Vasile Pușcaș: Cine suntem noi?

12-15 minutes

---

Mărturisesc un context care m-a determinat să scriu aceste rânduri: tocmai am terminat lectura volumului N. Iorga, Jurnalul ultimilor ani, 1938-1940, o ediție îngrijită și publicată de profesorul Andrei Pippidi, la Humanitas (2019). Este o continuare a editării însemnărilor aproape zilnice ale marelui istoric, iar propunătorul acestei ediții a însoțit-o cu note explicative și bio-bibliografice de excepțională valoare, efortul intelectual și științific al d-lui Pippidi meritând toată recunoștința și lauda noastră.

Am decis să aștern aceste câteva gânduri încă înainte de a finaliza citirea volumului amintit pentru că propozițiile scurte și frazele clare ale istoricului Nicolae Iorga m-au presat să revin la o întrebare mai veche a mea, dar și a noastră, respectiv să chestionez cine suntem noi, românii, ca popor și națiune, acum, la începutul sec.al 21-lea. Am văzut că în ultimii ani mai mulți intelectuali de la noi au încercat și ei să răspundă la o astfel de întrebare, din perspectivă filosofică, sociologică, psihologică, istorică etc., având parcă aceleași nedumeriri ca și învățații din România începutului de veac 20. Dar eu tot nu am găsit un răspuns mulțumitor în amintitele scrieri deoarece acestea aduc răspunsuri pretențios-savante, complexe(chiar complicate) la teme simple și grave care necesită deslușiri limpezitoare. Jurnalul lui Nicolae Iorga, pentru ultimii săi ani de viață, este o colecție de învățături ajutătoare pentru cel care-și pune astfel de întrebări. Căci marele Istoric Iorga expune un adevărat curs aplicat de management al crizelor interne și internaționale, cu reale foloase pentru epoca pe care noi o trăim.

Ultimii ani ai deceniului al patrulea, din secolul trecut, au fost nu doar ani de criză, ci și ai debutului celui de-Al Doilea Război Mondial. De aceea am citit Jurnalul lui Iorga nu doar pentru a vedea cum ce evenimente din acea perioadă a receptat, dar mai ales am fost curios să aflu cum a perceput istoricul de mare întindere și profunzime acele întâmplări care au premers celei mai mari conflagrații globale. Și mai ales cum s-a raportat el la conduita liderilor politici și intelectuali din România acelei vremi, la starea de spirit a poporului român și a europenilor. Să precizăm că firul vieții lui Nicolae Iorga, ultimul personaj goethean care mai trăia pe această Planetă, a fost curmat în 27 noiembrie 1940, printr-un asasinat care va rămâne ca o pată permanentă pe istoria noastră. A fost omorât de un grup de cetățeni români care se pretindeau a fi o „generație nouă” de renovatori ai României. În fapt, în urmă cu opt decenii, românii au înregistrat cele mai mari dezastre succesive din istoria lor de până atunci-pierderile teritoriale din vara și toamna anului 1940(Basarabia, Nord-Vestul Transilvaniei, Cadrilaterul, punându-se capăt izbânzii naționale de la sfârșitul Primului Război Mondial), cutremurul devastator din luna noiembrie și, în aceeași lună, asasinarea lui Nicolae Iorga, dar și a altor lideri politici și intelectuali din România. Iar societatea românească și europenii au văzut cum românii nu și-au apărat teritoriul cu arma în mână, datorită defetismului și lașității liderilor proprii, iar o personalitate uriașă precum Nicolae Iorga a fost lăsată pradă acțiunilor criminale ale extremismului, fiindu-i refuzată până și o ceremonie de funeralii demnă de un adevărat Dascăl al Neamului Românesc. De aceea,când rememorez acest episod al trecutului nostru mă tot întreb: cine suntem noi, românii?

Dar să vedem cum erau românii în ultima parte a anilor ‚30, din veacul trecut, așa cum i-a văzut Nicolae Iorga. Chiar la începutul anului 1938, atunci când regele Carol al II-lea a dat țării o nouă Constituție, Iorga considera că aceasta avea justificare doar dacă era „o făgăduială de muncă națională” și nu pentru „corupția care continuă”. Românii primeau zilnic semnale că lumea era în schimbare, cu tonuri îngrijorătoare, dar liderii țării nu spuneau cetățenilor ce li s-ar putea întâmpla. Iar Consilierul regal, Nicolae Iorga atrăgea atenția suveranului că „Prea lucrează miniștrii fiecare pe seama sa”. Și văzând cine a fost în cortegiul funerar al Reginei Maria, el a exclamat: ”Apus de generație”! Căci epoca se afla sub asaltul radicalismului politic al așa-zisei „generații de la 1922” care propunea doar tulburări și revoluții, dar nicidecum o viziune închegată de evoluție a societății românești. Sau, cum se exprima Ortega y Gasset despre fenomenul similar european, unele grupări de „tineri” considerau că aveau doar drepturi în societate, dar erau fără obligații față de societate. Iar într-o conferință din toamna anului 1938, Nicolae Iorga descria astfel epoca:”Stăm la un ceas greu al lumii. Nu a fost niciodată mai multă ură, unită cu o mai urâtă grosolănie în cererile nedreptățite care caută să se adauge, ori vrea să se întoarcă pentru a apăsa din nou. Omenirea pare a-și fi pierdut capul ori a se fi înșirat cu o supunere lașă pe urma tuturor rătăcirilor. Steaguri de moarte și nimicire se ridică de mâini fanatice, zguduite de frenezia omorului pentru a chema la nimicirea lucrurilor care cu atâta cinstită muncă s-au făcut de la isprăvirea măcelurilor Marelui Război”.

