"De fapt, tot ce a fost sau o sa fie, in prezent le avem pe toate, cum zice Eminescu. Mereu vor fi probleme. Sa fie dupa oranduiala Bisericii. Sa fie prezenta Biserica! O nebunie sfanta, o prezenta continua, nu "hai sa te las, lasa-ma si tu"... Pentru ca este o mare raspundere. Multi se lupta sa ajunga pe tronuri, dar ierarhia in Biserica Crestina nu e imparatul, nici patriarhul, e smerenia! Cine-i mai smerit, ala-i mai fericit. Si aici chiar nu ne mai jucam! Si, va rog sa ma credeti ca eu peste sase ani implinesc o suta, si am vazut ca aici trebuie sa bat: in a ma smeri cu orice chip. Trebuie sa fii liber, sa nu fii fortat, dependent de un interes al cuiva, care prin tine, prostule, isi implineste scopurile. Pentru ca si alegerea de patriarh nu-i orice alegere. Nu-i alegere de prim-ministru care se scalda in explicatii si motivatii. E vorba de viata mantuitoare a unui popor, e vorba de Ortodoxie, e vorba de a implini ceea ce Dumnezeu a dorit cu aceasta sfanta si mare creatie a Lui: omul! El ne iubeste nespus de mult, dar ne-a facut liberi. O creatie de anvergura acesteia nu era perfecta daca nu era libera.
Era o roata dintata manata de alta roata dintata si nu era o creatie creatoare, ci era la dispozitia stapanului, a unei axe care invarte rotile. Iar diavolul este prezent in orice manifestare anti-bisericeasca, anti-crestina... De exemplu, daca Sodoma si Gomora au fost distruse... Pentru nici un pacat nu a ars Dumnezeu o cetate ca pentru pacatul asta al homosexualismului. Dar Biserica nu a avut o pozitie oficiala in problema asta. Patriarhule de maine, asta te asteapta si e destul!"
Da click aici ca sa vezi totul!
3 comentarii:
Parintele Arhimandrit Arsenie Papacioc s-a nascut în anul 1914 în satul Misleanu din judetul Ialomita. A fost arestat si condamnat sub regimul maresalului Ion Antonescu, în 1941, pentru apartenenta la miscarea legionara. S-a calugarit în 1946, d**a eliberare si s-a nevoit la Manastirea Antim din Bucuresti pîna 1949. Între 1949-1950 a fost sculptor la Institutul Biblic, iar în anul 1951 a devenit preot la Seminarul Monahal de la Manastirea Neamt. Între 1952-1958 a fost preot la Manastirea Slatina.
În vara anului 1958 a fost incatusat din nou, pentru ca facea parte din grupul Rugul Aprins. Condamnat la 20 de ani munca silnica, a fost gratiat în 1964 de la inchisoarea Aiud.
Astazi, este duhovnic al schitului Sfinta Maria din Techirghiol.
-Parinte, va rugam sa ne dati un cuvant de folos despre familie si despre rolul parintilor in educatia religioasa a copilului.
-Familia crestina trebuie sa traiasca in unitate. Barbatul si femeia devin una la cununie. Vedeti, femeia a fost roaba mii de ani si a fost ridicata la adevarata sa valoare numai de crestinism. Pina la Hristos era umilita, folosita si de multe ori omorita fara proces, chiar de avea dreptate. Or, femeia trebuie sa se afle in armonie cu barbatul si impreuna sa lucreze pentru scopul suprem: mintuirea. Femeia este inima familiei, asa c*m barbatul este capul familiei. Daca nu este inima, capul e sec. Intre barbat si femeie nu e vorba despre o relatie conventionala, ci de o daruire totala. Femeia poate sa-l nasca pe Hristos in inima barbatului.
-Daca ar exista aceasta iubire in unitate, nu ar mai fi posibile avorturile...
-Da, nici o familie care traiste in dragoste si frica de Dumnezeu nu-si omoara pruncii. Cred ca barbatii le imping cel mai adesea pe mame sa-si lepede fetii. Barbatii nu-si respecta sotiile si de aceea le cer o asa grozavie.
-Vorbeam cu Parintele protosinghel Iustin Parvu de la Manastire Petru Voda, cu putin timp in urma, despre rostul mamei in societatea crestina. Sfintia sa imi spunea ca, din cauza conditiilor vitrege de existenta, femeia devine miner, strungar, face munci brute, care inainte erau numai pentru barbati. Si nu-si mai poate implini menirea ei de a educa, de a forma copiii.
-Chiar daca femeia face meserii grele, atita vreme cit se afla in uniune sufleteasca cu sotul ei, familia ramine puternica si rodnica si in privinta educatiei copiilor. Sotii se stimuleaza si se sprijina reciproc, astfel incit familia sa biruie dificultatile vietii. Asta-i casnicia. Nu e vorba de placere.
-Parinte, cred ca placerea de dragul placerii este consecinta caderii in pacat si este, pina la urma, lucru animalic.
-Oamenii sint mult mai cazuti, caci animalele au sorocul lor. Nu se imperecheaza la intimplare, chiar daca nu au ratiunea, ca oamenii. Ele urmeaza totusi o ordine fixata de Dumnezeu, care le-a creat.
-Sa revenim la educatia copiilor...
-Familia este locul in care inveti primii pasi in viata, acolo te formezi ca om in cei sapte ani de-acasa. Apoi scoala si biserica iti desavirsesc educatia. Este foarte important ca un copil sa aiba ambii parinti, care sa-l indrume. Tatal ii asigura traiul, il ocroteste si-l poate invata multe. Mama il hraneste, il ingrijeste cind e bolnav, ii da balsam pentru sufletul ranit, sadeste in copil increderea in viitor. Tot zic: "Mama naste, mama renaste".
dialog realizat de Eleodorus ENACHESCU*
SECRETUL SABIEI DE FOC.
Sau cum e cu putinţă Fenomenul Legionar
ISBN (10) 973-731-442-5; ISBN (13) 978-973-731-442-0
Constituie, în fapt, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită a lucrării: Radu Mihai Crişan, Surâsul Legiunii. Sau cum înţeleg eu Legionarismul Românesc, Editura Cartea Universitară, Bucureşti, 2006;
- CopyFREE -.
Motto:
Ceea ce-i neadevărat nu devine adevărat prin împrejurarea că-i naţional; ceea ce-i injust nu devine just prin aceea că-i naţional.
Naţionalitatea în margenile adevărului.
Mihai Eminescu, Manuscrisul Din şedinţele Societăţii România Jună. Naţionaliştii şi Cosmopoliţii, în Mihai Eminescu, Opere, vol. IX, Ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1980, pag. 457
„Nu fiţi luptători fără să vă fi adaptat şi perfecţionat o tehnică a contactului cu Dumnezeu. O contactare a infinitului, cu ajutorul inimii smerite.(;)
Învăţaţi ritmul larg al respiraţiei plantelor şi stelelor. Nu rămâneţi în respiraţia grăbită a fricii sau urii. Luaţi-vă zalele răbdării şi păcii interioare. Rugaţi-vă înainte de a porunci sau de a da sfaturi altora. Nu intraţi în destinul colectiv fără să vă fi găsit pe voi, fără să ştiţi cum să ţineţi luminile din lăuntru aprinse”.*
*Vasile Posteucă, Destinul imperial al românilor. Dumnezeu, Neamul, Omul, Editura Criterion Publishing, Norcross, GA, U.S.A., f.a., pag. 62
Dragul meu cetitor
Dragă semene,
Gândurile pe care le citeşti acum sunt mai degrabă o mărturisire decât o prefaţă propriu-zisă (al cărei echivalent îl reprezentau la prima lor ediţie). Sau decât un tratat elementar (pe care îl preînchipuie, poate, acum).
Deşi se referă la o monografie legionară, sunt scrise de un nelegionar. De către un român care nu se consideră nici favorabil legionarilor, nici împotriva lor. Şi care nici măcar nu este de profesie istoric. Ci doar un semen al tău pe care, unul dintre editorii autoangajaţi într-un demers monografic despre Ion Moţa şi Vasile Marin, l-a invitat să-ţi împărtăşească, pe-atât cât permite spaţiul unei introduceri, din sentimentele şi gândurile pe care i le-a prilejuit întâlnirea cu scrisul militant al acestor doi comandanţi legionari. Aceasta din unicul considerent că, anterior, alcătuisem şi publicasem testamentele politice a şase dintre Martirii Neamului, între care treimea de conducere a Legiunii – Codreanu, Moţa şi Marin – (alături de Eminescu, Antonescu şi Iorga1), cu înseşi cuvintele fiecăruia dintre ei, prin asamblare logică de IDEI CITATE.
1 Cu care, cu tustrei, aceasta se află în deplină unitate ideatică.
Sunt conştient că, acceptând invitaţia, îmi asum o responsabilitate imensă. Din cel puţin următoarele şapte motive:
1) „Fenomenul legionar a fost şi este cel mai intens supus denaturării”2.
2 Gheorghe Buzatu, Despre legionari şi legionarism, prefaţă la monografia Corneliu Zelea Codreanu şi epoca sa, Editura Criterion Publishing, Norcross, GA, U.S.A., 2001, pag. 7
2) „Mişcarea Legionară nu a avut niciodată şansa unui proces fair play, cu dreptul de a-şi prezenta punctul de vedere şi a se apăra”3.
3 Ion Varlam, PseudoRomânia. Conspirarea deconspirării, Editura VOG, Bucureşti, 2004, pag. 332
3) Aproape „toate opiniile câte s-au exprimat până astăzi despre Mişcarea Legionară, cu excepţia acelora ale legionarilor înşişi, au la bază în exclusivitate informaţii dintr-o singură sursă, cea a adversarilor ei, fie că aceştia sunt democraţii de dinaintea ultimului Război mondial, fie că ei sunt de-a dreptul comunişti, situaţi – deci – într-o postură politică diametral adversă”4.
4 Ion Papuc, Cu faţa spre trecut. Portrete şi ideologii, Editura Vergiliu, Bucureşti, 2005, pag. 367
4) „Între feluritele regimuri şi guvernări care s-au succedat în România în ultimii 60 de ani5 (iau în calcul şi(;) ani[i] postrevoluţionari(;)) există un element de continuitate, un punct comun în comportamentul lor politic: antilegionarismul6”7.
5 Pentru pertinenta actualizare a numărului de ani, accentuez că textul este publicat în 2001.
6 „Legionarii au fost loviţi din toate direcţiile. Au făcut ani grei de puşcărie după 23 august 1944, dar şi înainte de venirea la putere a comuniştilor!” (Ion Coja, Legionarii noştri, Editura UMC, Bucureşti, 2001, pag. 9) „Înainte de 1944, regimul de detenţie a fost evident mai dur pentru legionari decât pentru comunişti! Şi tot aşa mai departe, după 1944, regimul de detenţie a fost mai dur pentru legionari decât pentru ceilalţi! Culmea, o serie de legionari deţinuţi politici înainte de 1944, condamnaţi politic de(;) burghezo-moşierimea noastră, au rămas în temniţă şi după «Eliberarea din august 1944». Unii dintre aceştia au fost eliberaţi abia în 1964!” (ibidem, pag. 9) … „Nu ştiu ce alte trăsături comune vor fi având Armand Călinescu şi Petre Roman, dar una este sigură: antilegionarismul, care pe primul l-a împins la crimă, pe celălalt la minciună. (Printre altele, minciuna cu legionarii implicaţi în evenimentele de la Târgu Mureş, în martie 1990!)”, ibidem
7 ibidem
5) „Ne-a fost impusă cu consecvenţă o adevărată dogmă ideologică, fundamentată pe mitul propagandistic al «sălbăticiei» legionare(;)... Legionarismul a devenit astfel imaginea publică a tuturor relelor de ieri şi de azi”8. „Atât de mult au fost repetate aceste lucruri, atâta cerneală s-a vărsat şi atâta patimă a fost investită în această denigrare concertată, încât pentru anumite minţi comode problema nici nu mai merită discutată9”10.
8 Răzvan Codrescu, În căutarea Legiunii pierdute, Editura Vremea, Bucureşti, 2001, pag. 9, 10
9„Când se rosteşte numele(;) Mişcării Legionare, multora li se pare că ştiu totul dinainte…”, ibidem, pag. 10
10 ibidem
6) „Istoria constă din a pune întrebări trecutului, astfel ca răspunsurile să fie învăţăminte călăuzind prezentul şi(;) pregăti[nd] viitorul”11.
11 Şerban Milcoveanu, Tactica şi strategia în întrebări cu sau fără răspuns, tipografia TCM Print, Bucureşti, 2001, pag. 61
7) „Naţiunile sunt independente şi suverane în măsura în care au şi practică gândirea critică concluzivă”12.
12 ibidem, pag. 15
Aşadar, consider, împreună cu Răzvan Codrescu, că „nici un cuget drept şi nici o inimă curată nu poate ocoli anumite întrebări demistificatoare”13. Cu-atât mai mult cu cât, în marasmul de astăzi, care se agravează zi după zi, Neamului nostru îi lipsesc, „într-o proporţie îngrijorătoare, orizontul spiritual, cultural şi politic necesar marilor primeniri istorice”14. Cu-atât mai mult cu cât, deşi „istoria românească mai veche nu fusese lipsită de mari conştiinţe misionare, în frunte cu Eminescu15, (;)niciodată duhul misionar nu mai pătrunsese atât de adânc în gândul, simţirea şi fapta unei întregi generaţii. Căci «miracolul interbelic» românesc – în măsura în care a existat unul – stă mai cu seamă în acest flux creator, pornit dinspre elite şi răspândit până-n rândurile largi ale poporului. N-au existat în această generaţie numai mari personalităţi creatoare, aglomerate ca-n nici o altă epocă în istoria românilor, ci şi un larg front «popular» de luptă şi creaţie naţională, catalizat îndeosebi de tinerimea legionară”16. Iar istoriografia din România, „încă tributară(;) cenzurii ideologice, n-a ajuns până acum, din nefericire, să analizeze şi să evalueze fără prejudecăţi complexul fenomen legionar, unic nu doar pe plan românesc, ci, în anumite privinţe, chiar pe plan european17”18.
13 Răzvan Codrescu, În căutarea Legiunii pierdute, pag. 107
14 ibidem, pag. 163
15„părintele ideologiei naţionale moderne în evoluţia noastră” (Octavian Goga, Mustul care fierbe, Editura Scripta, Bucureşti, 1992, pag. 53) şi „cel mai echilibrat creier politic al României în creştere”., ibidem
16 Răzvan Codrescu, În căutarea Legiunii pierdute, pag. 107
17 „Concluzie la care au ajuns mai mulţi analişti străini, printre care şi(;) Armin Heinen, autorul celei mai ample monografii dedicate până astăzi fenomenului legionar: Die Legion «Erzangel Michael» in Rumänien. Soziale Bewegung und politische Organisation. Ein Beitrag zum Problem des internationalen Faschismus, Südosteuropäische Arbaiten, München, 1986 (558 pp.)”, ibidem, pag. 107
18 ibidem
Însă, voiesc să fim bine înţeleşi, încă de la început: fireasca şi, mai mult poate decât oricând, necesara punere a întrebărilor demistificatoare nu trebuie nicidecum să însemne căderea în extrema cealaltă, în hiperbolizarea legionarismului, în negarea până şi a putinţei de-a avea şi el, ca orice este omenesc, imperfecţiuni. Aşadar, un demers investigativ întreprins cu onestitate şi cuviincioşie, fără nici cel mai mic resentiment sau idee preconcepută. Şi tot esenţial, aplecarea asupra oricărei opinii sau surse întâlnite, indiferent de gradul de concordanţă al acesteia cu versiunea «politic corectă» asupra fenomenului şi a tot ce este conex lui; ba chiar cu cea legionară, când există.
Intuiţi desigur că, străduindu-mă să privesc lucrurile în această manieră, optez, în mod necesar, pentru o onorare NEconvenţională a invitaţiei căreia-i dau curs. Adică o voi folosi doar ca pretext pentru a «zburda» pe arii cu mult mai largi, şi a te invita la corelaţii de ordin îndepărtat între elemente aparent fără nici o legătură cu subiectul. Între altele, schiţez chiar o ipoteză, după cât cunosc, cu totul inedită asupra celei de a doua conflagraţii mondiale.
Toate acestea preferând să aduc în discuţie, cu precădere, aspecte abordate puţin ori chiar deloc în cercetările care Dumnezeu m-a privilegiat să-mi ajungă sub ochi. Indiferent dacă sunt au ba comode Legiunii şi/sau oricui altcuiva.
În foarte puţine cuvinte spus, după contactul ce l-am avut cu scrisul naţionalist românesc, cu cele şase personalităţi cărora, puţin mai devreme, aminteam că le-am redactat, cu înseşi cuvintele lor, testamentele politice, dar nicidecum numai cu ele: consider că mesajul ideatic legionar, conţinut esenţialmente în scrisul lui Codreanu, Moţa şi Marin, este sinteza celor patru Sfinte Evanghelii, trăită şi mărturisită întru mucenicie, cel puţin de către ei trei – gânditori şi militanţi ai ortodoxiei creştine, implicit ai românismului autentic.
Motiv pentru care îmi este peste putinţă să dau crezare celor ce caută să acrediteze teze precum aceea a susţinerii de către Hitler a Mişcării Legionare; a fascismului Gărzii de Fier, ori a (sic!) subordonării sale faţă de Moscova.
Mai mult, nu exclud absolut deloc, cel puţin ca ipoteză de lucru, posibilitatea ca însuşi Războiul al II-lea mondial să nu fi fost decât o imensă, perversă şi sângeroasă cacialma, etapă strategică a obţinerii mult-trâmbiţatei globalizări, adică a statului unic planetar.
Îmi stăruie în minte cuvintele încredinţate hârtiei în 1945, pe-ascuns, de Constantin Rădulescu Motru, în jurnalul său secret: „Victoria pe care o urmăresc aliaţii este în contra naţionalismului, iar nu contra industrialismului, sau chiar a militarismului german. De-aceea Roosevelt, în discursul pe care avea să-l pronunţe, dacă nu murea, vorbeşte de bunele relaţii între naţiuni, şi(;) acelaşi limbaj îl ţine şi urmaşul său Truman, înaintea Congresului Statelor Unite. Aceeaşi cauză explică şi apropierea dintre Statele Unite ale Americii şi Republicile sovietice(;): ura pe care o au amundouă în contra ideologiei naţionaliste”19. Şi, nu întâmplător „toţi miniştrii noştri se întrec, care mai de care, să facă abstracţie de diferenţele de etnicitate în numirile de funcţiuni şi în măsurile de legislaţie administrativă şi şcolară. În Moldova sunt preferaţi evreii, iar în Transilvania ungurii. La noi adevăratul înţeles al cuvântului fascist, nu este altul decât naţionalist”20.
19 Constantin Rădulescu Motru, Revizuiri şi adăugiri, vol.III, Editura Floarea Darurilor, Bucureşti, 1999, pag. 169, 170
20 ibidem, pag. 170
Însă, nota bene, doar naţionalist român, căci, îşi continuă acelaşi Constantin Rădulescu Motru confesiunea, „pentru anii, câţi îmi vor fi daţi să mai trăiesc, cititul nepotolit pe care-l practicam mai înainte ar fi chiar pentru mine un izvor de veşnică nelinişte şi mâhnire. (;)Se vor publica în România numai scrieri politice de patimă adâncă, dar de gândire superficială. În ziaristică vor domina intelectualii evrei, cari au talentul să scrie despre orice, şi în fond despre nimic serios. Se va continua propaganda de astăzi în contra rasismului şi a tiraniei hitleriste, simple pretexte pentru evrei de a ascunde sub ele, pentru ochii românilor, adevăratele lor interese. Intelectualii români(;), de frica cenzurii, căci cenzura va dura şi după încheierea păcii, (;)se vor mărgini la banalitate. Publicaţiile cu conţinut filosofic, cu deosebire, se vor reduce la repetarea clişeelor preferate de partidul de la guvern”21.
21 ibidem, pag. 37
Dar cum s-ar putea ca două sisteme politice şi economice atât de trâmbiţat contradictorii între ele – capitalismul şi comunismul –, respectiv cele două omnipotente «superputeri» mondiale, chiar şi numai să sugereze cuiva tabloul a două braţe, aparent independente şi opuse, ale unuia şi aceluiaşi creier arhipotent dar greu vizibil?
