Sindromul maimuţei din cocotier

unknown social laws, originally uploaded by bob the builder of luv.

Via Flickr:
there is no reason to accept the doctrines crafted to sustain power and privilage, or to believe that we are constrained by mysterious and unknown social laws. These are simply decisions made within institutions that are subject to human will and that must face the test of legitimacy, and if they do not meet the test, they can be replaced by other institutions that are more free and more just, as has happened often in the past.
noam chomsky
en.wikipedia.org/wiki/Noam_Chomsky
Sindromul maimuţei din cocotier

Se spune - nu am văzut cu ochii mei - că dacă treci pe lângă un cocotier în care se află o maimuţă, poţi obţine uşor nuci de cocos din cocotierul respectiv, aruncând o piatră sau alt obiect către maimuţă: ea îţi va răspunde aruncând către tine o nucă de cocos.

Mi-am adus aminte de această poveste în aceste zile ale “loviturii de stat eşuate” din ţara noastră (“eşuată” pentru că boicotul referendumului şi decizia CCR asupra referendumului l-au adus înapoi pe domnul Preşedinte Băsescu, altfel, dacă domnul Băsescu era demis şi alegeam alt preşedinte, era “reuşită” ?) .

Nu am să mă refer aici la absurdul - şi nocivitatea pentru România a – catalogării, de către unii români, a hotărârilor Parlamentului de demitere a preşedinţilor celor două camere (în urma modificării structurii lor politice) şi de suspendare a Preşedintelui României (în urma încălcării repetate a atribuţiilor sale) drept o “lovitură de stat”. Am să mă refer la intervenţiile externe în această cauză.

De ce au sărit ca arse personalităţi din U.E. şi din S.U.A. în apărarea domnului Băsescu şi deci a P.D.L.? Opinia mea fermă este că din interes: îşi vedeau periclitate, fiecare în felul său, direct sau indirect, interesele. Să vedem câteva.

Ştim că domnul Preşedinte Băsescu şi P.D.L. au dat numeroase semnale că sunt de acord cu exploatarea aurului preconizată de proiectul R.M.G.C. la Roşia Montană, iar în spatele companiei Gabriel Resources Ltd. din Canada stau acum mulţi americani influenţi. Loby-ul făcut de R.M.G.C. pe lângă diferite comisii din Parlamentul Europen este mai mult sau mai puţin cunoscut. În fapt, trei proiecte de exploatare a aurului în Apuseni de către companii mixte în care statul român este minoritar aşteaptă undă verde: proiectul Roşia Montană şi proiectul adiacent Bucium, ale R.M.G.C., şi proiectul Certej, al Deva Gold. Ori, U.S.L. se opune acestor proiecte, care fac ca practic tot aurul să plece în afară, noi rămânând cu cianurile.

Ştim că domnul Preşedinte Băsescu şi P.D.L. sunt încântaţi de exploatarea gazelor de şist de către compania americană Chevron. Domnia sa a spus că prin aceasta România va deveni independentă de gazul rusesc, ignorând faptul că Chevron deţine cele două acorduri petroliere în România în proporţie de 100 % şi că legea petrolului cere de la Chevron doar o redevenţă în bani, nu în gaze - ignorand deci că tot gazul de şist ce ar fi obţinut de Chevron ar pleaca în afară. Domnia sa acuză total nefondat opozanţii că susţin interesele ruseşti legate de gaze. Ori, U.S.L. (guvernul Ponta) a instituit un moratoriu legat de gazele de şist.

Ştim că Parlamentul European (PE) are 754 membri aleşi prin vot direct pentru 5 ani , proporţional cu populaţia fiecăreia din cele 27 de state membre (minimum 6, maximum 96 membri per ţară din 2014), că PE are acum 7 grupuri parlamentare şi că Partidul Popular European (PPE), cu 271 membri, este cel mai numeros grup, Alianţa Progresivă a Socialiştilor şi Democraţilor (S&D) cu 188 membri, fiind pe locul al doilea şi Alianţa Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa (ALDE), cu 85 de membri, fiind pe locul al treilea. România, la populaţia sa declarată de 21,5 milioane de locuitori la alegerile pentru PE din 2009, are acum 33 de membri în PE: 14 în PPE (P.D.L. cu 11 membri, U.D.M.R. cu 3 membri, în timp ce P.N.Ţ.C.D. (P.N.Ţ., prin demersul lui Corneliu Coposu din 1987, a aderat la Internaţionala Creştin Democrată şi a fost înregistrat sub denumirea de P.N.Ţ.C.D. la 8 ianuarie 1990) nu are membri în PPE, fiind ţinut în afara Parlamentului din România), 11 în S&D (de la P.S.D.), 5 în ALDE (de la P.N.L.), şi 3 neînscrişi în nici un grup. În Franţa, în urma ultimelor alegeri, partidul lui Sarkozy, reprezentat în PPE, a pierdut în detrimentul socialiştilor, reprezentaţi în S&D, iar în România, în decembrie 2012, trendul este ca P.D.L. să piardă masiv alegerile în favoarea U.S.L.. Aşa că, la alegerile viitoare din PE din iunie 2014, există riscul pentru PPE să piardă masiv din membri sau chiar supremaţia în PE.

Iată deci câteva din problemele care preocupă cred U.E. şi S.U.A., şi care le-au determinat să sară în apărarea domnului Băsescu şi implicit a P.D.L., fără să se gândească la – sau fără să le pese de – resentimentele ce pot lua naştere la adresa lor în cei 7,4 milioane de români care au votat în favoarea demiterii domnului Preşedinte Băsescu la referendumul din 29 iulie.

Dacă ne uităm în istoria României secolului 20, vedem tot interese şi presiuni externe. Să amintesc câteva:

În perioada interbelică, au existat două tabere în politica economică românească: a celor care au promovat politica prin noi înşine (proclamată de către P.N.L. încă înainte de primul război mondial) şi a celor care au promovat politica porţilor deschise (în care intrau toate celelalte partide politice din România) .

Teoreticianul incontestabil al politicii prin noi înşine a fost Vintilă Brătianu, care a fundamentat programul prin noi înşine sub forma lui integrală – aceea a naţionalismului economic- care rezerva primul loc „forţelor vii ale naţiunii”, adică capitalului, muncii şi iniţiativei româneşti.

Adepţii politicii porţilor deschise dădeau liber capitalului străin în România, fără restricţii.

