Octombrie 2011
Cuprins
I. Contextul istoric al anului politic românesc 2012
A. Contextul general intern
1. Confruntarea sistem – antisistem
2. Derapajul spre dreapta al României şi consecinţele lui
3. Destructurarea societăţii româneşti
B. Contextul general extern
1. Impactul crizei economice globale
2. De la „Axa Washington-Bucureşti" la scutul american anti-rachetă
II. Trăsături specifice ale anilor preelectorali
III. Analiza principalilor actori politici
1. Majoritatea parlamentară
1. PDL - un partid care nu mai poate câştiga
2. UDMR - un monopolist ameninţat de concurenţă
3. UNPR - un partid în căutare de identitate
2. Partidele din opoziţie
1. USL – o structură de rezistenţă externă pentru partide în restructurare internă
2. PSD – situaţia internă
3. PNL - situaţia internă
4. PC – situaţia internă
5. Temele identitare ale USL
3. Partidele extraparlamentare
IV. Strategii politice pre-electorale
1. PDL
2. Uniunea Social-Liberală
3. UDMR
4. UNPR
5. Analiza proiectului comasării alegerilor
V. Perspective
VI. Recomandări
România se apropie de intrarea în etapa finală a unui ciclu electoral, început prin alegerile locale din iunie 2008, marcat de tensiuni politice şi sociale, pe fondul crizei economice. Prezentul ciclu electoral a adus o serie de noutăţi semnificative pentru viaţa politică românească: au avut loc alegeri parlamentare în colegii uninominale în urma cărora s-a constituit pentru prima dată un guvern de mare coaliţie, între PDL şi PSD; Traian Băsescu este primul preşedinte al României care reuşeşte să fie reales consecutiv; s-a realizat prima alianţă politică (USL) între un partid mare (PSD) şi unul de mărime medie (PNL), pentru a contracara ambiţiile PDL de a rămâne la putere cu orice preţ şi în următorul ciclu electoral. Miza pusă de partidele politice pentru următoarele alegeri locale şi parlamentare este uriaşă, deoarece Opoziţia doreşte, în mod natural, să înlăture de la putere regimul Băsescu, iar acesta pare a fi dispus la orice măsuri, inclusiv schimbarea nedemocratică a legislaţiei electorale şi a calendarului alegerilor. Pentru cetăţeni, scrutinele electorale par a avea o importanţă tot mai mică, deoarece apatia şi dezinteresul sunt reacţiile la percepţia larg răspândită că „toate partidele sunt la fel", iar votul lor nu contează cu adevărat. Mobilizarea electoratului, mai ales în zonele sărace, se realizează, adesea, doar cu ajutorul mitei electorale. Aceasta s-a banalizat, iar dintr-o excepţie a devenit o regulă a unui sistem politic aflat într-o evidentă criză de legitimitate democratică. Dacă la începutul anilor '90 România experimenta democraţia electorală, sperând în transformarea acesteia în una de tip participativ, acum chiar democraţia minimală, electorală, se află sub semnul întrebării. Impunerea unui legislaţii electorale nedemocratice şi mita electorală extinsă sunt două argumente pentru a evidenţia regresul democratic al României.
Anul 2012 închide, însă, un ciclu istoric, dincolo de ciclul electoral. Divorțul dintre elite și masă este una dintre caracteristicile lui. O altă caracteristică este destructurarea țesutului social național și descompunerea unei națiuni presupus democratice într-o pluralitate de oligarhii locale marcând emergența unei Românii neo-feudale. Pe acest fundal se constată ascensiunea forțelor politice anti-sistem amintind de dreapta radicală fascistoidă și fascizantă. Toate aceste procese se vor fi consumat ori finalizat în perioada 2004-2012. La capătul ei, conștienți sau nu, românii au nevoie de redemocratizare, renaționalizare, remodernizare. În fața lor apare astfel, măcar ca necesitate, perspectiva unei noi tranziții – de la neo-cezarism și neo-feudalism la modernitatea cosmopolită euroconformă – fără de care România nu se poate reconecta la timpul și la proiectul istoric indispensabil cu valențe globale care vizeaza edificarea Statelor Unite ale Europei.
„Incertitudinea" şi „confuzia" par a defini cel mai precis dominantele vieţii politice din România. Nivelul analizei politice publice s-a redus, în condiţiile supraconflictualizării vieţii publice şi tabloidizării sistematice a mass-media. Scenarita a înlocuit analiza strategică, iar propaganda a sufocat informarea corectă. Nevoia unor analize serioase asupra tendinţelor vieţii politice din România este resimţită profund de o bună parte a societăţii civile.
