competiţie...

L-a atras proiectul, dar şi faptul că ea era foarte ascultătoare. Participau mari nume ale arhitecturii din România, cine lua proiectul intra în Cartea Recordurilor, intra într-un fel sau altul în istorie. Toţi participanţii doreau din tot sufletul să câştige. Ea conducea un colectiv de tineri, şi zicea da la orice, în timp ce profesioniştii mai bătrâni voiau să păstreze nişte rigori. Din câte consider eu, exteriorul e ratat, scăpat de sub control. Faţada nu are o tratare unitară. De exemplu, arhitecţii Cezar Lăzărescu, Octav Doicescu, Gipsi Porumbescu sau Ascanio Damian, participând şi ei în concurs, mergeau pe soluţii clasice, mai ponderate. Anca Petrescu a cedat dorinţelor lui Ceauşescu de măreţie, grandomanie şi a avut câştig de cauză. Dictatorul se distra enervându-i pe arhitecţii mai în vârstă, spunându-le: "Văd că tinehretul luchrează mai bine." În interior, lucrurile au stat însă mai bine. Colectivele de arhitecţi, care au lucrat în cadrul proiectului au realizat interioare impresionante, contribuind la crearea unui palat grandios, aparţinând unei alte epoci. Visul lui Ceauşescu s-a materializat. Trebuie să recunosc că Anca Petrescu este ambiţioasă şi o bună organizatoare. La Casa Poporului toate materialele trebuiau să fie româneşti. Clădirea trebuia să aibă trei funcţii majore: aceea de Parlament (Marea Adunare Naţională), CC al PCR şi sediu al guvernului. În afară de marea clădire, actualmente Palatul Parlamentului, s-au organizat şi alte concursuri pentru obiective importante din zona centrului reconstruit. Un arhitect de valoare, care a vrut să realizeze prin concurs Bulevardul Victoria Socialismului a fost Dinu Patriciu. Făcuse un proiect grandios, de bun gust, cu coloane monumentale, care însă nu i-a plăcut lui Ceauşescu.

Antirusism

* Chiar avea boală pe ruşi şi tot ce venea din URSS?

Da, făcea alergie până şi când auzea nume de străzi precum Tolstoi sau Cehov. De exemplu a mutat monumentul ostaşului sovietic din Piaţa Victoriei, din raţiuni strict politice, fiind încântat, când la prezentarea machetei Pieţei Victoriei şi întrebându-mă, de ce nu se face ieşirea din metrou în zona dintre Şosea şi Bulevardul Aviatorilor, i-am spus că aceasta nu este posibil, pentru că acolo se găseşte monumentul cu pricina. El s-a luminat la faţă şi mi-a spus: "Ocupă-te dhragă de ieşirea din methrou, că de monument mă ocup eu!" Monumentul a dispărut de acolo în scurt timp, dar în locul lui nu s-a făcut nici o ieşire de metrou. Când am fost numit arhitect-şef am fost sfătuit să nu-i spun sub nici o formă că-s basarabean, născut în judeţul Bălţi, nici că am făcut studii în URSS. Devenea bănuitor şi puteam fi suspectat că-s agent sovietic sau mai ştiu eu ce.

Ţoapa şi mitocanca

* Chiar... Cum aţi ajuns arhitect-şef? Pe ce criterii?

