Cheia viitorului din cunoasterea trecutului, Mircea Malita

Academicianul Mircea Maliţa (86 de ani) a fost martorul activ al lichidării şi apoi al resuscitării diplomaţiei româneşti. Le-a vorbit americanilor când „România“ se scria în chirilice şi le-a vorbit ruşilor când România mima simpatii occidentale. După mai bine de jumătate de secol de carieră, nume precum Picasso, Tristan Tzara, Roosevelt, Gandhi, Castro sau Thatcher îi stârnesc amintiri personale. Totuşi, Mircea Maliţa a păstrat limbajul curat, rezervat al diplomatului-gentleman, a păstrat acea securitate a limbajului dificil de străpuns. Prezentat într-un limbaj familiar lui Mircea Maliţa, acesta este, aşadar, un interviu oportun, acordat, cu o caldă deferenţă, de fostul diplomat „sportiv“, o prezenţă susţinută în buna vecinătate a unora dintre personalităţile notabile, poate influente, ale politicii globale. E o serie de note verbale însemnate, aflate în valiza diplomatică a condescendentului partener de dialog, care a făcut un modus vivendi din conduita subtilă a profesiunii sale.



„Weekend Adevărul“: Domnule profesor, cum aţi intrat în lumea politică?

Mircea Maliţa: După război, am căutat să văd ce înseamnă politica şi ce e cu partidele. Eram obişnuit să trăiesc fără partide, pentru că în dictaturi dispăruse viaţa politică. Eram în clasa a VIII-a de liceu şi mă duceam la adunări. Am fost la toate partidele care ţineau uşa deschisă, mergeam să trag cu urechea. Simpatia mea a mers crescând spre stânga, pornind de la antihitlerismul care exista în familie prin respingerea antisemitismului, a legionarismului. Pe baza acestui antifascism, pe baza faptului că Petru Groza ne-a dat Transilvania înapoi şi ne-a permis să mergem acasă, am ales.

Groza spuneţi că ne-a dat Transilvania?

Absolut. El era în Frontul Democrat şi trebuia să fie prim-ministru al noului regim. A înţeles că regimul e făcut de Moscova şi de Partidul Comunist şi că el e cerut numai să fie acolo, în postul de prim-ministru, dar a înţeles şi că are o valoare această chestiune, să figureze în postul respectiv, chiar dacă va fi dominat de alţii. Şi a spus că acceptă doar dacă Stalin îi spune personal că Transilvania e a noastră. Mulţi au crezut că e un act ieşit din comun. „Stalin să-mi spună. La telefon.“ Tot jocul era făcut cu el să fie ales, dar nu venea telefonul. Vreo două zile a stat în casă şi nu discuta cu nimeni, spunând că aşteaptă telefonul de la Stalin.



A sunat Stalin?

N-a sunat Stalin, a sunat secretarul lui – nu-l vezi pe Stalin vorbind la telefon –, care i-a spus că e însărcinat să-i comunice: „Vă asigură că poziţia oficială a URSS este ca Ardealul să revină în întregime României şi că va spune acest lucru la momentul potrivit“.  A fost de acord. Momentul e şi mai interesant când se duce la Maniu şi-i spune: „Nene Maniu, facem guvern nou! Îl conduc eu. Vreau să fii cu mine, să reprezinţi ţărăniştii în Guvern“. Maniu a spus: „Nu pot să te urmez. Nu vreau ca generaţiile viitoare să mă blesteme că am susţinut comuniştii“. Atunci Groza s-a supărat şi a spus: „Dragă, dacă Transilvania ne revine nouă şi pot să obţin asta, eu nu mai sunt preocupat dacă cei ce vor veni vor blestema“. E dramatic, nu? Parcă e teatru.



De unde ştiţi aceste lucruri?

De la domnul Pamfil Ripoşanu, secretarul lui Groza, care a fost acolo. Mi-a spus la New York, în anii ’70.


Ştim că l-aţi cunoscut pe pictorul Pablo Picasso...

L-am văzut foarte puţin. Privesc înapoi cu durere un anumit fapt. El semna unui lung şir de admiratori, în Salle Pleyel, la Paris, unde se ţinea Conferinţa Mondială a Păcii, în 1949. Desena rapid un porumbel pe un carton. Am fost atât de uluit când am fost aproape de el, atât de fascinat, încât am uitat să trec să-mi iau porumbelul. Era un bătrânel bine dispus, fericit pentru că i se născuse un copil.



Eraţi cu Mihail Sadoveanu acolo?

Da. El s-a văzut cu Picasso, dar n-au avut o mare conversaţie. Picasso, oriunde apărea, era invadat de lume. Cu Tristan Tzara a fost mai pe larg. Eu am organizat întâlnirea dintre ei, care a fost neobişnuită. Amândoi stăteau şi nu-şi vorbeau. Se uitau zâmbind unul la altul. Mă gândeam cum se poate ca doi oameni care sunt mai taciturni să-şi pună în mişcare filmele trecutului. Unul fiind boier moldovean, iar altul trăind în marginile oraşelor şi refugiindu-se în alte ţări. Am tuşit, am început să spun nişte lucruri, dar tot tăcuţi au rămas. După aceea, cu foarte multă căldură şi-au strâns mâns şi şi-au spus „La revedere!“.



N-au vorbit?

Câteva cuvinte... Era întâlnirea dintre doi corifei.

Eram în clasa a IV-a de liceu la cedarea Ardealului. Îmi amintesc perfect noaptea pe care am petrecut-o într-un camion care mă ducea în Fărăgaraş, la un unchi. În casa noastră din Oradea se auzea cel mai des: «Vin ungurii!».

Între 1950 şi 1956 aţi fost director la Biblioteca Academiei. L-aţi cunoscut pe Lucian Blaga?

Destul de bine. L-am cunoscut la Cluj. Sigur că era o situaţie jenantă pentru mine ca eu, un tânăr director, să inspectez un mare geniu al ţării, pentru că aşa-l consideram. Era foarte tăcut şi, în general, era lăsat în pace de toată lumea. Eu trebuia să fac această vizită, pentru că era filiala noastră. După ce am schimbat câteva cuvinte acolo, ne-am întâlnit la masă, întâmplător. Ne-am dus la acelaşi restaurant foarte modest cu mâncare pentru oamenii care suferă de stomac. Acolo mi-a povestit câteva lucruri mai personale.


Cum a fost convins Hruşciov să retragă trupele din România în ’58? Lucraţi deja în diplomaţie atunci.

Bodnăraş, Maurer şi Dej erau oameni care aveau o experienţă de viaţă extraordinară, ieşită din comun. Când a venit Hruşciov aici, la vânătoare, cu o prietenie maximală, nu cu presiune sau cu ameninţări, l-au convins că România e prieten devotat, că nu mai e nevoie să menţină trupele. Dej avea în spate ani buni de detenţie, unde se ţineau cursuri şi se învăţau o mulţime de lucruri.



La Doftana?

La Doftana. Era ca o mică universitate. Athanasie Joja, şeful meu de la ONU, ţinea acolo cursuri de logică.



Cum era Ana Pauker? Aţi cunoscut-o?

Ana Pauker era total devotată unui clan totalitar. Doamna aceasta a reprezentat o faţă a civilizaţiei contemporane care a fost ceva mai autoritară decât normalul. Ea a fost specialistă în comploturi obscure şi opace. Cifrând, speculând. A avut o viaţă care nu este normală, naturală, la văzul publicului.



Ioan Gheorghe Maurer?

Era un avocat căruia îi plăcea vânătoarea. Se simţea foarte liber, neîngrădit. Era o minte foarte subtilă. Când i-a propus Dej să fie el conducătorului partidului, a zis: „Dragă, eu sunt pe jumătate neamţ, pe jumătate francez. România nu merită aşa ceva. Trebuie să fie un român, nu unul ca mine“. I-a propus chiar pe patul de moarte. Dar n-a vrut.



Era aşa apropiat de Dej?

Da. Foarte interesantă este legătura care s-a făcut între un om cu formaţie politică şi unul cu formaţie juridică. Dacă vreţi, Maurer a fost un mic-burghez de provincie (râde) foarte dotat şi foarte inteligent, în timp ce Dej era un muncitor cinstit, care-şi iubea meseria. Amândoi au ţinut la România ca la ochii din cap. Şi n-au avut altă preocupare decât să-i facă bine. Avere la ei? Căpătuire? Nimic! Nu visau altceva decât binele ţării.



Epoca lui Dej coincide şi cu perioada represivă a comunismului. Au murit oameni în închisori politice.

Nu spuneţi asta! Statul, la ora aia, era confiscat de o armată de ocupaţie. Nu poţi da vina pe stat când sunt nişte străini care îl gestionează în întregime cu putere armată. Cu forţă, nu cu tribună şi discursuri. Era o armată de ocupaţie care dădea soluţii şi comenzi. Eu nici nu mă uit la asta, n-o pun în istorie, pentru că nu e istoria mea. Nu e istoria ţării româneşti.



Păi, închisorile au fost aici, pe teritoriu românesc.

Aici, dar cine le făcea, cine le supraveghea şi cine le ordona? Erau oamenii puşi de ruşi, bine dotaţi şi încredinţaţi de puterea supremă să facă aceste lucruri. Nu-l văd pe Dej nici măcar tăind o găină. Nu văd ceva sangvin la el sau ceva răutăcios. La lucrurile politice, unde ştia că ori eşti împuşcat, ori te împuşcă, acolo probabil că era altfel. În categoria aceea de probleme nu mă amestec. Dar închisorile n-au fost răspunderea lui. Poţi să-i acuzi alte chestiuni: că n-a înţeles problema agrară. El a fost foarte impresionat de o vizită pe care a făcut-o în Bulgaria, când era el stăpân, nu Ana Pauker. A venit acasă şi a zis: „Nu se poate ca ţăranul bulgar să trăiască mai bine!“. Şi a început să se preocupe, dar a fost doar un început, pentru că n-a fost un specialist.



Cum au îmblânzit românii „câinele ciobănesc“



Aţi fost consilier al primei misiuni a României la ONU, din ’56 până în ’60.

Americanii sunt mult mai primitori şi mai deschişi faţă de nou-veniţi, în comparaţie cu occidentul Europei. Sunt amabili, vor să te cunoască, dar atâta timp cât ştiu că nu ai făcut sau ai spus ceva împotriva lor. Dacă te consideră duşmănos, inamical, atunci devin mai rău decât un câine. Un ciobănesc. Aşa fac şi în politică: au deschideri mari, dar verifică permanent. Dacă ceva se dezminte, atunci e criză.

Aţi stârnit şi antipatii la New York... 

Da, cu Silviu Brucan. El a luptat întotdeauna pentru supremaţie, pentru a avea o poziţie mare. Credea despre sine că avea o inteligenţă ieşită din comun. Ca ziarist, într-adevăr a fost bun. În scriere. În ciuda faptului că nu avea studii, avea un talent destul de bun. Dar ăsta era singurul lui lucru bun. Îl supăra că eu citeam mult şi, sigur, că aveam un alt gen de a mă exprima. El nota mereu cărţile pe care auzea că le citesc eu. Încerca să le caute şi el, să vadă exact. Făcea asta cu un sârg de elev.


Când s-a rupt ritmul în relaţiile diplomatice cu URSS?

Dej şi Maurer, care erau prieteni, voiau uşurarea presiunilor împotriva independenţei României făcute de URSS. Acesta era secretul lor nescris. Până n-au plecat trupele nu se putea realiza nimic. S-au mai ivit ferestre când a plecat Ana Pauker, apoi Chişinevschi. După ’62  (n.r. – în cazul crizei rachetelor cubaneze), s-au simţit complet dezlegaţi când au văzut aventura imensă în care se aruncă Hruşciov, împreună cu toată lumea socialistă. Atunci au spus: „Asta nu se poate tolera!“. Imediat au reacţionat şi i-au anunţat pe americani că ei nu au nimic cu SUA şi că nu va fi nicio acţiune împotriva lor, în caz de conflict.


Cum au anunţat?

Au trimis o scrisoare aşa de secretă încât nu s-a găsit. Dar aşa se întâmplă, sunt secrete care sunt în plic lipit pe care scrie: „A se arde înainte de a fi citit!“ (râde). Au început să se vadă urmările acestei strategii impecabile, dar strategia în sine nu a ieşit la iveală.


Cum a început?

Maurer şi Dej făcuseră o vizită în ţări asiatice şi se întorceau în România prin Rusia. Erau luaţi de un avion sovietic, care îi scotea din Asia şi îi aducea la Moscova, via Siberia. De la Moscova, urmau să ia avionul de Bucureşti, dar Hruşciov le-a spus: „Vă rog, dacă treceţi pe la noi, rămâneţi o noapte. Sunteţi musafirii noştri“. Seara, i-a invitat Hruşciov la operă. În pauza de la operă şi după spectacol au avut nişte discuţii. Ei dădeau din cap, dar nu spuneau nimic. Maurer i-a spus unui ministru sovietic: „Noi ştim că aveţi dreptate şi că nu sunt rachete în Cuba. Numai un nebun, un om fără minte le-ar fi pus acolo. Suntem de acord că nu sunt“. (n.r. – URSS construia, în Cuba, baze de lansare a rachetelor SS-4 Sandal. Criza rachetelor cubaneze a fost cel mai periculos punct al Războiului Rece, cel mai aproape de un război nuclear) Apoi, au admirat „ingeniozitatea şi dibăcia“ politică a lui Hruşciov şi au plecat ca după o întâlnire cu unul care nu are toate minţile. Şi-au spus: „De ăştia suntem noi lipiţi? Trebuie să luăm măsuri!“. A început a doua zi. Cu limite, bineînţeles. Dar în ’63 am votat primul vot din istorie care nu coincidea cu cel al blocului sovietic.


Despre ce e vorba?