M-a frământat această întrebare. Am forat. Şi astfel, în spiritul fidelităţii faţă de obiectivitatea ştiinţifică, aşa precum am precizat şi cu alt prilej22, nu pot face abstracţie nici de faptul că în consistentul dicţionar de personalităţi evreieşti, scris numai de autori evrei, tradus în româneşte de un colectiv condus de o evreică şi publicat în anul 2001 la editura Hasefer – oficial evreiască, Karl Marx este prezentat ca «descendent (atât după mamă cât şi după tată) al unei lungi genealogii de rabini», iar o seamă dintre conducătorii la vârf ai loviturii de stat bolşevice şi, totodată ai regimului comunist sovietic sunt şi ei prezenţi.
22 În interviul pe care doamna doctor Irina Airinei, redactor la Radio România Cultural, mi l-a luat în ziua de 9 august 2005, privitor la lucrarea Testamentul politic al lui Mihai Eminescu. Interviu publicat sub formă de broşură, în acelaşi an, la editura bucureşteană Cartea Universitară.
De asemenea, în acelaşi spirit de onestitate ştiinţifică, nu pot nesocoti nici elemente precum:
- prezenţa în acelaşi dicţionar de personalităţi iudaice, a unei ample rubrici biografice dedicate bancherilor Rotschild;
- sau includerea în prestigioasa lucrare Iluştri francmasoni (apărută în 1999 la Editura Nemira), atât a lui Hitler cât şi a lui Mussolini, în contextul în care analiza comparativă a celor două culegeri biografice, reliefează prezenţa, deloc rară, în lume, la nivelul conducerii francmasonice superioare a unor proeminente personalităţi evreieşti.
Prin urmare, la aflarea unor astfel de ştiri, este oare nejustificat din parte-mi nu să contest, ci să manifest doar o circumspecţie metodică, descartiană dacă vrei, asupra veridicităţii felului în care, manualele contemporane de istorie şi majoritatea mass-mediei oficiale comentează, de exemplu, realităţi de răscruce ale istoriei universale, cum sunt al doilea Razboi mondial, capitalismul şi comunismul?
Sigur, cetitorul meu drag, parcă te-aud deja cum, perfect legitim, mă vei întreba acum cu stupoare:
«– Bine, dar asta, domnule Crişan, înseamnă că dumneavoastră luaţi în calcul inclusiv ipoteza extraordinară că Hitler, adică persoana care a ordonat şi condus un genocid asupra evreilor, era, de fapt, agent iudaic? Ori asta-i culmea absurdităţii!... Afară doar dacă susţineţi că de Holocaust este vinovat cu totul altcineva, sau chiar negaţi existenţa Holocaustului.»
Iar întrebarea ta e mult prea gravă şi mult prea esenţială spre-a mă preface, chiar în condiţiile actualei legislaţii penale, că n-am auzit-o.
Aşadar îţi răspund. Şi, fără a nega nici existenţa genocidului în masă asupra evreilor, nici rolul deţinut de Hitler în desfăşurarea lui, îţi redau întocmai, şi sub beneficiu de inventar, o suită de paragrafe pe care le găseşti în lucrarea: Protocoalele Kogaionului. Teze şi ipoteze consemnate şi autentificate de Ion Coja pentru a se înţelege şi evalua corect Contenciosul Româno-Evreiesc, inclusiv – aşa numindu-l unii – «Holocaustul din România».
Iată-le:
„În mediile interesate şi cât de cât informate asupra celor petrecute în anii aceia, circulă teorii şi teze care leagă chiar derularea Holocaustului de o complicitate evreiască, a unor evrei, a unor lideri evrei, a unor interese evreieşti. Este exclus ca liderii evrei de azi să nu cunoască aceste teze, care incriminează în modul cel mai sever cu putinţă. Opinia publică aşteaptă o dezminţire categorică şi bine argumentată din partea evreimii, a celor în drept, dar şi datori s-o facă, prin care să se pună capăt acelor speculaţii care dau Holocaustului o dimensiune şi mai odioasă decât cea reală. Probabil reală!...
Avem în vedere pe cei care leagă desfăşurarea Holocaustului de teoriile rasiste la care au aderat mulţi lideri de conştiinţă evei, chiar înainte de instalarea la putere a nazismului, teorii potrivit cărora omul trebuie să intervină pentru îndepărtarea din viaţă sau de la procreaţie a exemplarelor umane tarate, biologic nereuşite. Nici un popor nu duce lipsă de asemenea «rebuturi» umane. Viaţa de ghetou a dus şi la apariţia unui mare număr de evrei degeneraţi, a unor «evrei de calitate inferioară». Ipoteză prezentată de B.B.C., cu ani în urmă şi aparţinând unui istoric englez, potrivit căruia lagărele naziste de concentrare şi exterminare i-au «selectat» îndeosebi pe evreii care nu corespundeau unor parametri antropometrici anumiţi. Semnul de recunoaştere a acestor evrei de calitate inferioară se pare că a fost în primul rând sărăcia, neputinţa de a accede la un standard de viaţă cât de cât civilizat. Oricum, este bine cunoscut faptul că atunci când Hitler le-a cerut evreilor să părăsească Germania, nu toţi evreii au putut şi au avut unde să plece. Se pare că liderii comunităţii evreieşti au fost cei care au decis, prin liste înaintate oficialităţilor germane, care evrei urmau să plece din Germania, salvându-se astfel, şi care evrei rămâneau în Germania, pentru a umple lagărele de exterminare! Ceva similar s-a petrecut şi în Basarabia. Cu puţin înainte de declanşarea războiului au părăsit Basarabia zeci de familii de evrei bogaţi, informaţi asupra faptului că urmează a se petrece în Basarabia evenimente grave, scăpate de sub controlul legilor. La fel cum, în aceiaşi ani, plecarea în Palestina salvatoare nu era accesibilă tuturor evreilor din România, ci se făcea după anumite criterii, inclusiv criterii biologice: tinereţe, înzestrare fizică şi intelectuală, stare de sănătate perfectă etc.(;)
Surse orale evreieşti acreditează ideea că printre evrei este destul de bine cunoscută această cutremurătoare dimensiune a Holocaustului! Numai că interdicţia de a comenta în public această stupefiantă eventualitate este absolută pentru evrei.
Cât priveşte teza (ipoteza) istoricului englez, acesta şi-a prezentat-o sub forma unei piese de teatru care, a doua zi după premieră, a fost interzisă de cenzura britanică, gest care nu se mai petrecuse de câteva secole în Anglia. În motivaţia intervenţiei, organele de cenzură au afirmat că nu pun în discuţie interpretarea dată Holocaustului, asupra căreia numai specialiştii se pot pronunţa, ci iau în consideraţie sensibilitatea celor care au suferit în Holocaust şi pe care îi va răni prea dureros teza autorului. Din păcate nici până azi specialiştii, în primul rând specialiştii evrei în istoria Holocaustului, nu au dat răspuns cumplitelor acuzaţii formulate de autorul englez, al cărui text şi ale cărui argumente, au rămas necunoscute, au fost scoase din circuitul public al informaţiilor”23.
23 Ion Coja, Protocoalele Kogaionului. Teze şi ipoteze consemnate şi autentificate de Ion Coja pentru a se înţelege şi evalua corect Contenciosul Româno-Evreiesc, inclusiv – aşa numindu-l unii – «Holocaustul din România», Uniunea Vatra Românească, Editura Ţara Noastră, Bucureşti, 2004, pag. 13-15
Iar, ca replică, tu îmi vei spune, că, din respectivul citat nu reiese nicidecum că Hitler le-ar fi fost evreilor subordonat, ci doar că liderii acestora, chiar dacă or fi operat acea cutremurătoare selecţie, nu e exclus s-o fi făcut împotriva voinţei lor ea fiind, în condiţiile descrise, singura posibilitate de a-şi salva măcar o parte din conaţionali.
Şi-ar fi neonest să-ţi tăinuiesc că şi eu mi-am spus la fel. Din fericire însă am găsit un început de speranţă că pot ieşi din impas – următoarea lămurire editorială, aflată la pagina 204, în monografia Horia Nestorescu Bălceşti, Ordinul Masonic Român: „Nu am publicat, deşi am avut la dispoziţie, listele membrilor lojilor pur evreieşti, aflate în subordinea Ordinului B’nei B’rith (Fiii Alianţei24), Districtul IX România, de altă factură şi structură decât cele din obedienţa Ordinului Masonic Român”25.
24 Alianţă pe care Alexandru Şafran, o explică astfel:
„Dumnezeu i se revelează lui Abraham, în mod individual, în Ţara Sfântă şi îi porunceşte printr-o miţva, care va primi mai târziu pe Sinai confirmarea sa toraică de a aplica «pecetea» naturală, de a înscrie «semnul» fizic al alianţei Sale cu el şi cu posteritatea sa, în carnea sa. Dumnezeu a prescris circumcizia lui Abraham şi a descendenţilor săi, pentru a stabili pentru întotdeauna nu doar legătura dintre El, patriarhul evreu, şi rasa sa, viitorul Israel, ci şi, în acelaşi timp, legătura dintre El şi pământul «peregrinărilor» lui Abraham, viitorul Ereţ-Israel”., Alexandru Şafran, Poporul lui Israel şi Ţara lui Israel. Israel, «inima naţiunilor»; Ereţ-Israel, sufletul universului, Curs ţinut la Universităţile din Geneva, Amsterdam şi Jyvaskyla (Finlanda), la Trinity College din Cambridge şi la Sorbona. Expunere prezentată la Paris, la Conferinţa rabinică europeană. În volumul: Alexandru Şafran, Israel şi rădăcinile sale, Editura Hasefer, Bucureşti, 2002, pag. 58, 59
„Ereţ-Israel, Ţara lui Israel”.(ibidem, pag. 26) „Chiar înainte de a alege Israelul, şi alegând Ereţ-Israel, Dumnezeu proclamă că întregul pământ şi cu tot ce cuprinde acesta sunt ale lui”. (ibidem) „Israel este omul şi poporul prin excelenţă. Israel «este numit om», căci el este principiul vital al omului; Israel este numit popor, căci el este «inima naţiunilor», potrivit specificării Zoharului şi a lui Rabi Iehuda Halevi (sec. XII)”., ibidem, pag. 27
„Dumnezeu, pedepsind Israelul, nu îi retrage niciodată dreptul asupra ţării pe care El i-a dat-o pe veci(;). De altfel, Israel nu poate renunţa la Ereţ-Israel, căci nu renunţi la un angajament uman şi la o promisiune divină, nu se separă de o moştenire umană şi de un dar divin”., ibidem, pag. 31, 32
„Israel rămâne pentru totdeauna proprietarul uman al Ţării care aparţine lui Dumnezeu, şi pe care El a oferit-o poporului Său”. (ibidem, pag. 32) „Ereţ-Israel trăieşte în inima lui Israel, căci Ereţ-Israel este «soţia sa din tinereţe». Ereţ-Israel nu l-a schimbat pe Israel pentru un alt popor; Israel nu a schimbat Ereţ-Israel pentru o altă ţară. Israel şi Ereţ-Israel rămân deci indisolubil uniţi unul cu celălalt, căci ei rămân, ambii, uniţi cu Dumnezeu. Ori Dumnezeu nu a schimbat poporul Său cu un altul”., ibidem, pag. 33
„Israel trebuie să se identifice cu miţvot, cu poruncile divine cuprinse în Tora”., ibidem, pag. 25
„Tora constituie instrumentul spiritual al lui Dumnezeu pentru Creaţia lumii, iar miţvot constituie instrumentul practic al omului pentru perfecţionarea lumii”., ibidem
„Întreaga Tora, scrisă şi orală”.,ibidem, pag. 49
„Tora scrisă ne încredinţează secretele limbii sale originare, ebraica, ca şi ale poporului ebreu”., ibidem
„Tora orală(;) reflectă structurile mentale proprii lui Israel şi obţine aplicarea sa completă în Ereţ-Israel”., ibidem
„Dumnezeu oferă Tora oricui, cu condiţia ca ea să fie acceptată în totalitate, în unitatea ei material-spirituală. Dar numai Israel a acceptat-o cu această condiţie; el s-a angajat să o aplice pretutindeni şi să o realizeze în Ereţ-Israel”., ibidem, pag. 52
„Promulgarea Torei lui Dumnezeu pe Sinai declanşează într-adevăr sin a, ura naţiunilor lumii împotriva poporului lui Dumnezeu. Popoarele pământului nu-i iartă lui Israel faptul de a fi acceptat ceea ce ele au considerat inacceptabil”. (ibidem, pag. 52, 53) „Popoarele pământului atacă deci Poporul lui Dumnezeu, Poporul Torei, a cărui privire pătrunzătoare supără, a cărui voce persuasivă deranjează, a cărui prezenţă irită.
Popoarele pământului, atacând Israelul vor, de fapt, să-l atace pe Dumnezeu, a cărui Tora au refuzat-o, a cărui suveranitate au respins-o: «Ele urăsc Israelul, deoarece îl urăsc pe Dumnezeu». Popoarele pământului «ridicându-se împotriva lui Israel, se ridică împotriva lui Dumnezeu». Dar ele nu-L pot sesiza, nu-L pot atinge decât prin Israel”., ibidem, pag. 53
Nu comentez...
Ci, doar continui citarea:
„Prin alianţa carnală a circumciziei şi alianţa spirituală a Torei, Dumnezeu stabileşte legătura integrală, totală, în acelaşi timp materială şi spirituală, dintre israelit, poporul lui Israel şi ţara lui Israel.
Alianţa circumciziei este o miţva a Torei, «care echivalează cu toate celelalte miţvot». Iată de ce, notează Gaonul din Vilna, miţva circumciziei este denumită pur şi simplu brit, «alianţă», căci adăugându-se celorlalte şase sute douăsprezece miţvot (valoarea numerică a cuvântului brit este de 612) ea completează numărul 613, numărul total de miţvot al Torei.
Alianţa Torei este, de asemenea globală, căci Tora conţine toate miţvot; iar singură miţva «studierii Torei» echivalează cu toate celelalte miţvot”., ibidem, pag. 59, 60
„«Alianţa» care uneşte pe Israel de Dumnezeul său «este eternă», «nu va fi ruptă niciodată», «nu e revocabilă»; este o «alianţă de sare»: sarea nu se schimbă”., ibidem, pag. 65
„Confirmarea ataşamentului Său indestructibil faţă de Israel se află în faptul că Israel trăieşte: el nu poate fi doborât în pofida suferinţelor pe care le suportă. «Orice armă făurită împotriva lui va fi neputincioasă»”., ibidem, pag. 65
„Într-adevăr, Israel trăieşte, nu se schimbă. Nu numai că trăieşte, dar el nu se schimbă. El este mereu, în esenţa sa, în structura sa fundamentală acelaşi”.,ibidem, pag. 64
„Uitarea de sine provocată de uitarea de Dumnezeu, de Tora(;), antrenează păcatul cel mai grav, acela comis prin neglijenţă”.(ibidem, pag. 70) „Cu toate acestea, zikaron, «memoria» evreului(;), rămâne bună; în interioritatea sa ascunsă, ea rămâne aproape intactă. Ea nu slăbeşte niciodată complet: ea nu slăbeşte decât la periferie. Zikaron nu îl trădează niciodată pe evreu, fie el şi neatent. Căci, în fond, evreul nu-şi uită niciodată Dumnezeul său; el nu-şi uită de Tora sa; el nu uită de Poporul său, Israel; el nu-şi uită Ţara, Ereţ-Israel”., ibidem, pag. 71
„Cât priveşte dispariţia lui Israel din lume, aceasta este exclusă, chiar din cauza «privilegiului» «Răspândirii» fizice a poporului evreu. Populaţia evreiască dintr-o regiune poate fi distrusă; evreii pot fi expulzaţi dintr-o ţară, dar Israel nu ar putea fi «anihilat», fiindcă Dumnezeu nu poate fi biruit”., ibidem, pag. 64
„«Elokei Israel», «Dumnezeul lui Israel», devenit Meleh «Regele lui Israel», Malhuto bacol maşala, «Regalitatea Sa» se va impune tuturor, mai întâi din teamă – maşala – pe care ea o va inspira, apoi ea va fi acceptată de toţi cu bucurie: Regele lui Israel, recunoscut «Rege al întregului pământ» va domni atunci asupra tuturor – «Va Timloh al col maasseha» – din înaltul muntelui Sionului”., ibidem, pag. 69
Mihai Eminescu – ”nebun”, ”antisemit”, ”xenofob”, ”retrograd” (şi, totdeodată, „mare precursor al legionarismului românesc”(Constantin Papanace, MIHAI EMINESCU un mare precursor al LEGIONARISMULUI românesc, Ediţia I-a, Editura Armatolii, Cetatea Eternă, 1951, coperta I-a - „Nimeni altul ca dânsul nu este mai aproape de sufletul legionar”., ibidem, pag. 16)): „Cosmopolitismul e o simulaţiune şi nimic alta, el n-a fost niciodată un adevăr. Străinii care au interese personale în Ţara Românească de es., vor simula totdeauna cosmopolitismul, pentru că, declarându-şi adevăratele lor simţiri, ar putea să pericliteze interesele lor individuale”., Mihai Eminescu, Manuscrisul Din şedinţele Societăţii România Jună. Naţionaliştii şi Cosmopoliţii, în Mihai Eminescu, Opere, vol. IX, Ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1980, pag. 457
Ceea ce nu-i împiedică prin nimic ca, din raţiuni tactice, să se autoprezinte «români»: „Cine va face lista funcţionarilor mai cu seamă înalţi, a pensionarilor, a deputaţilor, a arendaşilor bunurilor publice şi [a celor] private, c-un cuvânt a tot ce reprezintă circulaţiunea şi reglementarea vieţii generale a ţării, va observa cu înlesnire că frânele stăpânirii reale a[u] scăpat din mâna elementului autohton şi istoric şi a[u] încăput pe mâini străine. Dar acest din urmă element, această formaţiune(;) se pretinde română? Neapărat se pretinde, căci altminterea n-ar avea pretext să stăpânească”., Mihai Eminescu, «Românul» a contractat năravul..., Timpul, 29 iulie 1881, în Mihai Eminescu, Opere, vol. XII, Ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1985, pag. 267
„Popor, naţiune e complexul de clase sociale al unor oameni de aceeaşi origine etnică. Proprietarul mare, ţăranul, negustorul, breslaşul sunt în acelaşi mod popor; nimeni dintre aceştia nu e mai mult ori mai puţin popor decât fiecare dintre ei”., Mihai Eminescu, Un cenuşar român..., Timpul, 8 aprilie 1879, în Mihai Eminescu, Opere, vol. X, Ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1989, pag. 215
25 Horia Nestorescu Bălceşti, Ordinul Masonic Român. Mai puţină legendă şi mai mult adevăr, cu un Cuvânt înainte de Mihail Sadoveanu, Casa de Editură şi Presă Şansa S.R.L., Bucureşti, 1993, pag. 204
Dar în ce consistă atât de specialul caracter al acestui ordin? „Conducerea supremă a francmasoneriei universale o deţine Ordinul internaţional B’nai B’rith26 cu sediul la Chicago, împreună cu formaţiile secrete ascendente, B’nai Mosche, B’nai Israel, B’nai Zion, dominate ocult la rândul lor de acei misterioşi Înţelepţi ai Sionului”27, afirmă Florin Becescu.
26 Unii autori uzitează forma «B’nai», alţii preferă «B’nei». Însă, în oricare dintre cele două maniere l-am găsi scris: este unul şi acelaşi cuvânt.
27 Florin Becescu, Franc-Masoneria. Crimă-Spionaj-Anarhie, Editura Ziarului «Porunca Vremii», Bucureşti, 1936, pag. 13
Aşa o fi?
Aici publicaţia evreiască Israelite of America, privitor la întreaga Francmasonerie, nu numai strict la B’nai B’rith, consemnează: „Francmasoneria este o organizaţie evreiască, a cărei istorie, grade, simboluri şi parole convenţionale sunt evreieşti de la început până la sfârşit”28.
28 Israelite of America, 3 august 1866, apud Obiectiv Legionar, An II, nr. 1(7), ianuarie 2004, pag. 14, [O.L. 1(7)]
Iar Jean Bidegain, într-un discurs ţinut în faţa Marelui Orient al Franţei, adaugă: „Evreii, atât de remarcabili prin instinctul lor de dominaţie şi prin ştiinţa lor de a guverna, au creat Franc-Masoneria ca să înroleze într-însa oameni care, neaparţinând neamului lor, se angajează totuşi să-i ajute în faptele lor, să colaboreze cu ei la stabilirea domniei lui Israel printre oameni”29.