Celebra Lege a minelor din 1924, comună pentru mine (aur etc.) şi petrol, scoasă de liberali în cadrul politicii prin noi înşine, prevedea printre altele ca resursele naturale, printre care aurul şi petrolul, să fie exploatate doar în companii mixte în care capitalul românesc să aibă cel puţin 60 % participare. A existat o puternică presiune externă, europeană şi americană, ca legea să fie modificată. Trebuie să amintim activitatea diplomatică strălucită desfăşurată de N. Titulescu pentru protejarea intereselor României: „România a putut face faţă la toate nedreptăţile. Greşelile i-au fost întotdeauna măsurate cu metrul. Nedreptatea şi dreptul, cu milimetrul”. Citez din istoricul Gh. Buzatu: “Fiind de acord cu o întrepătrundere a intereselor României cu cele ale puterilor apusene, diplomatul (N. Titulescu) se pronunţa pentru respectarea reciprocităţii, respingând ferm orice ingerinţe în treburile interne ale ţării sale. Cu referire specială la bogăţiile naţionale, el a afirmat pe atunci, la Geneva, „suveranitatea” deplină a dreptului intern. Totodată, într-un subcomitet al Societăţii Naţiunilor el s-a opus cu tărie celor care insistau pentru internaţionalizarea bogăţiilor naturale ale statelor posesoare, precizând – cu menţiune anume la petrolul românesc – că „nu acceptă” presiuni pe această temă asupra guvernului de la Bucureşti. ...Într-o epocă dominată cum se ştie de presiuni ale trusturilor internaţionale şi de tentative de internaţionalizare a bogăţiilor solului şi subsolului, Titulescu remarca cu sagacitate: „Când în România era nevoie de credite, de maşini, de susţinerea schimbului ei, nu aud niciodată vorbindu-se de internaţionalism.Când statele străine au nevoie de bogăţiile României, internaţionalismul apare imediat”. De aici, propunerea fermă a diplomatului român în faţa forului de la Geneva unde reprezenta ţara: „Să ne punem în comun acord riscurile şi nevoile şi pe urmă să căutăm cum internaţionalismul se poate împăca cu suveranitatea naţională”. » (vezi Anexa pentru mai multe citate foarte concludente).

În 1929, în urma presiunilor externe, după pierderea alegerilor de către liberali, legea minelor din 1924 a fost abrogată (amănunte în Anexă).

După 1989, în România, legile separate ale minelor şi petrolului au fost concepute în spiritul politicii “porţilor deschise”, fiind din ce în ce mai defavorabile statului român (legea petrolului în perioada 1990-1995 prevedea împărţirea producţiei, avantajoasă statului, legea petrolului 134/1995 prevedea concesiunarea, cu redevenţă variabilă în natură, pentru ca în legea petrolului 238/2004, redevenţa petrolieră să devină fixă, de maximum 13,5 %, şi în bani, nu în natură). Astăzi, UE ajutată de FMI (sau invers ?) aproape că au reuşit sa impună internaţionalizarea bogăţiilor naturale ale României; sărăcia, ţiganii, etc. au rămas însă ale României.

După cel de-al doilea război mondial, occidentul a fost de acord ca ţara noastră să intre sub sfera de influenţă rusească în proporţie de 90 % (celebrul petec de hârtie scris la Yalta) şi a închis deci ochii la comunizarea ţării. În zadar M.S. Regele Mihai a cerut ajutor occidentului; în zadar i-am aşteptat pe americani să vină să ne salveze, cei mai curajoşi dintre noi rezistând şi murind cu arma în mână în munţi: nu au venit, nici măcar nu au răspuns M.S. - nu era în interesul lor, am aflat după aceea. Europeni şi americani, deopotrivă, au asistat pasivi la ororile comunismului din ţara noastră, spunând apoi că n-au ştiut ce se întâmplă.

A venit în sfârşit anul 1989: am scăpat (nu ştim exact cum nici acum) de comunism – ultimii din Europa. Am fost foarte fericiţi că vom începe o viaţă nouă, mai bună, doar au venit în sfârşit americanii - şi europenii. Ni s-a dat puţină atenţie, am dat petrolul. Ni s-a mai dat puţină atenţie, am dat cimentul, apoi gazele, şi tot aşa. Au disparut fabrici, au apărut mall-uri în locul lor. Ni se dau bani cu împrumut, cu dobandă, dăm întreprinderi de stat viabile. Acum se doreşte să dăm şi aurul şi gazele de şist şi să privatizăm ultimele întreprinderi de stat importante.

În 2007, am intrat în Uniunea Europeană: nu eram pregătiţi să stăm la masă cu ei, nu ştersesem încă urmele celor 50 de ani în care am fost ţinuţi în bezna comunismului. Dar li s-a făcut milă de noi, credeam, şi ne-au acceptat cum eram: în interesul nostru, sau şi al lor, sau mai ales al lor ? o piaţă de desfacere aşa mare cât România, resurse naturale, o sursă de specialişti buni, pregătiţi gratis... În loc să ne primeasca în UE cu scuze, că ne-au împins după cortina de fier pentru atâta timp, europenii au început să ne certe că nu suntem la nivelul lor; păi cum să fim la acelaşi nivel, când am trăit în condiţii aşa de diferite ? Aveam Parlamentul român, dar acum Parlamentul European este deasupra lui, legile europene având prioritate faţă de legile româneşti. Aveam partidele politice româneşti şi lupta pentru putere din România, dar acum partidele politice europene şi lupta pentru putere din UE sunt deasupra lor, adică partidele şi lupta pentru putere din România sunt parte a partidelor şi a luptei pentru putere din UE. Am intrat într-o uniune pe care o credeam ideală în naivitatea noastră, în care credeam că suntem egali, dar se pare că “egalitatea nu este pentru căţei”, că “ unii sunt mai egali decât alţii”. Am scăpat de Uniunea Sovietică, am dat de Uniunea Europeană; am scăpat de emisarul şi comisarul sovietic, am dat de emisarul american şi de comisarul european. Toată lumea ne urechiază, când are un interes de atins. Istoria se repetă (vezi Anexa).

Dezamăgire mare şi o singură concluzie: trebuie, la rândul nostru, să vedem care este interesul României şi să-l apărăm, cu demnitate şi înţelepciune !

Lasând pe planul doi adversitatea dintre anticomunişti şi (neo)comunişti, se conturează, în opinia mea, din nou, în mod natural, cele două vechi tabere, în funcţie de politica economică românească şi de conjunctura economică mondială actuală:

- cei ce susţin politica prin noi înşine (lângă P.N.L. au venit P.S.D. şi P.C., formând alianţa U.S.L.; mai sunt lângă P.N.L, se pare, grupul din jurul fostului Preşedinte Emil Constantinescu şi P.N.Ţ.C.D. (aripa domnului Ciorbea - conţinând nucleul original, serios al PNŢCD - cea purtată prin tribunale din 2008 de aripa Pavelescu şi de “justiţia independentă”) şi

- cei ce susţin politica porţilor deschise (P.D.L. şi Preşedintele Traian Băsescu; mai nou, se pare, Partidul Noua Republică, P.N.Ţ.C.D. (aripa Pavelescu) şi două fundaţii).