Era vorba de o rezoluţie privind denuclearizarea Americii Latine. Toate statele prietene cu URSS s-au abţinut din cauza opoziţiei Cubei. Şi noi trebuia să ne abţinem, dar noi am votat pentru. Mi-a venit dezlegarea în timpul şedinţei, la telefon. Şi ei, în România, se frământau mai rău ca mine.



Cum au reacţionat americanii?

A apărut un articol într-un ziar cu titlul: „Independenţa României“. Şi la lucrări a fost un şoc. N-am să uit cuvintele: „Romania, please repeat!“. „Yes!“ (n.r. – „România, vă rugăm să repetaţi!“ „Da!“) Erau nedumeriţi. A fost uluitor. Dar eu, înainte de vot, am petrecut mult timp să-i conving pe ruşi că nu au dreptate şi că e interesul lor să voteze pentru denuclearizare. Le-am spus că ei au votat denuclearizarea Balcanilor. Or, când altă regiune vrea să se denuclearizeze, trebuie să spunem la fel! Noi ne-am fi spart capul dacă am fi votat „Nu“.



Ştim că lui Corneliu Mănescu i s-a propus să fie mediator între India şi Pakistan, în problema Kaşmirului. Cum s-a întâmplat?

Delegatul Pakistanului, Zulfikar Ali Bhutto, care avea să fie chiar preşedintele Pakistanului, a venit la Mănescu şi la mine şi ne-a propus. Simplu. Dar de acasă a venit un răspuns la care eu nu mă aşteptam: „Nu!“. Aşa că medierea au făcut-o ruşii. Maurer a spus „Nu!“.



De ce?

Şi eu am fost foarte intrigat, pentru că mi se părea o onoare. Dar acum îl înţeleg foarte bine, pentru că Maurer era consecvent filosofiei lui. El avea altă metodă dragă sufletului său, metodă pe care a teoretizat-o: concilierea. Mediere fac ţările mari, care ţin seama de interesele lor. Pe de altă parte, concilierea este complet confidenţială. Nu se ştie de ea, nu este zgomotoasă.



Numărul vacilor din România era secret de stat



Din 1971, aţi fost numit ministru al Învăţământului.

Am abuzat oarecum de faptul că eram proaspăt venit şi că puteam lucra fără sugrumări birocratice. Fără hârtie. Am adus managementul în şcoli, chiar dacă a fost numit „organizare ştiinţifică“.



1971. Margaret Thatcher şi Mircea Maliţa



Aţi cunoscut-o pe Margaret Thatcher din postura ministru al Învăţământului.

În 1971, când eram ministru al Educaţiei, am primit invitaţia de a o vizita pe „colega mea“, ministrul Educaţiei şi Ştiinţei, doamna Thatcher, în Anglia. Evident că era un interes şi în domeniul educaţiei, dar era un interes şi pentru România. Era dorinţa ei de a ieşi din cadrul cam strâmt pentru ea al Ministerului.



Cum v-a primit?

Niciodată n-am avut o vizită oficială care să fie regizată în forma aceasta impecabilă. A dat un mare dejun pentru mine cu intelectuali de frunte ai Londrei – vreo 24 de persoane – la un castel care, de obicei, era rezervat pentru vizite mai mari.



În 1991, v-aţi întâlnit din nou.

După ce a căzut Cortina, când ea n-a mai fost premier, când eu nu mai aveam nicio funcţie de stat, în 1991, m-a invitat din nou. Din curata amintire a unei cooperări trecute şi pentru că voia să ştie ce se întâmplă în România. Pentru că eu, din 1984, fusesem supus unor rigori... Nu putea afla nimic despre mine în acea perioadă. Atunci, în zadar încercau străinii să mă contacteze. Nu primeam scrisorile, eram un fel de necunoscut.



1991. Margaret Thatcher şi Mircea Maliţa

„Te trimite în Cambodgia!“

Ce s-a întâmplat în ’84?

Eram ambasadorul României la Washington şi am fost chemat în ţară. Chemarea mea a fost văzută ca neobişnuită, era sub semnul unei probleme. În mod normal, mai aveam un an de stat. Mulţi dintre prietenii mei de acolo glumeau – îmi spunea un deputat american: „Să ştii că te trimite în Cambodgia!“.



Dar de ce aţi fost chemat?

Era o nemulţumire faţă de comportamentul meu care ar fi fost prea lax faţă de ţara mea. De fapt, Elena Ceauşescu era foarte supărată că n-a primit nicio invitaţie să meargă acolo. Nemulţumirea reală era că mă reprezint pe mine şi nu pe ei – în tonul mai rudimentar al conducătorilor. Mi s-a spus: „Te rog să vii imediat“. Iar eu am răspuns: „Aş vrea să plec de aici conform protocolului în care pleacă în mod normal un ambasador“. S-au gândit ei să nu fie o capcană din partea mea şi mi-au permis să mai stau câteva zile. Am dat recepţie de plecare, am făcut vizite. De exemplu, preşedintele Consiliului de Securitate era un francez care mă cunoştea. El a dat masă pentru mine când am trecut prin New York ca să vin acasă. Alvin Toffler, mare prospectolog şi autorul cunoscut care a scris „Al treilea val“, m-a invitat, alături de soţia sa, Heidi Toffler, la o masă de despărţire. Ziariştii din Washington au dat, la fel, o masă de despărţire. Am fost la Bush, care era vicepreşedinte atunci.



Şi cum era Bush seniorul?

Eu mai mersesem cu el prin ţară şi ne împrietenisem. Mă mai invita la el acasă, adică o casă a marinei. Acolo am cunoscut şi familia. Viitorul preşedinte, George W. Bush jr., tânăr pe atunci, le făcea destul de multe probleme părinţilor săi la ora aceea.



De ce?

Se droga, nu se ţinea de studii, bea. Provocările vârstei. Dar ceilalţi copii erau fără provocări, aşa că ei despre el vorbeau mai mult şi se arătau îngrijoraţi. Bush a fost foarte surprins că plec aşa repede. „N-am avut timp să-ţi iau o amintire“, mi-a spus când mă aflam în ultima vizită. S-a uitat prin cameră, prin birou, a deschis un pupitru, a găsit două butoniere pe care scria „Vicepreşedintele SUA“ şi mi le-a dat ca amintire. Bineînţeles că nu sunt purtabile, dar contează gestul său care ascundea o anumită afecţiune. O prietenie vagă.



Aţi legat, pesemne, o mulţime de prietenii.

Am fost un personaj dificil la Washingotn, că sunt foarte „sportiv“. Dar americanilor le plăcea că mă băteam pentru treburile mele. Eram insistent, mă duceam în vizite numeroase până când îmi ieşea ceva. De altfel, nu puteai decât printr-un asemenea efort să contracarezi valul de respingere de care se „bucura“România la vremea aceea din cauza lui Ceauşescu.



„Tranchilizator pentru Cabinetul 2“

Aţi primit vreo explicaţie când aţi ajuns acasă?

Nu, în afară de interdicţiile care curgeau, curgeau. Mi-am dat seama că a fost o decizie foarte subiectivă. Ce putea ieşi din capul unor oameni în derivă, care nu mai sunt normali. Ei erau bolnavi amândoi. Toate funcţiunile, toate comenzile se transferaseră la Cabinetul 2. El stătea trist cu un câine în birou. Ca şi copiii, să se joace. Ea avea un alt tip de sociopatie. Izbucneau de-acolo nişte apucături, nişte agresiuni, ranchiune, fantome... Ştiu că odată, la intrarea în birou la ea, am văzut un profesor universitar care lua ceva pastile. „Ce faci?“ „Păi, mă duc la ea şi nu pot fără un tranchilizator foarte puternic.“ (râde) Ar fi ridicol dacă n-ar fi prea tragic.

România este una din ţările cele mai încercate de evenimentele drastice ale istoriei. Tot ce-a fost posibil am cunoscut. Aproape toată istoria sub ocupaţie străină, tot timpul o victimă a imperiilor vecinilor.

Există un moment anume al „transferului“ de putere la Cabinetul 2?

Da. El a început în anii ’70, cu moderaţie. Încet-încet. La sfârşitul anilor ’70, după cutremur, s-au deranjat puţin la raţionament şi la comportament. Iar în anii ’80 a fost criza care i-a speriat îngrozitor. După criză n-au fost în stare să tragă concluziile necesare.



„Supe de la elveţieni“

În ’80 aţi fost ambasador şi la Berna, în Elveţia.

Atunci s-a întâmplat o anomalie ridicolă. Am vrut să aduc afacerea Nestle în România, dar nu s-a putut realiza pentru că numărul vacilor era secret de stat. Nu e glumă. Apoi, au fost cuvintele memorabile ale Elenei Ceauşescu: „Ştim noi atâta chimie încât să nu trebuiască să învăţăm să facem supe de la elveţieni“ (n.r. – lapte praf). Dezamăgiri ca aceasta m-au ros tot timpul. Nu puteam să mă bucur de un rezultat de acolo, că venea o gafă de acasă.



V-aşteptaţi să cadă cuplul Ceauşescu?

În logica lucrurilor, ei mergeau în jos în chip vizibil. Ca pe tobogan coborau. Şi ca sănătate, şi ca prezenţă. Plus că spuneau inepţii îngrozitoare care distrugeau poziţia ţării. De exemplu, enormitatea cea mai mare a fost să pretindă că URSS-ul lui Gorbaciov trădează comunismul, care trebuie salvat de către România, de pe Dâmboviţa. Suntem în cazul patologiilor. Noi nu ne mai putem pronunţa prin explicaţii politice. Trebuie chemat un doctor care să explice tipul de rătăcire de care erau cuprinşi în mod crescător şi definitiv.


Sunteţi primul român din Clubul de la Roma.

A fost o instituţie care m-a marcat. Am început să înţeleg că este ceva fals şi dăunător în formalismul birocratic, oricât de savant ar fi. Şi este o tragedie când el e practicat cu atâta savoare de Europa. E păcat, pentru că adevărata mişcare şi evoluţie a societăţii nu se fac nici prin hârtii, nici prin decrete, ci prin fapte. Vorbele sunt relative şi neimportante în raport cu ceea ce se întâmplă, se construieşte, se produce. „Limitele Creşterii“, primul raport al Clubului, a fost un duş rece, deşi a fost mult criticat.

Oamenii aceştia care acceptă o modă, care adoptă aceste poziţii de totală predare a personalităţii şi gândurilor lor, nu cred că sunt în buna tradiţie a românilor. Nu sunt ei. S-a format o mutaţie de persoane. Cu instinctul de supravieţuire stins, cu creativitate zero, cu perspectivă zero, cu «Trăieşte-ţi clipa!» – super. Ăsta-i tip de român? E disperat, săracul, te rog să mă ierţi.

Noul raport spune că statele trebuie să fie mai puternice, mai active. Nu e un paradox în contextul globalizării?

E o mişcare greşită şi sinucigaşă a omenirii să discrediteze cea mai preţioasă instituţie pe care oamenii au creat-o în interesul supravieţuirii lor. Nu există mai mare bază şi mai solidă pentru existenţa întregii omeniri decât acel binom: cetăţean şi stat. Când statul e lovit, cetăţeanului aproape că i se ia cetăţenia. I se spune că e cetăţean al Europei, cetăţean al omenirii. Cuvinte fără sens!



N-are sens cetăţenia europeană?

Nu există! Doar dacă Europa va fi un singur stat, dar atunci va fi doar pentru că desfiinţează statele existente şi le înglobează. Asta e altceva. Dar, mă întreb, cum să topeşti lumea într-o unitate? Care să fie ce? Statul uman? Păi, cum să nu mai existe distincţiile care fac naţiunile să fie în competiţie, să aibă specific, creaţie artistică, o contribuţie la ştiinţă?! Aici, mă iertaţi, dar De Gaulle a spus foarte clar: „Shakespeare a devenit un mare scriitor al Europei pentru că a fost englez“. M-aţi înţeles? Dar omenirea trece prin tot felul de mode. Cetăţenii, dacă n-ar avea stat, n-ar avea identitate, pentru că n-ar avea cine să le-o dea. E cultura comună protejată de zidurile unui stat care ne ţine de cald, care ne dă identitate.



Păi, se pune la îndoială viitorul statului-naţiune.

Vai de mine! Statele mari se joacă cu cuvintele, crezând că e statul lor cel care va domina lumea. Aia e altă mâncare de peşte. Nu cred că vrem un statut apatrid.

S-a pierdut un adevăr: cultura nu este integrabilă, nu este universală. E locală. De când lumea. Civilizaţia este integrabilă: o poate copia cel mai înapoiat continent şi o poate pierde cel mai avansat continent. Dar cultura nu.

Europa?

Nu există identitate europeană, nu putem fi continentali. E prea mare Europa. De aia s-au format state, întrucât continentele sunt prea mari pentru noi. Păi, vă deschid acum un „Economist“. Uitaţi-vă la faimoasa Europă integrată! Uitaţi-vă la ea cu cât creşte! Cu 0,3% sau 0,5%. Înseamnă regres, nici măcar stagnare! Apoi, uitaţi-vă la statele emergente! Creşterile sunt între 3% şi 7%. Ce ne spune realitatea faptelor? Atunci, de ce stai şi faci filosofia integrării când ai creştere zero? Europa toată e în criză. A fost Grecia, a urmat Cipru, vine Portugalia. Aşteptăm cu sufletul la gură care e la rând.



Mircea Maliţa despre...



Henry Kissinger

Vedeţi, eu am unele rezerve faţă de scrierile lui. Cred că a strecurat un subiectivism prea mare în lucrări care trebuia să fie mai sobre şi mai obiective. Apoi, nu a recunoscut rolul pozitiv pe care l-a avut România în comunicarea dintre China şi SUA în ajunul vizitei lui Reagan! Atunci se deschisese un coridor, prin România, între cele două state. S-a mai deschis unul prin Pakistan, dar Kissinger a dat prioritate celui din Pakistan. Pe de altă parte, nu poţi să-i negi talentul excepţional, cultura mare, capacitatea de muncă neistovită, prezenţa nemişcată în treburile mondiale.