29 din discursul lui Jean Bidegain în faţa Marelui Orient al Franţei, 1905, în [O.L. 1(7)], pag. 14
Şi-atunci când îmi vei replica cum că Hitler a scos Masoneria în afara legii – căutând, prin aceasta, să-mi sugerezi că şi dacă a fost cumva mason, la un moment dat s-a răzvrătit împotriva Masoneriei –, te voi invita să reflectezi asupra următorului pasaj din Iluştri francmasoni: „În 1944, D. Ruggenborg nota: «...cred că Mussolini şi Hitler sunt două exemple potrivite pentru faptul că asemenea personaje, aparent împotriva Francmasoneriei, ar trebui analizate cu mai multă atenţie.»”30.Hitler, „a fost iniţiat în 1922, într-o lojă din München. A fost creaţia francmasonilor din Vest(;). Hitler a apărat interesele Francmasoneriei şi pe unii dintre fraţi, care, ulterior, au ocupat poziţii influente în Parlamentul Naţional Socialist German”31.
30 Emilian M. Dobrescu, Iluştri francmasoni, Editura Nemira, Bucureşti, 1999, pag. 83
31 ibidem, pag. 79
„D. Ruggenborg relatează cum Mussolini a interzis nu Francmasoneria din care făceau parte şi fascişti, ci doar «direcţia romană» a Marelui Orient de Italia(;), sporind astfel influenţa în Italia a Marii Loji Unite de Anglia”32.
32 ibidem, pag. 83
Bun, fie chiar şi-aşa: Masoneria anexă a iudaismului, Hitler mason şi, implicit, subordonat puterii iudaice.
Totuşi, cum ar fi putut, fie şi numai o singură clipă, unor decidenţi evrei, să le treacă prin minte gândul de-a ordona uciderea unor membri ai propriei lor etnii, şi încă în proporţii de genocid?
Mai ales, dată fiind admirabila solidaritate intraetnică, specifică, poate în cel mai înalt grad cu putinţă, tocmai Neamului Evreiesc.
Studiul Degenerarea Rasei Jidăneşti33, al doctorului Paulescu, schiţează o posibilă pistă:
„Cuvântul degenerare (de la genus: gen), – când e aplicat la o rasă de oameni, – însemnează o alteraţie a caracterelor genului omenesc.
Adeseori, însă, cuvântul Gen e înlocuit în limbagiul ştiinţific, prin cuvântul Specie.
Sub influenţa unor cauze morbide – care provoacă leziuni, în sistemul nervos şi mai ales în creer, – rasa degenerată îşi schimbă caracterele speciei umane.
Ea intră în domeniul Patologiei şi se degradează din ce în ce, – prin diverse malformaţii şi prin turburări în funcţiile organelor, – până ce ajunge, în cele din urmă, să fie compusă din schilozi, nebuni, epileptici, imbecili sau din monştrii idioţi,...ce-s incapabili să se mai reproducă”34.
33«Jidăneşti» este termenul conţinut de titlul cercetării respective; şi sub care, evident cu modulaţiile gramaticale de de rigoare, sunt desemnaţi Evreii ori de câte ori Nicolae Paulescu îi meţionează în cuprinsul ei.
34 Nicolae C. Paulescu, Degenerarea Rasei Jidăneşti, Bucureşti, 1928, pag. 11
„Degenerarea e expresia unor lesiuni atrofice sau malformaţiuni localisate în anumite teritorii din scoarţa creerului, – şi care se transmit prin hereditate”35.
„Leziunile atrofice ale scoarţei creerului, – ce sunt proprii degenerării, dau loc la tulburări în sensibilitate, – în motilitate, – în instincte, – şi în voinţă”36.
„Anomaliile congenitale ale creerului dau naştere la tulburări în desvoltarea oaselor craniului, ale trunchiului şi ale membrelor”37.
35 ibidem, pag. 17
36 ibidem, pag. 25
37 ibidem, pag. 20
„Degenerarea Jidanilor(;) e datorită transmisiei hereditare a malformaţiilor creierului”38.
„Talmudul [«expresia scrisă a Torei orale», cf. Alexandru Şafran, Israel şi rădăcinile sale, pag. 49] impune Jidanilor, – ce-s degeneraţi prin hereditate, – o(;) cauză de degenerare dintre cele mai eficace,...anume: Căsătoria numai între consângeni.
Această cauză îşi a arătat efectele degenerative funeste asupra Nobililor, din diverse Ţări, cari se căsătoresc numai între ei”39.
38 ibidem, pag. 14
39 ibidem, pag. 15
Mărturisesc că, cel puţin pentru mine, e verosimil că perspectiva producerii unei astfel de catastrofe intraetnice nu l-ar putea lăsa indiferent pe nici un conducător etnic, indiferent al cărui Neam periclitat. Şi că, în ultimă instanţă dacă i-ar sta în putere, ar recurge, deşi cu cea mai crâncenă strângere de inimă, la cel mai dramatic remediu: suprimări fizice de degeneraţi irecuperabil40.
40 Ceea ce însă nu pot crede, şi, îndrăznesc să afirm că orice om cu minimă judecată de bun simţ, nicidecum neapărat medic ori genetician, refuză şi el să creadă, este altceva. Anume afirmaţia aceluiaşi doctor Paulescu, potrivit căreia întreaga etnie evreiască este degenerată: „Jidanii formează, în Omenire, o rasă, particulară, ce e degenerată”., ibidem, pag. 11
Am tot respectul pentru calităţile de cercetător ale savantului Paulescu, concretizate în multiple şi profunde studii şi descoperiri ştiinţifice, dar consider că a procedat total neonest când, prezentând fotografiile a doi Evrei retardaţi (vezi paginile 22 şi 23 ale studiului citat), a extrapolat excepţia, decretând-o regulă, şi încă absolută.
Iar relativa nedezvoltare din anii ’30 a geneticii nu-l poate scuza.
Căci, acei Evrei despre care, în Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul, Francmasoneria, afirmă tot el că sunt strategii ce diriguiesc Francmasoneria Mondială nu pot, fireşte, în nici un caz, să fie nişte retardaţi.
Mai mult, atâţia şi-atâţia Evrei obişnuiţi, cu care oricine îşi intersectează curent paşii, sau chiar stă de vorbă, e evident că sunt normal constituiţi.
Şi ce să mai spun de un Lazăr Şăineanu (asistentul la catedră al lui Bogdan Petriceicu Hasdeu şi autor al pertinentei cercetări de folclor Basmele Românilor), ori de un Moses Gaster (contemporan cu Mihail Eminescu şi eminent etnolog)… Pot fi ei, oare, retardaţi?...
Mai mult, am sentimentul că Nicolae Paulescu operează cu o premisă falsă.
După părerea mea, exemplul pe care-l oferă drept analogie (al unor familii nobiliare de la Curţile Europei Apusene) priveşte numai acele căsătorii între rude de sânge cuprinse între gradele I-IV rudenie (adică începând cu frate-soră şi încheind cu veri primari).
Ori tot experienţa geneticii statuează că dincolo de acest grad (adică deasupra lui) încrucişările între consângeni nu numai că n-aduc nici un prejudiciu descendenţilor, ci, dimpotrivă, le sunt benefice, conferindu-le acestora un plus de vigoare psihică şi fizică.
Şi îmi este imposibil să cred că un întreg popor se poate încrucişa numai frate-soră sau, în cazul cel mai puţin rău, văr primar-vară primară.
Că respectiva încrucişare distructivă poate fi practicată de un segment minoritar al etniei, mai consistent procentual – posibil (ţinând cont de relatările Vechiului Testament) – la Evrei decât la alte Neamuri, îmi pare mult mai aproape de adevăr.
Iar în Stalin înclin a nu vedea deloc un «mare caz», o excepţie. Însuşi numele lui – Djugaşvili – îmi dă o indicaţie nepreţuită despre ”gruzinitatea” lui. Şi presupun că, de asemenea, oricui a aflat ce-nseamnă tradus...
Aşa că nu mă prea surpinde să aflu că „pe 27 septembrie 1944, la solicitarea sovieticilor generalul american Donovan punea la dispoziţie lista completă cu personalul O.S.S. din Bulgaria, România, Cehoslovacia, Iugoslavia şi din zonele ocupate de Armata Roşie. Din acel moment însă, toţi partizanii din Europa de Est şi din Balcani care avuseseră legături cu ofiţeri O.S.S. au fost trecuţi pe listele negre ale N.K.V.D. Ofiţerii O.S.S. priveau neputincioşi cum colegii lor de la N.K.V.D. suprimau pas cu pas opoziţia la dominaţia comunistă din zonele eliberate de Armata Roşie”41.
41 Cristopher Andrew & Oleg Gordievski, K.G.B., Editura All, Bucureşti, pag. 231, apud Nicolae Mitrică, Episoade dintr-un război nedeclarat, partea a VI-a, în Revista Francmasoneria. Dezvăluiri cutremurătoare, nr. 10/2003, pag. 22
Şi-atunci citatul din Jewish Banker – „S-ar putea spune că Marxismul este cel mai înverşunat duşman al Capitalismului, care pentru noi e sfânt. Pentru simplul motiv că ei sunt poli opuşi, ei ne dau nouă cei doi poli ai Pământului şi ne permit să-i fim noi axa. Aceşti doi oponenţi Bolşevismul şi noi înşine ne găsim identificaţi în Internaţionala. Aceşti doi oponenţi, care constituie doctrina celor doi poli ai societăţii, se întâlnesc în unitatea de scop, care este reînnoirea societăţii de sus prin controlul avuţiei si de jos prin revoluţie.”42– să fie oare o naivitate?...
42 Citat din Jewish Banker, de Comte de Saint-Aulaire din Geneve contra la Paix, Librarie Plan, Paris, 1936, apud [O.L. 1(7)], pag. 10
La fel şi următorul, din The American Hebrew. Adică: „Revoluţia din Rusia a fost produsul creierelor evreieşti, a nemulţumirii evreilor, a planificării lor, al cărei scop este să creeze o nouă ordine în lume. Ceea ce a putut să fie realizat atât de bine în Rusia datorită creierelor evreieşti, din cauza nemulţumirilor lor şi prin planificarea lor, prin acelaşi efort intelectual şi fizic va trebui să poată deveni o realitate şi la scară mondială”43.
43 The American Hebrew, 20 septembrie 1920, apud [O.L. 1(7)], pag. 8
Sau poate chiar acesta, din The Jewish World...:„Marele ideal al iudaismului este ca întreaga lume să fie îmbibată cu învăţătura iudaică, şi apoi, într-o Fraternitate universală, a naţiunilor – de fapt într-un mare iudaism – toate rasele şi religiile individuale să dispară”44.
44 The Jewish World, 9 februarie 1883, apud [O.L. 1(7)], pag. 7
Adaug, mai mult din scrupulozitate, că în aceeaşi culegere biografică Iluştri francmasoni îl regăseşti şi pe Churcill, Sir Winston Leonard Spencer (pag. 55), alături de Roosevelt Franklin Delano (pag. 84), Washington George (pag. 85) sau Truman Harry S. (tot la pag. 85). Că sigla Statelor Unite ale Americii (pe care o poţi vedea în format mare pe zidul Ambasadei S.U.A.) are deasupra (semnificaţie definită limpede de heraldică) capului vulturului steaua cu şase colţuri – a lui David –, formată din steluţe între care linia de unire trebuie trasă mental...
Pe tot acest fundal, Corneliu Zelea Codreanu45, nr. 1 în ierarhia legionară, referindu-se la România, susţinea neclintit: „Jidănimea e comunistă, dar nu pentru «iubirea de oameni», ci numai din ură pentru Statul român, pe care numai prin triumful comunismului l-ar putea vedea doborât la pământ şi pus sub călcâiul totalei stăpâniri jidăneşti. Triumful comunismului coincide cu visul iudaismului de a stăpâni şi exploata popoarele creştine în virtutea teoriei «poporului ales», care stă la baza religiei jidăneşti”46.
45 Adică Românul care încă în 1922, făcuse public dovada deplină a calităţilor sale chiar militare de excepţie, precum şi, totodată, a hotărârii autoasumate de a prefera să fie el însuşi ucis decât România să fie comunizată. Am, fireşte, în vedere, incredibila victorie pe care a repurtat-o împotriva grevei celor 5.000 de comunişti înarmaţi din curtea Atelierelor C.F.R. Nicolina din Iaşi. Victorie prin care a dejucat planul invadării în acel an a României de către trupe ale Armatei Roşii.
46 Corneliu Zelea Codreanu, Pentru legionari, vol. I, Editura Totul pentru Ţară, Sibiu, 1936, pag. 370
„Triumful mişcării comuniste în România, ar însemna: (;)desfiinţarea Bisericii, desfiinţarea Familiei, desfiinţarea proprietăţii individuale şi desfiinţarea libertăţii. Înseamnă, într-un cuvânt deposedarea noastră de ceea ce formează patrimoniul moral al omenirii şi în acelaşi timp deposedarea de orice bunuri materiale, în favoarea profitorilor din umbră ai comunismului, care sunt Jidanii”47. „Iudaismul a ajuns la stăpânire în lume prin masonerie şi în Rusia prin comunism48”49.
47 Corneliu Zelea Codreanu, Cărticica şefului de cuib. Manual al Gărzii de Fier, în Obiectiv Legionar, An I, nr. 4, octombrie 2003, pag. 26
48 Însă, nota bene, nici Codreanu, nici Legiunea, nu-i urau pe Evrei. Nici ca persoane individuale; şi nici ca fiinţă vie colectivă – Neamul Evreiesc. După cum, tot astfel, nu urau nici un alt Neam.
Ei, ca orice organism viu şi biologic normal, caracterizat adică prin sensibilitate şi reactivitate, se ridicau împotriva acelor ATITUDINI evreieşti pe care le considerau ca dăunătoare drepturilor legitime şi intereselor vitale ale Neamului Românesc.
„Notabil este faptul – relevă Roxana Simionescu – că, spre deosebire de celelalte organizaţii naţionaliste din Europa interbelică (croată, belgiană, maghiară, slovacă), Mişcarea Legionară nu a fost incriminată de Tribunalul de la Nürenberg”., Roxana Simionescu, Notă introductivă la Compendiul Doctrina Legionară. Prezentare concisă, Editura Lucman, Bucureşti, 2003, pag. 17
Şi nu a fost incriminată nu atât „datorită închiderii la Auschwitz a legionarilor care se refugiaseră în Germania”(Nicolae Mitrică, Episoade dintr-un război nedeclarat, partea a III-a, în Revista Francmasoneria. Dezvăluiri cutremurătoare, nr. 7/2003, pag. 9), ci, precum precizează Ion Varlam, mai cu seamă „pentru că Legiunea a afirmat clar în doctrina ei că oamenii nu se deosebesc prin culoare sau sânge, deci nu putea fi acuzată de rasism. Era împotriva evreilor ca reprezentând o religie distinctă, cu o morală distinctă şi cu o mentalitate distinctă, deci un corp străin cu influenţă «alterantă» în sânul comunităţii naţionale. Însă legionarii nu s-au legat de ei pe considerente rasiale, spunând că sunt genetic inferiori şi aşa mai departe”., Ion Varlam, Conspirarea deconspirării, pag. 333
Edificator în acest sens este că „la Congresul NSDAP (Partidul Naţional Socialist al Muncitorilor din Germania) din 1935(;) conducătorul delegaţiei române a fost Ion Moţa, care avea un doctorat în filosofie, luat de altfel în Germania. Privitor la tezele rasiale, despre care s-a vorbit mult la această reuniune, Moţa a răspuns, de la tribună, cu Hitler de faţă şi vorbind cu patos (ceea ce l-a înfuriat foarte tare pe cancelarul german, care a cerut să nu mai fie niciodată invitat în Germania), spunând(;): «Rasismul este forma cea mai vulgară de materialism. Oamenii nu se deosebesc prin carne, sânge sau culoarea pielii. Ei se deosebesc prin spirit, adică prin creaţia, cultura şi religia lor». Această idee, care a fost relevată în multe din articolele lui Moţa, nu a înlesnit coexistenţa dintre legionari şi nazişti. De aceea există speculaţii că Ion Moţa ar fi fost lichidat...”(ibidem, pag. 336, 337)
Cu nimic mai prejos ca valoare revelatorie: „Povestea cu cadavrele evreieşti agăţate în cârlige la Abator”.(Răzvan Codrescu, În căutarea Legiunii pierdute, pag. 15) Despre ea, Răzvan Codrescu dezvăluie: „Există o dezminţire semnată de mai tot personalul de atunci al Abatorului din Bucureşti, expediată ziarelor Universul şi Dreptatea, dar a cărei publicare a fost interzisă de cenzura antonesciană. Prof. dr. Radu Iftimovici a lămurit lucrurile cu claritate, cu citate, mărturii şi fotocopii, în Expres Magazin nr.87, 25 martie 1992, sub titlul Spulberarea unei legende. Progromul de la Abator (material apărut şi sub formă de broşură). Există în acest sens şi o mărturie (mărturisire n.n.) făcută în închisoare de Petre Pandrea (atestată de Petre Ţuţea, Dumitru Funda şi Simion Ghinea), care a(;) cercetat faptul la faţa locului, din zel antilegionar («Pe atunci eram – obişnuia el să spună – un tovarăş de drum imbecil» al comuniştilor). Este inutil să adăugăm că niciodată nu s-a vorbit despre identitatea victimelor respective, nici despre ce s-a întâmplat cu ele (cu cadavrele n.n.)...(;) Eugen Cristescu însuşi i-a(;) mărturisit lui Petre Pandrea contrafacerea din birourile Siguranţei a fotografiei cu cadavrele de la Abator”. (ibidem, pag. 15, 16) Vezi, de asemenea, Radu Theodoru, A fost sau nu HOLOCAUST?, Editura Lucman, Bucureşti, 2003 – Capitolul Rebeliunea Legionară. Minciuna progromului de la Bucureşti. Sfruntata minciună a cadavrelor de la Abator, pag. 198-212.
49 idem, Pentru legionari, pag. 73
Cât de dezirabil mai puteau fi el – Codreanu – şi, implicit, Mişcarea Legionară, puternicilor lumii? Comunişti, masoni, nu importă.
Apropo, în legătură cu eventualitatea posibilităţii de a i se permite creştinismului existenţa în Masonerie, găseşti în lucrarea Ordinul Masonic Român precizarea:
- „aprilie 1929: gr. 30, Octavian Goga militează pentru fondarea Blocului creştin francmasonic.
- «d. Octavian Goga, care deşi este mason, habar n-are de rostul francmasoneriei, căci şi-a permis să vorbească în lojă despre creştinism – greşeală ce masonii ce masonii nu îi vor ierta niciodată. D[omnul] Goga a mers aşa de departe cu naivitatea sa, încât a propus ca Loja Naţională să se numească Loja Creştin-Naţională.»(V.Trifu, 1932)”50
50 Horia Nestorescu Bălceşti, Ordinul Masonic Român, pag. 344
Iar Nichifor Crainic, în Ortodoxism şi Masonerie, exprimându-se asupra motivului prezenţei Bibliei ca obiect ritualic în anumite loji, comentează:
„Francmasonii români de rit scoţian(;) zic: «Noi nu suntem împotriva ortodoxiei cum sunt cei de la Marele Orient. Noi admitem Biblia. Noi jurăm pe Biblie».
Ce e adevărat din toate astea?
Masoneria, fie scoţiană, fie cealaltă, e un fel de religie deandoaselea. Ea are temple, un cult organizat cu diferite ritualuri şi o serie de obiecte simbolice. Între aceste obiecte simbolice, masoneria scoţiană admite şi Biblia. Ce înseamnă aceasta? Că masoneria admite doctrina cuprinsă în Biblie? În cazul acesta ea n-ar fi decât o sectă religioasă ca multe secte născute din creştinism. Dar nu! Biblia în masonism are cu totul altă semnificaţie. Să consultăm cartea domnului Eugen Lannhoff. «Biblia, raportorul şi compasul» – zice dânsul – «sunt cele trei mari lumini ale masoneriei».
«Biblia, lumina de deasupra noastră, NU CA AUTORITATE DOGMATICĂ, ci ca expresie a credinţei într-o ordine morală universală!»
