Anunţ publicitar al Statului Român in ziarele mari ale lumii:

Cine a putut, ştiut şi vrut a plecat.

Avem nevoie de ajutor!
Plătim la nivelul pieţei.
Preferăm vorbitori de Româna!

______________________________


poante § intelart § cafeneaua
© 2005
cel mai vechi blog peromaneste

5.3.07

un moment de glorie al pupincurismului romanesc



Iata un document al istoriei noastre revelator al multor aspecte din politica interna din timpul ceausismului. Este vorba de discursul lui Constantin Parvulescu la Congresul XII al PCR. Blestemul lipsei de caracter a facut ca in toata sala aceea nu s-au mai gasit inca 10 sa-l sustina pe Parvulescu. De exemplu, sforarul Iliescu s-a sobolanit pana cand a fost sigur ca drumul facut de KGB la varful politicii romanesti este fara riscuri pentru el.



Iata acum si cateva note biografice ale lui Parvulescu:

Născut la 23 noiembrie 1895 la Olăneşti, judeţul Vâlcea, de profesie ajustor mecanic, Constantin Pârvulescu a activat în mişcarea socialistă încă de la sfârşitul primului război mondial .
Intră în rândurile Partidului Comunist Român chiar de la înfiinţarea acestuia, în 1921, făcând parte din ,,conducerea operativă’’, alături de Emil Bodnăraş, Iosif Rangheţ (Rangetz), Ana Pauker (Hannah Rabinsohn), Vasile Luca (Laszlo Luka), Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Teohari Georgescu . Trimis în U.R.S.S. pentru organizarea Diviziei ,,Horea, Cloşca şi Crişan’’ (noiembrie 1944 – mai 1945). Membru al C.C. al P.M.R. (21 oct. 1945 – 25 iun. 1960), a deţinut numeroase funcţii în P.C.R. .
La 4 aprilie 1944, Emil Bodnăraş a înlocuit secretarul P.C.d.R. Ştefan Foriş (pe numele adevărat Foris Loty) cu tripleta Constantin Pârvulescu, Iosif Rangheţ şi… Emil Bodnăraş.
Şcolit la universitatea comunistă din Moscova, este o vreme preşedinte al Marii Adunări Naţionale (1953), membru al C.C. al P.C.R. din 1945 şi al Biroului Politic din 1952, Pârvulescu este preşedinte al Comisiei de Control din cadrul P.C.R., până în 1961, când este acuzat de ,,deviaţionism ideologic spre dreapta’’, de complicitate cu Iosif Chişinevschi şi Miron Constantinescu, fiind înlăturat din toate funcţiile deţinute. De acum, intră într-un con de umbră, viitorul său politic fiind aşadar compromis. Prin urmare, după unele surse, încă din 1979 (după ,,incident’’, este evacuat din casă) ar fi făcut obiectul unor supravegheri ale Securităţii şi documentele din arhiva C.N.S.A.S. vor confirma sau infirma această ipoteză.
Alături de Silviu Brucan, Constantin Răceanu, Gheorghe Apostol, Alexandru Bârlădeanu, Corneliu Mănescu, Pârvulescu se va număra printre semnatarii cunoscutei ,,Scrisori a celor şase’’, adesate la 10 martie 1989 lui Nicolae Ceauşescu.


Din aceste note, din cum a reactionat Pravulescu in timpul discursului ("cu arma in mana impotriva Uniunii Sovietice") si din cum Popescu-Puturi l-a aparat pe Ceasusescu, nu putem sa nu ne intrebam in ce masura Parvulescu facea jocul KGB-ului din PCR. Desigur, raspunsurile vor ramane multa vreme speculatii. Va dainui insa imaginea de pupincurisiti de care nici in zilele astea nu ne dezbaram--doar ca directiile s-au inmultit, de la 2 pe timpul lui Ceausescu la cate vor mai fi acum.

In orice caz, decat cu Ceausescu in anii '80, mai bine cu cine ar fi avut KGB-ul pe lista.

Si pentru firile curioase, iata si momentul consacrarii lui Ceausescu, care desi era principial corect, a dus la multe nenorociri:




Urmeaza sfarsitul oficial, in care se regaseste te(a)ma independentei (desantului ceausist)


si acum the bitter end:


_____________________________________________

Era vreo legătură între Moscova şi Pârvulescu?
Autor: Cezar Stanciu, august 2012

Atunci când Constantin Pârvulescu a luat cuvântul de la tribuna Congresului al XII-lea al PCR, în 1979, criticându-l pe Nicolae Ceauşescu, mulţi au apreciat aceasta ca pe un gest de mare curaj. „Tovarăşul Ceauşescu şi-a permis să pregătească încă înainte de congres şi în tot timpul congresului şi la conferinţe ca să fie reales secretar general al partidului. Este fără precedent, tovarăşi!” – spunea cu acea ocazie Pârvulescu, iar cuvintele acestea l-au făcut celebru multor români. Aproape fără excepţie, numele său inspiră astăzi curajul unui bătrân care nu mai avea ce pierde. Dar ceea ce se spune (şi se ştie) mai puţin este că neînţelegerile sale cu Nicolae Ceauşescu erau mai vechi.

Constantin Pârvulescu era la momentul ascensiunii lui Ceauşescu la putere unul dintre cei mai vechi membrii de partid. În 1919, când în Rusia izbucnise războiul civil, el a intrat în Armata Roşie, luptând de partea bolşevicilor, şi, la întoarcerea în ţară, a fost unul dintre membrii fondatori ai Partidului Comunist din România, filială a Internaţionalei Comuniste. În perioada ilegalităţii, Pârvulescu a parcurs un traseu politic şi personal zbuciumat, ocupând diverse funcţii de conducere şi suferind şi condamnări, fugind din ţară şi revenind. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, când grupul din închisori condus de Gheorghiu-Dej a hotărât înlăturarea – şi ulterior masacrarea – secretarului PCdR Ştefan Foriş, Pârvulescu a exercitat conducerea interimară a partidului, alături de Emil Bodnăraş şi Iosif Rangheţ[1]. Sub conducerea lui Dej, Pârvulescu a continuat să ocupe funcţii înalte în partid, inclusiv membru al Biroului Politic, până în 1960, când a căzut în dizgraţie şi a fost treptat înlăturat din poziţiile de conducere.

După moartea lui Gheorghiu-Dej, Pârvulescu a fost păstrat încă în organele de conducere de către Nicolae Ceauşescu, deşi relaţiile dintre cei doi n-au fost niciodată foarte apropiate. Pârvulescu simboliza însă, într-un fel, continuitatea partidului; iar prezenţa sa în rândul organelor de conducere putea fi interpretată drept un accept al vechii gărzi pentru Ceauşescu şi pentru echipa sa; „coabitarea” aceasta a produs însă destule neplăceri de-a lungul anilor.