Institutul „Ovidiu Şincai" încearcă să ofere prin acest raport de analiză răspunsuri la câteva întrebări importante pentru înţelegerea vieţii politice din România: care este situaţia internă în principalele partide politice; care sunt strategiile politice ale acestora în vederea scrutinelor electorale; care sunt diferenţele principale între actuala majoritate parlamentară şi Opoziţie; se pot prefigura încă din acest an rezultatele alegerilor din anul 2012? Toate aceste întrebări, împreună cu altele, sunt menite a ajuta la structurarea răspunsurilor aferente unei probleme esenţiale: cum poate fi guvernată România mai democratic şi mai eficient?
Deoarece cu un an înaintea alegerilor parlamentare, în viaţa economică şi politică, internă și externă, există multiple incertitudini, formularea unei prognoze cu un grad ridicat de probabilitate este aproape imposibilă. De aceea, asupra unora dintre tendinţele politice importante propunem scenarii alternative, încercând să înţelegem consecinţele pe care le atrag unul sau altul. Nu dorim să realizăm „profeţii" care să se autoadeverească, ci propunem o grilă de analiză din perspectiva teoretică a „actorului raţional". Suntem conştienţi însă de faptul că istoria este adesea dominată de non-raţional, astfel încât „surprizele" pot să apară oricând.
I. Contextul istoric al anului politic românesc 2012
Anul 2012 ca eveniment electoral românesc nu poate fi desprins de contextul politic intern şi internaţional. În expresia sa cea mai sintetică acest context este acela al unui „sfârşit de lume", adică al încheierii unui ciclu istoric. Faptul este anunţat de agregarea crizei economice globale cu criza democraţiei naţionale şi cu criza morală generală exprimând, printre altele, o criză de valori şi de proiect. Globalizarea sărăciei se asociază cu şi este potenţată de şovinismul bunăstării, împreună generând sentimentul că decadenţa este ireversibilă, că demnitatea umană este iremediabil pierdută şi că efortul social nu mai are sens. Reperele identitare fie se prăbuşesc, fie se delegitimează, fie indică tendinţa de întoarcere la tribalismul originar. Egoismul celor care au şi vor să nu îşi piardă acumulările, alăturat egoismului celor care nu au şi vor să scape singuri şi pe seama altora de sărăcie, subminează orice idee de solidaritate şi orice politică calculată pe termen lung şi împing spre fragmentarea tribalistă amintită şi spre haosul aferent ei.
Românii nu fac excepţie de la aceste fenomene. Mai mult, dacă omenirea încheie un ciclu istoric fără a fi încă limpede spre ce se îndreaptă, românii încheie şi ei un asemenea ciclu. Sunt aceste cicluri similare, sincronice sau anacronice? Indiferent de răspuns, dinamica românească nu rămâne în afara influenţei dinamicii globale. Istoria s-a globalizat şi România nu este în afara istoriei.
A. Contextul general intern
1. Confruntarea sistem - antisistem
Primul deceniu românesc post-comunist poate fi descris şi ca istorie a confruntării dintre partidele istorice revendicând monopolul culturii democrate (PNŢCD, PNL, PSDR) şi forţa politică născută în şi prin revoluţia anti-ceauşistă şi anti-comunistă, revendicând monopolul competenţei şi al modernităţii în actul de guvernare (FSN cu ramurile sale PD şi FDSN/PDSR). Mitologia revoluţiei din care a izvorât şi identitatea post-comunistă a societăţii româneşti (mitologie facilitată şi de miturile create de naţional-comunismul românesc) a proclamat nu progresul către democraţie ci restauraţia democratică. Cu alte cuvinte, România nu mergea de la comunism spre democraţia euro-atlantică modernă postbelică, ci revenea la sistemul democraţiei româneşti interbelice. În consecinţă, partidele istorice reclamau dreptul de a guverna în baza legitimităţii conferite de suferinţa îndurată în perioada comunistă ca exponenţi ai acelei democraţii. Comunismul nu era o etapă ci o paranteză în istoria României. Pe cale de consecinţă, în post-comunismul românesc au fost denunţate ca forţe antisistem nu doar partidele exaltând restauraţia stângii radicale de inspiraţie marxistă, ci şi cele care negaseră această stângă în revoluţie, fie în numele stângii democrate moderne fie al democraţiei moderne în general. Aşa s-a ajuns ca orice guvernare a FSN şi urmaşilor săi să fie considerată drept reacţionară şi revizionistă, iar programele partidelor istorice să se reducă la un singur punct: „Jos FSN!" (când se aflau în opoziţie, pur şi simplu, iar când atingeau puterea, în forma „FSN este de vină!").