Adică un simplu simbol, ca raportorul, «lumina din noi» şi ca compasul, «lumina din jurul nostru». Prin urmare, în masonerie Biblia joacă un rol de simbol exact ca oricare alt obiect, de pildă compasul şi raportorul. În locul ei ar putea şi o strachină să însemne acelaş simbol, fiindcă sensul simbolic nu se leagă de autoritatea dogmatică a Bibliei! Dar ce mai înseamnă Biblia dacă o despoi de autoritatea dogmatică a doctrinei revelate? Nu e vorba aici de o supremă batjocură ce se aduce divinei cărţi, reducând-o la sensul pe care îl pot avea un şorţ, o mistrie, sau un compas?”(Nichifor Crainic, Ortodoxism şi Masonerie, în Ioan M. Mareş, Francmasoneria în filmul «Ecaterina Teodoroiu», 1933, pag. 54, 55)
Cât despre autoprezentarea ca deiste a unora dintre loji, acelaşi Nichifor Crainic, notează:
„Nu există o separaţie între cele două masonerii: cea scoţiană şi cea a Marelui Orient. Ele lucrează mână în mână. Numai că cea scoţiană se mărturiseşte deistă. Aceasta nu înseamnă în nici un caz că admite creştinismul. Deismul e o concepţie filosofică ce admite la originea lumii un principiu abstract, creator şi impersonal, cu care însă lumea nu mai are nimic deaface. În fond, această învăţătură nu este decât o nuanţă a ateismului, un ateism camuflat. Formula simbolică din ritul scoţian «în numele marelui arhitect al tuturor lumilor», după însăşi interpretarea pe care o dă d. Eugen Lannhoff, nu înseamnă o formulă de credinţă într-un dumnezeu personal. Ea e menţinută ca o expresie pur simbolică pentru a împăca pe cei cari vin în masonerie cu convingerile religioase ale Bisericii”., ibidem, pag. 54
„Toate afirmaţiile mele au un caracter obiectiv. Ele se întemeiază pe o carte monumentală Die Freimaurer de d. Eugen Lannhoff, mason convins, apărută în 1929 la Viena. Cartea mi-a fost dăruită de distinsul meu prieten dr. Heinrich Studer, proprietarul editurii Amaltheea, unde a apărut lucrarea. Die Freimaurer, adică Francmasonii, e o carte de expunere şi apărare a instituţiei oculte alcătuită după documente ce i s-au pus la dispoziţie autorului de lojile masonice. Prin urmare, o carte incontestabil masonică”., ibidem, pag. 53
În 1937 Corneliu Zelea Codreanu face în mass-media, precum bine se ştie, „declaraţia51 că în caz de venire la guvern, în 48 de ore(;) va completa alianţa tradiţională cu Franţa prin alianţă eficace cu Germania52”53.
51 În urma căreia, „la 27 mai 1938 Tribunalul Militar Bucureşti executând ordinul dictatorului Carol al II-lea l-a condamnat(;) la 10 ani închisoare pentru «trădare»”., Şerban Milcoveanu, Atentatul din 21 septembrie 1939 contra lui Armand Călinescu şi epoca 1930-1950, Editura TCM Print, Bucureşti, 2004, pag. 118
52Alianţă graţie căreia, dacă s-ar fi-ncheiat, „Germania: a) putea începe războiul antisovietic înainte de înarmarea [masivă a] U.R.S.S.-ului începută în 1939-1940 şi b) nu avea în nici un fel nevoie de războiul inutil şi fratricid cu Franţa şi Anglia”.(ibidem, pag. 119) Aceasta deoarece „cu lanţul munţilor Carpaţi şi cu petrolul din Valea Prahovei România este cheia continentului Europa”., ibidem
53 ibidem, pag. 118
Dar, „la întrevederea de la Berchtesgaden, din 24 noiembrie 1938, Adolf Hitler n-a spus nici un cuvânt în legătură cu Corneliu Z. Codreanu şi cu proiectul unanim ştiut în Europa al asasinării lui în închisoare. Faţă de această abţinere, regele Carol al II-lea a înţeles posibilitatea unui asentiment şi a întrebat: «Aceasta înseamnă în politica internă că am mână liberă?»”54
54 ibidem
„Marele Führer Adolf Hitler a răspuns: «Da, în politica internă aveţi mână liberă».
Şi-au strâns mâinile”55.
55 ibidem
Şi, mai departe, „în noaptea de 21/22 I 1941 Adolf Hitler cheamă la telefon pe Ion Antonescu: «Pentru ce te-ai oprit? Intră cu tancurile în sediile lor şi svârle-i afară»”56.
56 Şerban Milcoveanu, Corneliu Z. Codreanu altceva decât Horia Sima, vol.II, Editura Crater, Bucureşti, 1996, pag. 79
Iar când asupra legionarilor care „după aşa-zisa rebeliune legionară se refugiază în Germania, în februarie 1941, (;)în loc să li se asigure libertatea şi imunitatea(;) s-a acţionat cu măsuri de constrângere”57: „autorităţile naziste făceau aplicarea doctrinei politice a lui Alfred Rosenberg, care preconiza slăbirea şi chiar nimicirea elitelor naţionaliste din ţările ocupate sau aliate(;)”58.
57 Carol Papanace, Prefaţă la volumul Constantin Papanace Diverse stiluri de luptă politică, Tipografia INFCON S.A., Constanţa, 2005, pag. 9
58 ibidem
Dar puterea comunistă nu tot distrugerea aceloraşi elite o viza?...
Iată ce scrie negru pe alb în procesul-verbal al conferinţei ce a avut loc la Ministerul Afacerilor Interne, din România, la 18 mai 1948, referitoare la poziţia faţă de Mişcarea Legionară: „Şedinţa este deschisă de domnul ministru Teohari Georgescu, care expune «Poziţia faţă de mişcarea legionară». Domnul ministru a arătat că după 6 martie 1945 în faţa noastră s-a pus problema de a înfrânge pe toţi duşmanii poporului.
Legionarii au fost, sunt şi vor fi printre cei mai primejdioşi dintre duşmani”59.
59 1948 mai 18. Proces-verbal al conferinţei ce a avut loc la Ministerul Afacerilor Interne referitoare la mişcarea legionară, Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, fond documentar, dosar nr. 45, f.1-4 – în volumul: Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, ”Bande, bandiţi şi eroi”. Grupurile de rezistenţă şi Securitatea (1948-1968). Documente, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, pag. 43
Dar cel mai dur dintre regimurile detenţiei politice post ’45, cel de disoluţie a personalităţii prin tortură permanentă, pe care deţinuţii erau forţaţi să şi-o aplice RECIPROC, asupra cui a fost utilizat60?61
60 Şi cine l-a dirijat?
Makarenko, specialistul sovietic în practicarea celor mai diabolice tehnici de torturare, din ordinul cui superviza şi îndruma, în România, cu maximă minuţiozitate, preparativele declanşării «morbului Piteşti»? Vezi pe larg Reeducarea prin tortură (denumirea exactă: Gheorghe Boldur Lăţescu şi Filip-Lucian Iorga, Genocidul comunist în România, vol. IV, Reeducarea prin tortură, Editura Albatros, Bucureşti, 2003).
Ana Pauker („Hana Rabinsohn”(Teşu Solomovici, Securitatea şi Evreii, vol. II Teroare. Crime. Turnători. Colaboraţionişti, Editura Teşu, Bucureşti, 2004, pag. 11)) ce origine etnică avea? „De la Tatiana Pauker-Brătescu, fiica Anei Pauker şi a lui Marcel Pauker, provine o notă biografică exactă”(ibidem, pag. 12). Extrag din ea: „«La unul dintre fraţi, Zalman Rabinsohn, a ţinut enorm; acesta, de altfel, avea să revină în România din Israel, unde plecase înainte de 23 august 1944, a fost profesor de ebraică şi poet»”(ibidem); „«a făcut şcoala elementară şi, după cum am aflat din povestirile Bellei, mătuşa mea, a fost şi la Heider, şcoala religioasă pentru băieţi, la Bucureşti, unde, printr-o excepţie a fost şi ea admisă”., ibidem
Dar Alexandru Nicolschi? Vezi secţiunea Alexandru Nicolschi, sau cum devine un evreu general de securitate – al treilea capitol din Teşu Solomovici, Securitatea şi Evreii, vol.I, Despre călăi şi despre victime, Prefaţă de Răzvan Theodorescu, Cuvânt înainte de Sorin Roşca Stănescu, Editura Ziua, Bucureşti, 2003, pag. 125-136.
Şi află-i, chiar din propriile-i cuvinte, povestea numelui: „«Iniţial, numele meu a fost Boris Grunberg, dar în mai 1941 am plecat din URSS cu o misiune în România, când am fost prins şi ca să-mi pot ascunde trecutul şi misiunea mi-am schimbat numele în Nicolschi Alexandru Sergheevici; sub acest nume am fost cercetat de Organele Biroului II Bucureşti şi sub acest nume mă recomand până astăzi»”., Alexandru Nicolschi, Autobiografie-sinteză, în Teşu Solomovici, Securitatea şi Evreii, vol.I, Despre călăi şi despre victime, pag. 127
61 Studiul Gheorghe Boldur Lăţescu şi Filip-Lucian Iorga, Genocidul comunist în România, vol. IV, Reeducarea prin tortură, Editura Albatros, Bucureşti, 2003, sau articolul Ionuţ Băiaş, Cine şi de ce conduce România, Revista Permanenţe, Anul VIII, nr. 8, august 2005, pag. 20 – ca să iau doar două exemple – sunt extrem de elocvente în acest sens.
Şi, totodată, nici nu văd cum ar fi putut legionarii să aibe interes de-al suprima pe Nicolae Iorga. Adică pe cel care, de la tribuna Parlamentului, în şedinţă publică a Camerei Deputaţilor, îi acuza, cu argumente, pe Evrei de „tentativă de asasinat care se face împotriva noastră ca naţiune dominantă, de către acei cari îmbracă formele cele mai vulpine ca să-şi arate dorinţa de a fi bunii noştri fraţi”62.
62 Nicolae Iorga, În Chestia manifestaţiilor studenţeşti, Discurs rostit în şedinţa din 17 decembrie 1909 a Camerei Deputaţilor, în Nicolae Iorga, Discursuri Parlamentare, vol. I-iu, partea I-a, Editura Bucovina, I.E. Torouţiu, Bucureşti, 1939, pag. 362, [D.P.v.I.p.I]
Şi care, de la aceeaşi tribună, dizerta despre, „acea firească legătură, (;)între agitaţia socialistă şi tendinţa evreiască de a avea la noi mai mult decât toată averea noastră, decât tot creditul nostru, decât toată înrâurirea asupra vieţii noastre politice”63.
63 Nicolae Iorga, Chestia agitaţiilor evreieşti, Discurs rostit în şedinţa din 11 februarie 1910 a Camerei Deputaţilor, în [D.P.v.I.p.I], pag. 392
Pot însă crede că, dacă Evreii ajunseseră stăpânii Statului sovietic, iar N.K.D.V.-ul (K.G.B.-ul) este Organ de Stat, teza potrivit căreia Traian Boieru (şeful asasinilor fizici ai marelui savant Român) era, de fapt, agent sovietic, infiltrat în Mişcare ca membru cu scopul de a o compromite, nu ţine deloc de domeniul fanteziei.
Am amintit undeva că legionarismul, ca dealtfel orice este omenesc, nu are cum să fie suspus păcatului. Are, fireşte, virtualier cuprinsă în însăşi fiinţa sa intrinsecă, posibilitatea de a păcătui.
Îţi mărturisesc că, mă frământă şi mă contrariază un text, despre „politicianii români cari, bine plătiţi, pretind că nu există problemă jidănească”64 dar sub protecţia cărora, comercianţii Evrei i-au ruinat, în sumedenie de zone ale ţării, pe cei Români65.
64 Corneliu Zelea Codreanu, Pentru legionari, pag. 95
65 ibidem
Este încredinţat hârtiei de însuşi Codreanu. În Pentru Legionari. La pagina 95.
Nu l-am găsit, eu unul cel puţin, comentat de absolut nimeni. Din nici o tabără sau oriunde altundeva.
Iată-l: „Acestor politiciani, a căror trădare faţă de neam este aşa de îngrozitoare, dacă sunt vii, neamul va trebui să le scoată ochii; dacă sunt morţi, va trebui să-i scoată din morminte şi să le dea foc ciolanelor, în pieţele publice. Pe copiii şi nepoţii lor, neamul va trebui să-i urmărească în averi, confiscându-le şi să-i stigmatizeze cu epitetul de «copii de trădători»”66.
66 CORNELIU ZELEA CODREANU, PENTRU LEGIONARI, PAG. 95: Exemplar ediţia 1936. Dăruit de Codreanu lui Aron Cotruş. Cu dedicaţie. Scrisă de mână şi semnată. De însuşi el, Căpitanul. Pe coperta interioară. Volum aflat în Biblioteca de Documentare a Mişcării Legionare (din Bucureşti, str. Iacob Negruzzi nr. 1).
L-am citit şi răscitit. Este singurul de acest fel pe care l-am întâlnit în întreaga operă a acelui nr. 1 legionar a cărui legitimitate de Şef al Legiunii nu a fost de absolut nimeni, vreodată, pusă la îndoială.
Ce să înţeleg din el? Se află, lucru «de la şapte poşte» vizibil, în contradicţie flagrantă cu însăşi esenţa spiritului scrierilor Căpitanului – iubirea creştină. Şi este formulat atât de fără echivoc, încât exclud cu totul eventualitatea că ar putea fi o metaforă, al cărei mesaj adevărat e altul decât cel ce se degajă din citirea literală.
Îi defineşte personalitatea lui Codreanu? Sau nu?
Căci, dacă da, tot restul operei cade.
Cu absolut toate consecinţele ce-ar decurge de-aici.
Aşadar miza-i enormă.
Fireşte, eficienţa demersului de dobândire a unei cât mai corecte înţelegeri şi a unei cât mai pertinente interpretări a gândurilor şi/sau acţiunilor cuiva este condiţionată de măsura în care le percepi fidel corelarea cu circumstanţele în care ele s-au ivit.
E prea elementar că, în situaţii dramatice, de extraordinar pericol şi durere pentru el, orice om poate ceda nervos, măcar pentru o clipă, şi ca efect, gândi sau face, ceva complet opus adevăratului fond al personalităţii sale.
Prin urmare, acel gând sau faptă nu-l defineşte.
Dar, la fel de elementar este că, de asemenea, în situaţii limită, semenul care le traversează, într-un moment de slăbire a autocenzurii se poate demasca prin reacţia sa.
În acest caz fapta sau gândul dezvăluindu-l exact aşa cum este de fapt.
E de prisos să detaliez groaznicele presiuni care-l apăsau pe Codreanu în 1936. Cine este aşadar el? Cel al pasajului? Ori cel al operei?
Nu mă grăbesc să dau verdict. Pentru că sunt convins că doar el singur şi l-ar fi putut da. Prin propria-i făptuire. Dacă ar mai fi fost lăsat să rămână pe lume. Şi, mai cu seamă, dacă prelua cârma României.
Întreaga istorie stă mărturie: în materie de revelare a personalităţii, singurul test fără de greş este ce faci când deţii puterea şi te simţi sigur pe ea.
Însă, aceeaşi întreagă istorie, mai dă mărturie întru ceva. De permanentă şi deloc neglijabilă importanţă: imponderabilul. Coeficientul ei de imprevizibilitate. De posibilitate ca firul desfăşurării efective a evenimentelor viitoare să infirme chiar cele mai documentat construite scenarii. Şi asta ca efect al ivirii decisive a cine-ştie cărui element-surpriză.
În speţă, calculez inclusiv cu ipoteza că legionarii preiau, la un moment dat, cârma României67. Că îi înrâureşte legionarismul autentic şi, prin urmare, gândul şi fapta li-s în continuitate organică faţă de matricea spirituală Codreanu.
Transpun ei în practică teribilul citat?
67 Şi nu neapărat în chip de regim absolutist. Ci ca formaţiune care, fără a leza câtuşi de puţin democraţia, precumpăneşte politic net în stat, în calitate de singură câştigătoare detaşată a cursei electorale.
Totodată, însuşi contextul european le este favorabil pe deplin.
Dezlegarea-ntrebării necesită, fără doar şi poate, reformularea ei astfel: Aflat, de asemenea prin ipoteză, într-o situaţie similară cu a lor, CODREANU l-ar fi transpus?
Trebuie dară, prin coroborarea reperelor de care dispun, să-mi dau silinţa desluşirii. A formulării unei opinii. Cu care simt că îţi sunt dator.
Consider, precum îţi mărturiseam un pic mai devreme, că citatul nu are, absolut deloc, caracter metaforic.
Aceasta spre deosebire de un alt paragraf, de aproximativ aceeaşi factură ca material de vorbe în ce priveşte partea punitivă: „Geme inima în noi de durere. Ne întrebăm, noi copii, sfâşiaţi sufleteşte, cum de s-au găsit Români care să se poarte cu atâta vrăjmăşie faţă de neamul lor? cum de s-au găsit aşa de mulţi trădători? Cum de n-au fost puşi la zid cu toţii sau arşi de vii în clipa trădării lor?”68
68 Corneliu Zelea Codreanu, Pentru legionari, pag. 95
Aici, «puşi la zid» poate însemna demascaţi şi destituiţi din funcţiile cheie pe care le deţin; «arşi de vii» poate însemna trăzniţi fizic ca pedeapsă aplicată lor direct de către Dumnezeu (mai cu seamă că pentru această interpretare pledează circumstanţierea «în clipa trădării lor», adică «instantaneu», viteză ce depăşeşte în mod absolut, pentru speţă, posibilităţile nu numai ale naţiunii noastre, dar chiar şi pe cele omeneşti).
De asemenea, privesc textul în cauză fără a-l deconecta nici de celelalte scrieri ale Căpitanului, nu numai de Pentru legionari.
Concret, nu fac abstracţie de Cărticica şefului de cuib – Punctul 84:
„PUNCTUL 84. Primul punct de program legionar.
Dacă vă va întreba cineva să-i spuneţi că este: JURĂMÂNTUL PENTRU PEDEPSIRE.
A doua zi după victoria legionară se va constitui TRIBUNALUL EXCEPŢIONAL, care va chema în faţa lui şi va judeca pentru trădare de Patrie:
a) Pe toţi jefuitorii banului public;
b) Pe toţi cei ce au primit mită înlesnind afaceri;
c) Pe toţi cei ce călcând legile fundamentale ale ţării, au persecutat, au închis, au lovit în legionari sau în familiile lor. Orice funcţiune ar deţine, de la jandarm până la ministru, nimeni nu va scăpa acestei judecăţi.
Prea şi-au imaginat aceşti domni că Ţara Românească este moşia lor, că legile s-au făcut pentru ca să le calce ei în picioare şi că noi suntem argaţii de pe această moşie, pe care să ne bată la spate cu biciul.
Naţiunea română, conştientă de drepturile ei va începe viaţa cea nouă prin OPERA DE PEDEPSIRE LEGALĂ.
Acest ceas îl aşteptăm şi îl răbdăm.
Fără acest CEAS AL PEDEPSIRII, nu este posibilă nici o refacere în această ţară.
Şefii de cuiburi vor face rapoarte amănunţite şi foarte exacte asupra tuturor nelegiuirilor comise, înaintându-le Şefului Legiunii” 69.
69 Corneliu Zelea Codreanu, Cărticica şefului de cuib. Manual al Gărzii de Fier, în [O.L.4], pag. 35
Opinez că, aici nu mai e vorba de o pedepsire simultană cu comiterea crimelor, şi nici aplicată direct de către Divinitate, ci de cu totul altceva...
Da, îmi vei răspunde tu: de cu totul altceva. Şi vei continua:
Ar fi făcut legionarii justiţie pământescă în cadru legal – fie chiar servindu-se de o legislaţie pe care, deţinând puterea, şi-ar fi putut-o lesne modela potrivit vrerii lor.
Însă de unde şi până unde, textul prezentat, sugerează măcar că posibila modelare, dacă se producea, ar fi inclus legiferarea pedepsei cu infirmitatea pe viaţă (scoaterea ochilor)? Ori pe cea cu profanarea în public a rămăşiţelor pământeşti (arderea în pieţele publice a osemintelor deshumate)?
Mai ales dată fiind însemnarea intimă făcută de însuşi Codreanu, în închisoarea Jilava, la nici şase luni înainte de a fi asasinat: „Când am terminat Evangheliile, am înţeles că stau aici, în închisoare, din voia lui Dumnezeu; că, deşi n-am nici o vină sub latura juridică, El mă pedepseşte pentru păcatele mele şi-mi pune la încercare credinţa(;). M-am liniştit. A căzut liniştea asupra zbuciumului meu din suflet(;)”70.