Polemici despre China

Un exemplu în această privinţă îl constituie schimbul de replici dintre Ceauşescu şi Pârvulescu pe tema poziţiei faţă de China, care a avut loc la Plenara Comitetului Central din 1968. La începutul anului, când atenţia Moscovei nu fusese încă atrasă de reformele lui Alexander Dubček, aflate încă la începuturi, liderul sovietic Leonid Brejnev depunea mari eforturi pentru a obţine ralierea mişcării comuniste internaţionale în jurul Uniunii Sovietice, mai ales în contextul conflictului cu China[2]. Mişcarea comunistă era profund fragmentată între lideri ca Nicolae Ceauşescu, Tito, Mao sau Enver Hoxha, care, pe tonuri diferite, contestau cu toţii rolul conducător al Moscovei şi cereau un comunism internaţional multipolar, cu modele diferite, naţionale. Pentru Uniunea Sovietică, acest lucru putea fi acceptat doar parţial, în măsura în care implica doar zone geografice din afara Europei răsăritene; coeziunea acesteia, „imperiul” său, trebuia asigurată cu orice preţ.

Pentru a arăta unitatea mişcării comuniste în jurul Moscovei, Brejnev ţinea cu tot dinadinsul să organizeze o consfătuire internaţională a partidelor comuniste, căreia Ceauşescu i se opunea cu înverşunare, tocmai din motivele arătate mai sus: ar fi consolidat influenţa şi presiunile Moscovei. Refuzul de a participa era însă un gest serios, care impunea măsuri de asigurare. În 1948, în condiţiile conflictului cu Stalin, prima măsură luată de Tito a fost să pună diferendele în dezbaterea partidului, pentru a-i sili pe ceilalţi să se ralieze la poziţia sa şi, în acest fel, să nu permită trădări din interior. Acelaşi lucru l-a făcut şi Gheorghiu-Dej după izbucnirea conflictului cu Hruşciov pe tema specializării. Toate deciziile sale fuseseră supuse aprobării în Plenarele Comitetului Central, deseori convocate special pentru aceasta. Ceauşescu învăţase această lecţie şi o aplica la rândul său cu multă scrupulozitate. Şi dacă de la consfătuire nu-şi permitea să lipsească, interesul său imediat devenea acela de a nu fi silit să adopte o poziţie anti-chineză. De aceea, în februarie 1968, a fost convocată o Plenară a Comitetului Central, care a luat în discuţie poziţia PCR asupra unităţii mişcării comuniste internaţionale şi a necondamnării Chinei, poziţie faţă de care toţi membri şi-au exprimat acordul. Desigur, cu o excepţie: Constantin Pârvulescu.

Acesta a cerut cuvântul şi a lansat unele aluzii discrete referitoare la faptul că niciun partid n-ar trebuie să pună condiţii pentru participare – cu alte cuvinte, aşa cum făcea PCR, cu necondamnarea Chinei – şi că unitatea partidelor comuniste este cea mai puternică armă împotriva imperialismului. Treptat însă, uitând de prudenţă, el a ajuns pe o traiectorie de coliziune cu însuşi Ceauşescu:



„C. Pârvulescu: Tovarăşi, China a deraiat foarte mult de la mişcarea revoluţionară, a deraiat înspre asta naţionalistă…

N. Ceauşescu: Auzi tov. Pârvulescu, eu aş propune să nu discutăm, noi n-avem materiale despre China şi cred că să nu discutăm în Plenară problema Chinei.

C. Pârvulescu: Uite, tovarăşe Ceauşescu, eu îmi permit…

N. Ceauşescu: Un moment, am propus plenarei, tovarăşe Pârvulescu.

C. Pârvulescu: Da, poftim.

N. Ceauşescu: Mă adresez plenarei. Propunem să nu discutăm problema Chinei în plenară.

Din prezidiu: Niciun partid.

N. Ceauşescu: Pentru că noi nu ne-am adunat aici să discutăm această problemă. Dacă vom ajunge la concluzia asta, va trebui să pregătim o documentare şi nu din auzite şi din zvonuri, nu aceasta este în felul partidului nostru. Aşa că rugăm pe tov. Pârvulescu să se refere la ordinea de zi.

C. Pârvulescu: Mă rog, dacă plenara îmi interzice să îmi spun părerea, eu n-am decât să nu mi-o spun. (Rumoare în sală).Tovarăşe, eu sunt un revoluţionar, eu am fost crescut în mişcarea internaţională şi niciodată n-am auzit că nu se poate vorbi despre greşelile unui partid pentru că – să nu ne amestecăm în treburile lui interne. Noi nu ne amestecăm în treburile Chinei, noi ne amestecăm acolo unde partidul sau alte partide, de unde ar fi, calcă principiile şi se pretinde că e partid comunist. Acolo trebuie să ne amestecăm că altfel noi singuri n-o să fim comunişti.

N. Ceauşescu: Noi nu suntem chemaţi să dăm calificativul care este partid comunist şi care nu e partid comunist.

C. Pârvulescu: Nu dăm niciun calificativ.

Din prezidiu: Pentru că nu acceptăm ca şi alţii să ne dea nouă.

Din sală: Să se refere la ordinea de zi.

N. Ceauşescu: Nu e la ordinea de zi”.[3]



Constantin Pârvulescu nu era nici la ordinea de zi, dar nici pe lungimea de undă a partidului. El se formase într-o perioadă în care mişcarea comunistă nu cunoştea graniţe – decât poate pentru a le traversa clandestin –, când naţionalitatea era puţin importantă şi sloganul despre unirea proletarilor din toate ţările era valabil. Cu menţiunea, desigur, că această unire se făcea pe banii Moscovei, veniţi pe filiera Cominternului. Partidul din care făcea partea avea însă o altă faţă acum. De altfel, Pârvulescu fusese dat la o parte de către Gheorghiu-Dej chiar înainte să-şi înceapă elaborarea cursului independent de politică externă. Constantin Pârvulescu era, aşadar, cu un pas în urmă faţă de evoluţia partidului, faţă de virulenţa anti-sovietică a tonului pe care îl aborda Ceauşescu, în 1968 mai mult ca oricând, după cum se va vedea în vară. Rămas cu un pas în urmă, Pârvulescu vorbea pentru urechi surde: „într-adevăr, construim socialismul, dar ce, îl construim pe baza naţionalismului? sau pe baza ideilor noastre marxist-leniniste, pe baza experienţei Uniunii Sovietice şi a întregii mişcări muncitoreşti internaţionale”[4].