Despre toate acestea, Istoricul a atenționat regele, sefii de guverne și pe miniștri, a scris nenumărate articole de presă, a pledat la Universitate și la Academie. Și, deși era la o vârstă înaintată, a continuat să meargă în orașele și satele țării, în importante locuri din Europa pentru a conștientiza populația românească și europeană asupra realității tulburi din România, mai ales în Transilvania și Basarabia, și că „războiul pare a se apropia”. În aceste călătorii, dar și din conversațiile aproape zilnice cu mediile politice și culturale românești, Iorga a constatat că propaganda Budapestei și Moscovei, pe diferite canale, dar mai ales radio, induceau o stare de spirit de nesiguranță și teamă în rândul populației. Propagandă care, în opinia lui Iorga, ar fi trebuit combătută viguros de autoritățile României, Istoricul însuși făcând-o de câte ori a avut ocazia.

Doar că preocupările autorităților autohtone erau altele. Anume să cenzureze opiniile lui Nicolae Iorga. Și pentru că exista oficial „Cenzura”, aceasta era preocupată a nu se mai ataca ungurii, sovieticii, germanii etc. pe motivul de a nu se întreține o psihoză de conflict și război. Criticând sistemul totalitar din România, Nicolae Iorga s-a trezit cu „dosar al Siguranței” care învinuia savantul că în cursurile sale universitare nu a vorbit cum ar fi trebuit de rege și miniștrii săi. Motiv pentru care a fost chemat a da explicații „la Ministeriu” și a avut probleme în familie și la Universitate. Context care l-a făcut pe Iorga să arate că frecvent i se deschidea corespondența și chiar i se sustrăgea din aceasta documente și fotografii, că „spioni” puși de cineva interpretau aiurea spusele sale, că se „fabricau” o serie de „mișelii” de cele „cinci Siguranțe” care se aflau la dispoziția regelui și premierului. Situație pe care o descrie ca fiind „Fanarul”-cu adresabilitate și către unii lideri ardeleni- fiind nevoit să constate că „trăiesc între nebuni și că Țara Românească a ajuns o casă de nebuni”. Iar în Consiliul de Coroană din 17 martie 1939, atrăgând iarăși atenția regelui și liderilor politici asupra gravelor pericole spre care se îndrepta țara, inclusiv pierderi teritoriale, îndemna la o reală uniune națională care să dea posibilitate României să reziste, căci, zicea Istoricul, „rezistența se impune ca o datorie”. Și, apropo de această datorie, Iorga nu se abține de la constatarea că la chemarea rezerviștilor „Țăranul nostru întrunește toate așteptările”, pe când „oamenii culți” au arătat o „infamă atitudine”.

Pentru rezistență a pledat Nicolae Iorga și când autoritățile statului român au fost puse în situația de a decide, în 1940, soarta Basarabiei și Transilvaniei. Doar că majoritatea liderilor politici români ai vremii una spuneau și alta făceau. După Consiliul de Coroană care a consimțit la cedarea Basarabiei (28 iunie 1940), Iorga descria astfel comportamentul celor chemați a decide: ”militarii au fost lamentabili, miniștrii tineri-pe care am fost condamnați să-i ascultăm pe rând-și mai lamentabili, iar Tătărescu,<<pelicanul sonor>>, și Argetoianu, odioși. Demni au fost reprezentanții Ardealului și ai Basarabiei”. Deosebit de virulent a fost Iorga la adresa liderilor politici și militari care au spus mereu că se cheltuiau sume enorme pentru înarmarea și modernizare Armatei, pentru a face față agresiunilor externe, iar când a apărut pericolul concret au susținut mai degrabă defetismul Armatei și l-au încurajat pe cel al poporului român, în timp ce corupția acelorași lideri a înghițit bugetul destinat pregătirii rezistenței țării.

Nicolae Iorga a presimțit o astfel de atitudine a liderilor politici din România chiar în 1939, după ce guvernul a acceptat să semneze cu Germania lui Hitler “al doilea Tratat de la București”.După ce și Primul Ministru Armand Călinescu a căzut pradă asasinatului politic, Nicolae Iorga a discutat cu unii lideri politici și militari (Văitoianu, Țenescu, Tătărescu,etc.) și a aflat opinia acestora că armata și Țara erau nepregătite a face față „tragediei înăuntru” și „tragediei afară”, că „nu ne batem” pentru Țară. Ceea ce l-a făcut pe marele Istoric să noteze(24 sept. 1939): ”Un vânt rece mă străbate în dimineața putredă, dar mai mult un incomensurabil dezgust. De ce aș merge și mai departe,în conversație intimă, ca un complice,cu acest grup de oameni, la guvern și lângă guvern, cari nu cred în țata lor? Mă desfac pentru a merge acasă”.