70 Corneliu Zelea Codreanu, Însemnarea intimă din data de marţi 14 iunie 1938, în Corneliu Zelea Codreanu, Însemnări de la Jilava, Ediţie îngrijită de Radu Dan Vlad, Editura Majadahonda, Bucureşti, 1995, pag. 48
„Însemnările de la Jilava constituie un zguduitor document uman. Ele reproduc mărturia unui om ce ştie că mult nu mai are de aşteptat de la oameni, că viaţa şi lupta lui, din ceasul în care însuşi Regele s-a pus în fruntea tagmei răufăcătorilor, aparţin vrerii Dumnezeieşti”71.
71 Horia Sima, Cuvânt înainte la volumul Corneliu Zelea Codreanu, Însemnări de la Jilava, Ed. cit., pag. 5. Cuvântul înainte a fost redactat pe 10 iunie 1951.
Iar mărturisirea citată îşi are, embrionar, obârşia cu nu mai puţin de doi ani mai devreme.
Astfel, Pentru legionari este deschis cu următoarele cuvinte: „În acest volum este scrisă povestea tinereţii mele, de la 19 la 34 ani, cu simţirile, credinţa, gândurile, faptele şi greşelile ei”72.
72 Corneliu Zelea Codreanu, Pentru legionari, MOTTO-ul, pag. 3
Prin urmare, atenţie: şi greşelile.
Consider atât precizarea în sine, cât şi locul din lucrare în care autorul său o plasează ca fiind demne de toată luarea aminte.
Fiindcă într-o lucrare autobiografică, să fii întâmpinat încă din motto cu o astfel de lămurire...
Mie personal îmi spune mult despre gradul de sinceritate al scriitorului. Şi îndrăznesc să cred că şi ţie...
Apoi, chiar poziţionarea în cadrul economiei întregii lucrări a teribilului citat de la pagina 95, îmi apare ca încărcată de semnificaţie.
Lucrarea-i alcătuită pe principiul prezentării cronologice a evenimentelor.
Capitolul Problema pământului românesc, din care face parte citatul, îl premerge pe cel consacrat comentării arhimediatizatului complot studenţesc din octombrie 1923.
Prin urmare citatul exprimă gândul unui tânăr abia trecut de 20 de ani (Codreanu fiind născut în 1899). A unui tânăr student de etnie română73 care, evaluând situaţia, perspectivele şi implicaţiile compoziţiei etnice a mediului universitar în care intrase de curând, se îngrozea cu privire la soarta Neamului (consideraţiile din Problema pământului românesc formează, practic un segment al secţiunii cu tema numerus clausus).
A unui tânăr în concepţia căruia: „Trădarea ne-a măcinat puterile neamului” 74 şi „nu vom putea face nici un pas înainte fără pedepsirea trădătorului” 75.
73 Chiar dacă sonoritatea numelui ancestral de familie al tatălui său este poloneză – Zelinski:
„În timpul ocupaţiei austriace şi anume în epoca posterioară anului 1786, când Bucovina a trecut sub administraţie poloneză, devenind, după expresiunea d-lui prof. Iorga, în «Histoire des roumains de Bucovine» pag. 61: «un simplu district al Galiţiei», numele de Zelea a fost transformat de autorităţi, în şcoală sau în armată, în acela cu rezonanţă poloneză de Zelinski.
Operaţia aceasta de polonizare a numelor moldoveneşti era, de altfel, generală în acea epocă în Bucovina. Sistemul făcea parte dintr-un ansamblu mult mai vast de «persecuţiuni sistematice împotriva oricărui lucru care amintea în administraţii, în şcoală şi chiar în viaţa socială, epoca Domnilor Moldoveni» (N. Iorga, op.cit., pag. 62)., Cuvântul apărării – pledoaria avocatului Lizeta GHEORGHIU – în procesul lui Corneliu Zelea Codreanu din mai 1938, în culegerea de texte Din luptele Tineretului Român, (1919-1938), Editura Fundaţiei Buna Vestire, 1993, pag. 362
Minifişă sintetică:
„Familia Codreanu sunt români autentici din comuna Igeşti, jud[eţul] Storojineţ, provincia istorică Bucovina, care de fapt este nordul Moldovei.
Numele ancestral nu era de Codreanu, ci(;) de Zelea.
În vechea limbă românească, cuvântul «Zelea» înseamnă «cel perfect». Din familia verbului «a zeli - zelire».
La 50 de ani de la anexarea Bucovinei(;) autorităţile au făcut un recensământ al populaţiei şi din oficiu, (;)în scopul de deznaţionalizare a românilor, (;)Emin a devenit Eminescu, Porumbescu a devenit Golumbovici şi Zelea a devenit Zelinski. În 1899 tânărul de 21 de ani Ion Zelinski a emigrat din Bucovina - Buchenland şi a venit în Moldova, unde în anul 1900 şi-a schimbat numele din Zelinski în Codreanu şi a devenit profesor de limba germană la Liceul din Huşi. Când a intrat în politică alături de prof. A.C. Cuza, prof. Ion Codreanu şi-a reluat numele ancestral de Zelea şi astfel toţi descendenţii săi se numesc Zelea-Codreanu”., Şerban Milcoveanu, Teroarea de Stat până la 22 decembrie 1989, volum editat fără scop lucrativ de Asociaţia foştilor preşedinţi ai Studenţimii persoană juridică şi Liga pentru apărarea Adevărului Istoric persoană juridică, Bucureşti, 2004, pag. 199
74 Corneliu Zelea Codreanu, Pentru legionari, pag. 190
75 ibidem
Şi-atunci:
Între
„(;)să ne procurăm revolvere şi să tragem în ei”76 [„în toţi acei pe care îi vom găsi mai vinovaţi de trădarea intereselor româneşti”77], „dând un exemplu groaznic care să rămână de-a-lungul istoriei noastre româneşti”78; cu completarea că „ce se va alege după aceasta de noi, vom muri sau vom rămâne toată viaţa în închisoare, nu mai interesează”79
76 ibidem, pag. 168
77 ibidem
78 ibidem
79 ibidem
şi
„(;)aici, în închisoare, (;)deşi n-am nici o vină sub latura juridică, El mă pedepseşte pentru păcatele mele şi-mi pune la încercare credinţa(;)”80; întregit cu „A înviat Hristos, sădind nădejdea învierii din morţi; (;)viaţa noastră nu se termină aici, la aceşti aşa de trecători 60-70 ani; că se prelungeşte dincolo”81; „(;)Vom învia din morţi în numele lui Hristos, adică în afară de credinţa în Hristos nimeni nu va învia şi nu va fi mântuit”82
80 idem, Însemnări de la Jilava, pag. 48
81 ibidem. pag. 43
82 ibidem. pag. 43, 44
ce sublim urcuş spiritual şi-a pus amprenta pe personalitatea lui Codreanu? Pe fondul ei.
La capătul urcuşului, ce-a mai păstrat fondul acesta, afară decât, condensat spus, curăţenia sufletească?
Ce-a dobândit acest fond, în esenţă, altceva decât maturitatea duhovnicească? Şi care-i rezultanta lor firească?
Mai cu seamă dacă semenul care le cumulează şi le poate exterioriza în voie?...
Aşa e cu putinţă Fenomenul Legionar. Întru „adevărata dimensiune a împlinirii de destin: dimensiunea verticală a credinţei şi omeniei, a onoarei şi luptei jertfelnice, a marilor virtuţi cristice”83.
83 Vasile Posteucă, Destinul imperial al românilor. Dumnezeu, Neamul, Omul, Editura Criterion Publishing, Norcross, GA, f.a., pag. 62
Aşa se face că „revoluţia legionară evită răbufnirile violente, manifestările în tot momentul prin greve, atentate84, revendicări... Perseverenţa ei nu se concentrează în asemenea reacţii pur exterioare de natură epidermică. Revoluţia legionară lucrează în substratul imponderabil al sufletului, acolo unde reacţiile sunt în mare parte de natură afectivă, dar amestecate cu efort reflexiv”85.
84 „Chiar dacă – observă Faust Brădescu – în lume s-a împământenit criteriul extrem că o revoluţie nu se afirmă decât prin vărsare de sânge şi prin răsturnare violentă a stării de fapt, Mişcarea Legionară [,drept regulă,] nu acceptă acest punct de vedere ca mijloc al revoluţiei legionare.
Îl acceptă, totuşi, într-un singur caz, acela extrem al unei guvernări abuzive, transformată în tiranie, cum a fost cazul regelui Carol al II-lea care, în ultima fază a domniei lui, devenise un tiran sângeros, a cărui asuprire devenea, văzând cu ochii, mormântul neamului românesc”., Faust Brădescu, Viziunea integrală a Revoluţiei Legionare, Prefaţă de Dr. Gheorghe Buzatu, ediţie îngrijită de Radu-Dan Vlad, Traducere din limba franceză de Mădălina Martin, Editura Majadahonda, Bucureşti, 1997, pag. 54
De ce?
Fiindcă – precum relevă Dumitru Stăniloae – „pe lume sunt trei mari realităţi: insul, neamul şi umanitatea. Dar una fără alta nu pot exista. Insul există prin neam şi umanitatea se manifestă tot prin neam. Insul, afirmându-se pe sine, trebuie să afirme în acelaşi timp umanitatea din sine, iar aceasta e totdeauna determinată etnic.
Neamul este matca ontologică în care îşi găseşte aşezământ şi rânduială concretă existenţa umanităţii. Şi prin matca aceasta şi în ea existăm noi ca inşi determinaţi.
Ea are o adâncime, o originalitate, proprie realităţilor permanente. Rădăcinile insului sunt în sufletul neamului, iar rădăcinile neamului sunt în ordinea metafizică a existenţei.
Deci, una din marile griji ale acestor timpuri, care cearcă trăinicia tuturor realităţilor ce există, pentru a risipi ce-i fără vlagă lăuntrică şi a confirma ceea ce ţine tenace în existenţă, să ne fie aceea de-a ne menţine ca neam în identitatea proprie”., Dumitru Stăniloae, Să rămânem identici cu noi înşine, în Telegraful român, XCIII, nr. 1, 1945. Textul se regăseşte în volumul Dumitru Stăniloae, Naţiune şi Creştinism, Editura Elion, Bucureşti, 2003, pag. 181, 182
Detaliez:
„Neamul românesc este o sinteză biologic-spirituală a mai multor părţi care au intrat în compoziţia lui. Cele principale sunt: elementul dac, elementul latin şi creştinismul ortodox”., Dumitru Stăniloae, Idealul naţional permanent, în Telegraful român, LXXXVIII, nr. 4, 1940. Textul se regăseşte în Dumitru Stăniloae, vol.cit., pag. 103
Acest neam, alcătuit, fireşte, din oameni, „este o sinteză nouă, o individualitate proprie, cu un principiu de viaţă deosebit de toate părţile componente. Legea cea mai înaltă de viaţă a neamului nostru, legea care îl exprimă ca ceea ce este el în chip propriu, este aceea pe care o trăieşte ca întreg, nu care e proprie vreuneia din părţile lui”...(ibidem). Astfel, „caracteristicile elementelor componente sunt străbătute de un timbru nou, unitar, de timbrul individualităţii noi, care este românitatea”. (ibidem) Aşadar, „putem spune că legea cea mai înaltă de viaţă a poporului nostru este românitatea”., ibidem
„Omul e destinat să se dezvolte ca om , prin comuniunea cu ordinea eternă, până la asemănarea(;) deplină cu această ordine...înaintea lui stă un progres spiritual ale cărui limite nici nu ni le putem închipui”., ibidem, pag. 105
Privitor la această ordine, putem observa două lucruri, şi anume:
a) că „a apărut ca sistem de valori de sine stătătoare numai raţiunii filosofice din timpurile anterioare. Creştinismului, ca şi oricărei alte religii, ele i-au apărut ca atribute şi manifestări ale unei persoane absolute.
Astăzi se apropie de acest punct de vedere şi filosofia.;
b) cu cât ne ridicăm pe scara entităţilor create, cu cât ne apropiem de treapta pe care stă persoana omenească – de singură entitate înzestrată cu putinţa comunicării cu ordinea eternă –, înţelegându-se prin aceasta că şi acea ordine trebuie să aibe un caracter personal, vedem validându-se tot mai mult principiul individualităţii, al deosebirii dintre diferiţii indivizi. Atomii unui element, moleculele unei [uneia şi aceleiaşi] materii sunt strict identice (prezintă identitate deplină între ele n.n.); indivizii unei specii vegetale nu mai prezintă aceiaşi uniformitate, legea de viaţă a speciei e atotputernică. Cam acelaşi lucru se petrece şi în lumea animală. În clasa persoanelor omeneşti însă, individul nu mai e dominat în exclusivitate de instinctele speciei, ci urmează un drum în bună parte ales de sine în chip liber. Drumul acesta e o rezultantă a individualităţii sale libere, dar de o anumită originalitate, şi a ordinii eterne; este rezultanta felului său propriu de relaţie şi de colaborare cu acea ordine.
Relaţia cu ordinea eternă constă în a descifra pretenţiile ei – aceasta e cunoaşterea – şi a răspunde acestor pretenţii, prin realizările de ordin social, moral, politic, artistic, etc. Prin relaţia aceasta se încorporează continuu câte ceva din ordinea eternă în persoana omenească şi în ordinea lumii create, prin mijlocirea acestui instrument, acestui canal, care este personalitatea omenească.
Şi, întrucât nu există [o anumită] persoană omenească, sau [un anumit] grup înrudit de persoane omeneşti – neamuri – prin care să se poată încorpora această ordine în multiplicitatea nesfârşită a aspectelor ei, este dată mulţimea de individualităţi etnice, pentru ca fiecare să încorporeze în sine, după structura şi posibilităţile proprii, într-un anumit fel acea ordine, corespunzător cu [una, respectiv] unul din nenumăratele posibilităţi şi aspecte cuprinse în ea.
Precum fiecare ins creşte în spirit, în însemnătate, prin relaţie pozitivă, prin înaintare spre plenitudine spirituală, cu acea rază a ordinii divine care-i este adecvată fiinţei lui, tot aşa, neamurile, cresc în puteri prin acel fel de comunicare activă cu ordinea eternă care le este proprie lor, care le e indicată, de fiinţa lor originală, ca întreg, care formează legea cea mai înaltă a individualităţii lor etnice.
Din aceasta rezultă că idealul permanent al neamului nostru este creşterea spirituală – aceasta presupune, desigur, şi o bază corespunzătoare de existenţă fizică – printr-un fel de relaţie cu ordinea valorilor eterne, determinat de individualitatea sa etnică, de românism; printr-o comuniune românească cu Dumnezeu.
Care este modul românesc de comuniune cu ordinea spirituală transcendentă? Acesta, ne-o spun istoria şi viaţa actuală a poporului nostru, este ortodoxia”., ibidem, pag. 105, 106
„Ortodoxia e har dumnezeiesc, adică prezenţă familiară a lui Iisus printre noi, transfigurându-ne viaţa, adâncindu-i înţelesul, dându-ne răbdare şi curaj în mijlocul neajunsurilor, într-o măsură în care nu ne-ar putea da, dacă ar lipsi Hristos, nici un om, oricât ar pretinde că-l înlocuieşte exact”., Dumitru Stăniloae, Ortodoxia, lumina lumii şi inima neamului nostru, în Telegraful român, LXXXVIII, nr. 11, 1940. Textul se regăseşte în Dumitru Stăniloae, vol.cit., pag. 111
Faptele ce însoţesc firul scurgerii timpului atestă că „datorită ortodoxiei neamul nostru n-a fost singur în lunga sa istorie în care n-a avut nici un ajutor de la oameni. Ci a fost cu Iisus Hristos. Şi, ajutat de El, toate le-a biruit. Au fost, în schimb, alte neamuri, puternic încrezute în oameni ce se dădeau asemenea lui Hristos, care nu şi-au putut menţine existenţa lor ca stat.
Ortodoxia, fiind vedere dreaptă a voii Dumnezeieşti şi a posibilităţilor şi a ţintelor omeneşti, precum şi comunicare neintermediată cu Iisus Hristos – e şi viaţă dreaptă, e şi blândeţe, e şi sfinţenie. Iar când trebuie să fie eroism, e eroismul cel mai dezinteresat, mai curat, mai lipsit de cruzime şi de poftă de stăpânire. Oportunismul şi cinismul politic e străin de sufletul crescut în ortodoxie”., ibidem
„Credinţa creştină e pentru credincios un impuls spre afirmarea comunităţii naţionale, spre iubirea, mai presus de fire, a celor cu care firea l-a aşezat în relaţii fundamentale de viaţă. Creştinismul răzbate în mod necesar spre naţionalism. Mântuirea e desigur o problemă care trebuie să frământe personal pe fiecare om, dar ea nu poate fi dobândită de om printr-o trăire de eu izolat, ea nu se împărtăşeşte omului în asceastă calitate – care e anormală –, ci în calitatea lui de membru al unei comunităţi, iar cea mai firească comunitate este cea naţională”., Dumitru Stăniloae, Creştinism şi naţionalism, în Telegraful român, LXXXVIII, nr. 40, 1940. Textul se regăseşte în Dumitru Stăniloae, vol.cit., pag. 119
„Apropierea creştinismului de naţiune a fost uşurată şi de filosofia mai nouă, care a descoperit că realitatea cea mai înaltă nu e cea a obiectelor, ci cea omenească, iar aceasta nu se poate găsi normal şi cu posibilităţi de plenitudine, decât în comuniunea dintre persoane. Aceasta e natura, iar creştinismul nu face decât să-şi toarne harul în această natură, ca s-o desăvârşească. Creştinismul e perfecţionarea relaţiei naturale dintre om şi om, desăvârşirea comuniunii, desăvârşirea dragostei, sau legătura desăvârşirii.
De aici nu e decât un pas până la a spune: cea mai naturală dintre relaţii, dintre manifestările necesare naturii, este comunicarea cu cei apropiaţi, care au în toate cazurile fireşti, aceeaşi limbă, aceeaşi istorie, aceleaşi aspiraţii, acelaşi destin. Naţiunile sunt comunităţi de destin, comunităţile cele mai temeinice, mai statornice, înfăşurate prin mai multe fire de legătură, deosebit de profunde, faţă de alte feluri de comunităţi, cu mult mai trecătoare (de durabilitate inferioară n.n.), mai superficiale. (de profunzime redusă n.n.). creştinismul n-a venit să se opună tendinţelor celor mai fireşti de comuniune, concretizărilor celor mai profunde ale acestor tendinţe, n-a venit să înăbuşe natura, să o facă să caute alte forme de comuniune mai puţin fireşti (cu deficit de organicitate n.n.), ci să intensifice, să înalţe, să desăvârşească formele naturale ale relaţiilor omeneşti.
Comuniunea este chiar o condiţie fundamentală a mântuirii. Nu poţi împlini voia lui Dumnezeu, nu poţi exercita faptele creştineşti, nu poţi afla şi experia pe Dumnezeu chiar, decât în cadrul comuniunii. Aceasta se colorează şi se umple întotdeauna de alt conţinut, după cum credinţele celor ce o întreţin sunt altele. Dar, în afară de ea nu se poate trăi religia. Iar comuniunea cea mai firească, cea mai de temelie, este aceea între membrii aceleiaşi naţiuni. În mod necesar, ea trebuie folosită pentru trăirea în cadrul ei a conţinutului religios. Un creştin e fericit de ţesătura de ocazii ce i-o oferă apartenenţa la comunitatea naţională, pentru a-şi trăi în ea conţinuturile religioase. Întrucât e om legat de un spaţiu, împletit prin limbă, prin istorie, cu un grup naţional, el nu se poate izola de acel grup, pentru a stabili altă comuniune, căci pentru aceasta ar trebui să fugă din ţara unde s-a nascut, unde l-a destinat Dumnezeu să trăiască”., ibidem, pag. 118, 119
„Dumnezeu nu mă va răsplăti pentru modul cum am ştiut să mă desfac de comunitatea firească în care mi-a fost dat să trăiesc, ci după modul în care am afirmat această comuniune, cu voinţa şi cu iubirea mea creştină.
Dumnezeu priveşte pe om nu în izolarea lui, ci ca membru al unei comunităţi mai largi, priveşte propriu-zis comunităţile şi, prin ele, face părtaş pe om de har şi mântuire. Şi întrucât comunităţile cele mai fireşti sunt neamurile, de ce n-am spune că privirea directă a lui Dumnezeu cade pe neamuri, şi numai întrucât inşii fac parte din neamuri, simte fiecare [dintre ei] privirea lui Dumnezeu asupra lui.