Polemici despre CAER

Un an mai târziu, la o nouă sesiune a Comitetului Executiv al CAER, Brejnev a încercat să reia vechile idei ale lui Hruşciov privind integrarea economică a ţărilor socialiste, propuneri faţă de care România s-a opus din nou, la fel de hotărât ca şi în trecut. Ca întotdeauna, orice subiect care presupunea o divergenţă cât de redusă cu Moscova era supus aprobării Plenarei Comitetului Central, care – în cazul acesta – s-a întrunit în mai 1969, luând în discuţie mai multe lucruri. În condiţiile în care toţi membrii Comitetului Central se pronunţă împotriva CAER, a planurilor de integrare ce încălcau suveranitatea şi implicit împotriva Uniunii Sovietice, iese din nou în evidenţă cuvântarea lui Pârvulescu:



„C. Pârvulescu: Trebuie de avut în vedere că CAER a jucat un rol pozitiv şi pentru ţara noastră, pentru că numai mulţumită lui am putut într-adevăr să punem baza economiei noastre socialiste, pe care putem s-o dezvoltăm multilateral.

B. Zaharescu: E cam exagerat.

C. Pârvulescu: Se poate să fie cam exagerat, tovarăşe, dar părerea mea proprie este că este aşa, fără ajutorul acesta al CAER-ului nu puteam, într-adevăr, într-un timp relativ scurt, să punem baze socialiste tovarăşe, pentru că eu şi acum pot s-o spun deschis, noi nu cu ajutorul capitaliştilor construim socialismul.[5]



Ceea ce făcea Pârvulescu putea să fie cu uşurinţă interpretat drept o critică a politicii de dezvoltare a relaţiilor economice cu Occidentul, politică pe care o iniţiase Gheorghiu-Dej după debarcarea lui Pârvulescu; politică pe care noul lider, Ceauşescu, o continua cu multă convingere. La câteva luni după această Plenară, Richard Nixon urma să vină la Bucureşti. Ceauşescu l-a lăsat pe Pârvulescu să termine, fără a interveni, luând apoi cuvântul pentru a vorbi în favoarea politicii de dezvoltare a relaţiilor cu Occidentul: „Şi dacă ar fi să discutăm în afară de CAER şi aşa mai deschis, ar trebui să spunem că multe rămâneri în urmă ale Uniunii Sovietice şi ale noastre se datoresc şi faptului că o perioadă îndelungată ne-am izolat. La timpul respectiv s-a izolat Uniunea Sovietică, o perioadă a fost izolată, e adevărat, dar pe urmă s-a şi izolat, ne-am izolat şi noi, considerând că tot ceea ce facem noi este tot ceea ce este mai bun, subapreciind sau chiar dispreţuind câteodată ce se face în alte ţări şi aceasta a avut repercusiuni negative în dezvoltarea construcţiei socialiste în ţara noastră. (…) Sigur că nu poate fi nimeni de acord cu ce a spus tovarăşul Constantin Pârvulescu, pentru că el a redus problema aceasta la CAER, ori tovarăşi, cei care au lucrat în CAER ştiu bine că tocmai CAER-ul a făcut foarte puţin în această privinţă.”[6]



Ce credea Ceauşescu despre Pârvulescu: incapabil, intrigant, necorespunzător

Din nou, Pârvulescu ieşise în evidenţă ca fiind în contradicţie cu linia partidului şi a secretarului general, ceea ce era deosebit de periculos. Având experienţa stalinismului, el ştia bine că acesta era cel mai sigur drum către acuzaţia de „deviere”, care ducea, în cel mai bun caz, după gratii. Tocmai de aceea, întrebările care se ridică sunt numeroase: de ce s-a lăsat Pârvulescu antrenat în aceste polemici? De ce l-a tolerat Ceauşescu atât de mult? Era Pârvulescu un caz izolat sau existau mai multe asemenea tendinţe şi puncte de vedere în partid? Era vreo legătură între Moscova şi Pârvulescu?

Faptul că Nicolae Ceauşescu l-a acceptat în partid atâţia ani, iar în 1979, la un deceniu de la acest schimb de replici, Constantin Pârvulescu figura încă pe lista delegaţilor la Congresul partidului, ar indica faptul că liderul comunist nu l-a perceput pe Pârvulescu drept un pericol. Probabil că nu vedea în el mai mult decât ceea ce spusese de la tribuna Congresului al XII-lea: „din ’60 a fost scos din conducerea partidului, ca incapabil, ca intrigant, ca necorespunzător!”[7]. Un lucru e cert: gestul lui Pârvulescu de a-l contesta pe Ceauşescu în faţa congresului a fost unul curajos. Raţiunile intervenţiei sale ar putea fi totuşi puse sub semnul întrebării...



Note

[1]Vezi cazul pe larg: Dan Cătănuş, Ioan Chiper, Cazul Ştefan Foriş. Lupta pentru putere în PCR de la Gheorghiu-Dej la Ceauşescu. Documente 1940-1968, Editura Vremea, Bucureşti, 1999

[2]Sergey Radchenko, Two Suns in the Heavens: the Sino-Soviet struggle for supremacy, 1962-1967, Woodrow Wilson Center Press, Washington DC, 2009, p. 72

[3]Stenograma şedinţei Plenare a CC al PCR din ziua de 14 februarie 1968, în Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare ANIC), fond CC al PCR, secţia Cancelarie, dosar nr. 21/1968, f. 40-42

[4]ibidem

[5]Stenograma şedinţei Plenare a Comitetului Central al Partidului Comunist Român din 21 mai 1969, în ANIC, fond CC al PCR – secţia Cancelarie, dosar nr. 77/1969, f. 78-79

[6]ibidem, f. 115-116

[7]Historia, nr. 97/ianuarie 2010, p. 63





Da click aici ca sa vezi totul!

7 comentarii:

peromaneste spunea...

UN FOST POLIŢIST SE DESTĂINUIE


,,Istoricul trebuie – în principiu – să-şi apere punctele de vedere’’.
(acad.Florin Constantiniu, istoric)



