De Crăciun, de acum încolo, pentru învățătură de minte

17-21 minutes

---

29 de ani de la Parodia de Proces de la Tîrgoviște
Lichidarea lui Nicolae Ceaușescu n-a fost o întîmplare survenită pe parcursul unor evenimente scăpate de sub control, ci efectul unei decizii luate înainte de declanșarea loviturii de stat

Pe 18 decembrie 2018, în toiul manifestărilor devenite clișee stînjenitoare dedicate de oficialități Revoluției din decembrie 1989, Parchetul de pe lîngă Înalta Curte de Casație și Justiție a emis un Comunicat din care cităm:

„Prin ordonanţa din 18.12.2018, procurorii din cadrul Secţiei parchetelor militare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul penal intitulat generic „Revoluţia Română din decembrie 1989”, au dispus punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de inculpaţii Ion Iliescu (membru şi preşedinte al C.F.S.N.), Gelu Voican Voiculescu (membru C.F.S.N. şi fost vice prim-ministru al Guvernului României), Iosif Rus (fost comandant al Aviaţiei Militare) şi Emil (Cico) Dumitrescu (fost membru CFSN), sub aspectul săvârşirii infracţiunilor contra umanităţii prev. de art. 439 lit. a, g, i şi k C.p.”

Mai departe Documentul dezvăluie că aceste infracțiuni au fost comise prin inițierea și coordonarea a ceea ce s-a numit Psihoza teroristă:

„Psihoza teroristă ar fi fost indusă cu intenţie prin diversiuni şi dezinformări şi a provocat, după 22.12.1989, un număr de 862 de decese, 2150 răniri, lipsirea gravă de libertate a sute de persoane, vătămări psihice. Aceste consecinţe tragice au fost mult mai grave decât cele ale represiunii exercitate în intervalul 17-22.12.1989 (orele 12:00).”

Vine imediat un pasaj de importanță istorică, peste care presa noastră liberă sau încazarmată, n-are importanță, a trecut sărind într-un picior, veselă că vine Crăciunul și ziarele nu mai apar.
E vorba de recunoașterea într-un document oficial întîia dată după decembrie 1989 că unul dintre scopurile Psihozei teroriste a fost crearea condițiilor pentru farsa de proces de la Tîrgoviște:

„Totodată, aceste diversiuni şi dezinformări ar fi creat condiţiile condamnării şi execuţiei cuplului prezidenţial Ceauşescu printr-un proces penal simulat.
Probatoriul administrat în cauză relevă că inculpaţii Ion Iliescu şi Gelu Voican Voiculescu ar fi dezinformat în mod direct prin apariţiile televizate şi emiterea de comunicate de presă (contribuind astfel la instaurarea unei psihoze generalizate a terorismului), ar fi participat la dezinformarea şi diversiunea exercitate pentru executarea cuplului Ceauşescu şi ar fi acceptat şi asumat politic acte diversioniste comise de unele cadre cu funcţii de conducere din M.Ap.N., fără a interveni pentru stoparea lor.”

Despre lansarea sîngeroasei diversiuni cu Teroriștii și pentru a crea condițiile farsei de Proces de la Tîrgoviște, am scris și am zis în mai multe rînduri. Printre istorici acesta e un adevăr cu tărie de axiomă. Din punct de vedere oficial, timp de 28 de ani, această axiomă a fost refuzată. Iat-o recunoscută într-un document oficial de forța celui emis de Parchetul General, care anchetează Dosarul Revoluției. Despre acest moment istoric pe care-l reprezintă Comunicatul Parchetului, voi scrie pe larg într-un număr viitor. Pînă atunci voi reproduce fragmente edificatoare dintr-unul din eseurile dedicate de mine Farsei de la Tîrgoviște, prin care s-au pus temeliile folosirii Justiției pentru rezolvarea unor interese politice criminale.
În 1999, la editura Ion Cristoiu, prin care eu am îmbogățit spațiul cultural românesc cu 10 cărți, a apărut volumul Ceaușescu la Târgoviște: 22 – 25 decembrie 1989. Cu un nucleu constituit de interviul în premieră și în exclusivitate cu Andrei Kemenici, comandantul Garnizoanei Târgoviște în timpul Procesului, cartea ne pune la dispoziție argumente de netăgăduit pentru axioma că lichidarea lui Nicolae Ceaușescu n-a fost o întîmplare survenită pe parcursul unor evenimente scăpate de sub control, ci efectul unei decizii luate înainte de declanșarea loviturii de stat.
Din eseul „Regele Lear la Târgoviște”, apărut în volumul „Prizonier în închisoarea cărților”, editura Evenimentul Românesc, București, 2001:

S-a încercat lichidarea lui Ceaușescu fără proces

Întreprinderea lui Viorel Domenico îşi propune să dezlege enigma unui personaj-cheie pentru evenimentele de la Târgovişte: Andrei Kemenici, şeful garnizoanei Târgovişte în decembrie 1989. Eroul e bănuit că în acelea zile ar fi jucat dublu. Altfel spus că, intuind cum se va încheia întreaga afacere, Andrei Kemenici a încercat să-l protejeze pe Ceauşescu, deşi românii ar fi dorit nu numai înlăturarea, dar şi dispariţia fizică a fostului preşedinte. Nu-mi pot da seama dacă Viorel Domenico împărtăşeşte această teză. Sigur e însă că atît interviul cu Andrei Kemenici, cît şi mărturiile din Anexă au drept scop lămurirea unor puncte obscure din comportamentul generalului. Răspunsurile date de A. Kemenici ne dovedesc însă că poziţia pe care se situează Viorel Domenico a fost benefică pentru lunga şi complica întreprindere de descoperire a adevărului.
Aflăm astfel, atît din interviu, cît şi din mărturiile altor personaje implicate în evenimentele de la Târgovişte, un adevăr senzaţional: farsa de proces în urma căruia Ceauşescu a fost condamnat şi executat n-a fost dorită de noii stăpîni de la Bucureşti şi cu atît mai puţin de factorii externi. În realitate, s-a dorit lichidarea lui Ceauşescu pe şest, graţie diversiunii abile cu teroriştii. Teroarea pusă pe seama supermenilor aparţinînd forţelor fidele lui Ceauşescu a fost, în realitate, o diversiune menită a obţine sprijinul popular pentru asasinarea lui Ceuaşescu. Manipulaţi prin TVR, românii au fost convinşi că teroarea va înceta o dată cu dispariţia fostului preşedinte. Astfel, factorii externi, acţionînd prin uneltele din interior, au împins pe români să vrea şi să ceară asasinarea conducătorului lor în ziua de Crăciun, făcîndu-i părtaşi la una din barbariile secolului XX. Asta pentru ca, ulterior, aceiași factori externi să se lanseze într-o campanie de prezentare a noastră drept sălbatici, întrucît am acceptat farsa procesului de la Târgovişte.
Planul de lichidare a lui Ceauşescu fără proces, graţie diversiunii cu teroriştii, se conturează limpede din cartea lui Viorel Domenico. Andrei Kemenici dezvăluie că-n numeroase rînduri i se sugera de la Bucureşti lichidarea lui Ceauşescu sub pretextul fugii de sub escortă. Se conturează, de asemenea, şi planul de asasinare a lui Ceauşescu în contextul confuziei stîrnite în unitatea militară de comedia atacurilor pornite de aşa-zişii terorişti, prezentaţi drept fideli lui Ceauşescu, pentru eliberarea acestuia. Din nefericire pentru sforarii din umbră, omul numit pentru ducerea la capăt a planului a fost prost ales. Aşa cum el însuşi mărturiseşte, Andrei Kemenici era un militar onest, a cărui construcţie de ofiţer îl împiedica să-l asasineze pe cel care îi era comandant suprem. În urmă cu cîţiva ani, atitudinea lui Andrei Kemenici ar fi putut fi suspectată drept joc dublu. Acum, cînd depărtarea în timp ne-a făcut mai obiectivi, mai lucizi, nu putem decît s-o salutăm. Argumentele sale sînt convingătoare în chip zdrobitor. Astfel, Andrei Kemenici arată că, indiferent de ce se spunea la TVR, de ce strigau masele, abil manipulate, pentru el, ca militar, Ceauşescu nu era un infractor şi cu atît mai puţin un criminal:

„Eu l-am preluat pe Nicolae Ceauşescu de la M.I. şi l-am adus în unitate nu ca pe un criminal – practic, concret, eu nu aveam nico o dovadă în acest sens şi nu eu eram cel care l-ar fi judecat. Eu nu avaem nimic scris şi nimeni nu-mi spusese să-l prind şi să-l tratez ca pe un infractor. Televiziunea spunea ce spunea, dar pentru mine contau doar ordinele şefilor mei.. Vine acum unul şi altul şi-mi reproşează că la prima mea întrevedere cu Nicolae Ceauşescu m-am adresat cu «Să trăiţi, tovarăşe comandant suprem!». Păi cum s-ar fi aşteptat ăsta să mă fi adresat? Cu… «Drepţi, mă, ticălosule»?! Ce-aş fi cîştigat, ce-aş fi rezolvat? Apoi, cine îmi dădea mie acest drept? Eram gazda lui, iar el îmi era oaspete. A, că nu eram eu de acord cu el, cu politica lui imbecilă, că mă săturasem să-l tot văd şi să-l aud bîlbîindu-se întruna? Da, de acord… Dar, de aici pînă la a-i arunca în faţă lăturile injuriei… Ce aş fi cîştigat atîta timp cît interesul meu era să-l ţin în unitate, să-l apăr de furia mulţumilor şi să-l predau viu şi nevătămat?! Cu alte cuvinte, interesul meu era să mă am şi să mă pun bine cu el, să-l fac să aştepte cuminte, să nu ne complicăm reciproc. Să convieţuim paşnic… Cum să-i zic eu aşa, direct, «Măi, criminalule… Măi, dictatorule»? Sigur că azi e simplu să faci pe viteazul, să spui că aşa şi pe dincolo, că partidul se dezintegrase, că Direcţia a V-a trădase, că Securitatea îl abandonase etc. etc. Dar atunci? Ştiam eu atunci aşa ceva? Îmi puteam eu imagina atunci aşa ceva? Încă ne mai uneau spaima şi frica, iar suspiciunea era colosală, pe un fond de confuzie generală”.

Convingător e şi argumentul că omul pe care-l avea în pază reprezenta o valoare istorică, un personaj deţinător al multor informaţii, un om ce nu putea fi tratat ca un borfaş:

„Am acţionat instinctiv, inconştient aproape. Dintr-un anume fler, dintr-un instinct de conservare sau poate dintr-un simţ al adevărului şi dreptăţii. În fond, o chestie de educaţie, de respect pentru ţară şi pentru istorie. Sigur, atunci Ceauşescu era satanizat de toată lumea, era considerat în unanimitate un criminal, iar eu – apărîndu-l – deveneam automat, în faţa mulţimii, un trădător… Dar, v-am spus, faţă în faţă cu subiectul revoltei naţionale, eu nu puteam, nu că n-aş fi vrut, ci nu puteam să reacţionez ca un om din mulţime. Pentru mine, în acele momente, Ceauşescu era o valoare, o avuţie naţională, era o parte din istorie asupra căreia eu nu aveam nici un drept de decizie. El avea atunci multe răspunsuri şi multe răspunderi vis-à-vis de problemele ţării. Şi o relicvă a istoriei, fie ea document sau persoană, nu se distruge, ci se apără: în arhive secrete, în puşcării, dar se apără, se păstrează. În acest sens îl priveam eu atunci şi asta îmi dădea puterea să rezist”.