Această situaţie a început să se schimbe odată cu începutul post-tranziţiei, prin venirea la putere în 1996 a coaliţiei celor trei coaliţii (CDR, USD şi UDMR) şi părea că se sfârşeşte complet prin revenirea la guvernare a PDSR şi mai ales prin revenirea la şefia statului a lui Ion Iliescu, inclusiv cu susţinerea deschisă a oponenţilor săi de dreapta, în 2000. Atunci, „legitimitatea istorică" bazată pe suferinţă părea lăsată în umbră de „legitimitatea de proiect" bazată pe competenţă şi toate partidele, de stânga, centru sau dreapta care aderaseră la valorile democraţiei occidentale moderne, au început a fi tratate ca parte a sistemului. Doar partidele naţional-populiste, drastic marginalizate electoral, erau tratate ca forţe antisistem. Astfel post-tranziţia părea la rândul său încheiată.
Ciclul istoric început odată cu alegerile din 2004 este de două ori retrograd: pe de o parte, întrucât venirea la putere a celor care denunţaseră sistemul politic existent la acea dată în România – respectiv cel instaurat de revoluţia din decembrie 1989 şi dezvoltat în următorul deceniu şi jumătate până la nivelul care a făcut posibilă integrarea în UE - ca fiind un „sistem ticăloşit" a implicat legitimarea sistemului simetric caracterizat de autoritarism şi arbitrariu, puse în slujba unei ordini morale pretins superioare, definită de o minoritate şi aşezată deasupra statului de drept; pe de altă parte, întrucât lăsând pe principalii actori politici ai „sistemului ticăloşit" în afara „sistemului ordinii morale" şi oficializând/etatizând lupta împotriva lor, noii deţinători ai puterii au readus România în tranziţie – cu toate tarele ei mai mult sau mai puţin inevitabile, precum fracturarea societăţii, impredictibilitatea evoluţiilor sociale, generalizarea şi dramatizarea conflictelor interne, corupţia endemică.
Adoptarea identităţii de candidat şi apoi de şef de stat antisistem (sic!) de către Traian Băsescu (liderul, locomotiva, purtătorul de mesaj şi simbolul coaliţiei politice care l-a susţinut) a avut, desigur, motivaţie electorală, dar şi explicaţii legate de realitatea românească. Este adevărat că numai cu un asemenea mesaj electoral Traian Băsescu şi Alianţa D.A. puteau câştiga alegerile din 2004. O înfrângere în acele alegeri ar fi însemnat bagatelizarea PD şi PNL în politica românească pe o durată imprevizibilă de timp.
Ceea ce a dat energie şi credibilitate strategiei antisistem amintite a fost intrarea în avanposturile luptei politice a unui segment al societăţii româneşti, redus cantitativ dar capabil să canalizeze şi să instrumentalizeze frustrările unei mase critice a electoratului nemulţumită de eşecul capitalismului românesc post-comunist: grupul (pseudo) intelectualităţii româneşti de extremă dreaptă (fascistoidă). Ostilă autoritarismului „popular/egalitar" de tip comunist, dar în acelaşi timp opusă şi democraţiei liberale, această elită intelectuală cu pretenţii mesianice, s-a simţit de mai multe ori trădată de actorii politici post-comunişti: în primul rând, pentru că aceştia confiscaseră revoluţia, monopolizând puterea smulsă comuniştilor dar, mai ales, refuzând instituirea terorii revoluţionare care i-ar fi permis nu doar exprimarea înclinaţiilor autoritare, ci şi debarasarea de complexe prin terapia justiţiei expeditive; în al doilea rând, pentru că ei construiseră o democraţie, fie ea şi fragilă, iar nu o dictatură de dreapta; în al treilea rând, pentru că, în noul sistem democratic (inclusiv pe perioada mandatului lui Emil Constantinescu) fusese lăsată în afara guvernării şi fusese exclusă de la împărţirea puterii. Fragilitatea evidentă şi adesea vinovată a democraţiei româneşti a devenit motivul negării integrale a democraţiei, iar Traian Băsescu ocazia accesului la putere. (Aşa cum păruse la un moment dat a fi, dar nu a fost, Emil Constantinescu.)
2. Derapajul spre dreapta al României şi consecinţele lui
România anului 2004 prezintă asemănări semnificative cu Republica de la Weimar. Aceste asemănări se accentuează pe fondul şi sub influenţa crizei economice mondiale. Cu toate îşi vor pune negreşit amprenta asupra anului politic românesc 2012.