Conform instructajului, ne-am ocupat locul în dispozitivul de protecţie şi pază de la Sala Palatului Republicii Socialiste România pe la orele 08.00. Deja parte din delegaţii la congres veniseră. Locul meu în dispozitivul de securitate era pe rândul întâi, chiar pe primul scaun, socotind de la culoarul de trecere din mijloc.
Au început luările de cuvânt ale delegaţilor din întreaga ţară. Preşedintele de şedinţă (nu-mi mai amintesc numele acestuia), invita la microfon cu formula: ,,Dau cuvântul tovarăşului…’’ Invariabil, cu toţii propuneau în funcţie pe Nicolae Ceauşescu. După tipicul cunoscut, la sfârşitul discursului, sala aplauda, ovaţiona, iar eu, bineînţeles, pentru a mă integra adunării, făceam acelaşi lucru.
La un moment dat, spre sfârşitul luărilor de cuvânt, cineva s-a ridicat spunând: ,,Tovarăşi, vreau să iau şi eu cuvântul !’’ prin natura îndatoririlor de serviciu cunoşteam pe toţi demnitarii şi mi-am dat imediat seama că era Constantin Pârvulescu, care îmi amintesc că era aşezat pe rândul al doilea din prezidiu, undeva în lateral-stânga faţă de Ceauşescu. După un moment de suspans, conducătorul şedinţei a spus vizibil încurcat ,,Nu se poate, nu v-aţi înscris la cuvânt…’’ În sală era deja rumoare, şuşoteli, vociferări... Cei din prezidiu se întorseseră spre Pârvulescu, unii se priveau contrariaţi. Pârvulescu era deja în picioare, cu intenţia vădită de a-şi părăsi locul pentru a merge la tribună şi a spus liber, fără microfon, dar hotărât, tare: ,,Tovarăşi, dar de ce să nu mai propunem şi altă persoană ca Secretar General ?’’ A făcut câţiva paşi, dar a fost blocat, pur şi simplu se buluciseră acolo, astfel încât nu a putut coborî la microfonul de la tribună. Unii dintre delegaţi s-au ridicat de pe scaune, gesticulau. Nu pot reda ce se striga în sală, dar, în general, agitaţia era în primele rânduri, la delegaţii din Bucureşti, care dezaprobau... Nu puţini însă înlemniseră, ca şi mine, dealtfel. Au urmat câteva zeci de secunde de suspans. Conducătorul şedinţei a rostit la microfon: ,,Dau cuvântul tovarăşului..’’, după care, realizând că nu mai ştie cine urmează, a spus cu voce ezitantă: ,,Tovarăşi, luăm o pauză!’’
Trebuia să iau o decizie. Instinctiv am privit spre şeful meu, colonelul Gheorghe Piroiu, care era situat în lateral-dreapta prezidiului, în picioare, ,,mascat’’ până atunci de perdeaua de la ieşire. Cu un semn edificator din cap şi din priviri parcă mi-a indicat: ,,Să mergem la cei de acolo!’’
Cei care ocupaseră până atunci locurile din prezidiu se ridicaseră şi se îndreptau spre ieşire şi după ce am urcat treptele, am luat-o pe intervalul dintre cele două ,,sectoare’’ de scaune şi am ajuns în sala din spate.
La cei peste 80 de ani, ,,moşul’’ avea cam 1,65 m înălţime. Era gârbovit, debusolat, căuta ieşirea, dar era evident că nu ştia unde este.
Am trecut oarecum în faţa lui. Poate şi datorită staturii mele înalte, tinereţii, cred că şi-a dat seama că nu sunt delegat la congres, ori chiar mă ştia de ofiţer de securitate. N-am aflat niciodată.
În hol unii deja se grupaseră în jurul Ceauşeştilor: Emil Bobu, Manea Mănescu….. Elena Ceauşescu era cea mai pornită, agitată. Aproape că m-am atins cu hainele de grupul lor, făcându-mi loc. Atât am apucat să aud: ,,Uite, Nicule, ai zis să-l ţinem lângă noi şi uite ce face!’’
Pârvulescu şovăia. Nu a încercat să se apropie de cineva. Era descumpănit, probabil pentru că nimeni nu încerca să i se adreseze. Mi-am dat seama că dorea să iasă. Am coborât scările. Cunoşteam bine topografia Sălii Palatului şi am realizat că cea mai apropiată ieşire este spre str. Ion Câmpineanu. Trăgeam cu coada ochiului în spate. Pârvulescu mergea destul de încet, abătut. Căutând să-mi deschid drum, pe câţiva chiar i-am împins. Am observat că unii il recunoşteau şi se holbau fără reţinere, alţii habar nu aveau că tocmai el provocase discuţiile de pe holuri unde deja se formaseră ,,bisericuţe’’.
În cele din urmă, pe un drum care parcă nu se mai sfârşea, am ajuns pe treptele de la intrare. Aveam bineînţeles arma asupra mea şi col. Piroiu mi-a ordonat să merg să aduc maşina noastră de serviciu, o Dacie pe care o parcasem spre biserica Creţulescu.
Şeful meu a urcat la volan, iar Constantin Pârvulescu în dreapta. Au demarat spre locuinţa ,,răsculatului’’, situată în apropiere, pe Calea Victoriei, la nr.155.
După pauză mi-am reluat locul în sală, de această dată mai în spate, întrucât un comandant a socotit că m-am expus destul şi ,,tovarăşa’’ m-a observat ieşind cu el. Categoric, nu mai puteam să stau în primul rând.

I
ncidentul de la Congresul al XII-lea nu mi-a afectat cariera. Decembrie 1989 m-a găsit în Turcia, însoţindu-l ca aghiotant pe primvice-prim-ministrul Gheorghe Oprea. Vizele de pe paşaportul diplomatic, deşi ar fi trebuit să constituie un alibi mai presus de orice îndoială, abia dacă m-au ajutat să mă disculp de acuzele care mi se aduceau. Fusesem doar securist! Despre col. Piroiu am aflat că s-a stins din viaţă în urmă cu câţiva ani.
Nu l-am întrebat dacă şi ce a discutat pe drum cu Constantin Pârvulescu. Ar fi fost extrem de interesant, pentru istorie. Şi astfel, şeful meu a dus cu el în mormânt o posibilă destăinuire "la cald" a celui pe care-l însoţea, atât de utilă pentru istoria noastră, fie şi pentru că curajosul moş se afla sub imperiul abia trecutului incident.
Acum, după atâţia ani, consider că atitudinea lui Constantin Pârvulescu a fost una de mare curaj şi de demnitate. Ce păcat că nimeni nu i-a sărit în ajutor! Nu pot să nu mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă ajungea la microfon, dacă acestuia i se mai raliau şi alţii din prezidiu, din sală ? Din nefericire poziţia sa a rămas singulară. Ba mai mult, pentru ceea ce a făcut, pentru temerarul său demers, socotesc că unii comunişti l-ar fi linşat atunci. Unii erau pământii de-a binelea la faţă.
Şi aşa a ieşit de pe scena istoriei o persoană care, probabil, prea târziu a încercat să ia atitudine împotriva totalitarismului.

wikiperomaneste spunea...

Excelenta pagina, la care as adauga


Discursul lui Pârvulescu la Congresul al XI-lea

de
Constantin Pârvulescu şi Nicolae Ceauşescu




Sală de şedinţe. Cadru general. Reprezentanţii Consiliului sunt în aşteptare. Auzim o voce de la tribuna oficială:

- Pentru cei care vor să ia cuvântul, să depună în scris la secretariatul Congresului. Dacă sunteţi de acord cu propunerea?!.. (toate mâinile ridicate)
- Cineva împotrivă? Se abţine cineva? (fără a număra şi fără a aştepta obiecţii)
- Popunerea a fost aprobată în unanimitate.

Intervine cineva de la masa Consiliului:

- Tovarăşi!... Rog să mi se dea cuvântul...

I se răspunde:

- Tovarăşe Pârvulescu, nu aţi fost înscris la mine. Congresul a aprobat
- Am fost înscris pe listă, din prima zi.
- Nu îmi trebuie o aprobare ca să fac o declaraţie

Ceauşescu (calm) :

- Dă-i cuvântul...

Bărbatul care conduce şedinţa:

- Are cuvântul tovarăşul Constantin Pârvulescu!