Lucrurile au început aşa. Eu am fost ajutat în anii de deschidere ai lui Ceauşescu, de ministrul şi acum academicianul Mircea Maliţa să ajung funcţionar internaţional în SUA, la Centrul ONU pentru Locuinţe şi Urbanism, din New York. Teoretic trebuia să ţinem legătura numai cu ONU dar în fiecare sâmbătă de dimineaţă aveam şedinţă cu ambasadorul, unde ni se citeau directive de la Bucureşti. Se ştia clar cine e securist şi cine e diplomat de carieră, chiar dacă erau teoretic cu toţii diplomaţi. åştia de la DIE chiar se mai scăpau şi se salutau între ei cu "Să trăiţi tov. comandant!" În fiecare sâmbătă aveam obligaţia să raportăm ambasadorului ce am aflat, ce se ştie, etc., chiar dacă eram funcţionari internaţionali, corp tehnic. Primeam indicaţii să facem lobby. Eram priviţi cu simpatie de americani, fiind perioada de distanţare a lui Ceaşescu faţă de ruşi. În 1970, Ceauşescu a făcut o vizită oficială în SUA . La New York a locuit la misiunea noastră diplomatică de acolo, împreună cu Elena. A fost o tevatură groaznică. Ştiu de la personal că ea verifica dacă-s bine întinse cearşafurile, aruncând o monedă. Dacă aia nu sărea, era vai şi amar de cameriste. Veniseră şi cu mâncare de acasă. Eu, ca arhitect şi urbanist, trebuia să le prezint oraşul. Când a fost ziua plimbării, am fost anunţat că el nu mai vine, trebuie să o conduc doar pe ea. O aşteptam în holul misiunii. A coborât scara monumentală cu mâinile încrucişate în faţă, în ipostaza aceea clasică. M-a ignorat total. Am urcat într-o maşină. În faţă erau un şofer şi un securist, iar ea stătea pe locul din spate în stânga, nimeni nu o învăţase, de la protocol că locul de onoare e în dreapta, unde m-am aşezat eu. Am luat-o pe Fifth Avenue, pe la Central Park. Eu tot explicam istoria oraşului şi a străzilor, stilul arhitectonic, iar ea nici nu mă băga în seamă. Am ajuns în dreptul Muzeului Metropolitan de Artă, unde eu am început să fac nişte comparaţii cu Luvru, Prado, British Museum. Şi atunci a vorbit "Da de Iermitaj ai uitat?!". Vezi doamne, mi-a dat peste nas, că se pricepe şi ea. Când am trecut pe lângă o clădire în care era Oficiul românesc de turism şi i-am spus ce e acolo a izbucnit : "Ie-te na! Aşa să face turism?! Etete!" Eu am crezut că a doua zi ăia îşi vor face bagajele, dar din fericire, nu s-a întâmplat nimic. Nu i-am mai spus nimic, de frică să nu se întâmple cine ştie ce dezastru. În scurt timp am primit ordin, prin staţia de pe maşină, să ne întoarcem. A ieşit din maşină la misiunea noastră fără un cuvânt, la revedere sau mulţumesc. Mi-am dat seama că e o combinaţie de mitocănie şi impoliteţe, o ţoapă. La misiune i-a terorizat pe toţi, cât au mai stat acolo, pe motiv că diplomaţii locuiesc în prea multe camere sau că femeile de acolo arată nu ştiu cum. În general ea nu râdea niciodată, tot timpul era încruntată şi nemulţumită, acră. De exemplu, la Snagov, la vila lor, ea trăgea de limbă ţăranii cine are porc, cine face ţuică, ca să dea peste nas şefului de post. Se interesa cine cu cine se culcă. El era mai uman. Ţin minte că-l distra scamatorul Iozefini care era directorul circului de stat. Lui i-a aprobat la o prezentare rapid macheta circului, după ce acela a făcut nu ştiu ce banc şi Ceauşescu a râs cu poftă. Revenind la întrebare, în 1972 eu m-am întors în ţară cu o mare tinichea de coadă. Soţia mea de atunci fugise în SUA. Noi ne despărţiserăm amiabil, dar la Securitate am zis că nu bănuisem nimic. Oricum mi-au reproşat că nu am fost vigilent, m-au anchetat. Nu m-au mai lăsat să ies nici măcar în Bulgaria, până la Ruse. Lucram la Comitetul de Stat pentru Construcţii, Arhitectură şi Sistematizare. În 1977, imediat după cutremur, la fostul Palat Regal, Ceauşescu a convocat o mare şedinţă cu cei mai importanţi constructori şi arhitecţi. Era de faţă şi tovarăşa. El a prezentat un plan de urbanism cu o idee a restructurării centrului. Nici până în ziua de azi nu se ştie cine a făcut acel plan iniţial, sunt doar simple supoziţii. La şedinţa aceea am luat şi eu cuvântul, am spus că e normal să se facă nişte lucrări după cutremur, să se sistematizeze oraşul după principii noi. Atunci, tovarăşa i-a dat un cot lui şi i-a spus ceva. Iată, pe mine mă recunoscuse, pe restul nu ştiu dacă-i mai văzuse. După două zile mă cheamă tovarăşul Uglar, care era şeful meu direct, un ungur relativ la locul lui şi mi-a spus că mă cheamă Ceauşescu la el. Uglar era îngrijorat, fiindcă urma o întâlnire cu tovarăşul şi nu se ştia ce aş fi putut spune eu acolo despre el şi despre activitatea sa. Am fost la Ceauşescu la birou după-amiaza, în fostul Palat Regal, când el se odihnea. M-a condus un ofiţer în uniformă, am aşteptat cam jumătate de oră. Am stat de vorbă vreo 40 de minute, părea rezonabil. Păream doi provinciali care iubeau Bucureştiul şi atât. El îşi aducea aminte de perioada interbelică, de Zavaidoc, părea uman. Mi-a făcut o impresie bună. Zicea că vrea să modernizeze Capitala folosind situaţia creată de cutremur şi ţinând seama de cerinţele obiective ale dezvoltării oraşului. Mi-a propus să fiu arhitect-şef al Capitalei şi am acceptat.


* Cine era atunci primar?