Da, Nicoale Iorga era deja demult „desfăcut” de astfel de lideri, dar a încercat să-i educe, să-i îndrume, chiar să-i ajute pentru că el credea că o „națiune nu moare” și avea inegalabilul simț al datoriei, al generației care a întregit România, că trebuia să facă tot ce putea pentru dezvoltarea Țării. Pentru toate acestea, recunoscându-și limite, Iorga avea să primească amenințări vulgare, înștiințări că va fi omorât – de care autoritățile vremii știau-umiliri pe scena politică și chiar în mediul academic. În toamna anului 1940, retras la masa lui de lucru, încă mai transmitea conducătorilor țării că „nu trebuie să jignim,cum o face totuși o presă controlată, pe aceia cari ne-au ajutat să facem acea Românie Mare care se destramă astăzi”. Deși puțină lume mai comunica sincer cu el, Istoricul a avertizat că nu va înceta să susțină adevărul și dreptatea poporului român. La 1 oct.1940 afla din ziare că a fost pensionat de la Universitate. Tot atunci, președintele Academiei Române i-a transmitea că nu mai avea voie să transmită mesajele sale. Pentru a supraviețui și a întreține câteva din instituțiile cultural-științifice și educaționale pe care le subvenționa personal,a fost nevoit să recurgă la împrumuturi care doar cu greu le-a obținut. Familia sa „rezista eroic nenorocirilor”. La poarta casei lui erau postați tot timpul „doi tineri”. Ultima sa însemnare din Jurnal este datată 26 noiembrie/1940/. Marele savant constata iarăși că liderii României au orientat țara într-o direcție periculoasă. În 27 noiembrie 1940, Nicolae Iorga a fost asasinat mișelește. Vestea aceasta a șocat lumea! Zeci de universități și academii din Europa și America au arborat drapelul în bernă. În România, înmormântarea sa s-a petrecut aproape clandestin, conform dorinței și instrucțiunilor liderilor de atunci. Anul 1940 a fost un dezastru pentru România! Aceasta au trăit românii în urmă cu 80 de ani!

În epoca noastră este și mai evident că interesează cum sunt românii, dar cred că românii ar trebui ei înșiși să fie și mai interesați de ce lideri guvernează Țara. În Jurnalul ultimilor ani,1938-1940, Nicolae Iorga ne-a arătat cum erau românii și cum se comportau liderii lor. Țin neapărat să adaug faptul că, în ceea ce privește soarta națiunii române, el era un optimist iremediabil. Cred că judecățile lui ne pot ajuta să ne evaluăm mai realist, noi, cei de azi. Mulțumim profesorului Andrei Pippidi pentru că ne-a înlesnit accesul la acest document deosebit. Și subliniem că orice asemănare a descrierilor lui Nicoale Iorga cu prezentul este, cum se spune, absolut întâmplătoare. Oare?!

 dan spune:

Un om ce-şi îngrijeşte grădina, aşa cum dorea Voltaire. 

Cel care mulţumeşte pentru că pe lume există muzică. 

Cel ce descoperă cu bucurie o etimologie. 

Doi funcţionari care, într-o cafenea din cartierul Sud, joacă şah în tăcere. 

Ceramistul care pregăteşte o culoare şi o formă. 

Tipograful ce culege cu grijă această pagină, deşi s-ar putea să nu-i placă. 

O femeie şi un bărbat care citesc terţinele finale ale unui cânt. 

Cel care mângâie un animal adormit. 

Cel ce justifică ori vrea să justifice un rău care i-a fost făcut. 

Cel care mulţumeşte pentru că pe lume există Stevenson. 

Cel ce preferă ca dreptatea să fie de partea celorlalţi. 

Aceste fiinţe, care nu au ştire unele de altele, mântuie lumea.( Cei drepti,Jose Louis Borges) 

 Otova spune: Acțiunile unui individ, ale unei familii, comunități sau națiuni , trebuie să fie în acord cu afirmațiile sale. Infirmările nu obliga la acțiuni concentrate și coerente. De aceea soarta celor care nu fac altceva decât să infirme și să conteste este stabilită de conjuncturi aleatorii. Putem vorbi, în cazul românilor de supraviețuire , dar supraviețuitorii nu sunt întotdeauna învingători. 

 Jder spune: Azi, ca ieri, veneticii, parvenitii, sociopatii, tot felul de alogeni si hibrizi conspira la varful statului; ca si atunci se cheltuie sume enorme pentru înarmarea și modernizare unei Armate, mai mult pentru a face față marketingului „aliatilor strategici” decat pericolelor concrete. Poporul stie ca e imposibil sa se bazeze pe ” generali comerciali si pe falsi militari”; lipsa de solidaritate a capilor armatei cu poporul este din nefericire o evidenta, iar nesincronizarea si”defetismul Armatei” intretin defetismul si neincrederea poporului român. In 3 decenii de corupție pandemica politica si economica, falșii lideri ai Romaniei au tocat si risipit cu iresponsabilitate (intentionata!?) bugetele destinate dezvoltarii economiei nationale si pregătirii rezistenței țării, prin educatie, munca dar si prin armata. Precum nazistii, hortystii si Stalin au hacuit „RomaniaMare”, in sec XXI urmasii lor impreuna cu alti „strategici aliati”, jinduiesc la resursele „Romaniei aflate in calea rautatilor”. Suveranitatea Romaniei trebuie traita de fiecare cetatean cu constiinta romaneasca. O „națiune nu moare” daca este condusa de lideri cu simț al datoriei fata de soarta Țării. De astfel de lideri si de astfel de cetateni are nevoie Patria… 