Pârvulescu (bătrânel, 75-80 ani, coboară cătinel spre tribună)

- Tovarăşi, am împlinit anul acesta 60 de ani de când sunt membru de partid.

(aplauze furtunoase, în stil şedinţă PCR) Din aceşti 60 de ani, 55 sînt în organele de conducere ale partidului! (aplauze). Am merite mai puţine decât acest... Păunescu!, ...care a spus vrute şi nevrute ieri, ...nu aşa (aplauze) ca să ocupe tribuna acestui Congres.
Tovarăşi, am fost uimit cum s-a desfăşurat pregătirea acestui Congres şi însăşi Congresul. Cum se poate, tovarăşe, când la acest Congres, unde sunt atâtea probleme foarte importante de discutat şi multe lipsuri şi neajunsuri, de găsit soluţii pentru îmbunătăţirea lor. Întotdeauna noi, comuniştii, când ne-am adunat la Congres, am vorbit, într-adevăr, şi de părţile noastre pozitive şi de ce am obţinut, dar, mai cu seamă, ne-am concentrat întotdeauna asupra lipsurilor care le-am avut; discutarea metodelor prin care aceste lipsuri să fie înlăturate ca munca noastră să meargă din ce în ce mai bine, acesta e spiritul nostru comunist. Tovarăşu Ceauşescu şi-a permis ca să pregătească, încă înainte de Congres şi tot timpul Congresului şi la conferinţe, ca să fie reales secretar general al partidului. Este fără precedent, tovarăşi, în istoria partidului nostru şi în istoria partidelor comuniste. De ce Ceauşescu se sustrage ca să fie ales membrul Comitetului central şi din cadrul membrilor Comitetului Central să fie reales? De ce? Pentru că Ceauşescu se sustrage controlului partidului. Caută să...
Voce din sală:

- Nu e corect, rumori

Pârvulescu:

- Cum nu e corect?

(Rumoare în sală, unii se ridică şi aplaudă, apoi se aşează)
O voce din sală începe să scandeze:

- "Ceauşescu realeees!"

(Toţi se ridică, aplaudă zgomotos mult timp)
Pârvulescu:

- În spiritul acesta a fost organizat Congresul, tovarăşi, şi aici sunt echipe speciale de agitatori, începând din faţă şi...

(Sala vuieşte, unii se ridică şi aplaudă, se aud strigăte de protest şi critici)
Pârvulescu:

- Eu am ascultat pe toţi care au vorbit, eu n-am întrerupt pe nimenea

(Cineva din sală îi dă replică, de neînţeles, sala aplaudă)
Pârvulescu:

- Eu nu te-am întrebat pe dumneata de când eşti în partid şi ce-ai făcut în timpul războiului, dacă n-ai fost cu arma în mână împotriva Uniunii Sovietice! Nu te-am întrebat de asta!

(Rumoare în sală)
Pârvulescu:

- Tovarăşe, io nu votez pentru ca să aleg pe Ceauşescu în conducerea partidului!

(Pârvulescu pleacă de la tribună)
Mulţimea e surprinsă, nu ştie cum să reacţioneze, apoi încep să se ridice şi să aplaude scandând "Ceauşescu reales!!!" minute în şir.

Urmează câteva replici ale colegilor de partid. Ultimul ia cuvântul Ceauşescu.

Voce secretar: - Se acordă cuvântul tovarăşului Ion Popescu-Puţuri
Popescu:

- Mult-stimate şi iubite tovarăşe Ceauşescu, mult-stimaţi şi iubiţi tovar'şi, prieteni şi invitaţi!....(bla-bla, tot discursul e plin de laude la adresa lui Ceauşescu)

.........................

Voce secretar: - Se acordă cuvântul tovarăşului George Macovescu:
Macovescu: - Stimaţi tovarăşi, în cuvântul lui, tovarăşul Pârvulescu a spus că în sală se află echipe de agotatori. Eu declar că suntem toţi agitatori ... (aplauze furtunoase, toată sala în picioare, scandând "Ceauşescu - PCR!!!", Ceauşescu se ridică şi salută sala)
Suntem toţi agitatori pentru că suntem delegaţi la cel mai înalt for al partidului nostru, la Congres...
.............

Ceauşescu ia cuvântul:

- Stimaţi tovarăşi. Nu pentru a răspunde unei provocări am luat cuvântul, ...ci pentru a lămuri Congresul că Constantin Pârvulescu nu a fost întotdeauna în conducerea partidului şi o bună parte din anii ilegalităţii i-a trăit în afara poporului, rupt de partid, rupt de popor!

(Sala în picioare, strigă URA!!!, aplaudă, scandează "Ceauşescu, PCR!!!", ""Ceauşescu şi poporul!!!")

- El n-a înţeles niciodată nici partidul, nici poporul şi n-a servit partidul şi poporul nostru!

Voce din Consiliu:

- Aşa este!!!

(Aplauze furtunoase, scandări)
Ceauşescu:

- Pentru că i-a pus lui Macovescu întrebarea ce-a făcut în timpul războiului, ar trebui să-i spunem noi şi el ştie că i s-a pus întrebarea, de ce patru ani de zile în timpul războiului a stat închis într-o casă până când noi, cei din închisoare, l-am scos afară şi l-am pus la muncă! Ştie foarte bine asta!

Voci: - Aşa e! (Aplauze)
Ceauşescu:

- Sângele lui Pătrăşcanu şi a altora se află şi pe mâinile lui Pârvulescu! Şi el ar dori din nou readucerea acestor vremuri în partidul nostru, vremuri care au impus, au apus pentru totdeauna!! (Aplauze furtunoase, sala în picioare etc.)
- Ştie, ştie, se ştie foarte bine că din 60 a fost scos din conducerea partidului ca incapabil, ca intrigant, ca necorespunzător, şi sunt documentele partidului în privinţa aceasta!

(Aplauze, sala în picioare, scandări)

- Este, într-adevăr, o dovadă a democraţiei şi a timpurilor noi în partidul nostru, că Pârvulescu poate spune orice provocări, fiindcă el ştie bine că n-a-ndrăznit să ridice niciodată cuvântul şi a tăcut cât oamenii au fost împuşcaţi, vechii activişti de partid, mai vechi decât el în partid şi cu mai multe merite în partid, care au luptat în ţare şi n-au stat ascunşi în străinătate sau în case de frica Siguranţei!!! (Aplauze... „Ceauşescu, PCR!!!”)
- Nu ştiu în numele cui a vorbit Pârvulescu aici. În orice caz, nu în numele comuniştilor români şi al poporului român; al altora, care nu ne iubesc pe noi! (Sala în picioare, aplauze furtunoase, ovaţii. "Ceauşescu, PCR!!!/ Reales")


Strigăte din sală: - "N-are ce căuta în partidul nostru!"; - "Afară!!"; - "Provocator!"