Ion Dincă. Îl iubea sincer pe Ceuşescu şi era foarte dur, dar pus pe treabă. Ţin minte că se lumina tot, şi zicea satisfăcut "Tovarăsului o să-i placă!", atunci când ieşea ceva bine. Pe mine mă asculta, fiindcă fusesem numit direct de Ceauşescu. După Dincă a venit Pană, de o factură mai joasă decât Dincă. Ştefan Andrei răspundea de noua acţiune de sistematizare a Capitalei, inclusiv de numirea noului arhitect-şef. El m-a ajutat când cu numirea, fără să mă cunoască. Îi păstrez o amintire pozitivă. Era un om cult şi bine intenţionat. Este interesant de menţionat, că în momentul numirii mele, cei de la Securitate l-au informat pe tovarăşul că nu corespund, pentru că am soţia rămasă în SUA. La aceasta, tovarăşul a răspuns: "Ce aveţi cu el? El s-a întors!" Iar tovarăşii, în mod surprinzător, au fost de acord cu el...După ce nu am mai fost arhitect-şef, iar am avut probleme pe chestia asta. Eram invitat în concediu în Egipt şi nu îmi dădea drumul ofiţerul de obiectiv de la institutul de proiectare unde ajunsesem, pe motiv de data asta, că de ce am plecat de la primărie !?. Iarăşi nu mai prezentam încredere. Am avut noroc că la Interne ajunsese ministru adjunct Romul Dima, care mă cunoştea de la Primărie. Am mers la el în audienţă şi am reuşit să plec în Egipt dar eu separat, într-o tranşă si soţia în alta.

* Ideea cu sistematizarea rurală cum i-a venit?

Problema asta a căzut tot pe capul meu. După ce am plecat de la primărie, am revenit în funcţia de şef al Centrului Naţional de Sistematizare. Ceauşescu avea o idee utopică, să investim în aşa-zisele centre de dezvoltare economico-socială, care să devină în scurt timp oraşe. Voia să facem blocuri cu apă, canalizare şi curent şi să abandonăm satele răspândite, cu casele mici. El voia să se întâmple asta peste noapte, să fie oamenii luaţi cu forţa, să-şi abandoneze casele şi gospodăriile. Din nou voia să facă bine cu de-a sila, erau sate care trebuiau să dispară, unele chiar s-au dus. El voia să facă totul brutal şi rapid peste noapte. Era contra caselor doar cu parter, voia urbanizare şi dezvoltare pe înălţime. Ideea în sine nu era rea, doar că ea trebuia să vină invers, de la oameni. Era o utopie, nu ştiu cine l-a făcut să creadă că poate să forţeze jumătate din ţară să renunţe la grădini, la case şi vite şi să se mute la bloc cu apă şi w.c. Dar cum nu suporta să fie contrazis în public, nimeni nu i-a spus că e o aiureală. Puteai să-i dai o idee bună, doar dacă îl sugestionai că a fost a lui.

* Erau agramaţi... Cum înţelegeaţi ce voiau de fapt?

Ea zicea în loc de robinet, "ribinet". Îmi aduc aminte că eram în jurul unei machete şi el a spus că vrea ceva "rătund". Am făcut acolo un bloc rotund, şi la următoarea întrevedere tot el s-a supărat: "Vreau rătund, nu rotund!" Apoi am aflat că "rătund", în limbajul lui, însemna "armonios".

* Ce s-a întâmplat cu Teatrul Naţional? De ce a tot schimbat proiectul după ce a ars?

A luat foc de la neglijenţa unor paznici, care au uitat să coboare complet în faţa scenei un sistem de siguranţă numit "cortina de fier". A urmat o vizită de lucru la teatru cu el şi cu ea. Prima directivă a fost să mărim numărul de locuri. (Şi Sala Palatului i se părea prea mică şi acolo voia mai multe locuri, care s-au şi adăugat.) A văzut fosa orchestrei, a întrebat ce-i aia şi a ordonat să fie desfiinţată să se pună scaune acolo, că orchestra nu are de ce să stea ascunsă! La un moment dat s-a spus că trebuie păstrat spaţiu pentru "cortina de fier". Ea a sărit imediat supărată cu gura, pe motiv că o cortină trebuie să fie moale, din mătase sau postav, cum văzuse ea. Se minuna de prostia celor care voiau să facă o cortină metalică. La rândul său, el s-a încruntat şi ne-a cerut să nu ne băgăm în politică. "Cortina de fier este o noţiune politică!" a zis el. Probabil că auzise de undeva de celebrul discurs al lui Churchill. Şi atunci s-a auzit o voce eroică, nu ştiu a cui, care a spus "Pompierii cer o cortină de fier!" Răspunsul tovarăşului a fost aiuritor: "Nu avem nevoie de astfel de pompieri!" În momentul acela am avut confirmarea deplină a situaţiei penibile în care mă găseam, respectiv într-o turmă de oameni, care acceptau culmea inculturii şi arbitrariului, practicat de cuplul care conducea România. Atunci m-am hotărât să părăsesc cu orice preţ funcţia în care mă găseam.

Anonim spunea...

Oare putem afla adevarul?


Si despre executarea lui Ceausescu si despre crimele comunismului!

Cine a pus la cale distrugerea Romaniei? Si de ce?

Cea mai mare gresala a lui Ceausesc a fost ca nu si-a executat sfetnicii asa cum a facut Alexandru Lapusneanu. Am avea acum Romania Mare

Virgil Ciuca

Google
 

Postări populare