Mihail Gorbaciov

L-am întâlnit, spre exemplu, la o conferinţă a Clubului de la Roma. Eram în Germania, unde am observat cu ochii mei ce fantastică primire îi face cetăţeanul de rând. Nemţii ştiau că, dacă s-au reunificat, a fost pentru că el a spus „Da!“. O femeie din mulţime chiar a venit cu un plic şi i-a dat 10 mărci, ca omagiu pentru că vizitează Germania. Apoi, am vorbit mai mult la Moscova, unde m-am dus tot la o întâlnire a Clubului. El nu mai era preşedinte atunci. A doua oară, era mult transformat. Se dedica scrisului şi era căutat la multe întruniri internaţionale, la care-i plăcea mult să apară.



Eleanor Roosevelt

Ea făcea parte din personajele tăcute, mai ales la vârsta ei. Cu mine a fost amabilă, simpatică, binevoitoare. Nu aveam de discutat teme politice, întrucât erau întâlniri sociale. Am fost la o masă dată de Nelson Rockefeller, când s-au pus steagurile noilor ţări membre ONU. Era 1956.





Ronald Reagan

Am avut conversaţii, mă ştia pe nume. Era omul cel mai amabil,

glumeţ, creând o atmosferă de destindere tot timpul. A luat de câteva

ori ton foarte puternic împotriva sovieticilor, dar contactul personal

era cu totul altfel. Îl simţeai pe marele actor care joacă un alt joc.









Nelson Rockefeller

Mereu cu zâmbetul pe buze, simpatic şi politicos. Nimic crâncen, nimic mare, nimic magnat. De la el cred că am observat că toate personajele mari ale SUA au un fel de grijă de a nu epata prin îmbrăcăminte, prin apariţie, prin vorbe. Erau mai mult decât common (n.r. – obişnuiţi), se pierdeau în masa mare de cetăţeni. Nu se urcau pe un soclu. Aşa devin importanţi, nu prin apariţii regizate. El a fost unul din exemplele acestea. Am avut întâlniri cu el la acea masă pe care a dat-o, iar când a fost vicepreşedinte i-am amintit cum ne-am văzut. A fost zâmbitor, şi-a adus aminte, m-a bătut prietenşte pe umăr şi mi-a zis: „Take care, take care!“ (n.r. – Ai grijă!). Adică, dacă ştii să te păzeşti, e mai bine. (râde).



Indira Gadhi

Am cunoscut-o la New Delhi. Am fost la ea în vizită în 1968 cu ministrul nostru al Comerţului. Se vedea că e o persoană citită, isteaţă. Era foarte atentă. În vremea aia, un mare scriitor francez spunea că va fi o revoluţie mare a informaticii şi că trebuie să ne pregătim pentru ea. Ea a dat din cap şi a spus cu tristeţe: „Nu ştiu câtă hrană în plus o să-mi aducă sistemul dumitale!“. Altă dată, am fost cu ea, într-un cortegiu, la mormântul lui Jawaharlal Nehru, tatăl ei, primul premier al Indiei.







Fidel Castro

Este un pasionat. Un revoluţionar. E un caracter special de militant. El luptă de la început până la sfârşit, în orice împrejurare. La el, munca e luptă, viaţa e luptă. A fost revoluţionar de când a fost student. Am fost invitat în Cuba ca ministru al Învăţământului. A vrut să mă întâlnească în timp ce eu eram pe teren, că aşa-i plăcea, să vadă şcoli care se construiesc. Cineva de la protocol însă n-a făcut bine corelările, iar el a fost când eu nu eram şi invers. Venise să discutăm educaţie. Apoi, l-am cunoscut când a venit la Bucureşti.

Da click aici ca sa vezi totul! VREI SA-I INTALNESTI? cin s-aseamana s-aduna la facebook peromaneste

Strict Autentic: Marcus despre ce Se Intampla In Tara Coabitarii

soldier fly larvae, originally uploaded by cgrantham.

Asa cum ma laudam, ca orice cioara care-si preaslaveste puii, in capitolul “Despre mine” al acestui blog :”Altufelu’ am o familie pe care o iubesc si ma iubeste, posesoarea celei mai valoroase comori din lume, doua fete cucuiete, frumoase si foc de destepte.”, dintre care una, cea mica, actualmente lucreaza la o televiziune locala unde, printre altele, este producatorul, realizatorul si gazda unei emisiuni pe teme economice.
Motiv de mandrie pentru paunul din mine care, abuzat sexual de grijile bugetului familiei, tot mai violentat de valoarea facturilor lunare care trebuiesc achitate, bulversat de pretul gigacaloriei in urbea natala (care ar justifica aducerea agentului termic in regim de urgenta de pe planeta Uranus) si increzator in libertatea si independenta presei in minunatul stat de drept basist, deunazi am avut urmatorul dialog cu a mica:
– Auzi ma, tata, daca tot ai tu emisiunea aia pe teme economice de ce nu inviti la una din editii si pe stabii de la RADET sa-i intrebi cum se face ca noi platim cel mai mare pret al gigacaloriei din toata tarisoara asta, chit ca o mare parte din agentul termic este furnizat d’acilea de la doi pasi, prin gazele extrase din Marea Neagra? Cred ca tot concitadinu’ tomitan ar fi interesat de niste raspunsuri in acest sens.
– Pai, nu putem, tata!
– De ce, printeso?
– Simplu, daca dam in RADET, dam in primar care este si seful PSD pe judet, dam in primar, dam in patronul nostru care este subordonat primarului pe linie de partid. Pricepi cum vine schema? Pricep, dar nu inteleg, ma rog, asta este. Dar uite, am alt subiect tare. Il stii pe vecinu’ de la unu. Fii atenta ce-a patit omu’. Cu vreo luna in urma a primit de la Fisc o instiintarte cum ca are de plata impozit pentru o masina pe care de fapt el a vandut-o cu acte in regula in anul 1987. Mergand la Fisc sa lamureasca problema, Fiscul l-a trimis initial la Politie sa aduca o dovada, dovada care n-a valorat nimic atunci cand omu’, dupa ce-a pierdut vreo doua zile la Politie, le-a adus-o. I s-a explicat ca daca asa apare in actele lor, n-are ce face trebuie sa plateasca impozitul altfel il executa silit. Singura solutie ar mai fi o hotarare judecatoreasca definitiva. Zis si facut, vecinul a dat fiscul in judecata si apoi a venit la mine spunandu-mi ca judecatoarea i-a cerut declaratii de la vecini si cunoscuti din care sa reiasa ca omu’ nu a condus si nu a parcat in fata blocului niciun mijloc de trasport personal in toata aceasta perioada. I-am dat declaratia respectiva, dar ma gandeam ca ar fi interesanta o emisiune cu astia de la Fisc pe care sa-i intrebi cum este posibil asa ceva in tara in care evaziunea fiscala este rege si papa o treime din bugetul national.
– Pai, nici asta nu se poate!
– De ce, tot primaru’?
– Nu, chiar Fiscu’ da ordin in banca si ne blocheaza conturile, tu chiar nu vrei sa mai contribui si eu la bugetul familiei?
– Valeu, nu, tata, lauda-i, fata tatii, poate te lipesti si de vreo prima!
Si atunci, va intreb eu, iubiti compatrioti cum sa nu fii mandru ca traiesti in tara coabitarii si a armoniei depline intre mult iubitii nostri lideri, indiferent de culoarea lor politica

Scrisorile deschise continua: Scrisoare deschisă către tata socru al PSD

Muzzling the media in Romania, originally uploaded by setimes.

Senatorul Valer Marian tulbură petrecerea politică de realegere a lui Victor Ponta