Pârvulescu încearcă să intervină, Ceauşescu face un semn nervos cu mâna - "N-ai cuvântul!"
Ceauşescu:

- Stimaţi tovarăşi, este necesar, tovarăşi, să nu luăm în seamă această provocare. (aplauze, toţi se ridică în picioare, se strigă "Ceauşescu, PCR!!!")
- Însă să tragem o anumită învăţătură din ceea ce am spus, de altfel, în raportul meu, căci sîntem într-o perioadă de luptă revoluţionară. Mai sînt oameni, din păcate, care nu şi-au iubit poporul şi partidul şi care nu iubesc şi nu-l vor iubi niciodată, care au trădat şi vor trăda întotdeauna! (Sala se ridică, aplauze furtunoase, ovaţii).

^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^

Discursul lui Pârvulescu la Congresul al XII-lea


de
Constantin Pârvulescu şi Nicolae Ceauşescu


Sală de şedinţe. Cadru general. Reprezentanţii Consiliului sunt în aşteptare. Auzim o voce de la tribuna oficială:

- Pentru cei care vor să ia cuvântul, să depună în scris la secretariatul Congresului. Dacă sunteţi de acord cu propunerea?!.. (toate mâinile ridicate)
- Cineva împotrivă? Se abţine cineva? (fără a număra şi fără a aştepta obiecţii)
- Popunerea a fost aprobată în unanimitate.

Intervine cineva de la masa Consiliului:

- Tovarăşi!... Rog să mi se dea cuvântul...

I se răspunde:

- Tovarăşe Pârvulescu, nu aţi fost înscris la mine. Congresul a aprobat
- Am fost înscris pe listă, din prima zi.
- Nu îmi trebuie o aprobare ca să fac o declaraţie

Ceauşescu (calm) :

- Dă-i cuvântul...

Bărbatul care conduce şedinţa:

- Are cuvântul tovarăşul Constantin Pârvulescu!

Pârvulescu (bătrânel, 75-80 ani, coboară cătinel spre tribună)

- Tovarăşi, am împlinit anul acesta 60 de ani de când sunt membru de partid.

(aplauze furtunoase, în stil şedinţă PCR) Din aceşti 60 de ani, 55 sînt în organele de conducere ale partidului! (aplauze). Am merite mai puţine decât acest... Păunescu!, ...care a spus vrute şi nevrute ieri, ...nu aşa (aplauze) ca să ocupe tribuna acestui Congres.
Tovarăşi, am fost uimit cum s-a desfăşurat pregătirea acestui Congres şi însăşi Congresul. Cum se poate, tovarăşe, când la acest Congres, unde sunt atâtea probleme foarte importante de discutat şi multe lipsuri şi neajunsuri, de găsit soluţii pentru îmbunătăţirea lor. Întotdeauna noi, comuniştii, când ne-am adunat la Congres, am vorbit, într-adevăr, şi de părţile noastre pozitive şi de ce am obţinut, dar, mai cu seamă, ne-am concentrat întotdeauna asupra lipsurilor care le-am avut; discutarea metodelor prin care aceste lipsuri să fie înlăturate ca munca noastră să meargă din ce în ce mai bine, acesta e spiritul nostru comunist. Tovarăşu Ceauşescu şi-a permis ca să pregătească, încă înainte de Congres şi tot timpul Congresului şi la conferinţe, ca să fie reales secretar general al partidului. Este fără precedent, tovarăşi, în istoria partidului nostru şi în istoria partidelor comuniste. De ce Ceauşescu se sustrage ca să fie ales membrul Comitetului central şi din cadrul membrilor Comitetului Central să fie reales? De ce? Pentru că Ceauşescu se sustrage controlului partidului. Caută să...
Voce din sală:

- Nu e corect, rumori

Pârvulescu:

- Cum nu e corect?

(Rumoare în sală, unii se ridică şi aplaudă, apoi se aşează)
O voce din sală începe să scandeze:

- "Ceauşescu realeees!"

(Toţi se ridică, aplaudă zgomotos mult timp)
Pârvulescu:

- În spiritul acesta a fost organizat Congresul, tovarăşi, şi aici sunt echipe speciale de agitatori, începând din faţă şi...

(Sala vuieşte, unii se ridică şi aplaudă, se aud strigăte de protest şi critici)
Pârvulescu:

- Eu am ascultat pe toţi care au vorbit, eu n-am întrerupt pe nimenea

(Cineva din sală îi dă replică, de neînţeles, sala aplaudă)
Pârvulescu:

- Eu nu te-am întrebat pe dumneata de când eşti în partid şi ce-ai făcut în timpul războiului, dacă n-ai fost cu arma în mână împotriva Uniunii Sovietice! Nu te-am întrebat de asta!

(Rumoare în sală)
Pârvulescu:

- Tovarăşe, io nu votez pentru ca să aleg pe Ceauşescu în conducerea partidului!

(Pârvulescu pleacă de la tribună)
Mulţimea e surprinsă, nu ştie cum să reacţioneze, apoi încep să se ridice şi să aplaude scandând "Ceauşescu reales!!!" minute în şir.

Urmează câteva replici ale colegilor de partid. Ultimul ia cuvântul Ceauşescu.

Voce secretar: - Se acordă cuvântul tovarăşului Ion Popescu-Puţuri
Popescu:

- Mult-stimate şi iubite tovarăşe Ceauşescu, mult-stimaţi şi iubiţi tovar'şi, prieteni şi invitaţi!....(bla-bla, tot discursul e plin de laude la adresa lui Ceauşescu)

.........................

Voce secretar: - Se acordă cuvântul tovarăşului George Macovescu:
Macovescu: - Stimaţi tovarăşi, în cuvântul lui, tovarăşul Pârvulescu a spus că în sală se află echipe de agotatori. Eu declar că suntem toţi agitatori ... (aplauze furtunoase, toată sala în picioare, scandând "Ceauşescu - PCR!!!", Ceauşescu se ridică şi salută sala)
Suntem toţi agitatori pentru că suntem delegaţi la cel mai înalt for al partidului nostru, la Congres...
.............

Ceauşescu ia cuvântul:

- Stimaţi tovarăşi. Nu pentru a răspunde unei provocări am luat cuvântul, ...ci pentru a lămuri Congresul că Constantin Pârvulescu nu a fost întotdeauna în conducerea partidului şi o bună parte din anii ilegalităţii i-a trăit în afara poporului, rupt de partid, rupt de popor!

(Sala în picioare, strigă URA!!!, aplaudă, scandează "Ceauşescu, PCR!!!", ""Ceauşescu şi poporul!!!")

- El n-a înţeles niciodată nici partidul, nici poporul şi n-a servit partidul şi poporul nostru!

Voce din Consiliu:

- Aşa este!!!