 

 Nicu Olahus spune: ” orice asemănare a descrierilor lui Nicoale Iorga cu prezentul este, cum se spune, absolut întâmplătoare. Oare?!” spune autorul dar ne lasa pe noi sa fim curajosii si sa denuntam guvernarea ! Dansul se ascunde dupa cuvintele uriasului (si la propriu si la figurat)Iorga ! Pai de ce ilustrul autor nu vorbeste despre modul in care se preda Istoria Romaniei in scoli ? De ce nu ne spune cum o.n.g.-urile sorosiste (cu instructiuni de la Soros direct) au infiltrat directia de resort din Ministerul Invatamantului ca sa faca ei o alta istorie a Romaniei ! 

 justinianus spune: Don Basile, Iorga a avut curajul sa semnaleze pericolele pentru Romania( unele deja intamplate si iremediabile, pierderea Basarabiei si Bucovinei de nord), dar voi astia de azi, aveti curajul sa spuneti adevarul despre Romania prezenta? Atunci a pierdut teritorii, acum a pierdut topt, economie, bogatii, finante, asigurari, sanatate,industrie, comert si voi acceptati senini situatia! Spuneti-le copiilor, tinerilor, ce producea Romania pina in 1990 si ce produce azi( capital romanesc)! Ati dat distributia la tot in Romania, adica sistemul vascular al unei tari! Tara e compromisa pentru 50 de ani! Ne mai salveaza(oare?) doar o conflagrratie sau catastrofa mondiala! Ne-au jucat strainii pe degete, cum au vrut si ne joaca in continuare!

“Noii ruși”- un fenomen cu iz apocaliptic, mii de ruşi bogaţi părăsesc oraşele şi se retrag în zone izolate

10-13 minutes

---

În Rusia se naşte un fenomen cu iz apocaliptic: mii de ruşi bogaţi părăsesc oraşele şi se retrag în zone izolate, pentru a-şi duce viaţa cât mai departe de civilizaţie. Trăiesc in colibe, manâcă doar ce cultivă şi îşi cresc copiii în spirit liber. Pentru ei, banii şi cariera nu mai au valoare. Mai mult, sunt convinşi că în curând vom trăi toţi ca ei.

Au fost profesori, ingineri, avocaţi, oameni de afaceri. Au avut bani şi cariere  de invidiat.  Dar într-o zi şi-au vândut casele, şi-au îngheţat conturile şi s-au retras în sălbăticie pentru a trăi ca la începuturile lumii.

Li se mai spune “Noii ruși” și numărul lor crește me­reu – atât cât să populeze astăzi 200 de sate și că­tu­ne, risipite în sălbăticia aspră a Siberiei. Aparent, “Noii ruși” sunt niște ființe ciudate – orășeni bogați și instru­iți (mulți milionari și oameni de afaceri), care, sătui de atâta bine, au decis să se refugieze cu întreaga familie la marginea lumii, fără a lua cu ei nimic care să le ușu­reze traiul sau munca zilnică. Au venit în grupuri mici sau pe rând, fiecare cu povestea lui de viață, cu îndem­nul și căutările personale.

Eduard e unul dintre ei. A lucrat in Occident şi a fost manager de talie internaţională. Acum locuieste la Alexandrovka, satul de la porţile Siberiei într-o iurtă – un fel de cort cu podea de lemn.  Are doi copii pe care refuză să-i dea la şcoală de teama că sistemul ii va transforma in marionetele civilizatiei. Dar in Alexandrovka toti au studii superioare, asa ca David si Danila au de la cine invata.
Mănâncă simplu şi doar ce cultivă. N-au nici curent electric, nici apă curentă. Şi vara şi iarna se călesc cu galeti de apa aruncate peste ei, la temperaturi siberiene.

Altul, Constantin, a fost anchetator in miliţia rusească, dar la vară se va muta şi el în Alexandrovka, satul de la porţile Siberiei. Iulia a fost profesor universitar de matematica. S-a stabilit aici impreuna  cu sotul ei, care n-a mai suportat stresul functiei pe care o avea in domeniul constructiilor.

Cu totii vor sa traiasca in strictul necesar, fara bani si fara tehnocolie.  Lui Constantin, fostul securist, i se spune Şamanul şi e vraciul comunitatii . Isi vindeca pacientii cu rugaciuni,  plante  si ritualuri de imbaiere.
Alexandrovka pare sa fie unul dintre putinele locuri pe Pamant in care singurul guvernator e NATURA. E o lume libera, care te contamineaza.

Numărul celor care îl caută pe Dumnezeu în pusti­etatea pădurilor crește mereu. Nimeni nu trișează când vine de bună voie în Siberia, și nimeni nu vrea să pară ce nu este. În Siberia rezistă doar cei puternici și deciși. Cu toții refuză banii, avantajele energiei electrice și chiar binefacerile medicamentelor, înlocuind totul cu rugăciunea, cu miracolul simplității și al remediilor na­turiste. Organizează singuri mici spitale și școli, or­ga­nizează concerte și spectacole culturale, încât ai zice că, împreună, formează o sectă mile­naristă, speriată de multele scenarii catastrofice ale pro­fe­țiilor nostra­da­mice. “Noii ruși” sunt însă ortodocși curați. Au preoți, au bise­rici, au icoane la care se roagă. De alt­fel, fiecare nouă așezare nu începe alt­cumva decât cu o cameră de bârne în­chinată lui Dumnezeu și, alături, un bor­dei săpat direct în pământ.