"Preasfinţia voastră politică,

Timp de patru ani v-am purtat respect şi am manifestat loialitate faţă de dumneavoastră, dar în ultimele luni am observat, atât eu cât şi alţi colegi din Senat şi din PSD, o mutaţie comportamentala si implicit caracterială, bruscă şi urâtă. Am vazut că şi dvs. o susţineţi pe Laura Codruţa Kovesi fostul procuror general al României, pentru funcţia de procuror şef al DNA. Am vazut că aţi încercat să puneţi beţe în roate constituirii unei comisii speciale de anchetă privind interceptările telefonice ale magistratului Corneliu Bârsan, judecător la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Am constatat (pe pielea mea) că marţi, 16 aprilie 2013, aţi încercat, cu concursul purtătorului de cuvânt al grupului senatorial al PSD şi al unui vicepreşedinte PSD al Senatului, să mă obstrucţionaţi să prezint declaraţia politica intitulată „Procurorul şef Morar, sluga preaplecată şi avocatul principal al preşedintelui Basescu”. Aţi încercat cu câtva timp în urmă să mă convingeţi aluziv să nu-l mai critic pe generalul Florian Coldea, primul adjunct al directorului SRI, motivând că acesta ar fi trecut de partea noastră.
> În şedinţa de plen a Senatului din 8 aprilie 2013, a fost votată hotărârea de constituire a comisiei de anchetă în cazul Bârsan, în pofida opoziţiei celor care aveau SRI-ul în suflet sau în spate. Cu ocazia respectivă, preşedintele Senatului a solicitat tuturor liderilor de grup să nominalizeze membri propuşi în această comisie. Întrucât nu eraţi prezent în sală, au făcut nominalizările celorlalte grupuri politice, timp în care doi vicelideri ai grupului PSD, senatorii Alexandru Cordoş şi Florin Constantinescu, s-au consultat cu colegii prezenţi şi au întocmit o listă cu propunerile PSD, pe care m-au înscris primul. După câteva minute aţi apărut în sala de plen, unde v-a fost prezentată lista, şi aţi prezentat propunerile PSD. Subsemnatul nu am fost nominalizat , iar ulterior cei doi vicelideri mi-au spus că le pare rău că am fost tăiat de pe listă. Cu câteva săptămâni înainte mi-aţi spus dvs. că vă pare rău că, deşi m-aţi propus membru în Comisia parlamentară pentru revizuirea Constituţiei, preşedintele Victor Ponta nu a spus nici DA nici BA, iar ulterior a apărut un alt nume în locul meu (fost strungar la bază, absolvent întârziat, la fără frecvenţă, al unei facultăţi obscure de drept).
> Sunt membru al Ligii luptătorilor din decembrie 1989 (fără certificat) şi atunci am luptat, inclusiv cu arma în mână, pentru eliminarea unui clan odios şi a unei camarile nătânge şi inculte, parvenite şi pupincuriste. Atunci mi-am jurat că nu o să mai accept niciodată în viaţa mea vreo tendinţă dictatorială sau autoritaristă, în care promovarea politică sau profesională să se facă pe bază de clan, soţie, socrie, năşie, veresie, linguşeală, fanariotism, clientelism ş.a. Mi-am jurat că nu o să mai accept un regim personal şi cu atât mai puţin unul familial, cum a fost dictatura lui Ceauşescu.
> Astăzi constat cu tristeţe că de mai an, după victoriile electorale din 2012, aproape toate hotărârile importante pentru PSD nu se mai iau în forurile conducătoare ale PSD, respectiv în Biroul Permanent Naţional, în Comitetul Executiv Naţional sau în Consiliul Naţional, cum se întâmpla în perioada foştilor lideri Ion Iliescu, Adrian Năstase şi Mircea Geoană, şi cum se întâmplă la celelalte partide parlamentare democrate si consacrate (PNL, PDL, UDMR).
> La fel, nu se mai discută şi nu mai iau hotărâri în grupurile parlamentare ale PSD. Hotărârile cele mai importante, inclusiv ungerea de miniştri sau de şefi de agenţii, sunt luate de preşedintele premier Victor Ponta cu socrul senator Ilie Sârbu, cu soţia europarlamentar Daciana Ponta şi cu naşul director George Maior de la SRI. Acestea se iau de regulă la masa vegetală de duminică de la vila dvs. din Bucureşti sau din casa dvs. de vacanţă de la Breaza. La unele hotărâri sunt consultaţi şi amicii juni turciţi Robert Negoiţă, Nicolae Bănicioiu, Cristian Rizea şi Dan Şova (pe care i-aţi etichetat, într-o discuţie în grup, „puţoii ăia de la Rin Grand Hotel, care-l fac pe Victor să piardă zile şi nopţi, făcând legi, constituţii şi guverne, cu sticla de whisky într-o mână şi cu trabucul în cealaltă, în timp ce Victor nu bea, fiind vegetarian) sau consilierii personali Ovidiu Miculescu şi Vlad Stoica. Restul partidului nu mai contează. Sau nu mai există. Totuşi PSD nu se reduce numai la şi nu se traduce Ponta, Sârbu, Daciana.
Pe de altă parte, majoritatea liderilor şi membrilor PSD nu va accepta proiectul de cumetrie personală şi transatlantică ca naşul Maior să devină în curând nr. 2 în partid şi potenţial candidat pentru funcţia de preşedinte al României ori pentru cea de premier.
> Nu sunt supărat pe dvs. pentru că în al doilea mandat nu mi-aţi dat nicio funcţie în grupul senatorial al PSD sau în comisiile parlamentare. Pentru că aşa, cum mi-aţi spus şi dumneavoastră, nu v-am cerut niciodată vreo funcţie. Nu sunt supărat nici pentru că am pierdut funcţia de vicepreşedinte al Comisiei pentru cercetarea abuzurilor, combaterea corupţiei şi petiţii, autoturismul şi biroul din dotare. Pentru că, orişicum, nu m-am prea folosit de ele. Nu sunt supărat nici pentru că ginerele dumneavoastră m-a tăiat de pe lista propunerilor pentru Comisia pentru revizuirea Constituţiei, întrucât o să am posibilitatea să-mi spun cuvântul în plenul Senatului (unde nu mă puteţi tăia şi de la microfon). Nu sunt supărat pentru că dvs. m-aţi tăiat de pe lista de propuneri pentru Comisia specială de anchetă în cazul Bârsan, întrucât o să pot colabora cu aceasta ca voluntar (mai ales că mi-au fost desconspirate recent două cârtiţe dragi SRI şi SIE de la grefa CEDO). Nu sunt supărat nici pentru că, la Conferinţa Organizaţiei Judeţene Satu Mare a PSD, a trebuit să renunţ la funcţia de preşedinte al acesteia, deşi toate cele 65 de organizaţii locale ale PSD au adoptat rezoluţii privind susţinerea candidaturii mele pentru un nou mandat, iar în plenul conferinţei, la propunerea primarilor social-democraţi, mi s-a acordat un vot unanim de încredere. Mi-am zis în sinea mea ardeleană că probabil aceasta este recompensa sau compensaţia pe care mi-o acordă conducerea superioară a partidului pentru că în nefasta perioadă 2010– 2012, când foarte puţini din PSD îndrăzneau să crâcnească, am luptat cu armele parlamentare (declaraţii politice, interpelări, întrebări) cu preşedintele bandit Traian Băsescu şi cu camarila sa din serviciile secrete (şefii SRI, SPP, STS, DGIPI), DNA (procurorul şef Daniel Morar), Parchetul General (procurorul general Laura Codruţa Kovesi), ANI (Cătălin Macovei şi Horia Georgescu), Ministerul Administraţiei si Internelor (ministrul Traian Igaş), ministrul Dezvoltării Regionale şi Turismului (Elena Udrea). Sau, m-am gândit că poate aceasta este recompensa sau compensaţia pentru faptul că, sub conducerea mea, Organizaţia Judeţeana Satu Mare a PSD a reuşit cele mai bune rezultate din istoria sa, la alegerile locale din iunie 2012, cand USL a obţinut funcţiile de preşedinte al Consiliului Judeţean şi de primar al municipiului Satu Mare, precum si cel mai mare număr de primari, consilieri locali şi consilieri judeţeni, după monopolizarea timp de 12 ani a conducerii administraţiei locale de către UDMR (care s-a bazat pe electoratul maghiar, cu o pondere de 38-40% din cadrul populaţiei judeţului). Am sesizat însă cu tristeţe că preferaţi liderii judeţeni care vă toarnă în pahar şi în buzunar, cum este cazul unora din Sud sau din Banat.
> M-am supărat şi revoltat însă în sinea mea când, înainte de alegerile parlamentare, mi-aţi spus că generalul Florian Coldea, primul –adjunct al directorului SRI, a trecut de partea noastră, dându-mi de înţeles că n-ar trebui să-l mai atac prin declaraţii sau interpelări. M-am supărat şi revoltat, la fel, când recent aţi perorat pe un post de televiziune că fostul procuror general Laura Codruţa Kovesi este cea mai bună variantă pentru funcţia de procuror şef al DNA.
M-am supărat şi m-am revoltat când am aflat că aţi afirmat în anturajul dvs. că fostul preşedinte social-democrat Ion Iliescu trebuie ţinut la distanţă, iar fostul lider Adrian Năstase trebuie ţinut în închisoare cel puţin până după Congresul PSD (programat în data de 19-20 aprilie 2013).
> M-am supărat şi m-am revoltat în urmă cu câteva saptamâni, când m-ați întrebat, cam scortos, ce căuta jurnalistul Ovidiu Ohanesian în sala de şedințe a Grupului senatorial al PSD, de parcă sala ar fi fost mosia dvs, iar Ohanesian ar fi fost un
proscris şi primul consilier parlamentar care a trecut pe acolo.V-am răspuns că l-am angajat de aproape trei ani consilier la cabinetul meu senatorial şi că venise să îşi reînnoiasca legitimația, însă ați răbufnit că, în urmă cu 5-6 ani, jurnalistul Ohanesian ar fi publicat o ştire în care sustinea că Victor Ponta ar fi fost racolat de un serviciu secret, respectiv de SIE.
> Cel mai mult m-a supărat şi revoltat însă faptul că, deşi a trecut aproape un an de la preluarea guvernării de către USL, anturajul dvs. nu a acordat prioritate sau preeminență problemelor importante ale ţării şi nevoilor vitale ale oamenilor
(simpli, de afaceri, de cultură ş.a.). În locul vânării principalilor vinovaţi de dezastrul ţării şi de umilirea şi sărăcirea românilor, şi in detrimentul soluţionării problemelor economice şi sociale, aţi acordat prioritate şi preeminenţă goanei după sinecuri şi grijii personale şi instituţionale pentru umplerea propriului portofel. Şi codrul (alias directorul general Romsilva, Adrian
Crăciunescu) şi asfaltul (alias ex-ministrul Transporturilor, Ovidiu Silaghi) şi energia (alias ministrul Constantin Niţă) şi unele judeţe (Giurgiu, Timiş, s.a) vorbesc. Şi m-a supărat şi m-a revoltat mult şi faptul că, după alegerile parlamentare din decembrie 2012, aţi fost mentorul pactului nefast de coabitare între premierul Victor Ponta şi preşedintele Traian Băsescu, după ce, după
alegerile parlamentare din noiembrie 2008, dvs. şi preşedintele Băsescu aţi fost artizanii pactului nociv şi eşuat de guvernare dintre PSD şi PNL. Orizontul de aşteptare al românilor a fost şi este foarte mare faţă de USL, dar, din păcate, după un an de guvernare, şi numărul nemulţumiţilor de USL este mare: tineri, vârstnici, muncitori, agricultori şi intelectuali, preoţi şi militari, oameni de afaceri şi oameni de cultură.
> Chiar daca aţi avut parte de un congres unanim, triumfalist şi „victorios” şi probabil vă credeţi pe cele mai înalte culmi ale gloriei şi puterii politice, reveniţi-vă, pentru că nu este totul pierdut. Reveniţi la gânduri şi la fapte mai bune faţă de semenii ce şi-au pus speranţa într-o bună şi dreaptă guvernare a USL!
Faceţi dreptate până la capăt! Promovaţi competenţa profesională şi integritatea morală! Puneţi interesul public si interesul naţional înaintea propriilor interese! Nu vă aplecaţi în faţa înaltelor porţi doar cu gândul şi frica la propria carieră politică! Să nu dăm frâu total burgheziei din noi şi cosmopolismului de aiurea. Să încercăm să facem o societate nouă, mai bună şi mai
dreaptă, din care să eliminăm tarele comunismului totalitar şi tarele capitalismului barbar şi în care să conveargă ce a fost bun în sistemul socialist cu ceea ce este bun în sistemul capitalist, în concordie cu principiile umanismului şi creştinismului. Nu mai avem voie sa înşelam încrederea şi speranţa românilor. Altfel, este foarte posibil ca, mai curând decât credeţi, să apară şi
în Romania o reacţie şi o mişcare mai radicală, o Mişcare Socială şi Natională, de genul Syriza, care a învins anul trecut în Grecia atât stânga social-democrată (PASOK) cât şi dreapta conservatoare (Noua Democraţie), succesul său neaşteptat fiind titrat de la Financial Times la Financiarul la modul „Syriza, partidul care a uimit şi zguduit Europa”.
> Închei cu speranţa că nu aţi fost contaminat total de microbii politici dâmboviţeni, având în vedere originile dvs. bănăţene şi după ce cu niciun deceniu în urmă eraţi un apropiat al Grupului ardelean de la Cluj.

> Bucureşti, Senator
> 20.04.2013 Valer Marian

PS1: Cu două săptămâni în urmă, v-am trimis un e-mail prin care v-am transmis principalele motive pentru care, conform unor discuţii purtate în lumea politică şi în lumea serviciilor secrete, aţi fi şantajabili din partea preşedintelui Băsescu şi dvs. şi ginerele dvs. Nu mi-aţi răspuns, nici măcar nu mi-aţi mulţumit.
Am pregătit între timp şi a doua scrisoare deschisă către preşedintele PSD Victor Ponta, intitulată „Victoraş, ai grijă de copii?!”. Trebuie să recunosc că am plagiat-o pe tovarăşa academician doctor docent de tristă amintire, Elena Ceauşescu, acestea fiind ultimele cuvinte pe care i le-a adresat generalului Victor Stănculescu, după ce a urcat împreună cu Nicolae Ceauşescu în elicopterul chemat pe sediul CC al PCR pentru a-i salva de frica mulţimii revoltate. Ţin să precizez că nu este vorba de copiii preşedintelui Ponta, cărora le doresc tot binele din lume şi sunt sigur că reprezintă principala dvs. preocupare în calitate de bunic. Scrisoarea mea se referă la copiii Securităţii din politică, administraţie şi economie, precum şi la copiile Securităţii din actualele servicii secrete. Inclusiv la cei şi la cele din umbră sau din lumea fantomelor. Românii vor afla și motivele pentru care sunt șantajați anumiți politicieni de frunte ai țării de către președintele Traian Băsescu și camarila sa : apartenență la servicii secrete, scandaluri familiale, relații homosexuale, relații sexuale cu prostituate minore, implicare în acte de fraudă sau de corupție, ș.a.

> PS2: Săptămâna trecută m-a căutat la cabinetul parlamentar un preot pensionar din judeţul meu care mi-a spus că v-a fost coleg de seminar teologic şi m-a atenţionat să fiu atent la caracterul dumneavoastră pentru că, în timpul şcolii bisericeşti, aveaţi obiceiul să le intraţi colegilor sub piele, să vă puneţi bine cu toţi, să le daţi chiar de mâncare şi de băut pentru, că proveneaţi dintr-o familie mai avută, iar apoi turnaţi tot ce spuneau directorului seminarului. Ar fi interesant şi util să ne spuneţi cine este directorul la care ne turnaţi acum.
> PS3: Zece gărzi tunse scurt sau rase pe cap (skinheads) ale președinteluipremier Victor Ponta mi-au interzis astăzi accesul în perimetrul de vot de la congresul PSD, motivând că au ordin de sus și spunându-mi că nu pot să spună de la cine, când le-am cerut să-mi explice care sunt motivele și cine este persoana care a dat dispoziție în acest sens. Episodul a fost filmat de consilierul meu locotenentul Gheorghe Alexandru și a provocat mirarea mai multor delegați, inclusiv a unor colegi parlamentari, în condițiile în care m-am prezentat, eram primul înscris pe lista de delegați a Organizației județene Satu Mare a PSD, aveam ecusonul de delegat la gât și insigna de senator pe reverul sacoului, și le-am prezentat mandatul de vot, cartea de identitate și legitimația de senator. Probabil că Ponta s-a speriat după ce alaltăieri am anunțat într-o conferință de presă că voi încerca să iau cuvântul la acest Congres. Orișicum, nu intenționam să votez pentru funcția de președinte al PSD, ci doar pentru funcțiile de vicepreședinți. În urma acestui episod, fără precedent în analele PSD și ale tinerei democrații autohtone, Ponta nu mai reprezintă pentru mine mare lucru. În ultimile luni am aflat motivele pentru care, după cum mi-ați mărturisit mie și altor colegi de la Satu Mare cu câțiva ani în urmă, nu ați fost de acord la început să vă devină ginere și ați cedat doar după doi ani de plânsete ale fiicei și soției dvs. Acum îmi explic pe deplin afirmația unui alt naș celebru al ginerelui dvs., generalul reevaluat vicepremier Gabriel Oprea : „Victor Ponta nu are niciun Dumnezeu”. Mai curând de cât crede, Ponta va trebui să dea seama în fața gărzilor naționale autentice în rândurile cărora a fost declarat deja proscris.




Senatorul PSD Valer Marian impiedicat sa voteze la Congresul PSD

popoarele găsesc uşor calea spre Dumnezeu

„Au fost tăind un brad bătrân, , fiindcă făcea prea multă umbră...” spunea Nicolae Iorga într-un poem premonitoriu de excepţie. Asistăm domnule profesor, din nou , la un act de „epurare” a intelectualilor români neînregimentaţi , urmându-se tipicul anilor ’50 ?

Mi-e teamă că da. Noul ciclu politic al României, cel postdecembrist,, a început printr-o operație de marginalizare teribilă a așa numitei generații Labiș, iar unii dintre aceștia au fost chiar supuși unui tip aparte de epurare: instituții, reviste, edituri, au fost fie desființate, fie refondate, cu alte colegii, altă listă de personal, alte grupări, ceea ce i-a plasat pe mulți în afara „instituției”. Un caz aparte, de o dramatică celebritate, a fost acela al scriitorului Dinu Săraru, altul a fost al regretatului Mihai Ungheanu... Nu-mi permit să amintesc situația cu totul dramatică a unora dintre scriitorii de excepțională valoare, precum Paul Anghel, Ion Lăncrănjan, Eugen Barbu.

A urmat un al doilea val de ostracizări care au culminat cu Raportul Tismăneanu în care au fost readuși pe liste scriitorii „proscriși”, pentru care s-au întocmit liste de eliminare, probabil încă operative. S-a declanșat operațiunea antiprotocronistă, de un primitivism care amintește „spiritul primar-agresiv” al Kominternului, a fost reinventat delictul de opinie, au fost etichetați oameni și opere, s-a încercat o eliminare în bloc precum a fost tentativa de a supune dezaprobării publice grupuri întregi sub eticheta de „generație expirată” deși cei loviți cu pietre proveneau din generații diferite, de la vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist la cei ce abia încheiau al cincilea deceniu de viață.