Ciclul istoric 2004-2012 consemnează dispariţia absolută de pe scena politică românească a partidelor istorice. Dacă după alegerile din 2000, PNŢCD era doar un partid învins la urne, după 2004, el moare cu totul. Faptul este marcat nu numai de scandalurile sale interne, cu pierderea electoratului fidel, cu rupturile şi recompunerile ulterioare cele mai bizare, ca şi cu propulsarea unor lideri necredibili în locul lăsat liber de liderii trandiţionali, ci mai ales de uşurinţa oportunistă cu care Partidul Popularilor Europeni, fără a se împiedica de „colegii" ţărănişti, creştini şi democraţi români, a primit în rândul membrilor săi PD, numit şi liberal şi arborând ca siglă trandafirii socialişti.
Transformarea PD (L) din partid de centru stânga în partid de dreapta, şi trecerea lui din Internaţionala Socialistă în Partidul Popular European, prin „decret prezidenţial" reprezintă un alt eveniment al ciclului istoric ce se va încheia în 2012. Este de subliniat că, prin această „inginerie politică", România a intrat efectiv în spaţiul popular european, acolo unde până atunci fusese reprezentată mai mult simbolic de către PNŢCD. Sub aspectul politicii externe faptul este pozitiv. El a mărit, însă, şi mai mult confuzia ideologică din România, răpind electoratului posibilităţile de a opta şi îndepărtându-l, astfel, de participarea la viaţa publică. Pe acest fundal câştigă mesajele şi forţele anti-sistem.
În 2004 Alianţa D.A. a fost alianţa a două partide ameninţate cu dispariţia – PNL şi PD. Simţind că în cadrul sistemului politic dat, dominat de stânga social-democrată, sunt condamnate la irelevanţă, ele au renăscut împreună în afara şi împotriva sistemului. Pentru ca demersul re-etichetării să fie credibil, în avangarda Alianţei au fost primiţi reprezentanţii societăţii civile militante, în realitate o extremă dreaptă ostilă nu doar regimului (Ion Iliescu) ci şi sistemului, acţionând până atunci ascunsă sub dubla mască a activismului civic şi al democraţiei integrale. În timp ce opoziţia PNL şi PD faţă de sistemul democraţiei post-decembriste era doar conjuncturală, opoziţia noilor lor „tovarăşi de drum" era structurală. Debarasarea celor dintâi de cei din urmă, după câştigarea guvernării, s-a dovedit (în contrast cu experienţa CDR şi a Alianţei Civice în 1996-2000) imposibilă.
Ciclul care se încheie a consemnat creşterea influenţei cercurilor intelectuale sau pseudo-intelectuale frustrate, în politica reală a României. În acelaşi timp depozitar şi incubator al tezelor tipice dreptei radicale fascizante, aceste cercuri, refugiate pentru un deceniu şi jumătate de la căderea comunismului într-o (pseudo) societate civilă predicând (asemenea legionarilor dar şi iacobinilor francezi) nevoia unei reforme morale şi imperativul instaurării unei ordini morale de tip robespierrian exterioară ordinii de drept a statului oficial şi, prin urmare, inevitabil garantată printr-un tip de teroare de stat ca „braţ înarmat al virtuţii", au acceptat după 2005 înregimentarea politică. Mai întâi şi în special în PD iar apoi în PNL. În măsura în care va intra în logica acestui discurs justiţiar în loc să propună cu curaj o alternativă la sistemul autoritar-populist emergent după 2004, nici PSD nu va scăpa de contaminarea cu teze de extremă dreaptă.
Aceste cercuri, deşi neasimilate de partidele pe care s-au grefat, le-au dat un aer nou şi convingător în faţa unei populaţii tot mai dezamăgită de vechii politicieni post-comunişti, de lungimea reformei, de disconfortul schimbării de paradigmă în viaţa socială şi economică, de diferenţa între aşteptările create de revoluţie şi realizările post revoluţionare, precum şi de degenerarea fragilei democraţii post-comuniste în oligarhie (sau mai exact într-o confederaţie de oligarhii locale). Ele au contribuit la relansarea PD(L) şi la succesul electoral al lui Traian Băsescu.
Chiar dacă acesta a dorit să le folosească numai, a sfârşit prin a rămâne ostaticul lor. Relaţia cel puţin ambiguă între Traian Băsescu şi această dreaptă cripto-fascizantă va continua să determine acţiunile politice prezidenţiale în perioada următoare, putând ajunge în cele din urmă chiar la devorarea propriu-zisă a celui care a instrumentalizat-o şi pe care l-a instrumentalizat, la rându-i.