German Sterligov, al doilea milionar oficial al Rusiei de dupa caderea URSS si-a abandonat in 2005 averea pentru a trai ca un taran intr-o parte indepartata a Rusiei, fiind dovada ca se poate gasi fericirea. S-a bucurat de o avere impresionanta, a trait in vile somptuoase, a avut yachturi si avioane private, dar a renuntat la acest stil de viata in urma cu patru ani si a ales sa se mute cu familia sa intr-o zona rurala a Rusiei, unde a ales sa traiasca in mijlocul salbaticiei.

Majoritatea prietenilor mei au crezut ca mi-am pierdut mintile, dar dupa patru ani se dovedeste ca am facut alegerea corecta. Criza economica care i-a afectat pe majoritatea oligarhilor este departe de mine. Spre deosebire de ei, eu sunt liber aici. Nu sunt dependent de nimeni si am suficiente resurse pentru a supravietui”.

La doar 24 de ani, German Sterligov a pus bazele propriei companii si in scurt timp, profitand de vidul de legislatie din acea vreme, a reusit sa construiasca un imperiu financiar, cu birouri in Londra si New York, si a devenit milionar.

In timp ce Sterligov isi facea un nume in domeniul afacerilor, amenintarile incepeau sa se intensifice, iar el si sotia sa traiau in permanenta cu frica de a nu fi rapiti, brutalizati sau chiar omorati. „In primii doi ani de relatie ne-am mutat de 23 de ori. El ma suna si-mi spunea: «Impacheteaza, iar ne mutam». In cercurile in care sotul meu activa aveau loc multe crime”, isi aminteste Alyona.

Tocmai din aceasta cauza, nu este de mirare ca oligarhii rusi angajeaza o armata de gardieni care sa-i protejeze. Alyona, a carei familie era apropiata cu fostul lider comunist Nikita Hrusciov, a urat dintotdeauna sa aiba servitori. „Nu-mi doream straini in casa mea. Dar intotdeauna era o exceptie: bodyguarzii inarmati. Dupa ce ne-am mutat in Moscova, dupa o perioada petrecuta in Mayfair- Londra, am realizat ca acestia erau indispensabili. Eram foarte bogati intr-o tara in care majoritatea oamenilor nu erau avuti, iar oamenii de afaceri erau tintele favorite ale rapitorilor pentru a se rafui cu aceasta situatie. Era ingrozitor. Intotdeauna aveam cel putin doua garzi de corp cu mine, dar odata numarul acestora a ajuns la 60 pentru a ma supraveghea atat pe mine, cat si pe copiii mei”, a continuat aceasta, in timp ce sotul sau a dat afirmativ din cap.

„Eram ca pasarile intr-o cusca aurie. Fiind foarte bogati, traiam intr-o sclavie, din care, din fericire, am scapat”, a completat German. Pentru a scapa de amenintari, in era presedintiei lui Boris Eltin, multe cupluri bogate declarau ca s-au despartit si se afisau la petreceri cu alte persoane pentru a distrage atentia de la familia adevarata. „Se prefacea ca nu mai suntem importanti pentru el si asa prevenea sa devenim tintele rivalilor sau a rapitorilor”, a confirmat Alyona. Un factor important in decizia lor de a-si schimba stilul de viata l-a constituit infrangerea lui German in alegerile prezidentiale din 2004, cand invingator a iesit actualul premier rus Vladimir Putin. „A venit acasa, si-a aruncat jacheta si a spus: «Nu mai pot face nimic aici. Hai sa plecam si sa incepem o noua viata»”, isi aminteste Alyona, care a fost ceruta in casatorie la doar trei minute dupa ce s-au cunoscut. Au ales ca locatie o zona impadurita, aflata la 60 de kilometri departare de Moscova, o zona lipsita de luxul cu care s-au obisnuit, dar pe care nu il regreta.

In perioada lui de prosperitate, German Sterligov a oferit locuri de munca pentru 2.500 de persoane. In prezent, acestia mai sunt doar in numar de doi, ambii muncitori, care il invata pe Sterligov cum sa faca lucruri precum constructia de ziduri sau repararea de garduri.

Dupa o viata traita in cel mai luxos cartier din Moscova, Sterligov si sotia sa si-au schimbat perspectivele asupra vietii si au decis sa-si vanda proprietatea din cartierul Rublyovka, apartamentul cu vedere spre Statuia Libertatii din New York, birourile de pe Wall Street si din Londra, casa din Elvetia, castelul din Franta si apartamentul din Piata Rosie din Moscova pentru a se muta la tara.
Sterligov si-a vandut averea la licitatie dupa ce s-a ales praful de ambitiile sale politice, care incepusera cu o campanie pentru functia de guvernator al Siberiei si au fost urmate de candidaturile pentru primaria Moscovei si in final pentru presedentia Rusiei.