În cartea lui Daniil se spune că Dumnezeu pune în cumpănă împărăţia, nu pe ins în parte. Iar la Apocalipsă se vorbeşte de mântuirea neamurilor, nu a inşilor”., ibidem, pag. 119
Iar dacă, aşa cum accentuează Nae Ionescu, „un creştin este, luptă şi cere împlinirea legii lui Dumnezeu”(Nae Ionescu, Iertarea creştină, în Cuvântul, an III, nr. 624 din 29 noiembrie 1926. Textul se regăseşte în Nae Ionescu, Teologia. Integrala publicisticii religioase, Editura Deisis, Sibiu, 2003, pag. 114), iar aceasta cere ca fiecare fiinţă umană să evolueze spiritual prin simbioză cu comunitatea naţională de iubire din care face parte, înţelegem că, între direcţiile majore ale activismului nostru personal, trebuie să includem, permanent şi pregnant, apărarea naţionalităţii noastre româneşti. În acest sens, să ne fie mereu viu în conştiinţă că pentru păstrarea, neştirbită, a fiinţei naţionale, avem, fiecare dintre noi, deplina îndreptăţire şi sfânta obligaţie de a folosi, în situaţie de necesitate – adică după ce, fără succes, am întrebuinţat toate mijloacele paşnice – chiar violenţa fizică.
Aceasta deoarece, exemplifică acelaşi Nae Ionescu: „Ştim că batjocorit, scuipat, pălmuit şi spânzurat (pironit n.n.) pe cruce, Hrisos a gemut îndurător: Iartă-le lor Doamne, că nu ştiu ce fac! Dar tot Hristos, îndurătorul a toate, e cel care a luat biciul şi a gonit pe zarafii şi [pe] negustorii care spurcau casa Domnului. De ce se uită aşa uşor lucrurile acestea? De ce nu ne dăm seama că blasfemăm şi batjocorim tocmai ce e mai cutremurător de sublim în creştinism, atunci când bagatelizăm iertarea creştină, făcând din ea o muşama cu care să acoperim păcatele ce se fac împotriva legii?...De-ţi va greşi aproapele tău nu de şapte ori, dar (ci n.n.) de şapte zeci de ori câte şapte, iartă-l pre el” (ibidem)... Iertarea în domeniul relativ al personalului e la locul ei: iertarea greşiţilor noştri echivalează cu indiferenţa faţă de răul care ni se face, pentru că acest rău noi nu-l simţim, [adică] nu trebuie să-l simţim. Aşa fiind, iertarea nu e un principiu de morală, ci o metodă terapeutică pentru prelucrarea noastră personală. Dar, atunci, iertare pentru păcatele împotriva legii nu există pentru noi; ea nu stă în mâna noastră, ci în mâna lui Dumnezeu; singur poate Dumnezeu să ierte. Noi nu! Ar fi prea mare îndrăzneala şi orgoliul acesta ne-ar pierde. Încetaţi deci, mieluşei ai lui Dumnezeu, cu risipa de generozitate”., ibidem
„Cu aceeaşi credinţă în Dumnezeu – circumstanţiază Ion Coja –, legionarii au mers şi ei după pilda cristică, a Celui ce a propovăduit învăţătura iubirii împinsă până la gestul paradoxal de a-i oferi celui ce te-a pălmuit o dată şi celălalt obraz!
Numai că acelaşi Iisus ne-a învăţat că sunt momente când trebuie să mai pui mâna şi pe biciul pedepsitor, nu pentru a te apăra pe tine, fiinţă trecătoare, individ sortit unei existenţe efemere, ci ca să te pui stavilă când celălalt atentează la veşnicia neamului tău, la integritatea comunităţii în care te-ai născut şi care ţi-a dat identitate în faţa lui Dumnezeu! Ca să-i aperi pe ai tăi!...
Da, întorci şi celălalt obraz, dar numai dacă e vorba strict de obrazul tău, ca ins, ca persoană. Dar când cineva loveşte în obrazul neamului tău, atunci şi Iisus şi Moise, şi oricine, toţi te învaţă la fel: să fii necruţător!
Sub această boltă de semnificaţii se înscrie gestul nicadorilor şi, în mare, toate violenţele comise de legionari!”, Ion Coja, Nicadorii, în Săpămâna românească, An II, nr. 51, 16-22 noiembrie 2006, pag. 24
„Căci legionarii aşa s-au simţit şi aşa au şi fost atunci când au ridicat braţul pedepsitor: în legitimă apărare. Dar nu în apărarea propriei persoane, ci în apărarea Neamului!”, ibidem
„«Salvarea Ţării, a Neamului, este legea mai presus de toate legile: suprema lex».
Nicadorii nu au încălcat această lege ci, dimpotrivă, i s-au supus fără preget!”, ibidem
„Această lege o nesocotise I.G. Duca, iar codul penal şi practica judiciară îl lăsau nepedepsit pe infractor. Pe I.G. Duca şi pe alţii care ştiau bine că săvârşiseră mari ticăloşii pentru care nu aveau însă niciodată să plătească în faţa instanţelor atât de corupte ale României interbelice. Dar iată că apare o instanţă nouă, insensibilă la subtilităţile avocăţeşti şi la forţa banului de a corupe pe oricine. O instanţă care face, din interesul naţional, principiul suprem al justiţiei! O instanţă care nu confundă justiţia cu legalitatea! Care nu recunoaşte legile măsluite, gândite pentru folosul marilor vânzători de Ţară!
Această justiţie a acţionat prima oară prin nicadori şi apariţia ei e uşor de imaginat ce reacţie a stârnit în clasa politică a profitorilor de pe urma celor prea buni şi prea blânzi, şi uşor de prostit nu pentru că ar fi proşti, ci pentru că sunt capabili să vadă, chiar şi-n ticăloşia şi nedreptatea cea mai mare, voia Domnului.
Facă-se!”, ibidem
„Nicadorii(;), au găsit cum să dea peste cap întregul sistem de apărare pe care şi l-au creat, prin minciună şi înşelătorie adversarii lor, sistem de apărare care a transformat democraţia , ca sistem politic, şi justiţia, ca instituţie, (;)în prestatori de servicii pentru caracatiţa mondială a corupţiei, infiltrată până la cel mai mărunt funţionar de stat”., ibidem
Aidoma, adică predându-se Poliţiei din proprie iniţiativă – deşi ar fi putut lesne să fugă cu succes şi, de asemenea, cu toate că ştiau exact ce cumplite consecinţe, inclusiv cazne de felul acelora prin care Inchiziţia îngrozise Spania cu jumătate de mileniu în urmă, vor avea să suporte (vezi pe larg şi, fireşte, nelimitativ: Ion Coja, art.cit., integral, sau Redacţia Obiectiv Legionar, Comentarii la articolul Mr. Ion T. Ciobanu, Dictatura Regelui Carol al II-lea sau despre cum s-a încercat gestionarea crizei acesteia, făcute în Obiectiv Legionar, nr. 38-39, Septembrie-Octombrie 2006, pag. 6 [O.L. 38-39]) –, au procedat şi legionarii care, în septembrie 1939, l-au «executat» pe Armand Călinescu, prim-ministrul asasin, care avea pe conştiinţă viaţa (şi tinereţea) Căpitanului, a nicadorilor şi a decemvirilor, ucişi prin strangulare de gardienii care îi păzeau”., Ion Coja, art.cit., pag. 24
„Imediat după atentat echipa Miti Dumitrescu s-a deplasat în str. General Berthelot”(Şerban Milcoveanu, Corneliu Z. Codreanu altceva decât Horia Sima, vol.II, Editura Crater, Bucureşti, 1996, pag. 145)”şi, îşi aminteşte Paul Ştiubei («la data aceea în 1939(;) inginerul şef al aparatelor din Radiodifuziune», cf. Şerban Milcoveanu, Atentatul din 21 septembrie 1939 contra lui Armand Călinescu şi epoca 1930-1950, pag. 43), a intrat în localul Radiodifuziunii trăgând în tavan mai multe focuri de revolver. Aceasta pentru a intimida şi paraliza presupusa gardă militară de pază. Spre stupefacţia istoriei această instituţie a Radiodifuziunii nu avea pază militară şi avea numai doi portari, salariaţi proprii, care controlau intrarea.
Echipa Miti Dumitrescu s-a dus direct în sala de înregistrare şi difuziune unde cânta orchestra Radio(;). Miti Dumitrescu a luat microfonul din faţa orchestrei şi a pronunţat următorul mesaj către Naţiune şi Istorie:
«Astăzi 21 septembrie 1939 ora 1430 primul ministru Armand Călinescu a fost executat de o echipă legionară de sacrificiu care a făcut justiţie pentru asasinarea lui Corneliu Z. Codreanu la 30 noiembrie 1938».
Salariaţii Radiodifuziunii au întrerupt difuzarea la jumătatea mesajului şi astfel publicul ascultător n-a recepţionat justificarea atentatului.
Odată cu exprimarea mesajului, echipa Miti Dumitrescu a depus pe podea revolverele şi a ridicat spre tavan ambele mâini.
Aceasta cu semnificaţie de predare către autorităţile de stat. Până să vină poliţia spre a-i aresta(;), directorul general al Radiodifuziunii(;) s-a repezit asupra lui Miti Dumitrescu şi i-a tras două palme. Miti Dumitrescu nu a ripostat şi a rămas mai departe imobil cu mâinile ridicate spre tavan.
Poliţia a venit în frunte cu generalul Gavrilă Marinescu şi i-a luat pe legionari”., Paul Ştiubei, Mărturisire făcută în calitate de pacient doctorului Şerban Milcoveanu, redată în Şerban Milcoveanu, Atentatul din 21 septembrie 1939 contra lui Armand Călinescu şi epoca 1930-1950, pag. 43, 44
„Lui Miti Dumitrescu i s-au rupt ambele braţe, iar limba i-a fost scoasă din gură cu un cârlig”., Redacţia Obiectiv legionar, Comentariile amintite, extras
Fiecare dintre cei nouă membri ai echipei de sacrificiu, după ce a fost „torturat timp de 8 ore într-un mod înfiorător”(XXX, Cronologie legionară, în [O.L. 38-39], pag. 69, Ediţia I-a, Colecţia Omul Nou, Salzburg, 1953), a fost „legat şi împuşcat fără judecată”., ibidem
Apoi, tot Poliţia, „le-a depus cadavrele chiar la locul atentatului, strada Ştirbei Vodă la întretăierea cu bulevardul Ardealului”., Şerban Milcoveanu, Atentatul din 21 septembrie 1939 contra lui Armand Călinescu şi epoca 1930-1950, pag. 44
„Încă o informaţie.
La acea dată era mare caniculă în Bucureşti.
Prefectura Poliţiei Capitalei a montat în jurul cadavrelor mai multe tribune pentru ca publicul să [le] vizioneze descompunerea(;).
La faţa locului au venit membrii Guvernului şi alte somităţi ale clasei conducătoare.
În «Jurnalul» care a rulat la cinematografele din acea epocă s-a putut vedea [,spre pildă,] cum(;) ministrul educaţiei naţionale profesorul Petre Andrei scuipă cadavrele în chip de ură şi pedeapsă post mortem”., ibidem, pag. 45
De asemenea, „(;) şcolile au venit să le scuipe şi să le blesteme”., Şerban Milcoveanu, Corneliu Z. Codreanu altceva decât Horia Sima, vol.I, pag. 146
„Nu se ştie ce s-a întâmplat [apoi] cu cadavrele(;). După toate probabilităţile au fost incinerate la Crematoriul Cenuşa şi ce a rezultat a fost azvârlit la gunoi”., idem, Atentatul din 21 septembrie 1939 contra lui Armand Călinescu şi epoca 1930-1950, pag. 45
Din cadrul aceloraşi sinistre represalii, fac parte şi „masacrele mişeleşti din noaptea de 21-22 septembrie 1939. Noul guvern constituit sub preşedenţia gen[eralului] Argeşanu, având pe gen[eralul] Gavril[ă] Marinescu ca Ministru de Interne, a ordonat uciderea tuturor fruntaşilor legionari din lagăre şi închisori, precum şi a câte 3-5 legionari din fiecare judeţ.
Astfel, au fost asasinaţi grupul de la închisoarea Râmnicu-Sărat în frunte cu ing. Gh. Clime, care a fost(;) torturat în mod înfiorător; 44 în lagărul de la Miercurea Ciuc; 31 în lagărul de la Vaslui; 7 la Spitalul Militar din Braşov; 10 în Bucureşti; 147 în restul ţării. În total, 252 de legionari”., XXX, Cronologie legionară, în [O.L. 38-39], pag. 70
De asemenea, pe 22 septembrie „Victor Dragomirescu este ridicat de la Spitalul închisorii Văcăreşti, sugrumat în maşină şi dus la crematoriu unde, încă dând semne de viaţă, a fost ars de viu”., ibidem
Omisesem, mai sus, să-ţi precizez motivul asasinării lui I.G. Duca. El, în calitatea sa de prim-ministru, semnase, în 1933, un angajament internaţional pentru încetăţenirea în ţară a 300.000 de evrei (vezi detalii în Ion Coja, art.cit, pag. 22). Şi-aceasta când, „în luna decembrie 1933, vreme de pace, nu existau nicăieri [în lume] persecuţii antievreieşti”(ibidem, pag. 22); „iar adăugaţi la ceilalţi aflaţi deja în România, unii cu forme legale, alţii clandestini, evreii din România ar fi ajuns să depăşească un milion şi jumătate, devenind, practic, cea mai numeroasă minoritate etnică din România”., ibidem
Dar „de ce să se producă un asemenea exod, din Polonia în România, un exod de dimensiuni superioare celui biblic?! Explicaţii oficiale nu s-au dat, dar chiar şi dacă ar fi existat aceste justificări, cine ar fi împiedicat apariţia altor explicaţii, a altor «scenarii»?
Un astfel de scenariu, care a circulat mult în perioada interbelică, este acela potrivit căruia comunitatea evreiască, preocupată(;) în mod firesc, de constituirea unui stat Israel, cu un teritoriu propriu, ar fi vizat, ca teritoriu al acestui stat, o parte din teritoriul românesc!”., ibidem
„La acea dată, în 1933, acest plan al cărui susţinător tenace fusese vestitul ministru [de interne al Franţei](;) Adolphe Crémieux (1796-1880), avea o vechime de aproape un secol! Aşa se explică, susţin unii, presiunile făcute asupra României şi la Conferinţa internaţională de la Berlin (1878), şi la Paris (după primul război mondial), pentru ca România să accepte încetăţenirea necondiţionată a oricărui evreu care ar fi vrut să se stabilească în România. Deja însă, pe căi legale sau altminteri, în România de după 1830, s-au scurs importante efective umane evreieşti, din Rusia şi Polonia îndeosebi, al căror număr ameninţa să pună în cumpănă caracterul românesc al unor importante suprafeţe din teritoriul naţional. Oraşele moldoveneşti, în frunte cu Iaşii, erau deja locuite cam toate de o populaţie majoritar evreiască.
Cum pica în acest context intrarea în ţară a încă 300.000 de evrei, e uşor să ne imaginăm! Din păcate singurii care au reacţionat (iar reacţia lor nu a imaginat cea mai fericită soluţie) au fost legionarii. Celelalte formaţiuni politice nu au avut nimic de obiectat. Din partea legionarilor, generalul Cantacuzino-Grănicerul i-a făcut o vizită prim-ministrului acasă şi, în virtutea faptului că se cunoşteau şi se preţuiau dintotdeauna, (;)l-a avertizat: «Ghiţă, să ştii că dacă semnezi intrarea în ţară a 300.000 de evrei, băieţii (adică legionarii – n. I.Coja.) te împuşcă!»
Generalul, aşadar, nu s-a plâns de nedreptatea care li se făcea legionarilor prin desfiinţarea partidului lor, împiedicându-i să se prezinte la alegerile de peste câteva zile. Ci i-a făcut lui Duca o cerere pe care ar fi trebuit s-o susţină şi celelalte partide, căci intrarea a 300.000 de alogeni, indiferent de naţionalitatea acestora, era o măsură inacceptabilă în numele celor mai elementare interese naţionale”., ibidem
„Sora lui I.G. Duca(;) a reprodus cuvintele pe care le-a rostit I.G. Duca, întors acasă, după ce a semnat pentru încetăţenirea celor 300.000 de evrei: «Mi-am semnat condamnarea la moarte!»
E cumplit şi naşte o mulţime de întrebări faptul că I.G. Duca a semnat acea convenţie (sau ce-o fi fost), ştiind bine ce i se va întâmpla şi, mai ales, ştiind bine cât rău aduce astfel Ţării şi Neamului său. De ce a semnat I.G. Duca? Singurul răspuns plauzibil rămâne acela că I.G. Duca îşi asumase anumite obligaţii de supunere şi ascultare necondiţionată, pe care nu era chip să le încalce”..., ibidem
Oricum, „asasinatul politic nu a fost inventat de legionari! Dar este evident că legionarii sunt acuzaţi pentru aceste asasinate cu o insistenţă şi cu o strategie a dezinformării atât de bine pusă la punct încât trebuie să ne întrebăm ce anume supără în mod specific şi pe cine în faptul că legionarii, pe parcursul a(;) 20 de ani(;) săvârşiseră câteva asasinate (Manciu, Duca, Stelescu, Armand Călinescu şi...cam «atât»), iar împotriva lor autorităţile, subliniez: autorităţile, ocolind legea, încălcând-o chiar, uciseseră cu de la sine voie, a regelui şi a zbirilor poliţiei şi din guvern, peste 300 (trei sute) de tineri care, ca persoană, ca individ, nu săvârşiseră nici o infracţiune, nici o fărădelege.
Se uită lucrul acesta sau este complet necunoscut de cei care îi consideră mai departe pe legionari nişte asasini prin excelenţă, adică prin mentalitate şi prin program politic.
Mai sunt oare legionarii, la acest «scor» atât de categoric, 300-4, mai sunt ei asasinii sângeroşi şi bezmetici pe care ni-i prezintă fel de fel de istorici şi publicişti care uită cu consecvenţa cea mai stranie să amintească circumstanţele(;) în care aceştia s-au simţit obligaţi să recurgă la forma supremă de apărare?!”, ibidem, pag. 24
Nu cumva, precum avertizează Şerban Suru, „poate(;) cei din fruntea ţării nu vor să se cunoască istoria reală, căci, de-abia atunci oamenii de rând se vor putea proteja împotriva repetării istoriei şi, o asemenea posibilitate, conducătorii noştri nu o agreează căci poate au de gând să «repete» istoria, luând exemple din trecut atunci când se vor afla la ananghie. Să nu uităm că pentru Ion Iliescu a fost la modă în anul 1990 să dea vina pe legionari şi să spună că împotriva regimului neocomunist de atunci, manifestaţiile populare au fost de tip «legionar» - în sensul rău al cuvântului”., Şerban Suru, Adresă către autorităţi..., în Obiectiv Legionar, nr.38-39, Septembrie-Octombrie 2006, pag. 1, [O.L. 38-39]
Să nu uităm, vorba lui Ion Coja, că, „ce trăim noi azi seamănă destul de bine cu ce se întâmpla în România anilor ’30. Numai că atunci era mai evident pericolul din afară, al dezagregării României Mari. Acest pericol nu aş zice că azi este mai mic, sau că nu există! Dimpotrivă! Este poate mai mare ca-n anii ’30, dar este mult mai discret, mai bine disimulat sub felurite lozinci şi structuri europenizante, uzând de arme mai eficiente decât cele aflate în dotarea armatelor, cum ar fi arma financiară sau arma psihologică”., Ion Coja, art.cit., pag. 23
Apropo, întreabă retoric Nicador Zelea Codreanu: „Care erau atunci [,în anii ’30,] duşmanii declaraţi ai Legiunii şi implicit ai prosperităţii României şi ai românilor?
Politicianismul, corupţia, spolierea bogăţiilor ţării şi pauperizarea majorităţii zdrobitoare a românilor, asaltul economic al străinilor, cumpărând totul pe nimic, înrobind bietul român pe salarii de supravieţuire, despădurirea munţilor României în folosul unor venetici, transformarea românilor într-un popor de bolnavi datorită mizeriei creatoare de boli sociale şi a asistenţei sociale de două parale!