Astfel structurată și manipulată Alianța DA a dus nu doar la transformarea PD din partid de stânga în partid de dreapta (cel puțin nominal) ci și la fragilizarea PNL. Precendentul istoric al "trădării generoșilor" a întărit liberalismul românesc. "Trădarea" aripii Stoica l-a debilizat. Aceasta a lăsat Guvernul Tăriceanu la discreția opoziției de stânga, generând tensiuni în cadrul PNL. Chiar dacă pentru o vreme latente, ele s-au acumulat spre a izbucni mai târziu. Respectivele tensiuni au dus la fragmentarea internă și luptele fratricide între grupările Tăriceanu, Antonescu, Patriciu etc., ieșirea din labirint fiind inevitabila transformare a PNL dintr-un "partid de completare" (minoritatea fără de care nu se pot crea majorități, așa cum fusese după 1990) într-un "partid de acompaniament" (așa cum riscă să arate el în USL). PNL apare astăzi ca un grup de lideri carismatici în căutarea unei mașinării de partid sau a unui vehicul politic care să îi ducă la putere. Se găsește aici una din rațiunile "uniunii" cu PSD, relația simbiotică între ele din perspectivă liberală fiind aceea dintre un lider carismatic fără partid (Crin Antonescu) și un partid fără lideri carismatici (PSD). Pentru ca lucrurile să fie și mai complicate dar în același timp conforme cu realitatea politică, PNL a trebuit să facă o alianță, zisă de centru-dreapta, cu PC. Ideea din spatele acestei alianțe, dincolo de motivele pragmatice ținând de accesul la media, trebuie să fi fost constituirea unei drepte democrate unitare dominată politic de PNL care să fie contrapuse dreptei autoritare (și artificiale) încarnate de PDL. Rezultatul este, însă, nu numai sporirea confuziei asupra identității liberale (PNL se vede și vorbește acum mai mult din corul ACD și USL) dar și încetinirea procesului decizional într-un moment în care viteza de acțiune este esențială.
Dispariţia partidelor istorice din viaţa politică românească (PSDR s-a stins anterior prin dizolvarea în PDSR din care a rezultat PSD) este la o primă analiză pozitivă, întrucât de principiu este de natură să mute accentul vieţii electorale de la evaluarea legitimităţii concurenţilor politici (legitimitate câştigată în închisorile comuniste sau în revoluţia anti-ceauşistă) la aprecierea ofertei politice. Din păcate, această modificare aparent pozitivă, fiind determinată de forţe politice fără o ideologie clară (Traian Băsescu şi amicii săi politici), a dus la exacerbarea propagandei (ducând la apogeu invazia metodelor marketingului comercial în discursul politic) şi a mitei electorale. În loc să meargă înainte spre atingerea standardelor vieţii politice vest-europene postbelice, democraţia românească renăscută s-a reîntors la practicile sale antebelice. Pe un atare fond, la capătul ciclului 2005-2012 devine tot mai atrăgător discursul ambiguu în formă şi reacţionar în conţinut al dreptei extreme justiţiar-populiste.
Sesizând riscul ca într-un atare context să fie iarăşi exclus din sistem şi transformat în sursă a tuturor relelor, PSD, pe fondul emergenţei la vârful său a unei generaţii noi de operatori politici nelegaţi de frământările revoluţionare şi post-revoluţionare, a optat pentru o alianţă politică trans-ideologică (vezi mai jos). Într-un atare context, dincolo de o inevitabilă deplasare spre dreapta (impusă măcar și de nevoia de a nu intra într-o coliziune prea dură cu neo-liberalismul militant al aliatului PNL ori al unora dintre liderii săi marcanți), poate apărea tentația includerii în discursul politic a tezelor justițiare aparținând dreptei populiste. Asta cu atât mai mult cu cât critica politicilor neo-liberale ale PDL, datând încă de pe vremea coaliției acestuia cu PNL în cadrul Alianței DA, astăzi consonante cu exigențele UE și FMI privind disciplina și austeritatea bugetară, nu poate fi decât ori moderată ori formală. Dacă s-ar întâmpla așa există riscul ca PSD să se transforme dintr-un așteptat "partid-alternativă" într-un "partid-copie" (a PDL) sau într-un fel de "PDL cu înlocuitori".