“Războiul” pentru o Românie puternică, într-o UE puternică, trebuie să înceapă.

Să începem prin a da jos, prin vot, în decembrie, maimuţele din cocotier, înainte ca să dispară din el toate nucile de cocos.

Afrodita Iorgulescu

Profesor universitar doctor matematician

Bucureşti, 6 septembrie 2012

P.S. Toate aceste probleme nu se discută de obicei în public, iar răspunsurile sunt date în şoaptă (de multe ori într-un limbaj suburban), pe la colţuri (de multe ori sub formă de comentarii pe internet), ca în vremurile pe care le credeam apuse pentru totdeauna.

Anexa

Citate din GH. BUZATU: “O ISTORIE A PETROLULUI ROMÂNESC”

Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2009, 671 pagini, aflată pe internet (sublinierile îmi aparţin).

......................................................

Capitolul VI...

B. Tendinţe în politica economică şi petrolieră a partidelor

de guvernământ din România în perioada interbelică

(Programul „prin noi înşine” şi cel al „porţilor deschise”) ... pag. 103

După 1918, toate partidele şi grupările politice din România au întocmit programe pentru redresarea şi dezvoltarea economică a ţării63. ... Unul din punctele de program cel mai dezbătut şi care a condus, în linii mari vorbind, la delimitarea a două tendinţe în cadrul politicii economice postbelice a partidelor de guvernământ din România se referea la

rolul capitalurilor străine în refacerea şi, apoi, în dezvoltarea economică a ţării..... Dezacordul a intervenit numai în legătură cu rolul şi gradul de colaborare ce trebuia admis şi regimul care urma să fie aplicat capitalurilor străine. Cele mai multe dintre partidele politice româneşti s-au pronunţat pentru admiterea în ţară a capitalurilor

străine fără îngrădiri, pentru libera lor confruntare pe tărâmul economicofinanciar

cu capitalul autohton. Acest punct de vedere nu a fost însuşit de către P.N.L. care, fără a respinge necondiţionat colaborarea capitalurilor străine, a insistat ca să se rezerve capitalului naţional rolul primordial în valorificarea bogăţiilor naturale ale României. Din această confruntare de concepţii şi opinii între partidele politice ale cercurilor guvernante au reieşit principalele tendinţe care au divizat burghezia românească – în general vorbind – în două tabere pe tărâmul politicii economice promovate după primul război mondial: politica prin noi înşine şi cea a porţilor deschise.

*

Proclamată de către P.N.L. înainte de primul război mondial65, politica prin noi înşine reflecta interesele celei mai puternice grupări a burgheziei româneşti, în speţă a celei liberale. ...... teoreticianul incontestabil al politicii prin noi înşine a fost Vintilă Brătianu. ...În perioada cercetată, fruntaşul liberal a fundamentat programul prin noi înşine sub forma lui integrală – aceea a naţionalismului economic. Aşa după cum au observat unii cercetători, concepţia naţionalismului economic – care a stat la baza activităţii economice

a multora dintre statele europene în urma primului război mondial71 – izvora din premisa că „fiecare naţiune constituie o entitate economică autonomă, cu alte cuvinte că fiecare naţiune alcătuieşte un organism economic, de sine stătător, având interese specifice (sublinierea autorului, – n.ns.)”72. Vintilă Brătianu a dezvoltat doctrina naţionalismului economic într-o serie de studii apărute după război. ...În acest cadru, Vintilă Brătianu a întrevăzut ca să se rezerve primul loc „forţelor vii ale naţiunii”, adică capitalului, muncii şi iniţiativei româneşti79. ...

.. Politica economică propovăduită de Vintilă Brătianu şi colaboratorii săi a fost respinsă de către adversarii lor politici şi nu a convenit de fel capitaliştilor străini. Ea a fost calificată ca ţinând de domeniul „naţionalismului economic agresiv”82 şi ca neconformă cu interesele şi situaţia României după primul război mondial. Un aspect important al problemei abordate este legat de activitatea diplomatică strălucită desfăşurată de N. Titulescu, în perioada cercetată, pentru protejarea intereselor României. Ca ministru la Londra ori ca ministru de externe, ca delegat al României la diverse conferinţe internaţionale ori la complicate negocieri economico-financiare postbelice, marele diplomat a fost permanent animat – după cum singur a spus – de „imboldul natural de a-ţi

apăra ţara”83. De asemenea, fiind însărcinat să trateze la Londra reglementarea datoriilor de război ale României către Marea Britanie, el îi comunica lui Vintilă Brătianu, din Paris, la 17 aprilie 1924: „Te rog să crezi că nu voi cruţa nici o sforţare pentru ţară. Am luat la inimă toate aceste chestiuni şi mă voi bate,

pag. 108

cum mă voi pricepe mai bine, până la epuizare, numai să reuşim în toate greutăţile ce avem”84. Misiunile sale l-au pus în contact cu reprezentanţii diverselor state, ai marilor puteri mai cu seamă, fapt ce i-a permis să pătrundă ţelurile şi metodele acestora; iar tratamentul pe care aceştia l-au rezervat în unele privinţe României după primul război mondial Titulescu l-a dezaprobat, observând cu deplină dreptate că: „România a putut face faţă la toate nedreptăţile. Greşelile i-au fost întotdeauna măsurate cu metrul. Nedreptatea şi dreptul, cu milimetrul”85. Asemenea altor oameni politici ai timpului,

precum şi liberalilor în ultimă instanţă, N. Titulescu a admis colaborarea capitalurilor străine cu cele româneşti la exploatarea bogăţiilor naturale naţionale, opinând chiar că legile economice din 1924 creau acest cadru; din punctul de vedere al diplomatului, o atare colaborare constituia, „în afară de aspectul economic al chestiunii, un mijloc de securitate naţională, prin crearea unei solidarităţi de interese a Occidentului cu noi”86. Fiind de acord cu o întrepătrundere a intereselor României cu cele ale puterilor apusene,

diplomatul se pronunţa pentru respectarea reciprocităţii, respingând ferm orice ingerinţe în treburile interne ale ţării sale. Cu referire specială la bogăţiile naţionale, el a afirmat pe atunci, la Geneva, „suveranitatea” deplină a dreptului intern87. Totodată, într-un subcomitet al Societăţii Naţiunilor el s-a opus cu tărie celor care insistau pentru internaţionalizarea bogăţiilor naturale ale statelor posesoare, precizând – cu menţiune anume la petrolul românesc – că „nu accepta” presiuni pe această temă asupra guvernului de la Bucureşti88.