Acuzat pentru atitudinea sa faţă de Ceauşescu, generalul Kemenici ne apare azi, în lumina acestor declaraţii, ca un om ce merită tot respectul. El ne poate servi oricînd drept dovadă că nu toţi românii sînt laşi, oportunişti, lipsiţi de demnitate. Dacă l-ar fi înjurat pe Ceauşescu, dacă l-ar fi terfelit, ne-ar fi fost azi ruşine ca popor pentru că, manipulaţi abil, n-am ştiut să ne comportăm civilizat, europeneşte cu un conducător înlăturat de la putere.

Mizeria oportunismului românesc

Pe parcursul interogatoriului luat de către Avram Bunaciu lui Ion Antonescu, în seara de 14 aprilie 1946, după ce a fost adus de la Moscova, Mareşalul se plînge că noi, românii, îl tratăm mai prost decît l-au tratat duşmanii săi, ruşii. Parcurgînd rîndurile respective, ţi-e ruşine că eşti român. Pentru că numai un popor de oportunişti – mai rău, de barbari – scuipă pe cel înălţat în slăvi cîtă vreme era la putere. Andrei Kemenici ne relatează zilele petrecute de Ceauşescu la Târgovişte. Desigur, Ceauşescu dusese o politică nefastă pentru România. Totuşi, la acea oră, ca şi acum, el era un bărbat care condusese statul timp de decenii. O minimă asumare a europenismului cerea ca el să fie tratat omeneşte, în deplin respect, fie şi pentru că era un om. Cartea lui Viorel Domenico ne dezvăluie însă umilinţele la care a fost supus Nicolae Ceauşescu, în acele zile, de către cei care, cîtă vreme fusese Şeful, îl slujiseră ca pe un zeu. Cel care se aflase în fruntea statului e ţinut în condiii mizere, ca un hoţ de găini, nespălat, fără să i se schimbe rufăria:

„Odată, pe 23 decembrie, mi se pare, mă cheamă, şi-mi spune: «Măi, tovarăşe, împrumută-mi nişte bani. Vreau o cămaşă curată şi nişte pijamale… Nu mai pot, nu mai rezist, sînt nespălat de atîta timp, vreau schimburi, sînt murdar, dă-mi o lenjerie curată de corp»… Şi-mi arată scîrbit, manşetele şi gulerul cămăşii: soioase, transpirate…
I-am spus că n-am de unde să cumpăr, că magazinele sînt închise, că se trage… Lipsa acestor mici servicii, pe care cu puţin efort puteam totuşi să i le ofer, sînt şi acum regretele mele faţă de el…”.

Andrei Kemenici are remuşcări:

„Dacă regret ceva, regret că nu m-am purtat cu ele aşa cum ar fi meritat: să-i fi dat pijamale şi măcar o cămaşă, de pildă. Să-i fi asigurat un radio şi un televizor – să vadă şi el ce se întîmplă în ţară, ce întorsătură au luat evenimentele, pentru că el credea totuşi că poporul e de partea lui, iar noi nu i-am spus adevărul; l-am minţit pentru că aşa ne învăţase; să minţim tot timpul, crezînd că astfel îl ocrotim. Ne-am urtat şi noi cum se purtau adjuncţii lui, nomenclatura: îl minţeau tot timpul să-i facă plăcere… Dar ştii de ce nu i-am pus televizor? De frică să nu înnebunească.
Şi mai regret ceva: că nu i-am dat lapte. Aveam în unitate unsprezece vaci a-ntîia, cu 10 litri de lapte pe zi… Să-i fi dat şi lui cîte o cană de lapte proaspăt. Să-i fi dat un săpun, un prosop (…)”.