Se poate oare folosi, spre a defini dreapta radicală emergentă în România, calificativul „naţional-populist", aşa cum este se întâmplă în democraţiile occidentale? Dacă în România comunismul, prin esenţa sa internaţionalist, a devenit în mod paradoxal naţionalist, acum dreapta radicală, în mod tradiţional naţionalistă, şi-a găsit sprijin în discursul internaţionalist. Ea a mers pe această linie până la a deveni antiromânească. Pe fondul disperării unei părți semnificative a societății românești marginalizată, umilită și lăsată fără speranțe de lovitura multiplă a turpitudinilor tranziției și constrângerilor crizei economice globale, respectiva dreaptă oferă confort psihologic reparatoriu prin denunțarea unei Românii a eșecului structural, cronic și total, care trebuie îngenuncheată înainte de și sprea a se putea ridica. Vestea oricărei noi înfrângeri a României este primită cu bucurie ea confirmând deopotrivă că perdanții nu sunt singuri (confortul asemănării) și că fundul prăpastiei, dincolo de care nu se mai poate coborâ, este aproape (confortul certitudinii sfârșitului). România devine astfel țara despre care oricine poate scrie cronica înfrângerilor anticipate; adică țara în care decadența este permanentă (confortul predictibilității). În atari condiții nu este de mirare că exponenții dreptei populiste fascistoide românești capătă adesea sprijin extern inclusiv din partea celor care, fără a-i împărtăși opiniile, cred că o pot instrumentaliza în interesul unei geo-politici cel puțin discutabile.
3. Destructurarea societăţii româneşti
Găsim în fenomenul descris anterior măcar o parte, nu neesenţială, din explicaţia realegerii lui Traian Băsescu în 2009 dar şi a „realegerii" sale prin infirmarea demiterii (suspendării) de către Parlament pe calea referendumului. Trebuie menţionat, însă, că succesul adus Preşedintelui Băsescu de comportamentul şi retorica sa de actor anti-sistem îşi are originea cea mai profundă în împrejurarea că sistemul însuşi a ajuns să se decredibilizeze în faţa oamenilor. Delegitimarea politică a liderilor ieşiţi din revoluţia anti-comunistă (având ca explicaţii principale şovăiala în aplicarea reformelor fundamentale, greşita administrare a aşteptărilor populare şi corupţia endemică mai mult sau mai puţin inevitabilă în condiţiile tranziţiei) cumulată cu pierderea demnităţii sociale (în condiţiile în care coerenţa ordinii caracteristice deşertului comunist a fost înlocuită de polarizarea irezistibilă, iraţională şi imorală a averilor produse prin acumularea primitivă de capital în haosul noii jungle capitaliste) şi cu lipsa speranţei colective, a împins un electorat decepţionat şi nevrozat spre purtătorii mesajului justiţiar-apocaliptic.
Ciclul istoric care se încheie marchează astfel două fenomene majore: divorţul dintre populaţie şi elita politică post-comunistă, expresie, totodată, a divorţului dintre populaţie şi sistemul ordinii democratice postcomuniste, pe de o parte, şi fractura societăţii româneşti în grupuri slab organizate politic, dar radical ostile unul altuia (ceea ce dă senzaţia unui război iraţional al tuturor împotriva tuturor).
Procesul de dezagregare şi de alienare a naţiunii române se explică şi prin fenomenul retrograd al feudalizării societăţii româneşti, început înainte de 2004. Transformarea fragilei democraţii româneşti post-comuniste în oligarhie nu s-a produs la centru sau nu în primul rând la centru, ci la bază. Pluralismul formal al democraţiei renăscute dar şi importate din Occident, fără a i se fi lăsat timpul necesar asimilării în mediul românesc ieşit din peste o jumătate de deceniu de autoritarism-paternalist şi de egalitarism, cumulat cu efectele politicilor neo-liberale (şi ele transplantate sub presiune occidentală în solul românesc al acumulării primitive de capital) şi cu slăbiciunea inerentă noilor instituţii ale statului, au dus la dispariţia oricărui criteriu de coeziune naţională. Asaltaţi de necunoscut şi de pericolele aferente libertăţii, în condiţiile în care instituţiile statului naţional şi-au retras protecţia ori au fost incapabile să o asigure, românii s-au refugiat către vechi soluţii identitare şi spre forme arhaice de socializare, căutând refugiu la umbra oligarhilor locali. Înmulţirea acestora, de care primele responsabile sunt guvernările anterioare anului 2004, a însemnat fărâmiţarea neo-feudală a României, conducerea centrală, ea însăşi oligarhizată devenind tot mai nominală şi mai dependentă de oligarhiile locale.
Regresul către neo-feudalism al românilor a intrat, însă, în coliziune cu progresul către naţiunea cosmopolită sau ordinea post-naţională ori transnaţională a UE. Integrarea europeană şi euro-atlantică a României a acţionat inevitabil împotriva dezintegrării ei neo-feudale, chiar dacă această acţiune impulsionată din exterior s-a produs pe un fond schizofren. Pe de o parte, în siajul vechilor reflexe naţionale, Occidentul euro-atlantic (cu precădere în versiunea sa neo-liberală şi neo-conservatoare), pentru care România rămăsese prea mare spre a fi integrată şi prea mică spre a fi respectată, a stimulat diminuarea acesteia prin fragmentare internă şi descreșterea capitalului naţional. Pe de altă parte, în logica edificării unei democraţii transnaţionale puternice, acelaşi Occident a cerut României să-şi modernizeze şi eficientizeze instituţiile naţionale, astfel încât, prin performanţa lor să contribuie la promovarea şi apărarea intereselor comune.