A urmat al treilea val de eliminări sub pretextul pensionărilor, ceea ce-a aruncat în afara instituțiilor personalități de remarcabilă valoare, pe care nu-mi îngădui să le nominalizez dorind să le respect nevoia de minimă discreție. Au fost dezgropate etichete cominterniste pentru a-i stigmatiza și a-i țintui pe liste cvasiconspirative pe cei suspectați de un sentiment național mai răspicat, ori de apartenență creștin-ortodoxă. La etichetele de naționalist, național-comunist, ortodoxist, fundamentalist, legionar, securist, s-au adăugat etichete noi precum cele de protocronist, dughinist-ortodoxist, după numele geopoliticianului rus Aleksandr Dughin, monoculturalist, această ultimă etichetă fiind menită a-i „deconspira” pe cei care, chipurile, ar fi promotorii unei singure culturi şi putem continua dacă vreţi...

Multe dintre etichetele acestea au fost lansate din laboratoarele unor facultăți și universități prestigioase. Probabil că mulţi dintre cei care-și scriu astăzi memoriile detaliază fenomenul. La multe dintre sciziparitățile sociale şi politice, au fost adăugate altele cu scopul de a induce un fel de război al tuturor împotriva tuturor, o anarhie de mari proporții, pe orizontala și pe verticala societății și, dacă s-ar fi putut, să energizeze o demoniacă rebeliune a omului împotriva lui Dumnezeu. Ceea ce nu s-a reușit în vremea comunistă urma să izbândească acum: ridicarea unei majorități contra Bisericii, ceea ce ar fi fost mai mult decât o dezbisericire, adică semănarea unui indiferentism religios. Discuția este lungă fiindcă vremurile sunt teribil de posomorâte.

Ce modele vor fi create în schimb pentru o generaţie care, în principiu, ar trebui să revigoreze fibra acestui neam ?

Ținta acestor vremuri este generația fără identitate. Un psiholog umanist american a cercetat maladia acestui tipar uman prin ceea ce el a denumit „sand-box syndrom”- sindromul cutiei de nisip- , adică inducția la scara popoarelor a unor modele de viață care amestecă uitarea de sine cu stări ludice capabile să anuleze percepția realistă și gravă, matură a lucrurilor.

Asemenea scheme de viață „în alianţă cu răul pot energiza rebeliunea dezordonată a lumii”, ne previn doi sociologi creștini americani. Un fel de puteri decăzute au pus stăpânire pe stările sufletești ale prea multora. Asemenea puteri sunt asemenea stihiilor, de la duhul banilor la duhul trufiei, al egoismului fără margini, al îndreptățirii fără temei, al închipuirii, debilitează lumea și viața, ne fac incapabili să reacționăm la nihlismul și anarhia acestui veac, să recuperăm sensul pozitiv al existenței. Duhul urât al banilor deformează ființa colectivă după ce abia s-a ieșit dintr-o altă teribilă deformare indusă în lume de doctrina comunistă. Marxiștii, cum remarcă un filosof modern, Karl Popper-, sunt iubitori de violență, la Lenin aceasta fiind legitimată prin teoria dictaturii de execuţie: execuţia burgheziei de către proletariat.

În „Statul şi revoluţia” Lenin legitimează crima colectivă, execuţia unei clase sociale de către o altă clasă. Pentru Marx, proletariatul este „groparul burgheziei”, deci discursul sepulcral este cel convocat spre a explica şi a legitima istoria. Noţiunea pivot a unei asemenea viziuni este moartea nu viaţa. Duhul destrămării ludice, al plăcerilor și pornografiei este una dintre cele mai teribile amenințări ale omului. Un scriitor britanic, Aldous Huxley, a profetizat emergența unui altfel de stat în istorie pe care l-a numit „stat magic”, în care „spălarea creierului nostru” se realizează „prin mijloace blânde”, precum: cultivarea unei sexualităţi deșănțate, forme de viață care „excită simţurile şi imaginaţia”, cultivarea iluziei puterii, a unei „plăceri ce zguduie simţurile şi mintea până la epuizare”, cum sesiza un remarcabil comentator al acestei terifice profeții, domnul Virgiliu Gheorghe. Dictatura acestui stat magic este mai teribilă decât cealaltă, a statului posomorât al idolatriei ideologice, așa cum l-a imaginat Marx și l-a pus în practică Lenin.

Cum s-a ajuns la dictatura „statului magic” ?

Prin trădarea elitelor! Teribilă este singurătatea popoarelor trădate de elitele lor prin conspiraţia păcatului, a căderilor, şi, iată, o avem tălmăcită în versetul acesta al lui Iezechiel: „Şi oile Mele s’au risipit din lipsă de păstor ... Pe faţa întregului pământ s-au risipit, şi nu era nimeni care să le caute şi să le întoarcă”. Ideologii statului magic pervertesc și sensul lucrurilor elementare. Popoarele, spun ideologii statului magic, sunt majorităţi posace, coercitive, care opresează minorităţile şi indivizii. În consecinţă, indivizii şi minorităţile de toate tipurile trebuie decretate normalităţi chiar dacă acestea conduc la dezintegrarea majorităţilor și mai grav la dezagregarea unităților spirituale firești. Cu ocazia alegerilor pentru preşedinţia americană, din 2008, California, Arizona şi Florida au apelat la procedeul referendumului pentru a restabili acurateţea unei definiţii colective asupra familiei. Aşa de puternic erau clătinate fruntariile etnomentale în derulările cotidiene ale vieţii popoarelor încât acestea au fost nevoite să recurgă la referendum pentru a stabili ca definiţia familiei să rămână cea clasică: uniune consimţită în mod liber dintre un bărbat şi o femeie. A fost necesar un referendum pentru o definiţie „naturală” sau firească. Lucrul încă mai tulburător este că un număr de state americane au trebuit să facă uz de referendum pentru a restabili acurateţea unei definiţii, care decurge dintr-un întreg etnospiritual de reguli, norme, modele, tipare, forme şi scheme sociale pe care le regăsim în mod obişnuit în modul cotidian de viaţă al membrilor acelor majorităţi numite popoare.

Minorităţile aliate cu un anume tip de aparat statal reuşesc să conteste, să răstălmăcească definiţii paradigmatice ale popoarelor şi să impună alte definiţii care creează confuzii, coboară tiparele fondatoare ale vieţii comune la un talmeş-balmeş noţional ce reaminteşte promiscuitatea babeliană. În fond, ce ne spun aceste referendumuri populare, precum cel din California? Referendumul californian ne arată că atunci când Curtea Supremă din statul respectiv, de exemplu, legalizase căsătoriile anarhosexuale, acel stat intrase deja în conflict logico-normativ, voliţional, spiritual,jurisprudenţial cu poporul mobilizat plebiscitar ca să se apere de efectele unor acte normative derivate din paradigma statului magic. A fost necesar apelul la „arma plebiscitară” pentru apărarea de acţiunile prin care un stat se arăta dispus să redefinească noţiunile fondatoare ale vieţii comune în conformitate nu cu rânduiala creată de Dumnezeu, ci cu principiul plăcerii anarhice, cu procedeul definiţiilor arbitrare, al minorităţilor despotice. Scrutinul popular se află, iată în conflict cu corectitudinea politică şi cu subculturile jurnalismului magic.

Segmente însemnate din elitele conducătoare ale statelor se revendică de la principiile statului magic prin care pot transforma unele formaţiuni sociale în forţe, activităţi şi seducţii capabile să contribuie la triumful unui nou turn Babel, o zidire zadarnic urnită din frământătura plăcerilor. Această frământătură dislocă principiul etnospiritual căci nu mai are ce să facă cu el şi forţa care desăvârşeşte procesul este statul magic.

Mai avem soluţii salvatoare la îndemână ?

Soluția este la poporul îmbisericit, adică readus la un tip de educație care să-l facă destul de puternic în fața inducției anarhiei. Numai poporul despărţit de Biserica lui Dumnezeu se află în primejdia rătăcirii, care este şi cea finală, adică aceea care-i aduce pieirea. Aceeaşi este lecţia pe care ne-o transmite învăţătura Templului ridicat de Solomon la chemarea lui Dumnezeu către poporul Său, care este popor al lui Dumnezeu, ales de Dumnezeu întrucât se menţine în templu, adică unit în rugăciune, printr-o legătură pe care generic o numim Biserică sau Templu.

Pe de altă parte, manifestările creatoare în sânul popoarelor sunt o dovadă care ne spune că Dumnezeu păstrează perpetuu în lume mila faţă de popoare, că darul său nu e retras niciodată popoarelor care au darul acesta activ sau virtualizat, ca latenţă sufletească, deci ca sumă de protovirtuţi, de preînclinaţii spre bine, spre fapta cea bună, spre dreptate, ca tânjire după adevăr şi dreptate....

Încât doar popoarele poartă în mediul lor sufletesc, prin latenţele difuze, şansa energiilor înnoitoare ceea ce şi explică faptul că popoarele găsesc uşor calea spre Dumnezeu, chiar atunci când sunt lipsite de şcoli speciale în acest sens.

Tradiţiile şi cultura acestora, ca semne ale puterii lor creatoare, sunt binevoite de Dumnezeu, adică sunt daruri aduse la împlinire, ceea ce arată că Dumnezeu a binevoit în şi prin popoare; altfel acestea ar fi fost lipsite de darul culturii. Substratul peren al popoarelor se află astăzi sub ameninţări multiple punând sub primejdie şi înfrăţirea popoarelor. Cea mai teribilă ameninţare este cea direcţionată contra proprietăţii identitare a indivizilor şi a popoarelor însele. Modernitatea a declanşat un masiv proces de desproprietărire identitară ceea ce agravează criza mondială actuală.

Rupţi de tradiţii, de credinţe, de sentimentele apartenenţei, indivizii şi grupurile devin vulnerabile în faţa acestui nou tip de ameninţări. Doctrina lansată de preşedintele Truman, conform căreia bunăstarea materială e totul şi esenţa libertăţii este accesul la prosperitate materială şi nimic altceva, ca şi comunismul lui Marx şi Lenin, că mâncarea este totul şi religia este opiu pentru popoare, au contribuit deopotrivă la dezarmarea etnoistorică a generaţiilor noi, postbelice şi deci a popoarelor în faţa unor asemenea promisiuni. Ne dăm seama așadar că salvarea vine de la o întoarcere în Biserică adică de la o reformă spirituală a elitelor și a popoarelor deopotrivă. Soluția este spirituală și NU economică, așa cum se crede îndeobște.

modelul omului de succes: mediocru, tanar, docil si ambitios

DNA - AUDIERE, originally uploaded by memmothebest.

Într-o interpelare adresată Guvernului, senatorul PSD Valer Marian face o analiză extrem de acidă a carierei procurorului Daniel Morar, concluzionând că principala calitate care care a stat la baza ascensiunii sale profesionale fost extrema sa obedienţă pentru cei l-a propulsat în vârful structurilor de conducere din Ministerul Public.


Redăm integral textul interpelării senatorului Valer Marian.

"Procurorul şef Morar, sluga preaplecată şi avocatul principal al preşedintelui Băsescu
Ex-procurorul şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie (DNA), Daniel Morar (în ultimele luni procuror general interimar al României) a fost promovat în fruntea DNA de preşedintele Traian Băsescu în 2005, la propunerea ministrului justiţiei de atunci, Monica Luisa Macovei. Daniel Morar a fost propulsat în această funcţie, la vârsta de 39 ani, de la Cluj-Napoca, unde era procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj, de către preşedintele PDL, Emil Boc, care era în perioada respectivă primar al municipiului Cluj-Napoca şi cu care a fost coleg de generaţie la Universitatea Babeş Bolyai, în perioada în care Boc a urmat cursurile Facultăţii de Filozofie. Anterior procurorul Morar îşi începuse cariera la Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgu Mureş unde a avut o prestaţie mediocră pe linie de activitate judiciară (procuror de instanţă), conform foştilor săi colegi. Procurorul Morar a intrat în atenţia opiniei publice, până la investirea în fruntea DNA, datorită unor arestări abuzive şi trimiteri în judecată imputabile, realizate la comandă politică, în perioada 1997-2000, sub guvernarea CDR-PD-UDMR, când a activat la Secţia de Urmărire Penală a Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj, unde a înregistrat nu mai puţin de opt achitări. Achitările cele mai sonore au fost în cazul fostului director al Direcţiei Regionale de Drumuri şi Poduri Cluj, Liviu Ciupe, si în cazul fostului primar al municipiului Cluj-Napoca, Gheorghe Funar. Pe fostul director Liviu Ciupe, cu apartenenţă politică la PD (vicepreşedinte judeţean), procurorul Morar l-a arestat pentru abuz în serviciu, la comanda prefectului PNŢCD de atunci al judeţului Cluj, pe fondul unor fricţiuni locale şi centrale între PNŢCD şi PD, în perioada guvernării în coaliţie. Achitat definitiv de instanţele din România, Liviu Ciupe a obţinut din partea Curţii Europene pentru Drepturile Omului (CEDO) condamnarea şi obligarea statului român să-i achite despăgubiri de 500.000 de euro pentru perioada în care a fost arestat abuziv de procurorul Morar. În perioada arestării, mama lui Liviu Ciupe a murit de inimă rea, iar procurorul Morar a dat dovadă de totală neomenie refuzând să-i încuviinţeze arestatului să asiste, escortat de poliţişti, la înmormântarea mamei sale. Tot procurorul Morar l-a trimis în judecată, pentru infracţiunea de abuz în serviciu (în dosarul Alimentara), la comanda regimului Emil Constantinescu, pe fostul primar al municipiului Cluj Napoca, Gheorghe Funar, care a fost achitat de toate cele trei instanţe care au judecat cazul. Întrucât în perioada guvernării PSD dintre 2001-2004 a fost neglijat şi marginalizat, neprimind nicio comandă politică şi nicio funcţie profesională, procurorul Morar a avut o reacţie de frustrare şi de răzbunare faţă de reprezentanţii PSD, după ce acest partid a ajuns în opoziţie în 2005.