“Mi-am dorit sa schimb viata oamenilor din Rusia in bine…Mi-am dorit sa aduc o noua viziune acestei tari, pentru a crea o viata mai buna. Dar nu am reusit, si am ajuns sa imi dau seama ca, chiar daca nu voi putea fi alaturi de tara mea in acest mod, familia mea inca are nevoie de mine – si am putut face schimbari la acest nivel.”
A ajuns sa acumuleze datorii uriase din pricina costurilor campaniilor sale electorale, asa ca si-a vandut casa din Moscova, toate proprietatile si actiunile, si si-a platit datoriile, iar mai apoi, dupa o calatorie in padure, si-a construit o casa cu banii care ii mai ramasesera dupa ce totul fusese vandut.

Eliberat de boala materialismului si de traiul imbacsit intr-o mare capitala a lumii, Sterligov a gasit adevarata fericire, fericirea fara bani.

Acum, la 15 ani dupa ce a facut primul sau milion, a renuntat la afaceri si a optat pentru o viata traditionala taraneasca, traita in adancul zonei rurale rusesti, impreuna cu sotia sa si cei cinci copii.
“Viata mea nu a fost niciodata mai buna – inca nu pot crede ca am o viata atat de implinita si interesanta”, a declarat el programului BBC World Service’s Outlook.

“Puii de curcan tocmai au iesit de sub closca – aceasta este o stire interesanta pentru noi in momentul de fata. Am reusit sa gasim fericire ca si familie – si inca nu pot sa cred ca am reusit sa parasim Moscova, cu toata atmosfera ei de mercenariat, ividie si ostilitate. Cu greu pot descrie starea sufleteasca in care ne aflam, exact cum nu poti descrie gustul unei inghetate. Trebuie sa o gusti pentru a stii asta.”

German Sterligov  traieste acum intr-o casa mica, pe care o descrie ca fiind “o soba ruseasca, cateva ferestre, pereti si un tavan”. Are deasemenea doua tractoare, un boldozer si o Toyota veche, desi pe timp de iarna la ferma se poate ajunge doar cu o caruta tarasa de cai. Ce mai apropiata casa se afla la 11 km distanta. Nu are electricitate si acum incearca sa se descotoroseasca si de telefonul mobil.

Cu toate acestea, el spune ca nici atunci cand era bogat nu a dus o viata tipica de magnat rus. “Nu aveam elefanti sau piscine”, spune el. “Dar este adevarat, am trait intotdeauna in cele mai bogate, elegante si exclusiviste cartiere, in case mari si scumpe”.

Pasul spre Siberia n-a fost totuşi uşor. “A fost greu pentru sotia mea, care nu era obisnuita cu viata la tara, ci mai degraba cu viata de milionar. Acum este recunoscatoare, deoarece copiii nostrii duc o viata normala, o viata reala. Familia mea este fara indoiala mai fericita.”

Copiii lui Sterligov primesc educatie acasa, deoarece el crede ca mediul din scoala “ii va corupe”. Nu le va permite sa urmeze studii universitare, din acelasi motiv: “Universitatile sunt pline de depravare – nu s-ar deprinde cu altceva de acolo in afara de corupere morala. Asadar, este in afara de orice discutie”, spune el.
Este un nationalist convins si a devenit profund religios acum 10 ani – desi nu vrea sa vorbeasca despre acest lucru, descriindu-l ca fiind “prea personal”.