(Aplauze furtunoase, scandări)
Ceauşescu:

- Pentru că i-a pus lui Macovescu întrebarea ce-a făcut în timpul războiului, ar trebui să-i spunem noi şi el ştie că i s-a pus întrebarea, de ce patru ani de zile în timpul războiului a stat închis într-o casă până când noi, cei din închisoare, l-am scos afară şi l-am pus la muncă! Ştie foarte bine asta!

Voci: - Aşa e! (Aplauze)
Ceauşescu:

- Sângele lui Pătrăşcanu şi a altora se află şi pe mâinile lui Pârvulescu! Şi el ar dori din nou readucerea acestor vremuri în partidul nostru, vremuri care au impus, au apus pentru totdeauna!! (Aplauze furtunoase, sala în picioare etc.)
- Ştie, ştie, se ştie foarte bine că din 60 a fost scos din conducerea partidului ca incapabil, ca intrigant, ca necorespunzător, şi sunt documentele partidului în privinţa aceasta!

(Aplauze, sala în picioare, scandări)

- Este, într-adevăr, o dovadă a democraţiei şi a timpurilor noi în partidul nostru, că Pârvulescu poate spune orice provocări, fiindcă el ştie bine că n-a-ndrăznit să ridice niciodată cuvântul şi a tăcut cât oamenii au fost împuşcaţi, vechii activişti de partid, mai vechi decât el în partid şi cu mai multe merite în partid, care au luptat în ţare şi n-au stat ascunşi în străinătate sau în case de frica Siguranţei!!! (Aplauze... „Ceauşescu, PCR!!!”)
- Nu ştiu în numele cui a vorbit Pârvulescu aici. În orice caz, nu în numele comuniştilor români şi al poporului român; al altora, care nu ne iubesc pe noi! (Sala în picioare, aplauze furtunoase, ovaţii. "Ceauşescu, PCR!!!/ Reales")


Strigăte din sală: - "N-are ce căuta în partidul nostru!"; - "Afară!!"; - "Provocator!"

Pârvulescu încearcă să intervină, Ceauşescu face un semn nervos cu mâna - "N-ai cuvântul!"
Ceauşescu:

- Stimaţi tovarăşi, este necesar, tovarăşi, să nu luăm în seamă această provocare. (aplauze, toţi se ridică în picioare, se strigă "Ceauşescu, PCR!!!")
- Însă să tragem o anumită învăţătură din ceea ce am spus, de altfel, în raportul meu, căci sîntem într-o perioadă de luptă revoluţionară. Mai sînt oameni, din păcate, care nu şi-au iubit poporul şi partidul şi care nu iubesc şi nu-l vor iubi niciodată, care au trădat şi vor trăda întotdeauna! (Sala se ridică, aplauze furtunoase, ovaţii).

Anonim spunea...

azi am vazut pt prima oara inregistrarea.... da mare curaj, dar dvs erati inarmat, deci puteati fi mult mai curajos tragandu-i un glont in cap lui ceausescu. intrati in istorie ca un erou. mare pacat

Anonim spunea...

În periplul său prin Bucureşti, încercând să-i facă pierdută urma doamnei Iliescu, chipurile urmărită de terorişti, Cornel Dinu a băut un ceai cu Gheorghe Murer, la 24 decembrie. Maurer locuia gard în gard cu familia Iliescu, în cartierul Aviatorilor. Fusese prim-ministru al României (1961-1974) şi, totodată, omul care l-a susţinut pe Ceauşescu în 1965, în ­cursa pentru preluarea funcţiei de secretar general al Partidului. În discuţia tihnită cu Dinu, Maurer ar fi punctat începutul sfârşitului pentru Nicolae Ceauşescu: „Diabetul de după 1974 l-a înnebunit. Neavând ce să-i mai dea proastei de nevastă-sa, i-a dat ţara”.

Anonim spunea...

Când istoria secolului al XX-lea îşi va limpezi configuraţia ţâşnită din tumultoasa-i magmă, în suportul ilustrativ al unor teme perene precum condiţia umană îşi vor găsi, poate, locul şi biografii ca a lui Constantin Pârvulescu.


Voinţă şi destin, noroc şi întâmplare, mărire şi decădere, erou şi proscris, om şi istorie - asemenea simetrice categorii ancorează în sec­ven­ţele biografice şi datele persona­li­tăţii acestui fondator al mişcării co­muniste din România.

După difu­za­r­ea "Scrisorii celor şase", Pârvulescu a rămas singurul semnatar netulburat deosebit de autori­tă­ţi. Ceilalţi fuse­se­ră excluşi din partid şi anchetaţi. Unii, precum Brucan, Bâr­lă­deanu şi Corne­liu Mănescu, stră­mu­taţi în "do­mi­­ciliu obli­gatoriu". Pâr­­vulescu era însă de vreun deceniu "mort" pentru par­tid. După "cu­vân­tul" la Congresul al XII-lea contra lui Ceauşescu, fostul fon­dator şi prim-secretar al PCR din pri­mă­va­ra până în toamna lui 1944 fusese ex­tras şi aruncat ca o măsea stricată din partid.

ENIGME BIOGRAFICE
Din vremea şi porunca lui Stalin, biografiile reale ale liderilor comu­niş­ti fuseseră printre cele mai păzite se­crete. Astfel că în anii '80 puţini erau aceia care cunoşteau viaţa lui Pârvulescu. Se născuse în 1895, la Olăneşti. Calificat mecanic ajustor la Bucureşti, în plin război, revoluţia bolşevică l-a prins angajat la Atelierele CFR Tighina.

Prin nu se ştie ce împrejurări a lucrat apoi doi ani mecanic de moară într-un sat din Ucraina. În tăvălugul războiului civil a intrat voluntar într-o anume Armată sovietică Poltava (1919-1921). Apoi, iar nu se ştie cum, a fost fondator al Partidului Comunist din România: sosise el în Bucureşti pentru congresul din 1921?; ori îl trecuseră radicalii social-demo­cra­ţi direct pe listele lor după călătoria iniţiatică în patria lui Lenin?; sau, poate, după aceea, funcţionarii la Co­mintern îl adău­gaseră lăţind pata de culoare autohtonă în internaţionalismul etnic?!

A absolvit în 1926 "Universitatea comunistă din Moscova" e urmă­torul reper oficial. Din bio­grafia livrată "tovarăşilor români" a fost astfel omis un "cincinal" din existenţa lui Pâr­vu­lescu pe teritoriul sovietic (1921-1926).

Dar şcolile Comiternului pentru militanţii străini nu erau lungi! Ce-o fi făcut Pârvulescu cinci ani în URSS?! Şi poate încă mult mai ciudat: după asemenea studii destinate pregătirii vârfurilor Cominternului din Europa, de ce Pârvulescu apare "mecanic la Uzina de Motoare şi Aviaţie Moscova (1926-1929)"?!

Probabil, în calitate de cetăţean şi agent sovietic, Pârvulescu fusese trimis, din 1929, în misiuni clandestine în România. După 12 ani de absenţă, a revenit ca prim-secretar al Regionalei Basarabia-Chişinău (1929-1931), apoi membru al conducerii PCdR.