Citind aceste rînduri, unii ar putea să-l condamne pe actualul general Andrei Kemenici. Ca om şi ca român, nu poţi decît să-l saluţi. Un popor demn, european e obligat să se poarte civilizat cu fostul lui conducător. Ruşinea de a fi român, provocată de dezvăluirile privind umilinţele nejustificate la care a fost supus Ceauşescu înainte de a fi executat, să mai micşorează un pic în faţa acestor regrete. Acum, cînd Ceauşescu e deja un personaj istoric, remuşcările lui Andrei Kemenici ne reabilitează ca popor.

Complet rupt de realitate

Dedicată ultimelor zile ale lui Ceauşescu, lucrarea lui Viorel Domenico ne oferă amănunte zguduitoare despre ce se întîmpla cu fostul conducător. Aflîndu-le, mergi imediat cu gîndul la un personaj de tragedie shakesperiană. Aşa cum ne arată răspunsurile lui Andrei Kemenici, dar şi mărturiile celor care l-au păzit pe Ceauşescu, fostul conducător era complet rupt de realitate. Semnificative sînt tentativele sale de a merge să vorbească maselor dezlănţuite, convins că lozinca pe care o auzea: „Ole, Ole, Ole, Ceauşescu nu mai e!” suna „Ceauşescu unde e?”, în sensul că demonstranţii îl căutau ca să-l elibereze.
Dovada zdrobitoare a orbirii lui Ceauşescu ne-o dă însă încrederea sa în generalul Victor A. Stănculescu. Fostul conducător îi suspectează pe toţi de trădare. Pe adevăratul trădător, generalul Stănculescu, el nu numai că nu-l bănuieşte, dar, mai mult, îl consideră drept singurul care-i rămăsese loial. Spune Andrei Kemenici:

„Eu am cunoscut un Ceauşescu obsedat de trădare; vedea în fiecare om un trădător. «Mă, să nu-l ascultaţi pe Guşă. Guşă, împreună cu Mileau, au trădat». Ori de cîte ori vorbea despre Guşă, îl asocia cu Milea. «Ăştia doi au fost şi sînt în slujba intereselor străine… Mă, nu aveţi încredere în nimeni, decît în Stănculescu… Acum, el este ministrul vostru, numit de mine. El ştie ce are de făcut pentru a salva ţara»”.

Iată ce ne mărturiseşte unul dintre militarii care-l păzeau:

„După o perioadă de acalmie, el mi s-a adresat iarăşi:
– Cine conduce armata?
– Generalul Militaru.
– Cine? Păi ăsta-i agent K.G.B., e omul ruşilor. Eu îl numisem ministru pe generalul Stănculescu… L-au terminat săracul, l-au dat p-ăsta jos, trădătorii…”.

Zguduitoare e mărturia unuia din militari despre reacţia lui Ceauşescu, la aflarea veştii că în unitate a sosit V.A. Stănculescu:

„Eram în interiorul TAB-ului, mă uitam pe unul din vizoare. Pe celălalt a privit Nicolae Ceuaşescu. Ea l-a întrebat curioasă:
– Cine e? Cine a venit?
El, deodată luminat, eliberat parcă de orice gînd rău:
– Stai liniştită… Fii liniştită… A venit Stănculescu…”.

Ştim cu toţii acum de ce aterizase Stănculescu la Târgovişte: ca să-l lichideze pe Ceauşescu. Acesta era însă convins că generalul venise ca să-l salveze. Dezvăluirea, alăturată altora despre comportamentul lui Ceauşescu la Târgovişte, face din cartea lui Viorel Domenico mai mult decît un volum de investigaţie privind adevărul despre decembrie 1989. E o carte care merită din plin apropierea de tragedia shakespeariană. Din filele ei se conturează, în persoana lui Ceauşescu, un personaj inventat de Shakespeare. Numai că, spre deosebire de eroii shakespearieni, Ceauşescu nu e o născocire scriitoricească. E un personaj real. Cum reală e şi tragedia sa. Tragedia celui atotputernic pînă mai ieri, azi trîntit de destin la nivelul de om tratat ca un borfaş de rînd. Tragedia celui care, deşi obsedat de trădători, nu sesizează tocmai pe cel care-l trădse.