Într-o epocă dominată cum se ştie de presiuni ale trusturilor internaţionale şi de tentative de internaţionalizare a bogăţiilor solului şi subsolului, Titulescu remarca cu sagacitate: „Când în România era nevoie de credite, de maşini, de susţinerea schimbului ei, nu aud niciodată vorbindu-se de internaţionalism. Când statele străine au nevoie de bogăţiile României internaţionalismul apare imediat”. De aici, propunerea fermă a diplomatului român în faţa forului de la Geneva unde reprezenta ţara: „Să ne punem în comun acord riscurile şi nevoile şi pe urmă să căutăm cum internaţionalismul se poate împăca cu suveranitatea naţională”.

… Prevederile restrictive pentru capitalurile străine înscrise în legiuirile economice au condus iremediabil la un conflict deschis106 între guvernul liberal şi grupurile monopoliste

internaţionale care deţineau poziţii în România ori voiau să-şi facă intrarea. Capitaliştii străini au insistat pentru promovarea unei politici a porţilor deschise în România ca fiind conformă cu propriile lor interese, deşi, în ţările lor de origine, ei nu aplicau un tratament de egalitate faţă de ceilalţi parteneri şi pe care căutau să-i impună altor state. Rămâne un fapt de necontestat că guvernul I. I. C. Brătianu a pornit în adoptarea măsurilor economice de la realităţile obiective din ţară în primul rând. Dar, în acelaşi timp, nu poate fi tăgăduit faptul că legiuitorul liberal nu s-ar fi inspirat şi din politica economică urmată de alte state în perioada postbelică. În urma primului război mondial mai multe ţări au recurs la aplicarea unui regim economic favorabil – chiar exclusivist – elementelor naţionale. Astfel, în Norvegia întreprinderile pentru exploatarea căderilor de apă sau a minelor erau constituite numai cu capital naţional. În Franţa, legea minieră din 1920 impunea ca acţiunile societăţilor

pag. 112

anonime să fie nominative, iar 2/3 dintre membrii consiliului de administraţie, cenzori, preşedintele consiliului şi administratorul delegat să fie autohtoni. Iar în Marea Britanie s-au creat după 1918 aşa-numitele „key industries” unde cetăţenii britanici deţineau în mod obligatoriu 60% din capitalul social al întreprinderilor107. Cu toate acestea, în 1924, Marea Britanie şi Franţa nu au pregetat să protesteze – aşa după cum se va arăta – contra prevederilor restrictive pentru capitalurile străine introduse de guvernul liberal în legea minelor108. Ceea ce însemna că pentru puternicii capitalişti străini aplicarea unui tratament

de egalitate nu se punea întotdeauna pe terenul celei mai depline reciprocităţi.

.............

Problema capitalului străin a reprezentat unul din aspectele cele mai controversate ale politicii prin noi înşine. Reprezentanţi ai monopolurilor

pag. 113

internaţionale sau ai partidelor de opoziţie din ţară au acuzat, în repetate rânduri, guvernele liberale din 1922-1926 şi 1927-1928 că ele ar fi respins necondiţionat aportul capitalurilor străine sau că ar fi manifestat o condamnabilă „xenofobie” faţă de acestea. În sprijinul acestor acuzaţii au fost avansate prevederile restrictive înscrise în legile economice liberale din 1924. Asemenea aserţiuni nu corespund adevărului. Membrii guvernelor liberale şi liderii P.N.L. au subliniat nu o dată că ei doreau colaborarea capitalurilor străine şi au admis-o în cele mai multe întreprinderi create conform legilor

economice edictate. Aşa, de pildă, ministrul de Externe I. G. Duca a specificat în 1923 că doctrina naţionalismului economic împărtăşită de P.N.L. nu respingea nicicum „colaborarea cu străinătatea. Dimpotrivă... o reclamă ca o nevoie şi ca un stimulent. Naţionalismul economic ştie că ziduri chinezeşti nu se pot înălţa, că infiltraţiunea capitalurilor străine este fatală şi necesară”111. În 1927, tot Duca avea să declare tranşant: „Nu este exact că suntem potrivnici capitalurilor străine, cerem numai introducerea lor în viaţa noastră economică sub formă de colaborare iar nu de acaparare”112.

*

După primul război mondial, importante forţe ale cercurilor conducătoare româneşti nu au fost de acord cu politica prin noi înşine. Ele considerau că, mai ales în condiţiile postbelice când se făcea îndeaproape simţită o puternică lipsă de capitaluri mobiliare şi se impunea cu stringenţă refacerea neîntârziată a economiei naţionale, era absolut necesar să se apeleze

pag. 115

la ajutorul larg al capitalurilor străine. Această orientare a fost calificată ca ţinând de domeniul politicii porţilor deschise. Partizanii acestei tendinţe erau de părere că nici un fel de piedici nu trebuiau să bareze calea liberei afluente a capitalurilor străine, acestea având să se bucure de un regim avantajos în România şi nefiind „persecutate” prin vreun fel de măsuri restrictive ca cele cuprinse în legile economice liberale din 1924. Exprimând acest punct de vedere, un colaborator al revistei „Independenţa economică” a evidenţiat astfel necesitatea capitalurilor de peste graniţă: „...O revenire grabnică la o stare economică şi financiară normală nu e cu putinţă fără aportul capitalului străin”121. Un alt adept al politicii porţilor deschise nota în 1926: „Singuri nu ne putem reface... Nu există nici o putinţă de scăpare sau putinţă de îndreptare fără aportul capitalului străin”122…..

Referitor la regimul de care trebuiau să se bucure capitalurile străine, un alt exponent al politicii porţilor deschise în 1923 cerea: „...în politica internă nici un gest nu trebuie făcut, nici un aşezământ nu trebuie înjghebat care să jignească susceptibilitatea capitalurilor străine fără ajutorul cărora nu putem trăi”124. În linii generale s-au pronunţat în favoarea unei politici a porţilor deschise acele forţe ale burgheziei româneşti care, din punct de vedere economic, erau mai slabe sau depindeau în largă măsură de creditul străin.

pag. 116

Pe plan politic, gruparea porţilor deschise detaşată din rândurile cercurilor guvernante din România reunea, în mare, toate partidele politice mai importante care s-au aflat în opoziţie în vremea guvernărilor liberale postbelice ...

…În ţară, Take Ionescu a fost considerat imediat după sfârşitul războiului drept cel mai fervent partizan al politicii porţilor deschise. El ar fi fost dispus – se consemna într-o notă informativă prezentată regelui Ferdinand la 3 august 1920 – să dea „tot străinilor”145. Atitudinea lui Take Ionescu a fost privită favorabil de către capitaliştii străini şi de către reprezentanţii oficiali ai marilor puteri în România....