Ciudat e şi deznodământul condam­nărilor sale: în 1934, condamnat la 10 ani închisoare, în contumacie, pentru implicarea în organizarea "sindicatelor roşii", a fost arestat un an mai târziu la Praga; condamnat (iarăşi?) în 1937 la şapte ani închisoare corecţională - sentinţă comutată în trei ani închisoare; dar fişele sale de cadre îi menţionează deja efectuarea unei pedepse în Penitenciarul Jilava (între 1936-1939!).
CRIME DE PARTID
Prim-secretar al regionalelor de partid din Prahova şi Dobrogea, după ieşirea din închisoare a fost, din 1941, membru al Se­cretariatului PCdR condus de Foriş. Când s-a certat cu acesta, a fost scos din funcţie şi pus "să-şi facă autocritica" (1943). La vremea aceea, Foriş se plângea de "nivelul politic scăzut" al lui Pârvulescu. Vor reieşi din ancheta Securităţii asupra ilegaliştilor arestaţi în "lotul Pătrăşcanu" (1948-1954) alte scăpări şi defecte. Văduv din 1942, Pârvulescu avea o relaţie amoroasă cu Ana Toma - soţia lui Sorin Toma (viitorul redactor-şef al Scînteii, aflat în anii războiului în URSS).

Anonim spunea...

Idila va aduce consecinţe nefaste în mica grupare a ilegaliştilor români. Aflându-se împreună, uitaseră într-un taxi documente din arhiva partidului. Predate Si­guranţei de băiatul care-a spălat maşina, au condus la arestări. "Căderile" acestea vor fi puse în seama lui Foriş şi a apropiaţilor săi ca "dovezi" ale colaborării cu Siguranţa. Foştii amorezi zăpăciţi îşi vor asuma însă roluri de martori mincinoşi şi justiţari necinstiţi în dramele ce vor urma. Ana Toma va fi martor al acuzării în "procesul Pătrăşcanu", învinuindu-i de trădare pe membrii Secretariatului condus de Foriş şi cu "dovada" propriei sale neglijenţe. Iar Constantin Pârvulescu, preşedinte al Comisiei de Control al partidului, va certifica vini imaginare, plătite cu viaţa de ilegaliştii Foriş, Pătrăşcanu, Vasile Luca, Koffler şi Calmanovici.

Misterul desemnării lui Pârvulescu ca lider al PCdR în primăvara lui 1944, după debarcarea impusă lui Foriş, a fost legat, fără îndoială, de cetăţenia sa şi relaţiile speciale cu sovieticii, aşa cum le vor fi ştiut ori bănuit colaboratorii. De altfel, foşti li­deri comunişti precum Alexandru Bârlă­deanu, alt semnatar al "Scrisorii celor şase" - şi el fost cetăţean sovietic -, cunoş­teau distorsionat biografia lui Pârvulescu. "În timpul primului război mondial, re­voluţia rusă l-a prins în Odesa, ca militar, mi l-a descris după 1990 Alexandru Bârlădeanu. A fost arestat prin anii '30 şi ceva, dar a evadat din ordinul conducerii partidului, împreună cu Rangetz, şi au plecat în URSS. S-au întors de acolo tot împreună. Eu l-am cunoscut la Moscova, în toamna lui 1944 sau primăvara lui 1945. Venise la examen, la socoteală (...) despre ceea ce ştia: ce-au făcut comuniştii români în vremea războiului."

În fişa de cadre, gestionată în România, această "socoteală" este menţionată ca "trimis în URSS pentru organizarea Diviziei «Horia, Cloşca şi Crişan»". Căci nu era corect politic recunoaşterea supunerii în faţa lui Stalin!

Un reviriment s-a produs după război şi în viaţa personală a lui Constantin Pârvulescu. După amorul cu intelectuala Ana Toma, a decis să ia de nevastă o fată sănătoasă de la ţară. Şi Anei Toma i se schimbaseră radical gusturile: a optat nu pentru soţul revenit din Uniunea Sovietică, ci pentru alt erou al epocii, aureolat cu ani de închisoare - agentul sovietic Pantelimon Bodnarenko, viitorul şef al Securităţii.
O REFUZASE PE ELENA CEAUŞESCU
Membru al Comitetului Central din 1945 şi al Biroului Politic din 1952, Constantin Pârvulescu a reprezentat (pentru avizaţi), până în 1960, instanţa partidului. Ca preşedinte al Comisiei Controlului de Partid, a coordonat verificările şi epurările, a aprobat stagiile ilegaliştilor şi dosarele de promovare.

În această calitate, respinsese în 1950 şi cererea Elenei Ceauşescu (fostă Lenuţa Petrescu) de a i se acorda vechime de ilegalistă din 1939. În cazul ei, Pârvulescu fuse­se categoric: data intrării în partid să-i fie socotită abia din 23 august 1944.

În 1960, Pârvulescu a fost exclus din partid şi - cum se spunea pe-atunci - trecut pe linie moartă. Motivele reale au fost camuflate în ambalajul încăpător al "fracţionismului". În interiorul grupului de decizie, "fracţioniştii" au fost însă asociaţi şi cu intenţii ale sovieticilor de debarcare a lui Gheorghiu-Dej, tot mai explicit în reducerea dependenţelor sale de Moscova.

Anonim spunea...

UNIC PROTEST STATUTAR ÎN "EPOCA CEAUŞESCU"
Onorat de Ceauşescu - ca toţi ilegaliştii care fuseseră îndepărtaţi de Dej -, Pârvulescu a fost reprimit în partid (1974). Prea bătrân pentru noi funcţii politice, i s-au dat, în schimb, decoraţii.

Fostul membru fondator al partidului şi-a ieşit însă din rolul de ornament preţios al festivităţilor politice prin discursul susţinut la cel de-al XII-lea Congres al PCR. Nimeni n-a avut vreo reacţie de solidarizare cu contestatarul. Nici în plenul reuniunii, nici în particular, după cum relatează şi martorul ocular Dumitru Popescu.

Astfel că, la 16 decembrie 1980, Pârvulescu a fost exclus din partid în aprobarea unanimă a membrilor CPEx. Din stenograma reprodusă mai jos reies perfidia lui Ceauşescu şi "intransigenţa" partici­pan­ţilor, deosebit remarcându-se Gogu Rădu­lescu. Altfel, "liberal" sprijinitor al creatorilor epocii.

Până la evenimentele din decembrie 1989, doar Radio Europa Liberă a mai amintit în spaţiul public de Constantin Pârvulescu. A murit, fără urmaşi, în 1992, la 97 de ani.

Dosarul lui de ilegalist a rămas în arhivele Cominternului. Iar dosarele ce i-au fost întocmite de Securitate în anii mulţi de urmărire par a fi dispărut fără urme. Ca, de altfel, toate dosarele cu adevărat importante pentru această bucată de istorie.

Google
 

Postări populare