Atenţie, vi se pare cunoscut?(;) Ce vi se poate părea depăşit?”, Nicador Zelea Codreanu, Despre nişte reformatori, în Cuvântul Legionar, An III, nr.36, august 2006, pag. 3
Dacă nimic, are cuvântul Şerban Suru:
„[–] Terorismul de stat este cel mai înfiorător, cel mai distrugător tip de terorism, căci cetăţenii sunt la discreţia forţelor Statului, forţe care în loc să îi apere, îi torturează şi îi ucid”(Şerban Suru, Invitaţie la Conferinţa cu titlul «70 de ani de terorism în România modernă - începutul...», ţinută la Sala Dalles din Bd. Nicolae Bălcescu, nr. 18, sector 1, Bucureşti, în data de 20.09.2006, între orele 18-20. Textul se regăseşte în [O.L. 38-39], pag. 2), „practicând teroarea de stat ca metodă de anihilare a adversarilor politici şi de supunere totală a populaţiei”., ibidem
Ciulesc urechea...
85 Faust Brădescu, op.cit., pag. 54
Şi deşi „ca în orice revoluţie, se încearcă o schimbare radicală socială(;), masele nu mai sunt îndemnate să meargă la acte şi gesturi necontrolate, nu mai sunt îndopate cu lozinci purtătoare de ură, nu mai sunt dirijate spre dezlipirea sufletească de naţiunea din care fac parte”86. Iar „concepţia legionară depăşeşte scopul imediat al unei reuşite concrete de înlăturare a unei clase sociale prin alta”87, revoluţia întemeiată pe ea luând „în consideraţie viitorul întregii naţiuni, armonia şi bunăstarea socială a tuturor claselor”88. „Nu se preconizează violenţa, nu se urmăreşte distrugerea utilului experimentat, nu se insinuează desprinderea individului de contextul naţional, nu se propovăduieşte fericirea şi bunăstarea prin desprinderea de Dumnezeu89”90.
86 ibidem, pag. 55
87 ibidem
88 ibidem
89 „Revoluţia legionară are loc în timp, printr-o gândire ce ia în consideraţie stabilirea unei armonii generale şi a centrului de realizare în sufletul individului, iar nu în izbucnirea unei răzvrătiri sângeroase”., ibidem, pag. 60
90 ibidem
Aşa se explică de ce nici „după [mai mult de] trei sferturi de secol, spaima duşmanilor în faţa invincibilităţii spirituale a edificiului legionar nu a încetat: s-a transmis copiilor şi nepoţilor, asemeni unei moşteniri, astfel încât devine relativ simplu să identifici un duşman al neamului românesc sau un arivist (grabă şi zel suspect în a denatura şi stigmatiza legionarismul). Deşi numărul legionarilor actuali este infim, deşi tineretul de azi prezintă certitudinea că nu poate urma calea elitei interbelice, deşi literatura «verde» constituie o raritate, corul denigrărilor nu încetează. Dar pentru legionari «nu există înfrângere şi dezarmare, căci forţa ale cărei unelte vrem noi să fim e etern invincibilă»(Ion Moţa – La Icoană, 1927) şi «Chiar dacă a căzut Căpitanul, a rămas metoda!»”91. „Armatele cele mai eficace din lume sunt seminţele”92.
91 Nicoleta Codrin, Cuvânt înainte la volumul Constantin Papanace, Stilul legionar de luptă. Concepţia tactică a Căpitanului, Editura Lucman, Bucureşti, 2004, pag. 15
92 Lucian Blaga, Carneţelul negru, în volumul Lucian Blaga, Aforisme, Text stabilit şi îngrijit de Monica Manu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001, pag. 279
„Corneliu Codreanu n-a pus problema României imediate, a României moderne sau contemporane. Era mult prea puţin. Nu s-ar fi potrivit nici dimensiunii viziunii sale, şi nici aşteptărilor noastre. El a pus problema în termeni ultimi, în totalitatea devenirii naţionale. El n-a vrut să îndrepte mizeria aproximativă a condiţiei noastre, ci să introducă Absolutul în respiraţia zilnică a României. Nu o revoluţie a momentului istoric, ci una a istoriei”93.
93 Emil Cioran, Profilul interior al Căpitanului, în Glasul strămoşesc, Sibiu, anul VI, nr. 10 din 25 decembrie 1940. Textul se regăseşte în culegerea , Mişcarea Legionară în texte originale şi imagini, Editura Lucman, Bucureşti, f.a., pag. 177 [M.L.T.O.I.]
În legionarism, „ideea de bază a revoluţionării existenţei umane nu este nici libertatea şi, în nici un caz autoritatea. «Mişcarea Legionară nu se întemeiază [în] exclusiv[itate] nici pe principiul autorităţii, nici pe cel al libertăţii. Ea îşi are temeliile înfipte în principiul dragostei. În el îşi au rădăcinile atât autoritatea, cât şi libertatea»(Corneliu Zelea Codreanu, Legiunea pentru supravieţuirea fiinţei naţionale, pag. 59).
Este vorba despre aceeaşi dragoste propovăduită de primii creştini, este dragostea dintre Christos şi apostoli. Dragostea legionară nu este destinată unor anumiţi oameni dintr-un spaţiu şi timp dat, ea este destinată întregului neam românesc”94.
94 Cezarina Bărzoi, Charisma lui Corneliu Zelea Codreanu. Perspectivă legionară, IV, în Permanenţe, anul VII, nr. 11-12, noiembrie-decembrie 2004, pag. 19
Aceasta explică de ce „în timp ce toate revoluţiile sunt politice, revoluţia legionară este spirituală şi creştină.
În timp ce toate revoluţiile contemporane au ca scop cucerirea puterii de către o clasă socială sau de către un om, revoluţia legionară are drept ţintă supremă: mântuirea neamului, împăcarea neamului românesc cu Dumnezeu(;)”95.
95 Mircea Eliade, De ce cred în biruinţa Mişcării Legionare, în Buna Vestire, anul I, nr. 244 din 17 decembrie 1937. Textul se regăseşte în culegerea , «Dosarul» Mircea Eliade, vol. V, (1936-1944), Jos farsa!, partea a doua, Cuvânt înainte şi culegere de texte de Mircea Handoca, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2001, pag. 251 [D.M.E.-J.F.p.II]
„De aceea sensul Mişcării Legionare se deosebeşte de tot ce s-a făcut până astăzi în istorie”96: „niciodată cuvântul Mântuitorului n-a fost înţeles ca o revoluţie a forţelor sufleteşti împotriva păcatelor şi a slăbiciunilor cărnii”97. „O revoluţie spirituală care luptă în primul rând împotriva păcatului şi nevredniciei”98. O revoluţie a cărei biruinţă „va crea un om nou”99, „născut dintr-un desăvârşit primat al spiritului împotriva temporalului, dintr-o biruinţă a duhului împotriva cărnii” 100.
96 ibidem, pag. 251, 252
97 ibidem, pag. 251
98 ibidem
99 ibidem, pag. 252
100 ibidem
„Legionarul nu mai trăieşte la întâmplare. Viaţa lui are un sens precis şi major: revoluţia creştină, mântuirea neamului românesc”101.
101 Mircea Eliade, Noua aristocraţie legionară, în Vremea, anul IX, nr. 522 din 23 ianuarie 1938. Textul se regăseşte în [D.M.E.-J.F.p.II], pag. 259
„Stilul de viaţă legionar înlătură tot ceea ce este inutil, exterior, ornamental, înlătură tot ceea ce a creat strâmb şi împovărător o mentalitate şi o simţire îmbătrânită, stilul legionar înlătură tot ceea ce astăzi, ca şi-n alte epoci asemănătoare, sub pretenţie de civilizaţie şi rafinament, desfigurează chipul omului şi îl îndepărtează de natura sa proprie.
Dar ce înseamnă simplitate legionară? Înseamnă trăirea adevărată: omul în legile omeniei sale. Simplitatea legionară înseamnă linie dreaptă, înseamnă adâncime, înseamnă asceză102. Ea decurge dintr-o adevărată trăire în spirit”103.
102 Înseamnă-n-trun cuvânt CREDINŢĂ. „Credinţă şi(;) jertfă”.,Traian Herseni, Prefaţă la volumul Traian Herseni, Mişcarea Legionară şi muncitorimea, Editura Mişcării Legionare, Bucureşti, 1940, pag. 3
Nu-ntâmplător „Mişcarea Legionară are credinţe, nu programe. Deosebirea e ca între cer şi pământ. Programul e ceva din afară, făcut anume să câştige partizani. El se aseamănă cu râma din undiţa pescarului. Cu cât e mai grasă râma, cu atât mai repede se prinde peştele şi, se înţelege, cu atât mai bine îi merge pescarului. Cu alte cuvinte: cu cât e mai darnic programul, cu atât se lasă mai repede păcălit alegătorul şi, se înţelege, cu atât mai bine le merge partidelor. Spus pe faţă: programul e făcut de cei «deştepţi» sau «şmecheri» ca să amăgească pe cei «proşti» în alegeri”. (Traian Herseni, Cuvânt înainte la volumul Traian Herseni, Mişcarea Legionară şi ţărănimea, Ediţia a II-a, Editura Mişcării Legionare, Bucureşti, 1940, pag. 3) E simptomatic că în „compoziţia comitetelor executive, centrale şi judeţene ale partidelor politice, din care se recrutează miniştrii şi prefecţii guvernelor şi deputaţii”(Traian Brăileanu, Politica, Editura, Albatros, Bucureşti, 2003, pag. 315. Ediţia a I-a, Tipografia Mitropolitul Silvestru, Cernăuţi, 1928), „predomină tipul intelectualului nemulţumit cu leafa sa sau a[l] avocatului care speră să-şi sporească clientela şi să învârtească afaceri mai bune devenind prefect sau deputat”., ibidem
După ce trec alegerile, partidele şi-au ajuns scopul şi nu le mai pasă de nimic. Căci politicianul «deştept» ştie că până la alegerile viitoare «prostul» uită, iar el are vreme să-şi schimbe dacă nu năravul, cel puţin... programul.(Traian Herseni, Mişcarea Legionară şi ţărănimea, pag. 3) „«Programele sunt vorbe»”., ibidem, pag. 3, 4
„Credinţele sunt cu totul altceva. Ele isvorăsc dinlăuntru, din inima şi sufletul omului. Cu un program de care nu te ţii, îţi baţi joc de alţii, cu o credinţă pe care o trădezi, îţi baţi joc de Dumnezeu, de sufletul şi omenia ta. De aceea credinţele nu se pot schimba de pe o zi pe alta şi nici nu au preţ decât dacă sunt înfăptuite. Programele sunt făcute de oameni şi schimbate după oameni. Credinţele dimpotrivă schimbă ele pe oameni şi-i ridică prin frumuseţea şi adevărul lor până la ele. Care din politicieni trăieşte după programul partidului? Care e gata să moară pentru acest program? Legionarii însă trăiesc după credinţele lor şi sunt gata să-şi de viaţa pentru ele. Moţa şi Marin, ca să nu-i amintim decât pe ei, au murit întru credinţa lor legionară. Din pricina aceasta credinţele nici nu au rostul să aducă partizani, ele strâng numai în jurul aceluiaşi steag pe cei care sunt în stare să trăiască şi să moară pentru ele. Mişcarea Legionară are credincioşi, nu partizani. Din ea fac parte cei care jertfesc totul pentru ţară, adică pentru mântuirea şi înălţarea neamului românesc. În rândurile ei nu intră cei care cer, cei care umblă după câştig, cei care fug de muncă şi nu se ruşinează să cerşească, ci numai cei care dau, cei care se păgubesc pe ei pentru mărirea neamului., ibidem, pag. 4 Pe scurt, „Mişcarea Legionară nu promite şi nu oferă nimănui nimic. Ea constituie o organizaţie în care cel care intră dă totul şi nu cere în schimb nimic”., idem, pref.cit., pag. 3
„Căpitanul Legiunii n-a spus niciodată: «veniţi fraţilor cu mine, că vă dau marea cu sarea si cerul cu paserile» cum au spus(;) toţi conducătorii de partide din România, ci spune: «eu am luat în spate crucea suferintelor româneşti şi urc drumul care prin jertfă ne duce la biruinţă; - cine se crede în stare să îndure toate chinurile acestea să vină cu mine». Iar când a fost întrebat de program, Căpitanul a răspuns: «Să dăm tot ce avem pentru neamul nostru, luptând din toate puterile împotriva tuturor acelora ce-l fură, exploatează şi dezonorează, ameninţându-i existenţa» (25 Oct. 1936). De aceea în jurul său n-au ce căuta lichelele, n-au ce căuta neoamenii. Chiar dacă vreunul dintre aceştia îndrăzneşte să se apropie, fuge îndată ce dă de greu, «fuge ca dracul de tămâie»”., ibidem, pag. 5
De aceea, „în Legiune nimeni nu se uită dacă eşti sărac, dacă ai haine roase, dacă eşti simplu muncitor cu ziua sau eşti mare bogătaş. Aici nu se pune preţ decât pe credinţă, pe jertfa adusă, pe dragostea de neam şi pe omenie”., idem, Mişcarea Legionară şi ţărănimea, pag. 17
De aceea „fruntaşii legionari nu se aleg după avere sau după oamenii pe care îi atrag în partid, ci după curăţenia sufletului, după puterea lor de dragoste, de credinţă şi de jertfă ”., ibidem
De-aceea, „legionarismul încurajează şi se întemeiază pe libertate. Vii în legionarism pentru că eşti liber, pentru că te-ai hotărât să depăşeşti cercurile de fier ale determinismului biologic (frica de moarte, de suferinţă, etc.) şi ale determinismului economic (frica de a rămâne pe drumuri). Cel dintâi gest al legionarului este un gest de totală libertate: el îndrăzneşte să se rupă de toate lanţurile robiei sale spirituale, biologice şi economice. Nici un determinism exterior nu-l mai poate influenţa. În clipa când s-a hotărât să fie liber, toate spaimele şi toate complexele de inferioritate dispar ca prin farmec. Cel care intră în Legiune, îmbracă pentru totdeauna cămaşa morţii. Asta înseamnă: legionarul se simte atât de liber, încât nici moartea nu-l mai înspăimântă”. (Mircea Eliade, Libertate, în Iconar, Cernăuţi, an III, 1937 nr. 5. Textul se regăseşte în volumul, Mircea Eliade, Textele «legionare» şi despre «românism», Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001, pag. 68) „«Cel care ştie să moară nu va fi rob niciodată». Şi nu e vorba numai de robia etnică sau politică, ci, în primul rând, de robia spirituală. Dacă eşti gata să mori, nu te mai poate robi nici o frică , nici o slăbiciune, nici o timiditate. Împăcându-te cu gândul morţii, atingi cea mai totală libertate care îi este îngăduită omului pe pământ”., ibidem
Iar dacă, „e adevărat, pot fi şi dintre legionari unii care să fi rămas la mentalitatea politică sau la cea haiducească”(Constantin Noica, Limpeziri pentru o Românie legionară, în Buna Vestire, anul IV, seria a II-a, nr. 29 din 11 octombrie 1940. Conferinţă ţinută la Radio în seara de 5 octombrie 1940, apud site-ul Fundaţiei George Manu): „ei sunt întârziaţii Mişcării sau(;) structural inapţi de a progresa o dată cu ea. De aceea nu judecaţi Mişcarea după cei care nu stau decât la periferia ei, ci după cei buni, care năzuiesc să fie încă şi mai buni, şi stau ca atare în inima ei. Dacă veţi spune: «Am văzut un legionar făcând cutare acţiune nevrednică», nu veţi înţelege ce este de înţeles. Când însă veţi vedea – şi-l puteţi vedea – un legionar care încă nu e mulţumit cu sine, atunci veţi fi văzut ceva din Legiunea însăşi. Veţi fi văzut umbra lui Corneliu Codreanu şi a lui Moţa; lumina lui Corneliu Codreanu şi a lui Moţa”., ibidem
103 Ernest Bernea, Stil legionar, Tipografia Bucovina, I.E. Torouţiu, Bucureşti, 1937; reeditare Salzburg, Colecţia Omul Nou, 1953 [S.L.], apud site-ul Fundaţiei George Manu.
„Legiunea nu luptă contra cuiva, luptă pentru ceva: pentru valorile spirituale”104. Iar legionarii „nu merg pe drumul lor, ci pe drumul naţiei, care e al mântuirii pentru că pe el străjuieşte Dumnezeu”105.
104 Constantin Noica, Limpeziri pentru o Românie legionară, apud site-ul Fundaţiei George Manu
105 Nae Ionescu, Sub semnul Arhanghelului, în Buna Vestire, anul I, nr. 100 din 27 iunie 1937, apud site-ul Fundaţiei George Manu.
„«Ori învingem ori murim» nu e numai un refren de cântec legionar, ci însuşi principiul acestei mişcări care, în afară de aceea a lui Avram Iancu, este singura cu adevărat revoluţionară în istoria noastră”106.
106 Nichifor Crainic, Revoluţia legionară, apud site-ul Fundaţiei George Manu
„Astfel toţi cei care vor «învierea» neamului românesc, trebuie să vrea totodată revoluţia legionară permanentă”107.
107 ibidem
„«Garda de Fier» este ultima rezervă aruncată în luptă de voinţa de a nu muri a neamului”108.
108 ibidem
Ea diferă esenţial atât de fascism cât şi de naţional-socialism; cărora, totdeodată, le este net superioară. „Deosebirea dintre fascism şi naţional-socialism [,pe de o parte,] şi Mişcarea Legionară [,pe de cealaltă,] este aspectul fundamental religios al Mişcării Legionare, religios creştin, ceea ce nu era cazul nici la fascişti, nici la naţional-socialişti. Erau laicizaţi şi fasciştii şi naţional-socialiştii”109.
109 Spre pildă: „Într-o întrunire, Mussolini s-a uitat la ceas şi a spus «Îi dau ultimatum lui Dumnezeu ca în câteva minute să mă trăznească dacă există!» Şi-apoi s-a uitat [iar] la ceas. Au trecut minutele şi a demonstrat că Dumnezeu nu există”., Petre Ţuţea, Mussolini s-a uitat la ceas şi i-a dat ultimatum lui Dumnezeu, în Cuvântul, numerele 115, 116, 117, 118, 13 decembrie 1990, interviu realizat de Horia Salcă. Textul se regăseşte în [C.Z.C.E.S.], pag. 270
Iar Hitler, considera religia ca nimic altceva decât un simplu instrument de moralizare a masei.
Mein Kampf: „În această lume omenească nu poate fi concepută supravieţuirea efectivă a unui scop religios. Marea masă a poporului nu este alcătuită din filosofi, ori, pentru masă credinţa este adesea singura bază a unei concepţii morale despre lume. Diferitele mijloace de înlocuire nu s-au dovedit atât de mulţumitoare încât să se poată vedea în ele înlocuitorii confesiunilor religioase curente. Dar dacă învăţământul şi credinţa se sprijină în mod eficace pe păturile cele mai întinse, atunci autoritatea incontestabilă a conţinutului acestei credinţe trebuie să fie temelia oricărei acţiuni eficace.
Dogmele sunt pentru religii ceea ce sunt legile constituţionale pentru stat: fără ele, alături de câteva sute de mii de oameni sus-puşi care ar putea trăi înţelept şi inteligent, alte milioane n-ar putea s-o facă”., Adolf Hitler, Mein Kampf, Ediţie în limba română, Editura Pacifica, Bucureşti, 1993, pag. 186, 187
„Stilul legionar este stilul românesc de a fi, este stilul de viaţă al acestui neam care are un pământ al său, un cer şi un Dumnezeu al său, care are un destin propriu în istoria neamurilor. El va învinge ca ceva firesc, în lupta ce se dă astăzi între cele două lumi”110.
110 Ernest Bernea, [S.L.]
„Sunt două feluri [(atitudini)] de a privi istoria: cea orientală, care se îndepărtează de istorie şi cea occidentală, care uită că mai e şi un cer. Amândouă sunt unilaterale. În atitudinea orientală, istoria se anemiază sau se insignifiază, în cea occidentală, istoria se degradează, fiindcă devine doar locul unor absoluturi subiective, capricioase, laice, empirice, înşelătoare ori chiar satanice, legate de instincte pur omeneşti. În ambele cazuri istoria decade.
Ceea ce trebuie e, deci o sinteză de cer şi de istorie, o validare maximă a istoriei, dar într-o ierarhizare la capătul căreia să fie înţelesurile şi tainele auguste ale metafizicii”111. „Istoria mare sub semnul Crucii, al transcendentului”112. „Absolutul(;) e de esenţă religioasă”113. „Să avem întotdeauna în istorie curajul, universalitatea şi absolutul Crucii”114.
111 Vasile Băncilă, Arhangheli în istoria românească, articol apărut în Omul Nou, Brăila, 1938, apud site-ul Fundaţiei George Manu.