... În lupta dusă contra programului liberal prin noi înşine, Partidul Ţărănesc a beneficiat mult de aportul lui Virgil Madgearu, care în perioada studiată s-a detaşat ca teoretician al politicii porţilor deschise, iar după 1928 – unul dintre principalii autori ai transpunerii

ei în practică. Virgil Madgearu respingea în bloc doctrina economică liberală, menită – după părerea lui – să înlesnească instaurarea „dictaturii economice”, cu corolarul ei – dominaţia politică pentru P.N.L. în România151. El a propus, în schimb, propriul program de „democraţie economică” în care un loc principal îl ocupa cooperarea capitalurilor străine la valorificarea bogăţiilor naturale româneşti. Virgil Madgearu nu admitea nici o discriminare faţă de capitalurile străine, ele urmând să se bucure în ţară de „aceleaşi condiţii ca şi capitalul autohton”152.

După cum se observă, poziţiile Partidul Naţional Român şi ale Partidului Ţărănesc în problema capitalului străin erau sensibil apropiate. După mai multe încercări infructuoase (mai ales cea din 1924)153, cele două grupări politice au fuzionat în octombrie 1926, înfiinţându-se Partidul Naţional-Ţărănesc (P.N.Ţ.). În programul adoptat atunci se prevedea, la capitolul politică economică, că noul partid avea să acţioneze pentru a impune „egalitatea de tratament a capitalurilor străine şi a capitalurilor

naţionale în faţa legii şi a administraţiei” (subl. ns.)154…..

De aceea, nu întâmplător, după 1926, naţional-ţărăniştii s-au dovedit a fi cei mai înverşunaţi adversari ai politicii economice liberale.

Capitolul VIII

A. O lege a petrolului - legea minelor din 1924 ....................... pag. 203

….literatura extrem de bogată, referitoare la legiuirea minieră din 1924, în majoritate de partid, nu a înregistrat decât în rare cazuri aprecieri cu adevărat obiective asupra conţinutului intrinsec al regimului minier liberal.

pag. 204

Aşa este, de pildă, cazul lui N. I. Moruzi, care într-o teză de doctorat consacrată Legii minelor din 1924 a apreciat-o ca alcătuind un veritabil „cod minier”4. Părerea exprimată de Moruzi, care s-a referit îndeosebi la latura tehnică a regimului introdus de liberali, nu este deloc exagerată. Legea din 1924 a fost rezultatul unui serios şi îndelung travaliu, îndeplinit de un grup de specialişti români în materie, în frunte cu L. Mrazec, I. Tănăsescu, I. N. Angelescu ş.a. Textul legii miniere adoptat în 1924 este incomparabil mai precis şi mai complex decât al celei precedente de la 1895 şi, în multe privinţe (clasificarea zăcămintelor minerale, stabilirea modului de valorificare a lor, prevederile

relative la comasare, cărţile miniere etc.), avea să rămână aproape neschimbat în cuprinsul legilor miniere ulterioare, de la 1929 şi 1937, care doar au modificat iar nu înlocuit cele mai multe dintre cele statuate în 1924….

.... S-a specificat că trusturile internaţionale, înainte şi după primul război mondial, îşi aţintiseră privirile asupra terenurilor petrolifere ale statului român, urmărind acapararea lor. Statul a trebuit, după 1918, să facă faţă unei adevărate ofensive a companiilor străine. În timpul pregătirii regimului minier din 1924, insistentele şi repetatele intervenţii ale trusturilor, ca şi ale guvernelor apusene interesate s-au datorat în bună măsură faptului că

ele doreau să obţină condiţii din cele mai avantajoase pentru achiziţionarea bogatelor perimetre petrolifere ale statului român. În cele din urmă, guvernul Brătianu a consimţit la multe concesii, dar a menţinut unele principii restrictive în legea minelor inserate îndeosebi în art. 32-33. Legea a creat un tip special de întreprinderi – societăţile anonime miniere române –, care beneficiau în principal de pe urma distribuirii unor noi terenuri petrolifere

pag. 213

de-ale statului român. Acestea erau întreprinderi naţionale, având capital în majoritate autohton şi conducere românească.

...

După părerea lui Moruzi, stipulaţiile cuprinse în art. 32-33 din legea minelor au

determinat esenţialmente caracterul ei, dezvăluind tendinţa peremptorie a legiuitorului de a înfăptui românizarea industriei miniere, în general, a celei petroliere, în special46. Potrivit opiniei aceluiaşi autor, prin dispoziţiile respective s-a urmărit, concomitent, înlăturarea „posibilităţii de supremaţie a capitalului străin, a marilor societăţi internaţionale, mai ales în materie de petrol”47. Prevederile art. 32-33 au nemulţumit cel mai mult grupurile străine. După 1924, acestea au combătut din legea minelor tocmai stipulaţiile neconforme cu interesele şi ţelurile lor inserate în art. 32-33. ...

Din primul moment, filialele trusturilor Standard Oil Co. şi Royal Dutch-Shell din România au făcut cunoscut că refuzau să se conformeze prevederilor de naţionalizare cuprinse în legea din 4 iulie 1924. ...

pag. 243

Efectele campaniei conjugate desfăşurată de cele două trusturi împotriva legii minelor s-au resimţit de îndată după promulgarea ei. Acţionând „mână în mână”, trusturile au început prin a concura produsele româneşti exportate în apusul Europei210. Simultan, la intervenţia trusturilor, au fost coborâte în mod artificial preţurile derivatelor petroliere preluate pentru export în portul Constanţa211. Pierderile înregistrate de economia

naţională în consecinţă au fost importante, mai ales datorită faptului că trusturile concurau derivatele exportate de societăţile naţionale cu altele prelucrate... tot în ţara noastră de către filialele lor....

Un alt procedeu folosit de trusturile american şi anglo-olandez cu scopul de a forţa guvernul român în problema legii minelor a constat în influenţarea cursului leului pe principalele pieţe occidentale. Datorită legăturilor vaste în lumea financiară, precum şi ca urmare a dispunerii unor importante resurse proprii, nu a fost dificil pentru cele două trusturi să provoace permanente şi mari fluctuaţii ale monedei româneşti la Zürich, Paris

sau Londra221. În momentele pe care le-au socotit cele mai dificile pentru ele – ca, de exemplu, în vara anului 1924, când s-a dezbătut, aprobat şi promulgat legea minelor – trusturile şi-au făcut simţită intervenţia prin imprimarea unei puternice tendinţe de depreciere a leului pe piaţa internaţională. În aceste împrejurări, nu ne apare surprinzător faptul că cel mai scăzut nivel postbelic al cursului leului s-a înregistrat doar la câteva zile după promulgarea legii minelor: la 10 iulie 1924, el a fost cotat la bursele apusene la 2 centime aur222. Între 1924 şi 1929, trusturile mondiale au întreţinut necontenit în presa

străină o campanie ostilă României. În perioada respectivă, paginile unor prestigioase şi influente ziare şi reviste din Occident („The Times”, „Petroleum Times”, „The Economist”, „Manchester Guardian Comercial”, „Daily News”, „Chicago Daily Tribune”, „The Sunday Times” ş.a.), au găzduit atacuri contra statului român, a politicii sale petroliere şi a legii minelor223.