Principala ţintă şi victimă a frustrării şi răzbunării sale, ca şi a stăpânului său de la Palatul Cotroceni, a fost ex-premierul Adrian Năstase, fost preşedinte al PSD, care a fost supus unei adevărate hăituiri judiciare începând din 2005 până în prezent. În cazul Năstase s-a ajuns până acolo încât completul mare de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a modificat legea penală (recte Codul Penal) în materia calculării prescripţiei răspunderii penale. Alte ţinte şi victime care au fost supuse unei adevărate persecuţii judiciare, pe bază de comandă politică, au fost secretarul general al PSD Liviu Dragnea (pentru implicarea în organizarea referendumului din 29 iulie 2012 pentru demiterea preşedintelui Traian Băsescu), ex-senatorul PSD Cătălin Voicu (pentru implicarea în contestarea rezultatelor scrutinului prezidenţial din 6 decembrie 2009 soldate cu realegerea preşedintelui Băsescu, motiv pentru care a fost blocat în trafic şi reţinut ilegal în plină stradă, iar după câteva luni a fost arestat nelegal pentru pretinse fapte de corupţie, după ce a fost interceptat ilegal, pe mandat de siguranţă naţională), judecătorul Adrian Toni Neacşu de la CSM (pentru contestarea fostelor şefe ale CSM, Alina Ghica si Oana Hăineală, fiind supus unei percheziţii informatice nelegale si învinuit de presupuse fapte de înşelăciune, cu un prejudiciu estimat la 50.000 lei, constând în deconturi fictive, care nu sunt de competenţa materială a DNA), judecătorul Corneliu Bârsan de la CEDO (supus unor interceptări telefonice şi unei percheziţii domiciliare nelegale, efectuate fără avizul CEDO) şi, cazul cel mai evident de persecuţie politică, sute de participanţi la referendumul pentru demiterea preşedintelui Băsescu (cercetaţi abuziv pentru modul în care au votat).

În schimb, sub conducerea lui Daniel Morar, DNA i-a protejat şi favorizat pe oamenii puterii portocalii, în mod deosebit pe apropiaţii lui Traian Băsescu, ca fostul ministru al Dezvoltării Regionale şi Turismului, Elena Udrea şi fostul consilier prezidenţial Theodor Stolojan (în cazul ALRO), fostul ministru al Economiei, Adriean Videanu (în cazul afacerilor „băieţilor deştepţi” cu Hidroelectrica, Electrica şi Transelectrica), fostul preşedinte al ANAF, Sorin Blejnar (în cazul Said Baaklini şi în cauzele privind implicarea sa în contrabanda cu carburanţi şi ţigări), fostul procuror general al României, Laura Codruţa Kovesi, fostul preşedinte al ANI, Cătălin Macovei, şi actualul preşedinte al ANI, Horia Georgescu (în cazul faptelor de abuz în serviciu şi de corupţie semnalate prin declaraţii politice ale subsemnatului). Ex-procurorul general Kovesi a beneficiat de favorizarea DNA şi în ce priveşte interceptarea discuţiilor sale cu fostul prim-procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sibiu, Sorin Nicuşor Apostu, arestat după câteva zile pentru zeci de infracţiuni de fals şi de corupţie.

Sub comanda procurorului şef Morar, DNA a consacrat practici represive nelegale, abuzive, ca interceptarea ilegală a convorbirilor telefonice, efectuată direct din sediile proprii de către procurori sau ofiţeri de poliţie judiciară, sau influenţarea prin intimidare ori şantajare a judecătorilor şi avocaţilor implicaţi în soluţionarea dosarelor de corupţie cu inculpaţi miniştri, parlamentari sau magistraţi. Un exemplu sugestiv în acest sens este vizita înregistrată video a procurorilor DNA Lucian Papici, şeful Secţiei pentru combaterea corupţiei, si Mariana Alexandru, şef serviciu în Secţia pentru combaterea corupţiei, în biroul judecătorului Anton Pandrea, pe atunci şeful Secţiei Penale de la Înalta Curte de Casaţie si Justiţie şi preşedintele completului de judecată care l-a arestat pe ex-senatorul Voicu. Tot procurorul şef Morar a consacrat practica telejustiţiei, prin care, în esenţă se realiza demonizarea mediatică a unor învinuiţi sau inculpaţi înainte de arestarea sau condamnarea lor.
După învestirea în funcţie, procurorul şef al DNA şi-a dovedit recunoştinţa închizând celebrul dosar „Flota”, în care Traian Băsescu fusese inculpat şi trimis în judecată anterior pentru prejudicierea economiei naţionale cu suma de 324 milioane de dolari, prin săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice cu consecinţe deosebit de grave. La câteva luni după ce Traian Băsescu a fost ales preşedinte al României, prin sentinţa penală nr. 293 din 27.09.2005, pronunţată în dosarul nr.4539/2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia Penală, a restituit dosarul "Flota" la DNA în vederea refacerii rechizitoriului "având în vedere neregularitatea actului de sesizare a instanţei", respectiv pentru nesemnarea lui de către procurorul general al PNA. Sentinţa a rămas definitivă prin decizia Completului de 9 judecători nr. 312 din 05.12.2005. Astfel, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că restituirea dosarului s-a datorat nu imunităţii prezidenţiale sau necesităţii reluării urmăririi penale, cum a fost intoxicată iniţial presa, ci faptului că rechizitoriul emis în dosarul "Flota" nu a fost confirmat de fostul şef al PNA, Ioan Amărie, aflat în concediu, ci de adjunctul acestuia Gheorghe Şuhan, căruia i-a delegat temporar atribuţiile de procuror general al PNA. Judecătorii Înaltei Curţi au apreciat, în mod curios, că: "În cauza de faţă procurorul general adjunct nu a confirmat rechizitoriul în numele procurorului general, ci al său personal. Astfel, ar fi trebuit să existe semnătura procurorului general adjunct Şuhan Gheorghe în numele procurorului general Ioan Amărie, căruia să-i fi fost trecut numele, iar nu procurorul general adjunct Şuhan Gheorghe să semneze în nume propriu ... procedând contrar, actul de sesizare al instanţei, respectiv rechizitoriul, este lovit de nulitate absolută datorită neregularităţii sale". Foarte important, în motivarea Curţii s-a mai arătat: "Înalta Curte ... se află în situaţia de a restitui organului care a întocmit actul de sesizare, rechizitoriul, în vederea refacerii acestuia ...", iar dispozitivul sentinţei penale nr. 293 din 27.04.2005 prevede: "Restituie cauza privind pe inculpaţii ... Parchetului Naţional Anticorupţie, având în vedere neregularitatea actului de sesizare a instanţei".

În loc să semneze rechizitoriul întocmit în dosarul "Flota" şi să-l retrimită instanţei de judecată - aşa cum a dispus aceasta - procurorul şef Daniel Morar, numit în fruntea DNA de preşedintele Traian Băsescu, a repartizat dosarul unui procuror din subordine, care a dispus o nouă expertiză, ce a stabilit un prejudiciu de 0 lei, faţă de prejudiciul de 324 milioane dolari stabilit prin prima expertiză efectuată în cauză. În baza noii expertize, procurorii DNA au decis scoaterea de sub urmărire penală a unui număr de 76 de inculpaţi din dosarul "Flota", iar în privinţa lui Traian Băsescu au dispus disjungerea cauzei, motivând că şeful statului ar beneficia de imunitate prezidenţială şi nu poate fi cercetat. Astfel, dosarul "Flota" a fost tras pe linie moartă la DNA (ca toate celelalte dosare penale ale lui Traian Băsescu) în pofida faptului că 16 nave de mare tonaj din flota comercială a României au dispărut fără ca cineva să răspundă. Este de reţinut că ani de zile DNA nu a informat presa despre noua expertiză efectuată în cauză, până în februarie 2008, când, la şedinţa de bilanţ a DNA, încolţit de jurnalişti, procurorul şef Daniel Morar a recunoscut că, întrucât noua expertiză a stabilit că nu există niciun prejudiciu, s-a dat scoatere de sub urmărire penală pentru 79 de inculpaţi din dosarul "Flota", mai puţin pentru Traian Băsescu, despre care a spus că "are imunitate".

Aşa cum am mai arătat, prin rechizitoriul emis de PNA în dosarul "Flota" (20/P/2002) s-a stabilit, în baza unor rapoarte de control ale Curţii de Conturi şi ale Ministerului Finanţelor, precum şi a unei expertize efectuate în cauză, un prejudiciu de 324 milioane de dolari, cauzat de asocierea ilegală dintre CNM Petromin SA şi firma norvegiană Torvald Klaveness Group - Oslo, care a dus la înstrăinarea ilegală a 16 mineraliere de mare tonaj ale flotei României, vândute la preţuri derizorii, în urma unui plan iniţiat de Traian Băsescu în 1991, când era ministru al Transporturilor. La dosar există un document şi un act de control al Ministerului Finanţelor, care demonstrau că, în 1991, în calitate de ministru al Transporturilor, Traian Băsescu s-a numit pe el însuşi în consiliul de administraţie al unei firme mixte din Bahamas- "Petroklav Shipping" - în care erau acţionari CNM Petromin SA şi o firmă norvegiană din grupul Klaveness. Procurorii PNA au reţinut că din contul firmei din Bahamas, deschis la City Bank Londra, prin care s-au rulat milioanele de dolari, fără acordul cerut de lege din partea Băncii Naţionale a României, a dispărut în 1992 suma de 500.000 dolari, care a fost urmată de demisia lui Traian Băsescu din toate funcţiile deţinute la firma respectivă. Din actele de control de la dosar rezultă că navele româneşti au fost vândute pe simple facturi unor firme înregistrate în Liberia, pe ridicola sumă de un dolar fiecare, pentru ca ulterior să fie revândute la preţuri mult mai mici decât valoarea lor de piaţă unor firme private din România şi din alte state.

Conform site-ului Lumea Justiţiei - www.luju.ro, din cei peste 500 de procurori care lucrează în Parchetul General, Direcţia Naţională Anticorupţie (DNA) şi Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Crimă Organizată şi Terorism (DIICOT), mai bine de jumătate, în frunte cu procurorul şef al DNA, Daniel Morar şi cu procurorul şef al DIICOT, Codruţ Olaru, şi-au obţinut gradul de Parchet de Înaltă Curte de Casaţie şi Justiţie. Mulţi dintre aceştia şi-au obţinut gradul maxim profesional după ce au stat la DNA sau DIICOT doar câteva luni, după care s-au retras subit la parchetele de provincie de unde au fost aduşi, rămânând însă cu salarii şi privilegii de procuror de parchet general, după cum a afirmat şi preşedintele Traian Băsescu, la o şedinţă a CSM la care a participat. Departe de a fi tranşat, acest fenomen - care încalcă flagrant legea şi care a produs o crasă discriminare în sistemul judiciar - constituie un factor generator de corupţie şi dacă el va mai continua, România riscă să aibă preponderent numai procurori cu grade şi salarii de instanţă supremă, dar cu o experienţă şi pregătire precare, pe fondul unor costuri bugetare considerabile. Lumeajustitiei.ro a prezentat lista procurorilor din DNA şi DIICOT care şi-au luat gradul de procuror suprem, fără examen, ca urmare a deciziilor Secţiei de contencios administrativ a Înaltei Curţi, care a obligat CSM să se conformeze. Reţeta folosită era următoarea: se adresa CSM o cerere de avansare în grad, în urma numirii la DNA sau la DIICOT pe bază de interviu, pe care CSM o respingea imediat cu motivarea că legea nu permite avansarea în grad decât prin examen, dar hotărârea CSM era atacată la Secţia de contencios administrativ a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care le admitea automat, graţie practicii judecătoreşti născute de această secţie (a cărei preşedinte era judecătoarea Gabriela Bârsan, „răsplătită” ulterior cum se cuvine de către procurorii DNA, care au pus-o sub învinuire şi i-au efectuat percheziţie domiciliară pentru presupuse fapte de corupţie), potrivit căreia hotărârea judecătorească bate legea.

În semn de recunoştinţă și drept recompensă pentru absolvirea sa de răspundere penală din dosarul „Flota” și pentru executarea întocmai și la timp a comenzilor sale de persecuţie judiciară a adversarilor politici, preşedintele Traian Băsescu l-a numit recent pe Daniel Morar judecător la Curtea Constituţională, unde urmează să-și preia mandatul începând din data de 8 iunie 2013. S-a vehiculat deja, în perspectivă, intenţia prezidenţială de a-l promova ulterior pe slujitorul Morar în funcţia de președinte al Curţii Constituţionale, în locul actualului preşedinte Augustin Zegrean (de aceeaşi extracţie cotrocenistă). În mod justificat s-a apreciat că această numire este neconstituţională întrucât atrage starea de incompatibilitate, având în vedere că, la data emiterii ordinului prezidenţial, Daniel Morar avea calitatea de magistrat și exercita funcţia de procuror general interimar al României. Ba, mai mult, după numai câteva zile a dobândit și a treia calitate, fiind desemnat consilier al președintelui CSM, instituție în care era membru de drept în calitate de procuror general interimar al României.