Împăcarea acestor tendințe contrarii a fost asumată de dreapta anti-sistem, care creează impresia că loveşte în corupţia oligarhică (deşi ea însăşi constituie o oligarhie) și că urmărește întărirea statului denunțând slăbiciunea instituțiilor sale democrate (deși în realitate dorește lichidarea statului democrat și înlocuirea lui cu un regim autoritar), lucrând simultan la fragilizarea statului social, reducerea coeziunii naționale şi crearea condiţiilor pentru dominaţia capitalului internaţional, adică a oligarhiei economice trans-naționale. Chiar dacă, pe termen mediu și lung, o atare abordare va face ca România să-și piardă capacitatea de a se autoadministra și să creeze probleme partenerilor săi externi, pe termen scurt o asemenea sinteză a antipozilor pare atractivă pe plan extern și convingătoare pe plan intern. Trezirea din iluzia că prin neo-cezarism (autoritarism) o Românie tot mai slabă poate trăi confortabil într-o structură transnațională tot mai eficientă este tocmai miza anului politic 2012!
Pe un atare fundal se va desfăşura anul electoral 2012. Cum se vor comporta actorii politici epuizaţi? Sunt necesari noi actori politici, sau este posibilă reabilitarea celor vechi? Este oare posibil ca noi actori să se organizeze şi să devină eficienţi, sau trebuie să ne aşteptăm ca înainte de a fi mai bine să fie (cu mult) mai rău?
În sinteză, se poate spune că în ciclul istoric 2004-2012 din punct de vedere politic, democraţia s-a oligarhizat, dreapta s-a fascizat, iar stânga s-a „efasat identitar". Din punct de vedere social, suprastructura s-a rupt de bază, iar baza s-a fragmentat în grupări ostile implicate isteric într-un război fratricid total. Lipsa de legitimitate a principalilor actori politici face ca populaţia să caute soluţii în afara sistemului. Din ceea ce se vede acum, în 2012 PDL nu mai poate câştiga, dar USL mai poate pierde! Ne aşteaptă o altă paranteză totalitară? Cum ar putea fi ea evitată?
B. Contextul general extern
Pentru o ţară ca România evoluţiile interne nu au loc niciodată fără a suporta impactul influenţelor externe. Este, de aceea, de neconceput ca anul politic românesc 2012 să nu fie modelat şi în funcţie de contextul internaţional. În acest sens, vom analiza pe scurt două variabile externe şi anume criza economică globală şi redefinirea priorităţilor geo-strategice ale actorilor globali.
Impactul crizei economice globale
În deceniile trecute, în ciuda ezitărilor, economia românească s-a racordat tot mai mult la economia mondială. Dincolo de avantajele evidente ale unei asemenea racordări, ea aduce cu sine mărirea expunerii faţă de consecinţele crizelor care afectează pieţele externe şi agenţii economici evoluând pe respectivele pieţe. În cazul României, periculozitatea este accentuată de împrejurarea că, în procesul restructurării necesare integrării, economia românească a devenit imprudent o economie de sucursale ale agenţilor economici străini (euro-atlantici dar nu numai).
În 2012 nu atât România va crea probleme economiei europene şi mondiale, ci criza economică globală va genera presiuni asupra economiei româneşti. Aceste presiuni se vor translata în plan social, iar de aici se va trece imediat în domeniul politicului (inclusiv şi, mai ales, al alegerilor).
În prezentul capitol nu ne propunem să facem o prognoză asupra evoluţiei crizei economice în România şi în lume şi nici o critică a terapiilor anti-criză folosite de guvernanţii români. Ceea ce vom încerca este stabilirea impactului diferitelor scenarii posibile în evoluţia crizei amintite asupra politicii interne româneşti într-un an electoral care coincide şi cu încheierea unui ciclu istoric.
Crizele economice (mai ales cele globale) au fost totdeauna factori care au marcat esenţial evoluţia politicii şi prin aceasta a istoriei. În 2012 criza economică va fi o variabilă principală de mişcarea căreia va depinde acţiunea politicului. Evident, evoluţia crizei este funcţie de gestiunea politică. Este, însă, deja limpede că decizia politică vizând gestiunea crizei este impredictibilă, depinzând la rându-i de o sumă de variabile ţinând de politica internă, de psihologia unor operatori politici în penurie de leadership şi de psihologia colectivă în societăţi nervoase, deprimate deopotrivă de pierderea demnităţii, a încrederii în conducători, a perspectivei şi a speranţei.