pag. 245

Există dovezi certe că această „campanie de denigrare şi de boicot” a României”224, provocată de nemulţumirea faţă de prevederile restrictive ale legii minelor, a fost iniţiată şi îndrumată de Standard Oil Co. şi Royal Dutch- Shell. Atacurile la adresa României225 din presa apuseană – dintre care multe au fost preluate, în ţară, de către partidele din opoziţie în acţiunea lor de răsturnare a guvernelor liberale – s-au integrat, astfel, campaniei generale purtate contra legii din 4 iulie 1924 de către cele două trusturi, care au făcut „tot ce le-a stat în putinţă pentru a parveni la dărâmarea ei”226. O imagine

concludentă în privinţa tonului campaniei de presă externe ne-o oferă această declaraţie a bancherului american William Halbrook, fost ministru federal şi acţionar la Standard Oil Co., apărută în 1924 în paginile unui ziar financiar din Viena: „...Capitalul american [...] îşi vede periclitate interesele sale în România. Din această cauză, va fi absolut necesar să luăm măsuri de apărare pe tărâmul economic. Dacă chestiunea legii minelor nu va fi rezolvată spre satisfacţia generală, s-a sfârşit cu orice tratative şi cu orice contact cu

România de acum înainte”227.

Desprindem că acţiunile trusturilor Standard Oil Co. şi Royal Dutch- Shell împotriva legii minelor din 1924 s-au desfăşurat într-un larg cadru, înglobând, cum s-a afirmat, metode şi mijloace diverse, pentru atingerea unui singur scop – renunţarea la legea din 1924. Pentru România au rezultat de aici serioase dificultăţi pe plan extern, tot timpul cât legea minelor s-a aflat în vigoare. În perioada de referinţă, România a avut de tranşat cu străinătatea importante chestiuni politice, economice şi financiare şi, adesea, ea a

întâmpinat ostilitatea marilor puteri pe motiv că, după 1924, capitaliştii străini ar fi fost supuşi unui regim discriminator în exploatarea petrolului. Fără a pierde din vedere interesele marilor trusturi, reprezentanţii oficiali ai marilor puteri au lăsat să se înţeleagă adesea în 1924 şi 1926 că România putea căpăta „satisfacţie” într-o serie de probleme (reparaţiile, reglementarea datoriilor de război către marii aliaţi, împrumuturile externe etc.), dacă guvernul I. I. C. Brătianu ar fi consimţit la importante concesii în materie de

petrol, la revizuirea unor stipulaţii ale legii minelor. N. Titulescu, care a condus, la faţa locului, negocierile pentru consolidarea datoriilor de război ale ţării noastre către Marea Britanie şi S.U.A., a comunicat în repetate

pag. 246

rânduri Bucureştilor detalii despre piedicile întâmpinate din partea cercurilor petroliere occidentale. Astfel, până la realizarea unui acord de despăgubire cu petroliştii britanici pentru distrugerile din 1916, diplomatul român s-a plâns consecvent că cei în cauză „strigă”228 ori că lupta contra lor era „foarte grea”229. După alte 12 luni, în octombrie 1926, Titulescu avea să relateze: „Nu ştiţi prin câte greutăţi am trecut cu petroliştii”230. Cu americanii lucrurile evoluară întocmai. Într-un rând, Titulescu reţinea că ambasadorul american la Londra „s-a plâns” de legea minelor şi a calificat-o „de spoliaţie”231. Apoi, în

cursul discuţiilor de la Washington, el va constata că petrolul era prezent la masa tratativelor232. După semnarea acordului pentru consolidarea datoriilor de război, ministrul român la Londra sesiza că: „Am avut de combătut (în S.U.A – n.ns.) multe obiecţii trase din legea minelor şi comercializării...”233

În ciuda diverselor presiuni, trusturile petroliere nu au ajuns, între 1924 şi 1926, la scopul urmărit – abrogarea legii minelor. Numai în perioada ulterioară, profitând de prilejul oferit de angajarea unor tratative financiare de către România pentru contractarea unui mare împrumut financiar extern necesar stabilizării monetare234, ele vor insista şi vor obţine revizuirea legii din 4 iulie 1924. Până atunci, comunica N. Titulescu la Bucureşti, în 1925, trusturile petroliere interesate se pregăteau în vederea unei ofensive puternice, la care „nu se ştie cum va rezista România”235.

F. Modificarea legii minelor în 1929 ......................................... pag. 262

Acordul realizat în septembrie 1928 la Londra între Tancred Constantinescu şi delegaţii bancherilor britanici impunea guvernului liberal, ca o condiţie primordială pentru obţinerea împrumutului de stabilizare solicitat, să facă importante concesii, în punctele esenţiale ale legii minelor, capitaliştilor străini. Aranjamentul perfectat nu obliga guvernul român la o revizuire integrală a regimului minier adoptat cu patru ani mai devreme.

Dacă în 1929 s-a ajuns, totuşi, la un astfel de deznodământ, răspunderea cade asupra guvernului naţional-ţărănist al lui Iuliu Maniu (noiembrie 1928-iunie 1930), care, în stadiul final al negocierilor financiare, şi-a asumat obligaţii suplimentare faţă de capitaliştii străini. Între acestea, angajamentul de a proceda fără întârziere la revizuirea radicală a întregii legislaţii economice liberale s-a aflat pe primul plan. Desigur, capitaliştii străini au condiţionat acordarea împrumutului în funcţie şi de modificarea legii minelor din 4 iulie 1924 în avantajul lor. O asemenea operaţiune – comunica, la 10 decembrie 1928, Al. Cretzianu din Washington – era „de natură a asigura succesul

împrumutului”328. Dar cererile capitaliştilor străini puteau fi considerate împlinite şi numai prin satisfacerea celor stabilite în septembrie 1928 la Londra. Cu alte cuvinte, guvernul Maniu, desăvârşind negocierile pentru împrumutul financiar, putea să nu depăşească cadrul angajamentelor asumate de cabinetul precedent, iar succesul ar fi fost acelaşi – obţinerea împrumutului. În ianuarie 1929, N. Titulescu s-a pronunţat şi el pentru

obţinerea împrumutului în condiţiile stabilite de guvernul liberal, şi aceasta în primul rând „pentru că numai în aceste limite România era angajată (subl. ns.”)329.