Manipularea pentru toți sau Fereastra Overton

(Taroi Ioan Aron ) Celebrul regizor și actor rus Nikita Mihalkov, a prezentat în emisiunea sa, Besogon TV, teoria Ferestrei Overton, considerată prototipul tehnologiei manipulării opiniei publice: „V-am promis să vă prezint tehnologia folosită pentru a face lumea să se obișnuiască cu ceea ce, în mod normal, este Imposibil să poată accepta. Tehnologia „sădirii" în conștiința umană a ceea ce, aparent, nu poate fi inoculat. Din păcate… se poate. Se numește Fereastra Overton. Joseph P. Overton (1960-2003), prim vice-președinte al Centrului pentru Politici Publice (Mackinac Center for Public Policy), a formulat această teorie, care i-a primit numele postum, după ce a murit în urma unei catastrofe aviatice. În conformitate cu Fereasta Overton, pentru fiecare idee sau problemă, în societate există o așa-numită „fereastră de oportunități". În cadrul acestei ferestre, ideea poate (sau nu) să fie discutată pe larg, susținută deschis, promovată, se poate încerca legalizarea ei. Fereastra e mutată, schimbând paleta posibilităților de la o fază de Neconceput, complet străină moralei publice, total respinsă, până la faza de Politică Curentă, care este deja discutată pe larg și adoptată de conștiința populară și susținută prin lege. Nu e o spălare a creierului ca atare, ci o acțiune mult mai subtilă… Să abordăm ceva cu totul de neînchipuit. Să ne imaginăm, de exemplu, legalizarea canibalismului, dreptul oamenilor de a se mânca unii pe alții. Destul de dur, nu? Este evident că în prezent, în 2014, nu e posibilă desfășurarea unei propagande pro-canibalism, deoarece societatea ar exploda. Asta înseamnă că problema legalizării canibalismului se află la stadiul de oportunitate ZERO a ferestrei. Acum vom simula modul în care ideea de NECONCEPUT va fi implementată, trecând prin toate etapele ferestrei de oportunități. Astfel, subiectul va deveni nu doar acceptabil, ci chiar obligatoriu. Tema canibalismului este încă dezgustătoare și absolut inacceptabilă în societate. A discuta acest subiect în presă sau într-o companie decentă e indezirabil. Ca atare, prima mișcare a FERESTREI OVERTON e mutarea subiectului canibalism din domeniul de NECONCEPUT în cel RADICAL. Ne bucurăm de libertatea de exprimare, nu-i așa? Avem democrație… De ce să nu vorbim despre canibalism?! Oamenii de știință, în principiu, au dreptul să vorbească despre orice – pentru ei nu există subiecte interzise, ei trebuie să studieze toate temele. Și dacă așa stau lucrurile, atunci putem organiza un simpozion etnologic cu tema «Ritualuri exotice ale triburilor din Polinezia». Vom aborda istoria subiectului, îl vom introduce în circuitul științific și vom obține opinii autorizate despre canibalism. Putem, deci, discuta despre canibalism și rămâne, în același timp, în limitele respectabilității științifice. FEREASTRA OVERTON s-a mutat. A fost deja determinată revizuirea pozițiilor, asigurând astfel trecerea de la atitudinea intransigentă, de respingere, a societății, la o atitudine mai pozitivă. Concomitent cu discuția pseudo-științifică, TREBUIE să apară undeva «Societatea Canibalilor Radicali». Chiar dacă vor fi prezenți doar pe internet, «Canibalii Radicali» vor fi observați și menționați de toată mass-media relevantă. Rezultatul primei mișcări a FERESTREI OVERTON: – tema inacceptabilă a fost introdusă în circulație, tabu-ul a fost „desacralizat", a fost distrus caracterul univoc al problemei și s-au creat „tonuri de gri". Următorul pas al FERESTREI OVERTON mută tema canibalismului din domeniul RADICAL în cel POSIBIL. În acest stadiu continuăm să cităm „oamenii de știință". Nu ne putem permite respingerea cunoștințelor despre canibalism… Oricine ar refuza să discute această temă, ar trebui înfierat ca fiind bigot și ipocrit. Condamnând bigotismul, trebuie să găsim un nume elegant canibalismului. Nu mai există canibalism! Acum se numește, de exemplu, „antropofagie". Dar termenul în cauză va fi, curând, înlocuit din nou, considerând această definiție drept jignitoare. Scopul inventării noilor denumiri e devierea problemei de la esența ei, ruperea formei de conținut, privarea adversarilor ideologici de cuvânt. Canibalismul se transformă în „antropofagie" și apoi în „antropofilie", la fel cum un criminal își schimbă numele și pașapoartele. În paralel cu jocul numelor, are loc crearea unui precedent de referință – istoric, mitologic, contemporan sau pur și simplu inventat, dar cel mai important – legitimant. Obiectivul principal al acestei etape, cel puțin parțial, este de a scoate mâncarea cărnii de om de sub incidența penalului. Eventual, prin găsirea unui exemplu în istorie. După ce a fost găsit precedentul legitim, apare posibilitatea de a muta FEREASTRA OVERTON din spațiul POSIBIL în domeniul RAȚIONAL. „Dorința de a mânca carne de om e înscrisă în genele omului și e, deci, naturală" „Uneori, să mănânci un om e necesar, există circumstanțe determinante" „Există oameni care doresc să fie mâncați" „Antropofilii au fost provocați" „Gustul fructului oprit e mereu dulce" „Omul are libertatea de a-și rezolva singur problemele" „Nu ascundeți informațiile, astfel ca fiecare să poată decide dacă e antropofag sau antropofil" „Are antropofilia aspecte negative? Există vreo dovadă?" ș.a.m.d. (Observați cum decurge procesul și suprapuneți-l peste evenimentele pe care le-ați trăit în ultimii 30, 20 sau 10 ani…) În conștiința comunității se creează în mod artificial „câmpul de luptă" pentru această problemă. Acum se trece de la RAȚIONAL la POPULAR. În scopul popularizării temei canibalismului, ea trebuie să fie susținută de mesaje populare, „asezonată" cu personalități istorice și mitologice, și dacă e posibil, cu personalități media contemporane. Antropofilia pătrunde masiv la știri și în talk-show-uri. Oamenii sunt mâncați în filme de largă distribuție, în versurile cântecelor și în clipuri video. Una din tehnicile folosite se numește „Uită-te în jur": – „n-ați știut că unul dintre