Desemnarea lui Morar ca judecător la instanța constituţională supremă comportă discuții și asupra îndeplinirii condițiilor de fond pentru exercitarea unei astfel de înalte demnități. În statele Uniunii Europene şi în Statele Unite ale Americii, în funcţiile de judecător al Curţii Constituţionale sau al Curţii Supreme de Justiţie sunt desemnaţi jurişti eminenţi, neafiliaţi politic, adevărate somităţi în materie de drept, cu doctorat în ştiinţe juridice, cu activitate prodigioasă în magistratură, cu carieră universitară de referinţă şi cu o activitate publicistică remarcabilă. Preopinentul Morar a absolvit un liceu agroindustrial din Aiud (pornind de la cunoscuta și temuta pușcărie din localitate, trebuie văzut dacă nu este odraslă de torționar comunist, ca și preşedintele ANI, Horia Georgescu, al cărui tată a fost gardian și director la Penitenciarul Codlea sau ca şi ex-procurorul general Laura Codruţa Kovesi, al cărei tată a fost zeci de ani procuror şef ceauşist). A fost un student mediocru al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca și nu s-a remarcat ca procuror decât prin modestie profesională, arestări nelegale și achitări imputabile, complexe de inferioritate și stări de frustrare aferente. Ca atare, nu se poate vorbi în niciun caz despre un jurist eminent în privinţa sa. Pe de altă parte, Morar nu are o carieră didactică, neactivând în învăţământul universitar, nu are niciun doctorat sau masterat , iar activitatea sa pe tărâmul științei dreptului se reduce la trei articole anoste publicate în Buletinul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție și al Centrului de Resurse Juridice. Culmea este că toate aceste articole conțin considerații teoretice despre infracțiunile de delapidare și evaziune fiscală, nu despre infracțiuni de corupție.
Solicit sesizarea Consiliului Superior al Magistraturii pentru a verifica legalitatea modului de dobândire a gradelor profesionale maxime de către procurorii de la Parchetul General, DNA şi DIICOT, precum şi efectuarea unei anchete parlamentare pe această temă, urmând să fie adoptate acte legislative pentru anularea promovărilor ilegale. De asemenea, solicit Consiliului Superior al Magistraturii, Ministerului Justiţiei şi Parchetului General, să efectueze verificări sub aspectul infracţiunii de favorizarea infractorului faţă de experţii care au fundamentat şi faţă de procurorii care au emis, au comandat şi au avizat soluţia de scoatere de sub urmărire penală a preşedintelui Traian Băsescu în dosarul „Flota”. Totodată, solicit cercetarea fostului procuror şef Daniel Morar şi a subalternilor săi implicaţi în efectuarea de reţineri, percheziţii şi interceptări telefonice nelegale, sub aspectul infracţiunii de abuz în serviciu şi a infracţiunilor prevăzute de Legea siguranţei naţionale.
Senator Valer Marian"

ROST… de Dan Puric

Dl Dan Puric, originally uploaded by rice1331she1331.

"Părinții noștri pleacă să culeagă căpșuni și să-i spele la cur pe vestici. Iar noi facem infarct și cancer pentru multinaționalele lor, conduse de securiștii nostri."

Când te desparți din vina ta, încerci o vreme să te lupți cu ireversibilul, îți dai seama că n-are sens, te lamentezi de formă și renunți. Când te desparți din vina celuilalt, ai nevoie de o perioadă de timp ca să înțelegi ce s-a întâmplat. Iei povestea de la capăt, pas cu pas, și te chinui să pricepi ce n-a fost bine și unde ar fi trebuit ca lucrurile să apuce pe alt drum. La fel se întâmplă și atunci când te desparți de țara ta. Dezamăgit, înșelat, mânios, îndurerat. Nu ți-e usor s-o lași. Țara și mama nu ți le alegi. Te așezi pe celălalt mal al lumii și cauți răspunsul: ce s-a întâmplat cu țara mea de-am fost nevoit s-o părăsesc.

României i-a dispărut rostul. E o țară fără rost, în orice sens vreți voi. O țară cu oameni fără rost, cu orașe fără rost, cu drumuri fără rost, cu bani, muzică, mașini și țoale fără rost, cu relații și discuții fără rost, cu minciuni și înșelătorii care nu duc nicăieri. Există trei mari surse de rost pe lumea asta mare: familia, pământul și credința.

Bătrânii. România îi batjocorește cu sadism de 20 de ani. Îi ține în foame și în frig. Sunt umiliți, bruscați de funcționari, uitați de copii, călcați de mașini pe trecerea de pietoni. Sunt scoși la vot, ca vitele, momiți cu un kil de ulei sau de mălai de care, dinadins, au fost privați prin pensii de rahat. Vite slabe, flămânde și bătute, asta au ajuns bătrânii noștri. Câini ținuți afară iarna, fără măcar o mână de paie sub ciolane. Dar, ce e cel mai grav, sunt nefolosiți. O fonotecă vie de experiență și înțelepciune a unei generații care a trăit atâtea grozăvii e ștearsă de pe bandă, ca să tragem manele peste. Fără bătrâni nu există familie. Fără bătrâni nu există viitor.

Pământul. Care pământ? Cine mai e legat de pământ în țara aia? Cine-l mai are și cine mai poate rodi ceva din el? Majestatea Sa Regele Thailandei susține un program care se intitulează “Sufficiency Economy”, prin care oamenii sunt încurajați să crească pe lângă case tot ce le trebuie: un fruct, o legumă, o găină, un purcel. Foarte inteligent. Dacă se întâmplă vreo criză globală de alimente, thailandezii vor supraviețui fără ajutoare de la țările “prietene”. La noi chestia asta se numește “agricultură de subzistență” și lui tanti Europa nu-i place. Tanti Europa vrea ca țăranii să-și cumpere roșiile și șoriciul de la hypermarketuri franțuzești și germane, că d-aia avem UE. Cântatul cocoșilor dimineața, lătratul vesel al lui Grivei, grohăitul lui Ghiță până de Ignat, corcodușele furate de la vecini și iazul cu sălcii și broaște sunt imagini pe care castrații de la Bruxelles nu le-au trăit, nu le pot înțelege și, prin urmare, le califică drept niște arhaisme barbare. Să dispară! Din bețivii, leneșii și nebunii satului se trag ăștia care ne conduc acum. Neam de neamul lor n-a avut pământ, că nu erau în stare să-l muncească. Nu știu ce înseamnă pământul, câtă liniște și câtă putere îți dă, ce povești îți spune și cât sens aduce fiecărei dimineți și fiecărei seri. I-au urât întotdeauna pe cei care se trezeau la 5 dimineața și plecau la câmp cu ciorba în sufertaș. Pe toți gângavii și pe toți puturoșii ăștia i-au făcut comuniștii primari, secretari de partid, șefi de pușcării sau de cămine culturale. Pe toți ăștia, care au neamul îngropat la marginea cimitirului, de milă, de silă, creștinește.

Credinta. O mai poartă doar bătrânii și țăranii, câți mai sunt, cât mai sunt. Un strai vechi, cusut cu fir de aur, un strai vechi, greu de îmbrăcat, greu de dat jos, care trebuie împăturit într-un fel anume și pus la loc în lada de zestre împreună cu busuioc, smirnă și flori de câmp. Pus bine, că poate îl va mai purta cineva. Când or sa moară oamenii ăștia, o să-l ia cu ei la cer pe Dumnezeu. Avem, în schimb, o variantă modernă de credință, cu fermoar și arici, prin care ți se văd și țâțele și portofelul burdușit. Se poartă la nunți, botezuri și înmormântări, la alegeri, la inundații, la sfințiri de sedii și aghesmuiri de mașini luxoase, la pomenirea eroilor Revoluției. Se accesorizează cu cruci făcute în grabă și cu un “Tatăl nostru” spus pe jumătate, că trebuie să răspunzi la mobil. Scuze, domnu’ părinte, e urgent. Fugim de ceva ca să ajungem nicăieri. Ne vindem pământul să facă ăștia depozite și vile de neam prost pe el. Ne sunăm bunicii doar de ziua lor, dacă au mai prins-o. Bisericile se înmulțesc, credincioșii se împuținează, sfinții de pe pereți se gândesc serios să aplice pentru viză de Canada . Fetele noastre se prostituează până găsesc un italian bătrân și cu bani, cu care se mărită. Băieții noștri fură bancomate, joacă la pokere și beau de sting pentru că știu de la televizor că fetele noastre vor bani, altfel se prostituează până găsesc un italian bătrân cu care se mărită. Părinții noștri pleacă să culeagă căpșuni și să-i spele la cur pe vestici. Iar noi facem infarct și cancer pentru multinaționalele lor, conduse de securiștii nostri.

Sună-ți bunicii, pune o sămânță într-un ghiveci și aprinde o lumânare pentru vii și pentru morți.

Lecţia Botez pentru romanii de legatura

Catalin Tache ne anunta ca se schimba garda in serviciile secrete, ocazie cu care lui George Maior, actualul sef SRI, i se prevede o mutare in pozitia de ambasador in SUA, la cererea americanilor, ni se spune.

Sunt convins ca cititorii peromaneste au bagat de seama ca din ce in ce mai multe se intampla  in Romania 'la cererea americanilor'.  Mi-e greu sa spun in ce masura americanii cer relativ la romanii isi acopera nenorocirile cu asazis 'cereri americane'.  Desigur, adevarul o fi undeva la mijloc, insa un lucru mi-e clar, si am spus asta deja peromaneste: cei de afara lucreaza cu materialul clientului.

Americanii nu pot decide asa mult, altfel baietii destepti din Romania ar fi fost demult istorie sau Mircea Geoana presedinte.  Romanul, intelegand sa raspunda geografiei cu o fire tranzactionala, alimenteaza inclusiv pe americani cu vrute si nevrute, (citeste, rapoarte) si asta sevede din continutul telegramelor wikileaks.

In scopul unei viitoare limpeziri a acestei relatii vitale dintre Romania si SUA, hai sa stabilim cateva fapte, dupa care sa oferim exemplul lui Mihai Botez ca un bun roman-american care a inteles cum sa mai-bine-serveasca si ţara natala, si pe cea adoptiva.

Fapte

 SUA este o ţara mare cu un sistem de funcţionare complex, pe masura ei, in termeni absoluti si relativi.  De fapt, sistemul SUA e atat de complex incat  chiar presedintele tarii nu poate face/obtine intotdeauna nici lucruri/rezultate simple pe care le vrea.  In general, cei mai multi americani stiu foarte putin despre lumea larga, iar Romania rimeaza acestora cu Nadia, Ilie Nastase sau Ceausescu.  Politica externa e trasata de presedinte, in linii mari, gestionata de ministrul de externe si implementata de un aparat birocratic profesional.  Profesionistii din Ministerul de Externe (State Department) al SUA sunt in general oameni destepti, care au microbul politicii externe si care lucreaza in general pe mai putini bani decat cei cu pregatire similara din banci sau corporatii.  Din cand in cand, profesionistii externelor americane sunt dati peste cap de imperative trasate de politicieni la cererea lobby-stilor.  Lobby-ul, o institutie foarte americana, este entitatea la indemana societatii civile in eforturile acesteia din urma de a influenta politicul.  In timp, institutia lobbyului a fost monopolizata in mare parte de catre interese financiare.  

Asa se face ca relatia SUA cu vreo ţara a lumii nu urmareste intotdeauna principii cat, cel putin temporar, interesele vreunui lobby. O ţara ca Romania poate accede la NATO si Uniunea Europeana pe baza principiilor unui presedinte (George Bush), cum foarte bine poate fi subiectul presiunilor lobby-ului organismelor modificate genetic sau al medicamentelor cu preţ liberalizat, in conjunctie cu interesul (personal sau de partid) vreunui ministru de resort (neo-)liberal din Romania. Ca si cum tot din interesul vreunui lobby, SUA a fost reprezentata in Romania de multi ambasadori neprofesionisti (adica nu din randul profesionistilor dela Externe) in ultimii 23 de ani. Oricum, ne putem da seama ca cei mai de soi functionari dela Externele SUA nu isi aleg posturi in Romania, si asta cam e valabil pentru mulţi dintre strainii ce se prezinta la post in Romania.

Lecţia Botez pentru romanii de legatura

Mircea Geoana a fost ambasadorul roman in SUA la scurt timp dupa Mihai Botez.  Desi SUA l-a sprijinit prin declaratii ale vreunui ambasador american la Bucuresti, Geoana n-a avut ce a trebuit sa izbuteasca in politica interna romaneasca.  In alte cuvinte, sprijinul american nu pare a fi suficient, nici macar americanii nu sunt omnipotenti la Bucuresti.  Cu Mihai Botez a fost alta poveste.  Se pare ca Botez a inteles foarte bine problemele sistemului romanesc inca din anii '70, a luptat deschis pentru corectarea problemelor cu riscuri pe masura, dupa care a obtinut azil politic in SUA, la sfarsit de ani '80, pozitie din care a inteles sistemul american si s-a pus in slujba relatiei romano-americane cu o vigoare de neintalnit de atunci incoace.  Am sa prezint in continuare o compilatie de materiale de pe internet despre Mihai Botez, pentru a da idee studentului relatiei romano-americane despre ce si cum.  Sicofantii nu ajuta, romanii trebuie sa ridice relatia romano-americana cat mai aproape de nivelul principiilor.  Acest deziderat nu este o himera pentru cel care intelege stratificarea sistemului american si cum se lucreaza dela un nivel la altul.  Americanul obisnuit invata repede si nu de putine ori sare in apararea celui slab dar principial--chiar si la un cost.



Execuţia lui Mihai Botez. Disidentul transformat în agent al Securităţii
Gabriel ANDREESCU |

Cariera lui Mihai Botez are şi elemente care făceau plauzibile contactele lui cu Securitatea.

Matematician talentat, lucrase de tînăr într-un domeniu în care şcoala românească obţinuse succese. A beneficiat de contextul, sau de norocul, să se facă remarcat. Şi-a susţinut teza de doctorat la Centrul de Statistică Matematică al Academiei Române, la 26 de ani, şi l-a cunoscut pe Mircea Maliţa, atunci adjunct al ministrului Afacerilor Externe, care l-a propus pentru CEPECA – Centrul pentru perfecționarea cadrelor de conducere din întreprinderi din București, înființat pe baza unui acord tripartit dintre Guvernul român și două Agenții specializate ale ONU, Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) și Biroul Internațional al Muncii (BIM).