Guvernul naţional-ţărănesc însă nu a urmat această cale. El s-a declarat de acord să facă concesii suplimentare capitaliştilor străini faţă de cele la care consimţiseră liberalii. În domeniul politicii economice, cabinetul Iuliu Maniu a făcut cunoscut – imediat după instaurarea sa – că avea să procedeze la o nouă orientare, înlăturând legislaţia adoptată, în 1924, în spiritul programului prin noi înşine. S-a menţionat, în acelaşi timp, că la baza

politicii economice a noului guvern va sta principiul porţilor deschise, în accepţiunea stabilirii celei mai depline egalităţi de tratament între capitalurile străine şi cel naţional330.

Despre intenţiile sale, noul guvern a înştiinţat şi pe reprezentanţii ...

pag. 263

Iuliu Maniu 1-a primit în audienţă pe proaspătul ministru al Statelor Unite ale Americii în România, Charles S. Wilson. Cu acest prilej, premierul român a declarat că va depune eforturi pentru depăşirea „problemelor blocate”, economice şi financiare, ce se aflau pe agenda relaţiilor dintre România şi Statele Unite331. De mai multe ori în cursul

întrevederii, a reţinut diplomatul american, Iuliu Maniu a promis că va modifica legile economice liberale (inclusiv legea minelor), astfel ca să fie posibile atragerea capitalurilor străine şi punerea lor într-o „absolută egalitate” cu cele româneşti332. La scurt timp după aceea, tot Charles Wilson avea să informeze Washingtonul despre declaraţiile publice ale reputatului profesor şi economist Virgil Madgearu, ministru al Industriei şi

Comerţului în cabinetul naţional-ţărănesc, în sensul că „dispoziţiile obiecţionale”

ale legii minelor din 1924 aveau să fie abrogate, şi că revizuirea legii era „în curs

de pregătire”333. În ianuarie 1929, se înregistrau, deja măsurile practice ale guvernului Maniu pentru schimbarea legii din 1924334.

Într-adevăr, Virgil Madgearu precizase, la 28 noiembrie 1928, că avea să procedeze, cât de curând, la modificarea legii liberale a minelor, legea viitoare urmând să asigure un tratament „pe picior de egalitate a capitalului străin ce cel naţional”335.

Observăm că, prin natura lor, modificările întrevăzute depăşeau limitele angajamentelor asumate de guvernul Vintilă Brătianu în septembrie 1928 la Londra, de exemplu. Este adevărat că o asemenea decizie corespundea întrutotul promisiunilor neîncetate făcute de P.N.Ţ. pe când era în opoziţie şi anume că va schimba, de îndată ce va prelua puterea, întreaga legislaţie economică liberală. O astfel de măsură era conformă, în primul rând, cu însăşi doctrina economică propovăduită de naţional-ţărănişti336. Apoi, înlăturând

legislaţia economică „naţionalistă” liberală, guvernul Maniu urmărea să-şi câştige simpatia capitaliştilor străini. Virgil Madgearu a declarat în această privinţă, la 27 iunie 1928, la Clubul P.N.Ţ. din Bucureşti, că dacă partidul său ar fi iniţiat negocierile pentru împrumut în străinătate, atunci „noi am fi revizuit aceste legi (economice – n. ns.) imediat. Am fi ridicat toate acele dispoziţiuni (restrictive – n. ns.) şi am fi atras pe calea aceasta întreaga simpatie a capitaliştilor din străinătate337. Dar motivul esenţial care a determinat guvernul Maniu să modifice fundamental legea minelor din 1924 1-a constituit intervenţia trusturilor petroliere internaţionale, a lui Royal Dutch-Shell

pag. 264

în mod special. Nu încape nici o îndoială că, recurgând la modificarea legii minelor din 1924, guvernul naţional-ţărănesc a acţionat la cererea ori sub presiunea celor mai puternice companii internaţionale de petrol. Acest lucru a fost relevat de numeroase mărturii ale unor persoane contemporane cu evenimentele la care ne referim. Astfel, după Al. Topliceanu, modificarea legii din 1924 s-a făcut exclusiv în „folosul şi la comanda trusturilor străine”338. Cu alt prilej, acelaşi autor, bine informat ca întotdeauna, a consemnat faptul că actul guvernului Maniu nu a fost determinat de necesităţile ori de

interesele ţării, ci a constituit „rezultatul unor presiuni venite din afară, din partea trusturilor străine, care urmăresc cu atâta perseverenţă acapararea petrolului nostru”339, că guvernul respectiv a îndeplinit – în acest mod – „angajamentele mai vechi”340. Peste câţiva ani, tot Topliceanu avea să aprecieze că legea din 1924 fusese „dărâmată... sub presiunea trusturilor petroliere străine”341. Opinii identice a exprimat şi cunoscutul economist liberal Gh. Leon342. Iar, potrivit lui Damaschin, revizuirea principiilor

esenţiale ale regimului minier de la 1924 s-a făcut din „servilism” faţă de interesele străine343. Detalii interesante a furnizat oficiosul liberal „Viitorul”, după care modificarea legii minelor n-a fost solicitată de consorţiul bancar care a acordat împrumutul, ci de către grupul condus de Deterding. După încheierea acordului cunoscut cu bancherii londonezi, care se declaraseră mulţumiţi de explicaţiile şi asigurările primite, trustul Royal Dutch-Shell şi-ar fi văzut „cauza” pierdută şi atunci a trecut „direct” la un atac asupra României344. Oficiosul liberal subliniase şi anterior că revizuirea legii minelor

s-a înfăptuit la cererea atotputernicelor trusturi Royal Dutch-Shell şi Standard Oil Co., îndeosebi a celui dintâi345.

....Noua lege, pentru „modificarea legii minelor din 4 iulie 1924”, a fost promulgată prin decretul – regal nr. 971 din 1929 şi publicată în „Monitorul Oficial” din 28 martie 1929354. Legea din 1929 a însemnat abrogarea programului liberal din 4 iulie

1924. …

pag. 266

Astfel, legea modificatoare nu a mai reţinut dispoziţiile vechi privitoare la încurajarea capitalului naţional (art. 32-33), cele referitoare la stabilirea preponderenţei elementului românesc în organele de conducere ale întreprinderilor de petrol din ţară etc. Potrivit doctrinei porţilor deschise, legiuitorul din 1929 a stabilit cel mai deplin tratament de egalitate între capitalurile străine şi cel autohton, concretizat în art. 30 ce stipula: „Concesiunile se pot acorda societăţilor de orice fel, române şi străine (subl. ns.), care

îndeplinesc formele cerute de legile române, precum şi persoanelor juridice, de orice fel”356.