cei mai cunoscuți compozitori e …antropofil???" – „unul dintre cei mai celebri scenariști polonezi a fost toată viața antropofil, a fost chiar cercetat pentru asta. Unde e democrația?" – „câți au zăcut prin balamucuri?" – „câte milioane au fost deportați și li s-a retras cetățenia?" – „ce părere aveți despre clipul „Eat me baby" al lui Lady Gaga?" Tema aflată în prelucrare se aduce în top și începe să fie reprodusă în mod autonom în mass-media, show-business și politică. Pentru justificarea subiectului, suporterii legalizării uzează de imaginea umanizată a criminalilor, creându-le o aparență pozitivă, prin intermediul argumentelor care bagatelizează faptele lor criminale. De exemplu: – „doar sunt oameni care creează… ce dacă au mâncat?" – „ei își iubesc sincer victimele – mănâncă, deci iubește" – „antropofilii sunt victime ei înșiși – viața i-a obligat, așa au fost educați" – etc., etc. Asta, pe de altă parte, e „sarea și piperul" manipulatorilor din talk-show-uri: – „Vă vom povesti despre o tragică poveste de dragoste – el voia s-o mănânce, iar ea dorea doar să fie mâncată. Cine suntem noi, să-i judecăm? Poate că asta e adevărata dragoste. Cine vă credeți, ca să vă opuneți iubirii?" Începe să vă „sune" cunoscut? Trecerea la etapa a cincea se face atunci când tema s-a „încins" și se poate muta din categoria POPULARĂ în cea a POLITICII CURENTE. Începe pregătirea bazei legislative. Grupuri de lobby, aflate în preajma puterii, se consolidează și ies din umbră. Sunt publicate sondaje care, chipurile, confirmă marele procentaj al susținătorilor legalizării canibalismului. În conștiința publică se introduce o nouă dogmă – „interdicția interzicerii canibalismului". E un simbol al liberalismului – toleranța ca o interdicție a interzicerii tabu-urilor, interzicerea prevenirii și corecțiilor abaterilor dăunătoare pentru societate. În timpul acestei ultime etape, societatea e deja „zdrobită". Se adoptă legi care schimbă (distrug) normele existenței umane. Tema se „rostogolește" inevitabil către școli și grădinițe. Asta înseamnă că următoarele generații vor crește lipsite complet de șanse de supraviețuire. Așa s-a întâmplat și cu legalizarea pederastiei – acum „ei" pretind să fie numiți GAY. Acum, sub ochii noștri, Europa încearcă legalizarea incestului și a eutanasierii copiilor. FEREASTRA de oportunități descrisă de OVERTON se „mișcă" mai ușor într-o societate tolerantă. Într-o astfel de societate fără idealuri, nu există o delimitare clară între bine și rău. – Vreți să vorbiți despre faptul că mama dumneavoastră e o târâtură? – Vreți să publicați un articol despre asta? – Să cântați un cântec? – Să demonstrați, la urma urmei, că a fi târâtură e normal și chiar necesar? E exact tehnologia descrisă mai sus și se sprijină pe libertinaj. Dacă nu există tabu-uri, nu există nimic sacru. Există așa-numita libertate de exprimare, transformată în libertatea de dezumanizare. Sub ochii noștri se elimină ultimele obstacole ce protejează societatea de auto-distrugere. Acum, calea e deschisă. Crezi că nu vei reuși să schimbi nimic de unul singur? Ai perfectă dreptate. Singur, omul nu poate nimic… Dar, personal, ești obligat să rămâi Om. OMUL e capabil să găsească o soluție oricărei probleme. Și ceea ce nu vei putea de unul singur, vor reuși oamenii uniți de o idee comună. Uită-te în jur…". De fapt, Overton a observat un fenomen simplu: În orice domeniu, la un moment dat, într-o societate se poate discuta un subiect sau o idee cu limite exterioare într-un spațiu îngrădit. Tema sau ideea e acceptată de societate ca atare doar într-un cerc restrâns, care se va putea constitui sau nu într-o „ferestră de oportunități" (fereastra Overton). Spre exemplu, în urmă cu 50 de ani existența extratereștrilor era de neconceput. Fereastra Overton era în stadiul de inacceptabil. Au apărut apoi nenumărate imagini și filme cu „OZN-uri" și „ființe extraterestre" care au dus existența lor la stadiul de acceptabil. În ultimii ani, extratereștrii au fost puternic „umanizați", devenind din inamicii ciudați din ceruri prietenii de pe alte planete. Acum ei nu mai vor să distrugă Pământul, ci să ajute civilizația umană în progresul său. Ba chiar este posibil să fi avut deja o contribuție esențială în acest sens în istorie. Filmele și documentarele au făcut deja posibilă existența lor, ducând tema în stadiul de popular, rațional. În viitorul apropiat este posibil să fie pregătite politici speciale pentru întâlnirea și conlucrarea cu extratereștrii. Fereastra Overton are, deci, șase etape: 1. Inacceptabil – nu se poate deschide subiectul. Este inacceptabil și nociv, vine împotriva vieții și a societății. 2. Radical – se poate discuta despre idee, în cercuri excentrice, este insinuată în societate prin intermediul unor cercuri periferice, care au totuși dreptul la existență, nu? 3. Acceptabil – apar primele opinii mai degrabă favorabile din partea unor personaje considerate respectabile, dornice de afirmare, care vor oferi alternative de percepție asupra temei („vedete" și „formatori de opinie"). 4. Rațional – se produce departajarea clară, între opiniile pro și contra bazate pe argumente, ambele tabere înclinând într-o parte și cealaltă balanța. 5. Popular – mass-media promovează fără rezerve noul și originalitatea ideii, temei și produce o emulație în societate. Repetitorii se pun în mișcare și repetă fără să judece argumentele celor în care au încredere, producând un întreg curent favorabil. 6. Politică – acesta este momentul oportun pentru stabilirea unui întregi politici, odată cu care nu va mai fi posibilă reluarea subiectului. Se propune formal în dezbatere publică, se votează emoțional. Subiectul tabu din trecut a devenit o temă mereu actuală și toată lumea mimează fericirea și jubilează mare salt înainte al societății și depășirea prejudecăților. Toate avantajele noilor politici sunt larg recunoscute, toate dezavantajele sunt adânc îngropate… - ca exercitiu putem inlocui canibal cu oricare alt cuvant ...