112 ibidem
113 ibidem
114 ibidem
„Lupta metafizică dintre Arhanghelism şi Luciferic se transpune, (;)pe plan pământean, în crâncenul război pe care legionarismul îl poartă împotriva întunericului şi satanicului de pretutindeni.
Legionarismul(;) nu e, astfel, o simplă abstracţiune, o firavă formulă politică, ci un fenomen etic şi istoric de mare intensitate şi durată, germinat, în esenţele lui cele mai profunde, de un lung fulger metafizic”115.
115 Radu Gyr, O lume tânără şi un moment istoric, în volumul Radu Gyr, Femeia în eroismul spiritual moral, şi naţional, Idei desvoltate dintr-o conferinţă ţinută la 8 decembrie 1935, în aula Universităţii din Iaşi, sub patronajul Cercului Studenţesc Tecucean, Bucureşti, f.a., pag. 9, 10
„Mişcarea Legionară(;) este cea mai profundă revoluţie spirituală pe care a cunoscut-o poporul român de la creştinarea lui încoace.
Prin adâncimea, capacitatea de mulare pe realităţi şi perenitatea ei, revoluţia lui Corneliu Codreanu este valabilă pentru toate naţiunile care vor să pornească pe calea încreştinării efective”116.
116 Gheorghe Racoveanu, Mişcarea Legionară şi Biserica. Omenia şi frumuseţea cea dintâi, cu o prefaţă de Constantin Papanace, Editura Samizdat, Tiparul executat de Tipografia Antet XX Press, Filipeştii de Târg, Prahova, f.a., pag. 46
Foc şi smarald.
CU DUMNEZEU ÎNAINTE!
BIBLIOGRAFIE
(nominalizez în ea doar materiale din care
am citat sau la care am făcut referire directă)
Andrew Cristopher & Gordievski Oleg, K.G.B., Editura All, Bucureşti, în Nicolae Mitrică, Episoade dintr-un război nedeclarat, partea a VI-a, în Revista Francmasoneria. Dezvăluiri cutremurătoare, nr. 10/2003
Mareş Ioan M., Francmasoneria în filmul «Ecaterina Teodoroiu», 1933 [FM.F.E.T.]
XXX, Cuvântul Legionar, An III, nr.36, august 2006, [C.L. III. 36]
XXX, Din luptele Tineretului Român, (1919-1938), Editura Fundaţiei Buna Vestire, 1993, [D.L.T.R.]
XXX, «Dosarul» Mircea Eliade, vol. V, (1936-1944), Jos farsa!, partea a doua, Cuvânt înainte şi culegere de texte de Mircea Handoca, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2001, [D.M.E.-J.F.p.II]
XXX, Expres Magazin, nr. 87, 25 martie 1992 [E.M. 87]
XXX, Francmasoneria. Dezvăluiri cutremurătoare, nr. 7/2003, [FM.D.C. 7/2003] şi nr. 10/2003, [FM.D.C. 10]
XXX, Mişcarea Legionară în texte originale şi imagini, Editura Lucman, Bucureşti, f.a., [M.L.T.O.I.]
XXX, Obiectiv Legionar, An II, nr. 1(7), ianuarie 2004, [O.L. 1(7)]; An I, nr. 4, octombrie 2003, [O.L. 4]; An IV, nr. 38-39, Septembrie-Octombrie 2006; [O.L. 38-39]
XXX, Permanenţe, anul VII, nr. 11, noiembrie-decembrie 2004, [P. VII.11]; Anul VIII, nr. 8, august 2005, [P. VIII.8]
XXX, Săptămâna românească, An II, nr. 51, 16-22 noiembrie 2006 [S.R. II.51]
Băiaş Ionuţ, Cine şi de ce conduce România, în [P. VIII.8]
Bărzoi Cezarina, Charisma lui Corneliu Zelea Codreanu. Perspectivă legionară, IV, în [P. VII.11]
Băncilă Vasile, Arhangheli în istoria românească, articol apărut în Omul Nou, Brăila, 1938, apud site-ul Fundaţiei George Manu
Becescu Florin, Franc-Masoneria. Crimă-Spionaj-Anarhie, Editura Ziarului «Porunca Vremii», Bucureşti, 1936
Bernea Ernest, Stil legionar, Tipografia Bucovina, I.E. Torouţiu, Bucureşti, 1937; reeditare Salzburg, Colecţia Omul Nou, 1953, apud site-ul Fundaţiei George Manu
Bidegain Jean, Discurs rostit în anul 1905 în faţa Marelui Orient al Franţei, în [O.L. 1(7)]
Boldur Lăţescu Gheorghe şi Iorga Filip-Lucian, Genocidul comunist în România, vol. IV, Reeducarea prin tortură, Editura Albatros, Bucureşti, 2003
Brădescu Faust, Viziunea integrală a Revoluţiei Legionare, Prefaţă de Dr. Gheorghe Buzatu, ediţie îngrijită de Radu-Dan Vlad, Traducere din limba franceză de Mădălina Martin, Editura Majadahonda, Bucureşti, 1997
Blaga Lucian, Carneţelul negru, în volumul Lucian Blaga, Aforisme, Text stabilit şi îngrijit de Monica Manu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001
Brăileanu Traian, Politica, Editura, Albatros, Bucureşti, 2003, pag. 315. Ediţia a I-a, Tipografia Mitropolitul Silvestru, Cernăuţi, 1928
Buzatu Gheorghe, Despre legionari şi legionarism, prefaţă la monografia Corneliu Zelea Codreanu şi epoca sa, în [C.Z.C.E.S.]
Ciobanu Ion T., Mr., Dictatura Regelui Carol al II-lea sau despre cum s-a încercat gestionarea crizei acesteia, în [O.L. 38-39], pag. 3-5. Articol publicat iniţial în Revista Academiei Forţelor Terestre Nicolae Bălcescu – Sibiu, nr. 4 din 1999
Cioran Emil, Profilul interior al Căpitanului, în Glasul strămoşesc, Sibiu, anul VI, nr. 10 din 25 decembrie 1940., în [M.L.T.O.I.]
Codrescu Răzvan, În căutarea Legiunii pierdute, Editura Vremea, Bucureşti, 2001
Codrin Nicoleta, Cuvânt înainte la volumul Constantin Papanace, Stilul legionar de luptă. Concepţia tactică a Căpitanului, Editura Lucman, Bucureşti, 2004
Coja Ion, Legionarii noştri, Editura UMC, Bucureşti, 2001; Protocoalele Kogaionului. Teze şi ipoteze consemnate şi autentificate de Ion Coja pentru a se înţelege şi evalua corect Contenciosul Româno-Evreiesc, inclusiv – aşa numindu-l unii – «Holocaustul din România», Uniunea Vatra Românească, Editura Ţara Noastră, Bucureşti, 2004; Nicadorii, în [S.R. II.51]
Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, ”Bande, bandiţi şi eroi”. Grupurile de rezistenţă şi Securitatea (1948-1968). Documente, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003 [”B.B.I.”]
Crainic Nichifor, Ortodoxism şi Masonerie, în [FM.F.E.T.]; Revoluţia legionară, apud site-ul Fundaţiei George Manu
Crişan Radu Mihai, Testamentul politic al lui Mihai Eminescu, 2005; Înduşmăniţii au acelaşi crez. Testamentele politice ale lui Ion Antonescu şi Corneliu Zelea Codreanu, 2005; Moţa şi Marin. Testamentele lor politice, 2006; Totul pentru Hristos! Testamentul politic al lui Nicolae Iorga, 2006; Surâsul Legiunii. Sau cum înţeleg eu Legionarismul Românesc, 2006. Fiecare dintre ele este publicată la Editura Cartea Universitară, Bucureşti.
Dobrescu Emilian M., Iluştri francmasoni, Editura Nemira, Bucureşti, 1999
Eliade Mircea, Textele «legionare» şi despre «românism», Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001, [T.L.D.R.]; Libertate, în Iconar, Cernăuţi, an III, 1937 nr. 5, în [T.L.D.R.]; De ce cred în biruinţa Mişcării Legionare, în Buna Vestire, anul I, nr. 244 din 17 decembrie 1937, în [D.M.E.-J.F.p.II]; Noua aristocraţie legionară, în Vremea, anul IX, nr. 522 din 23 ianuarie 1938, în [D.M.E.-J.F.p.II]
Eminescu Mihai, Opere, vol. IX, Ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1980, [M.E.O. IX]; vol. X, Ed.cit., Bucureşti, 1989 [M.E.O. X]; vol. XII, Ed.cit., Bucureşti, 1985; [M.E.O. XII]; Manuscrisul Din şedinţele Societăţii România Jună. Naţionaliştii şi Cosmopoliţii, în [M.E.O. IX]; Un cenuşar român..., Timpul, 8 aprilie 1879, în [M.E.O. X]; «Românul» a contractat năravul..., Timpul, 29 iulie 1881, în [M.E.O. XII]
Gheorghiu Lizeta, Cuvântul apărării – pledoaria avocatului Lizeta GHEORGHIU – în procesul lui Corneliu Zelea Codreanu din mai 1938, în [D.L.T.R.]
Goga Octavian, Mustul care fierbe, Editura Scripta, Bucureşti, 1992
Gyr Radu, Femeia în eroismul spiritual moral, şi naţional, Idei desvoltate dintr-o conferinţă ţinută la 8 decembrie 1935, în aula Universităţii din Iaşi, sub patronajul Cercului Studenţesc Tecucean, Bucureşti, f.a., [F.E.S.M.N.]; O lume tânără şi un moment istoric, în [F.E.S.M.N.]
Herseni Traian, Mişcarea Legionară şi muncitorimea, Editura Mişcării Legionare, Bucureşti, 1940; Mişcarea Legionară şi ţărănimea, Ediţia a II-a, Editura Mişcării Legionare, Bucureşti, 1940
Heinen Armin, Die Legion «Erzangel Michael» in Rumänien. Soziale Bewegung und politische Organisation. Ein Beitrag zum Problem des internationalen Faschismus, Südosteuropäische Arbaiten, München, 1986
Hitler Adolf, Mein Kampf, Ediţie în limba română, Editura Pacifica, Bucureşti, 1993
Iftimovici Radu, Spulberarea unei legende. Progromul de la Abator, în [E.M. 87]
Ionescu Nae, Teologia. Integrala publicisticii religioase, Editura Deisis, Sibiu, 2003, [T.I.P.R.]; Iertarea creştină, în Cuvântul, an III, nr. 624 din 29 noiembrie 1926, în [T.I.P.R.]; Sub semnul Arhanghelului, în Buna Vestire, anul I, nr. 100 din 27 iunie 1937, apud site-ul Fundaţiei George Manu
Iorga Nicolae, Discursuri Parlamentare, vol. I-iu, partea I-a, Editura Bucovina, I.E. Torouţiu, Bucureşti, 1939, [D.P.v.I.p.I]; În chestia manifestaţiilor studenţeşti, Discurs rostit în şedinţa din 17 decembrie 1909 a Camerei Deputaţilor, în [D.P.v.I.p.I]; Chestia agitaţiilor evreieşti, Discurs rostit în şedinţa din 11 februarie 1910 a Camerei Deputaţilor, în [D.P.v.I.p.I]
Milcoveanu Şerban, Corneliu Z. Codreanu altceva decât Horia Sima, vol. I şi II, Editura Crater, Bucureşti, 1996; Tactica şi strategia în întrebări cu sau fără răspuns, Tipografia TCM Print, Bucureşti, 2001; Atentatul din 21 septembrie 1939 contra lui Armand Călinescu şi epoca 1930-1950, Editura TCM Print, Bucureşti, 2004; Teroarea de Stat până la 22 decembrie 1989, volum editat fără scop lucrativ de Asociaţia foştilor preşedinţi ai Studenţimii persoană juridică şi Liga pentru apărarea Adevărului Istoric persoană juridică, Bucureşti, 2004, pag. 199
Mitrică Nicolae, Episoade dintr-un război nedeclarat, partea a III-a în [FM.D.C. 7/2003]; partea a VI-a, în [FM.D.C. 10]
Nestorescu Bălceşti Horia, Ordinul Masonic Român. Mai puţină legendă şi mai mult adevăr, cu un Cuvânt înainte de Mihail Sadoveanu, Casa de Editură şi Presă Şansa S.R.L., Bucureşti, 1993
Nicolschi Alexandru, Autobiografie-sinteză, în [S.E.v.I.]
Noica Constantin, Limpeziri pentru o Românie legionară, în Buna Vestire, anul IV, seria a II-a, nr. 29 din 11 octombrie 1940. Conferinţă ţinută la Radio în seara de 5 octombrie 1940, apud site-ul Fundaţiei George Manu
Papanace Carol, Prefaţă la volumul Constantin Papanace Diverse stiluri de luptă politică, Tipografia INFCON S.A., Constanţa, 2005
Papanace Constantin, MIHAI EMINESCU un mare precursor al LEGIONARISMULUI românesc, Ediţia I-a, Editura Armatolii, Cetatea Eternă, 1951; Diverse stiluri de luptă politică, Tipografia INFCON S.A., Constanţa, 2005
Papuc Ion, Cu faţa spre trecut. Portrete şi ideologii, Editura Vergiliu, Bucureşti, 2005
Pauker-Brătescu Tatiana, Notă biografică despre Ana Pauker, în [S.E.v.II.]
Paulescu Nicolae C., Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul, Francmasoneria, Tipografia Antet XX Press, Filipeştii de Târg, Prahova, 2000; Ediţia I-a, 1913, două volume; Degenerarea Rasei Jidăneşti, Bucureşti, 1928
Posteucă Vasile, Destinul imperial al românilor. Dumnezeu, Neamul, Omul, Editura Criterion Publishing, Norcross, GA, f.a.
Racoveanu Gheorghe, Mişcarea Legionară şi Biserica. Omenia şi frumuseţea cea dintâi, cu o prefaţă de Constantin Papanace, Editura Samizdat, Tiparul executat de Tipografia Antet XX Press, Filipeştii de Târg, Prahova, f.a.
Rădulescu Motru Constantin, Revizuiri şi adăugiri, vol.III, Editura Floarea Darurilor, Bucureşti, 1999
Redacţia Obiectiv Legionar, Comentarii la articolul Mr. Ion T. Ciobanu, Dictatura Regelui Carol al II-lea sau despre cum s-a încercat gestionarea crizei acesteia, în [O.L. 38-39]
Sima Horia, Cuvânt înainte la volumul Corneliu Zelea Codreanu, Însemnări de la Jilava, Ediţie îngrijită de Radu Dan Vlad, Editura Majadahonda, Bucureşti, 1995. Cuvântul înainte a fost redactat pe 10 iunie 1951.
Simionescu Roxana, Doctrina Legionară. Prezentare concisă, Editura Lucman, Bucureşti, 2003
Solomovici Teşu, Securitatea şi Evreii: vol.I, Despre călăi şi despre victime, Prefaţă de Răzvan Theodorescu, Cuvânt înainte de Sorin Roşca Stănescu, Editura Ziua, Bucureşti, 2003, [S.E.v.I.]; vol. II Teroare. Crime. Turnători. Colaboraţionişti, Editura Teşu, Bucureşti, 2004, [S.E.v.II.]
Stăniloae Dumitru, Naţiune şi Creştinism, Editura Elion, Bucureşti, 2003, [N.C.]; Idealul naţional permanent, în Telegraful român, LXXXVIII, nr. 4, 1940, în [N.C.]; Ortodoxia, lumina lumii şi inima neamului nostru, în Telegraful român, LXXXVIII, nr. 11, 1940, în [N.C.]; Creştinism şi naţionalism, în Telegraful român, LXXXVIII, nr. 40, 1940, în [N.C.]; Să rămânem identici cu noi înşine, în Telegraful român, XCIII, nr. 1, 1945., în [N.C.]
Suru Şerban, Adresă către autorităţi..., în [O.L. 38-39]; Invitaţie la Conferinţa cu titlul «70 de ani de terorism în România modernă - începutul...», ţinută la Sala Dalles din Bd. Nicolae Bălcescu, nr. 18, sector 1, Bucureşti, în data de 20.09.2006, între orele 18-20, în [O.L. 38-39]
Şafran Alexandru, Israel şi rădăcinile sale, Editura Hasefer, Bucureşti, 2002, [I.R.S.]; Poporul lui Israel şi Ţara lui Israel. Israel, «inima naţiunilor»; Ereţ-Israel, sufletul universului, Curs ţinut la Universităţile din Geneva, Amsterdam şi Jyvaskyla (Finlanda), la Trinity College din Cambridge şi la Sorbona. Expunere prezentată la Paris, la Conferinţa rabinică europeană. În [I.R.S.]
Theodoru Radu, A fost sau nu HOLOCAUST?, Editura Lucman, Bucureşti, 2003
Ţuţea Petre, Mussolini s-a uitat la ceas şi i-a dat ultimatum lui Dumnezeu, în Cuvântul, numerele 115, 116, 117, 118, 13 decembrie 1990, interviu realizat de Horia Salcă, în [C.Z.C.E.S.]
Varlam Ion, PseudoRomânia. Conspirarea deconspirării, Editura VOG, Bucureşti, 2004
Wigoder Geofrey, Evrei în lume. Dicţionar biografic, traducere în limba română de Irina Horea, Viviane Prager, Carmen Stanca, Editura Hasefer, Bucureşti, 2001
Zelea Codreanu Corneliu, Pentru legionari, vol. I, Editura Totul pentru Ţară, Sibiu, 1936 şi Cărticica şefului de cuib. Manual al Gărzii de Fier, în [O.L. 4]; Însemnări de la Jilava, Ediţie îngrijită de Radu Dan Vlad, Editura Majadahonda, Bucureşti, 1995 [Î.J.]; Însemnarea intimă din data de marţi 14 iunie 1938, în [Î.J.]
Zelea Codreanu Nicador, Despre nişte reformatori, în [C.L. III. 36]
XXX, 1948 mai 18. Proces-verbal al conferinţei ce a avut loc la Ministerul Afacerilor Interne referitoare la mişcarea legionară, Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, fond documentar, dosar nr. 45, f.1-4 – în [”B.B.I.”]
XXX, Corneliu Zelea Codreanu şi epoca sa, Editura Criterion Publishing, Norcross, GA, U.S.A., 2001, [C.Z.C.E.S.]
XXX, Cronologie legionară, în [O.L. 38-39], Ediţia I-a, Colecţia Omul Nou, Salzburg, 1953
XXX, Israelite of America, 3 august 1866, apud [O.L. 1(7)]
XXX, Jewish Banker, de Comte de Saint-Aulaire din Geneve contra la Paix, Librarie Plan, Paris, 1936, apud [O.L. 1(7)]
XXX, The American Hebrew, 20 septembrie 1920, apud [O.L. 1(7)]
XXX, The Jewish World, 9 februarie 1883, apud [O.L. 1(7)]
----------------- * * -----------------
Parintele Papacioc la 94 de ani
Considerat unul dintre cei mai mari duhovnici ai Ortodoxiei, parintele Arsenie Papacioc s-a nascut in urma cu 94 de ani in comuna Perieti-Ialomita. Isi face anii de ucenicie monahala in Manastirile Cozia si Antim si este calugarit la 26 septembrie 1949 la Manastirea Sihastria, sub ascultarea vestitilor nostri duhovnici Arhimandritul Cleopa Ilie, in calitate de staret si a ieroschimonahului Paisie Olaru, informeaza site-ul crestinortodox.ro. Inchis pentru convingerile sale si in timpul dictaturii lui Carol al II-lea, in timpul prigoanei comunist-bolsevice a fost condamnat la 40 de ani de inchisoare. Din anul 1976 devine duhovnicul Schitului Sfanta Maria-Tomis de la Techirghiol. Intr-un adevarat testament ortodox parintele marturiseste azi: "Dumnezeu vrea pace. Vrea pace mai mult decat oricine, dar nu cu dracul! Ce intalnire are adevarul cu neadevarul? Murim! Pentru adevar, asta facem. Nu se pune problema: aparam adevarul, orice ar fi. Daca e moarte, e sfintenie, daca nu e moarte, e lasitate. Aparati adevarul! Moartea nu inseamna moarte, dragii mei. Ai trecut de la moarte la viata. Dar cel putin lucrurile se vad, pentru ca ai aparat adevarul." Parintele aminteste si o scena de la Aiud cand a infrant necredinta unui gardian spunandu-i: "Sunt gata sa mor pentru tot ce spun! Dumneavoastra incercati sa muriti pentru ce spuneti?". La multi ani, Parinte!
Trimiteți un comentariu