Tratamentul de perfectă egalitate, statuat în anul 1929, între capitalurile străine şi cel naţional a fost, se înţelege, primit favorabil şi salutat de către reprezentanţii marilor trusturi petroliere. Raportul de activitate pe 1929 al societăţii Astra Română, până atunci atât de ostilă politicii petroliere a statului român, consemna în mod semnificativ că noua lege a venit să inspire „încredere” capitalurilor străine din România, având o influenţă „foarte înviorătoare” asupra industriei de ţiţei357. Asemenea aprecieri au contrastat

evident cu părerile – realiste – exprimate de către adversarii politicii economice

promovate de noul guvern naţional-ţărănesc. Astfel, C. Argetoianu, fost partizan al politicii porţilor deschise, a afirmat categoric că o astfel de politică se putea aplica în orice ramură economică, „numai în materie de petrol, nu”358. De asemenea, una dintre publicaţiile P.N.L. a relevat faptul că modificarea legii din 1924 a constituit o „enormă greşeală”359, întrucât fusese abandonat unul dintre principiile esenţiale ale politicii petroliere tradiţionale a statului român: preîntâmpinarea acaparării resurselor naţionale de ţiţei de către trusturile străine. Pe aceeaşi linie, Vintilă Brătianu a observat cu îndreptăţire că revizuirea legii minelor din 4 iulie 1924, înfăptuită „în detrimentul intereselor naţionale”, putea conduce la o situaţie „care să dea trusturilor străine controlul factorilor principali de energie ai ţării noastre”360.

Capitolul IX ....

D. Legea minelor din 1937 ....................................................... pag. 303

Încă din 1935-1936 s-a apreciat ca fiind imperioasă modificarea legii minelor din 1929249. Între cei care au motivat argumentat necesitatea elaborării unei legi noi, în primul rând pentru asigurarea importanţei României ca ţară producătoare şi exportatoare de produse petroliere, s-a aflat prof. Valeriu Patriciu, titular al disciplinei de geologie economică de la Şcoala Politehnică din Timişoara250. La 13 februarie 1936, Consiliul Legislativ a avizat schimbarea unor articole din textul legii Madgearu251. Mai apoi252, un proiect de lege a fost depus în atenţia Parlamentului din Bucureşti253. Au urmat intense dezbateri, s-au avansat diverse propuneri, ministrul Industriei şi Comerţului, Valer Pop, a primit numeroase delegaţii de parlamentari şi industriaşi254. La un moment dat, proiectul a fost socotit abandonat255. La 20 ianuarie 1937 a fost depus la Cameră un proiect de lege socotit „definitiv”256, cu numeroase modificări faţă de textul iniţial257. Comisia minieră şi Comisia industrială ale Camerei au dezbătut proiectul, printre participanţi distingându-se

Virgil Madgearu, făuritorul legii miniere precedente; unele dintre amendamentele

propuse de acesta au fost admise258. Au avut posibilitatea să-şi prezinte punctele de vedere şi cercurile petroliere. Astfel, în primul rând, societăţile cu capital naţional (Creditul Minier, IRDP, Redevenţa, Petrolul Românesc, Mica, Petrol Block, Forajul, Întreprinderile Petrolifere Ioan Grigorescu ş.a.) au predat un memoriu comun Ministerului Industriei şi Comerţului259, iar restul societăţilor, neprocedând identic, şi-au afirmat totuşi aşteptările ori şi-au exprimat opiniile, în sensul că „proiectul conţine imperfecţiuni a căror aplicare va împiedica dezvoltarea acestei industrii şi asigurarea randamentului său,

pag. 304

prin descoperirea de noi regiuni petrolifere”260. Fără virulenţa de altădată, în chip precis din 1924, au intervenit şi reprezentanţii oficiali ai unor puteri străine la Bucureşti. Mai întâi, miniştrii Marii Britanii, SUA, Franţei, Belgiei şi Olandei au sondat opinia oficialităţilor, primind asigurări că interesele ţărilor lor nu aveau să fie atinse261. La 12 martie 1937, primul ministru Gh Tătărescu a dat el însuşi asigurări în acest sens262. În continuare, totuşi, ministrul SUA, L. Harrison, care, temându-se de posibilitatea unor eventuale discriminări în privinţa intereselor americane (art. 7), la 20 martie 1937 s-a

adresat nemijlocit lui Gh. Tătărescu263. S-a apreciat, la un moment dat, că adoptarea legii avea să fie anulată264. Totuşi, la 13 martie 1937, documentul a fost distribuit parlamentarilor265 şi luat în discuţie peste două zile266. După ce iniţial a fost în discuţie faptul că se avea în vedere reformularea „câtorva articole” din vechiul text, cu prilejul discuţiilor în plen – la Cameră în 19 martie 1937267, iar, la Senat, a doua zi268 – s-a constatat că în fond fuseseră modificate 120 de articole (din 276) şi că se adăugaseră 33 articole noi269.

Textul complet al noii legi a fost publicat în „Monitorul Oficial” la 24 martie 1937270 şi, de asemenea, în „Monitorul Petrolului Român”271.

Promulgarea noii Legi a minelor a fost un prilej de bilanţ în domeniul politicii petroliere a statului român după războiul mondial din 1914-1918. Nu au lipsit, desigur, studiile comparative între legiuirile miniere de la 1924, 1929 şi 1937272. În raport cu legea din 1924273 ori cu cea din 1929274, legea din

pag. 305

1937275 a realizat, la stadiul imperativelor timpului, conexiunea necesară între politica petrolului şi politica de stat276. Noua lege277, cuprinzând 309 articole, repartizate în patru părţi, reafirma dintru bun început (art. 1) faptul că statul era proprietarul tuturor bogăţiilor minerale ale subsolului278. ...

Capitolul XI ...

D. Legea petrolului din iulie 1942 ............................................. pag. 401

pag. 404

Totuşi, pregătirile pentru elaborarea şi promulgarea noii legi, care avea să fie una exclusiv a petrolului, s-au prelungit până în vara anului 1942407. Potrivit lui Aurică Simion, „Antonescu a dat indicaţii subalternilor săi să pregătească o nouă Lege a petrolului, ale cărei prevederi să reducă câmpul de acţiune a monopolurilor străine şi să favorizeze, în schimb, expansiunea capitalurilor româneşti în industria petrolieră”408. Istoricul britanic Maurice Pearton este de părere că legea petrolului şi expunerea de

motive, elaborată de Ion C. Marinescu, titularul Economiei Naţionale, aveau un caracter naţionalist, straniu comparativ cu reglementările anterioare în domeniu în România409. Legea petrolului a fost promulgată prin decretul-lege nr. 2 017, publicat în „Monitorul Oficial” nr. 164 din 17 iulie 1942410.

Legea petrolului411 – aşa după cum s-a observat412 – avantaja indiscutabil societăţile cu capital românesc ....

Sfârşitul anexei