În 1970, Mihai Botez s-a înscris în PCR din motive numite, chiar de el însuşi, mai degrabă oportuniste. Cu ajutorul lui Malița, devenit între timp ministrul Învățămîntului, înființează Laboratorul de Cercetări Prospective al Universității din București, unde va scrie un apreciat curs de metodologie a studiilor de prognoză. În 1974, la propunerea Federației Internaționale a Studiilor asupra Viitorului, Laboratorul de Cercetări Prospective devine Centrul Internațional de Metodologie a Studiilor asupra Viitorului și Dezvoltării, afiliat Universităţii din Bucureşti. Conduce Centrul pînă în anul 1977, cînd, după cutremur, acesta a fost desființat împreună cu alte instituții.

Poziția la Centrul Internaţional de Studiere a Viitorului şi Dezvoltării, afiliat la Federaţia
mondială de profil, implica intense contacte cu cercetători din afară şi, se poate afirma, ar fi fost ideal pentru plasarea unor spioni. De-a lungul vremii, Botez trebuie să fi avut contacte cu
ofiţeri de Securitate, căci era obligat să declare întîlnirile sale în virtutea prevederilor Legii 23/ 1971, înăsprite în anii următori, privitoare la declararea contactelor cu străinii. A primit o bursă la Institutul Woodrow Wilson din Washington. Profilul Centrului Internaţional, autoritatea din umbră a lui Mircea Maliţa erau un motiv în plus ca, pe timpul stagiului din Washington, să fi menţinut legături cu Ambasada română.

Carierele de după revoluţie spun şi ele multe despre trecutul ascuns al celor ce au căpătat poziţii de demnitate la începutul anilor ’90. Cum să înţelegem apropierea lui Mihai Botez de regimul Ion Iliescu? Propunerea, reală sau mai degrabă de imagine, să devină prim-ministrul coaliţiei cîştigătoare a alegerilor din 1992? Numirea lui, în acelaşi an, ca reprezentat al României la ONU, iar în 1994, ca ambasador la Washington? Să nu fi fost limpede şi pentru
el că preşedintele de atunci al României, împreună cu partidul său, era responsabil pentru propulsarea eșalonului doi comunist în fruntea sistemului politic şi economic post-decembrist?

Există răspunsuri posibile la aceste întrebări. Legăturile din anii ’70 cu Sergiu Celac, devenit
primul ministru de Externe al României postdecembriste, şi cu ministrul Mircea Maliţa oferă o explicaţie pentru contactele postdecembriste ale lui Botez cu anturajul Frontului Salvării
Naţionale. E de aşteptat ca strategii acestei formaţiuni să fi dorit, în căutarea legitimităţii contestate de o parte importantă a opiniei publice, să îl apropie. E posibil ca specialistul în studiul viitorului şi dezvoltării să nu fi văzut o soluţie în partidele de opoziţie, cu tezele lor
simplificatoare, centrate aproape exclusiv pe campania antiiliesciană, cu privirile îndreptate spre trecut şi nu spre perspective.

S-a invocat ca explicaţie și ruperea contactului cu ţara. Este opinia unui om de mare rigoare, precum profesorul Solomon Marcus, care a adus propria lui mărturie asupra derutei lui Botez. Rămas în Occident, fostul disident fusese surprins de revoluţia decembristă şi se trezise fără simţul realităţilor din ţară. Iată ce scrie Solomon Marcus: „În cîteva lungi convorbiri telefonice pe care le-am avut cu Mihai Botez în perioada activităţii mele la universităţi
canadiene (1992 și 1994) am observat profundele frămîntări prin care trecea, în căutarea unei orientări adecvate“ (articolul „30 de ani cu Mihai Botez“, în Românialiterară, nr. 15, 2000 ).

Toate cele de mai sus rămîn însă scenarii posibile, speculaţii menite să explice anumite paradoxuri din viaţa importantului disident. Ele nu contează decît marginal în raport cu tema de fond. Ce ştim sigur, de mult timp, este că Securitatea a încercat în anii ’80, chiar prin tehnici foarte elaborate, să intoxice exilul românesc şi guvernele occidentale, prezentîndu-l pe Botez ca agentul său. Or, e ilogic să pregăteşti un spion şi apoi să anunţi că-ţi aparţine. Astăzi avem la dispoziţie şi documentele din dosarul lui Dorin Tudoran: alături de lunga disidenţă a lui Botez,
materialele aflate la dispoziţia opiniei publice odată cu publicarea volumului Eu, fiul lor (Editura Polirom, 2010) documentează în detaliu confruntarea lui Botez cu Securitatea, anulînd suspiciunile derivate din cariera sa. E un fel de glumă a sorţii ca tocmai această sintetică poveste a „adevăratului Mihai Botez“ să fi fost transformată de Radu Ioanid –
prefaţatorul cărţii Eu, fiul lor – într-un inchizitoriu.

Dorin Tudoran s-a exprimat asupra „colaborării“ vechiului său prieten în siajul prefaţatorului său: „Dintre momentele extrem de dificile pe care mi le-a creat citirea acestui dosar, unul din cele mai intense este posibila înfrîngere supremă a lui Mihai Botez. Nu ştiu, nu vreau să ştiu dacă au reuşit, dar recunosc că astăzi, după ce am citit şi am reunit unele texte, temerile mele sînt substanţial mai mari decît au fost cîndva“. Tudoran păstrează un dubiu, introduce

o circumstanţă de fair play („Oricum va fi încercat să-şi joace şansa pe care a crezut că o are [Botez], n-am nici o îndoială că Mihai Botez a încercat să-mi facă bine“), dar sugerează  transformarea lui Botez într-un informator al Securităţii („suprema înfrîngere“).

Pe urma căii astfel deschise s-au lansat entuziaştii descalificării foştilor luptători contra Securităţii. Un exemplu: „Simpla alăturare a cuvîntului «turnător» lîngă Mihai Botez ar fi fost, pînă acum, o blasfemie. Notoriu disident anticomunist, ambasador al României la ONU şi la Washington la mijlocul anilor ’90, Botez semnează în clar mai multe delaţiuni în dosarul
lui Tudoran. Pe unele, în dreptul sursei, e trecut doar acronimul «B.M.H.»“ (Vlad Stoicescu, „Patru turnători de lux în siajul obiectivului «Tudorache»“,evz.ro, 8 septembrie 2010).

O formulă obişnuită de colportare a acuzelor este punerea lui Botez între listele de informatori. O face şi Paul Cernat, dintr-o preluare necritică, el neavînd, pare evident, vreo agendă ascunsă: „Foarte probabil, ecourile generate de amplul volum-document [Eu, fiul lor] ar fi fost
nesemnificative dacă autorul de pe copertă (şi obiectul urmăririlor) nu i-ar fi «deconspirat» pe cîţiva dintre denunţătorii săi cei mai notorii, între care Mihai Botez, Andrei Brezianu, Alexandru Paleologu, Mircea Iorgulescu şi Eugen Uricaru, fără a mai vorbi de «Someşan»“. Sau iată titlul exhibat în bold de un ziarist de la Jurnalul de Vrancea: „Între turnătorii lui Dorin Tudoran sînt: Mircea Iorgulescu, Eugen Uricaru, Mihai Botez, Andrei Brezianu“. Probabil, aceasta va fi cea mai rezistentă formă de perpetuare a calomniei atent regizate în anul 2010.

Manipularea

Repetasem că zvonuri despre o eventuală colaborare a lui Mihai Botez cu Securitatea circulaseră şi anterior anului 2010, dar ele rămîneau marginale, urme ale mai vechilor scenarii de intoxicare de dinainte de anul 1990 care supravieţuiau datorită continuității de personal în noile servicii de informaţii. Cel care a reuşit să dea greutate „deconspirării“ lui Botez, lipind de numele lui eticheta informatorului, încît să ne aducem aminte de ea pentru totdeauna, rămîne Radu Ioanid. Acuzele lui nu au fost plasate doar în volumul Eu, fiul lor. Strategic, creînd un val de aşteptare pentru „probele vii“ ale cărţii, a publicat întîia oară prefaţa „O punere în context“, în revistele 22 şi Observator cultural. Este interesant că, în cele două reviste, textul lui Radu Ioanid a fost predat sau preluat parţial, au fost lăsate afară pasaje importante, dar nici o virgulă din cele scrise despre „colaborarea“ lui Botez. Susținerile sociologului se suprapuneau peste voința SRI și SIE de a împiedica familia să ajungă la dosarele deschise pe numele său.

Conform articolului publicat de Viorica Oancea în revista 22 din 7 septembrie 2010, soţia şi sora lui Botez au făcut demersuri de obţinere a materialelor de arhivă pe numele disidentului încă din anul 2002, cu reveniri. În urma ultimei cereri, din 2009, s-au obţinut 19 file cu date şi fişe personale ale membrilor familiei, o notă de audienţă a unor studenţi greci, iar ceva mai
tîrziu, referirile la Mihai Botez din dosarele Europei Libere.

În cazul lui Botez, nu se poate recurge la argumentul tipic al SRI şi SIE, cu care cele două
instituţii feresc dosarele de ochii legitim interesaţi: distrugerea lor la Revoluţie. Toate înregistrările de dinaintea rămînerii lui Botez în Statele Unite, în 1987, trebuie să fi fost deja clasate şi microfilmate. De vreme ce nu au ajuns sub ochii familiei şi ai cercetătorilor, atunci înseamnă că materialele din arhiva Securităţii care-l privesc sînt clasificate la siguranţă naţională.

Radu Ioanid nu este un cititor oarecare, cu dificultăţi în a distinge între adevărul şi falsul arhivelor sau intimidat de mulţimea datelor şi complexitatea informaţiei, pe scurt, păcălit de documentele care i-au trecut prin mînă. Se află exact la capătul opus acestei imagini, cu ani de experienţă sociologică, ce-i oferă precauţie în transformarea datelor în „fapte“, cercetător în
arhive profesionist, autor de cărţi dovedind şi puterea perspectivei, şi a detaliului, şi discernămîntul nuanţelor.

Cum să înţelegem atunci contestarea, de către directorul de la Muzeul Holocaustului din Washington, a disidenţei lui Mihai Botez? Asumarea rolului de acuzator al fostului disident, de vreme ce eroarea, într-un asemenea caz cu probleme de interpretare absolut minore, pare exclusă? Domnia sa a prezentat opiniei publice un pasaj impresionant prin contraste: pe de o parte, talentul de a îndrepta mintea cititorului spre un verdict acuzator, pe de alta, lipsa de
consistenţă a argumentelor şi, la nivelul faptelor, absenţa oricărei probe.

Nu avem cum şti ce a gîndit Radu Ioanid prin această intervenţie, şi de ce. Rămîne să observăm că sociologul s-a implicat în pătarea numelui unor foşti disidenţi imediat după 1990. Este de notat și excesul cu care a tratat Ioanid, în anul 2008, derapajul discursiv al lui Paul Goma în interpretarea tragediei din Transnistria, real, dar nu apocaliptic, cum este calificat în comentariul său:

„Cînd primăria oraşului Timişoara a găsit de cuviinţă să îi acorde lui Paul Goma, un fost autentic disident anticomunist devenit în ultimii ani un sălbatic militant antisemit, titlul de Cetăţean de Onoare al oraşului, «pentru întreaga sa activitate», aceasta a fost un act oficial
deliberat antisemit (s.m.)“.

Energia acuzatoare a pasajului contrastează cu lumina înțelegătoare, contextualizată, pe
care Ioanid a proiectat-o asupra lui Silviu Brucan. Cînd, într-un raport adresat generalului Aurelian Mortoiu, Brucan este asociat cu afirmația: „[țiganii] ăștia știu numai să fure, să păcălească … și să nu muncească. Mare noroc am fi avut de mai stătea nițel I. Antonescu. Ne scăpa de ei. Ai dracului!, se înmulțesc ca purecii și nimeni nu le face nimic“, Radu Ioanid arată a fi aproape ofensat. E sigur că opiniile aparțin ofițerului care a întocmit raportul. Argumentul lui, deși se referă la intelect, e de natură, în fond, etnică: „Brucan… cunoștea bine politica de exterminare a evreilor și a romilor sub regimul Antonescu“. Dar și Goma o cunoștea, i s-ar putea replica dlui Ioanid, disidentul vorbește despre ea. Care-i detaliul care face diferența? Ca nu cumva să greșim față de fostul stalinist, Ioanid ne avertizează:

„[…] minciuna și calomnia nu deranjau, pentru că însuși regimul le promova. Aceasta este una din «capcanele» pe care dosarul le poate întinde, mai ales atunci cînd în centrul atenției se află persoane publice și personalități ale trecutului. În aceste cazuri, valoarea documentară a dosarului trebuie pusă mereu în raport cu proveniența sa. Nu trebuie uitat faptul că el este creația unei poliții politice și a unui regim care a amestecat minciuna cu adevărul și realitatea cu iluzia […]“.

Autorul acestor rînduri avea să sfideze propriile precauții în cazul lui Mihai Botez. Unul dintre cei mai interesanţi disidenţi ai epocii ceauşiste a devenit, în anul 2010, victima operaţiunii de stigmatizare pus în mișcare de Radu Ioanid. Dacă în celelalte exemple de manipulare a arhivelor Securităţii, exhibarea partis-pris-ului se împleteşte cu necunoaşterea, în cazul lui Botez abuzul reprezintă opera unui profesionist al arhivelor.

Fragment din volumul Cărturari, opozanți și documente. Manipularea Arhivei Securității de Gabriel Andreescu, în curs de apariție la Editura Polirom

Da click aici ca sa vezi totul! VREI SA-I INTALNESTI? cin s-aseamana s-aduna la facebook peromaneste