Guvernul Boc a luat deja o serie de măsuri dure privind asigurarea disciplinei bugetare. Într-o Europă în care decizii similare sunt întâmpinate prin proteste violente de stradă, reacţia socială românească la politicile de austeritate a fost mai degrabă moderată. Aceasta a mărit considerabil credibilitatea guvernului român în faţa reprezentanţilor pieţelor financiare (prin acestea înţelegând principalele instituţii creditoare şi agenţii de rating) şi a guvernelor occidentale. În măsura în care criza globală se va menţine sau înrăutăţi în 2012, stabilitatea politică şi socială în România vor fi cu atât mai necesare. În consecinţă, pe plan extern dar şi, în unele cazuri, pe plan intern, continuitatea guvernării va fi, desigur, apreciată. Un guvern, altminteri nu foarte respectat, şi-ar putea găsi atunci neaşteptate surse de sprijin din partea creditorilor săi internaţionali şi a companiilor internaţionale, care şi-au impus cu uşurinţă agenda (interesele) în România (vezi adoptarea unei legislaţii a muncii ce avantajează capitalul), dar și din partea unor categorii de alegători. Pentru a-l înlocui USL va trebui să aducă argumente foarte convingătoare ceea ce nu va fi cazul în măsura în care oferta sa politică s-ar rezuma la sloganul "Jos Băsescu!" iar argumentarea ostensibilă a schimbării s-ar face precumpănitor prin ironizarea oponenților.
Paradoxul este că, în situaţia adâncirii crizei, chiar PDL nu va mai fi la fel de interesat să rămână la guvernare. Există precedente inclusiv în istoria României, când un partid a preferat să-şi lase oponentul a guverna ţara în momentele de vârf ale crizei economice. Nota de plată a guvernării USL ar fi atunci cu atât mai mare cu cât el ar veni la putere pe valul disperării populare şi al marilor speranţe pe care aceasta le-ar lega de transferul puterii unei alte formaţiuni politice. În lumina unei asemenea evoluţii, USL, opoziţia în general, ar trebui nu doar să propună programe anti-criză foarte concrete ci şi cu totul debarasate de promisiuni populiste.
Într-un scenariu economic optimist, în 2012 este posibil să apară primele rezultate pozitive ale politicilor de austeritate promovate de Guvernul Boc. Oricâtă neîncredere ar exista în acest guvern, nu trebuie uitat că programele sale anti-criză au fost concepute împreună cu, dacă nu exclusiv, de experţii BNR, FMI şi UE. De asemenea, indiferent de faptul că politicile de stimulare a creşterii economice ar fi superioare celor de austeritate, nu se poate nega că aplicarea fermă a celor din urmă, dincolo de suferinţele sociale provocate pe termen scurt, aduce, pe termen mediu, echilibre macro-economice de la care se poate relua creşterea. În măsura în care executivul român, aflat sub supraveghere internaţională, dar şi sub presiunea unui şef de stat lipsit de emoţia alegerilor prezidenţiale, nu se va deda iarăşi în 2012 la practicarea „mitei electorale", un anumit sentiment al stabilităţii economice regăsite ar putea acţiona în favoarea sa. În astfel de împrejurări şansele electorale ale opoziţiei se pot reduce.
Scenariul economic pesimist pentru anul 2012 devine probabil, în contextul încetinirii creşterii industriale şi exporturilor (inclusiv a închiderii fabricii Nokia de la Jucu, jud. Cluj) pe fundalul scăderii creşterii economice în Uniunea Europeană. Guvernul Boc a admis revizuirea prognozelor economice optimiste pentru anul 2012, ceea ce înseamnă, implicit, amânarea revenirii salariilor la nivelul din iunie 2010, respectiv majorarea pensiilor.
Nu poate fi omisă din analiză, însă, împrejurarea că până la data alegerilor din 2012 va interveni, desigur, şi cunoscutul fenomen al obişnuirii românilor cu răul. Lucrul este cu atât mai probabil cu cât alegerile vor avea loc spre sfârşitul anului. Istoria demonstrează că la români obişnuinţa cu şi adaptarea la situaţiile dificile se instalează mai repede decât disperarea şi revolta. Nu este, deci, recomandabil ca opoziţia să conteze pe explozia disperării românilor spre a o canaliza electoral în favoarea sa.
Se poate, de asemenea, prevedea şi că în 2012 banii europeni vor sosi mai abundent în România (nu la nivelul nevoilor, dar peste nivelul cu care suntem obişnuiţi). Cu asemenea guri de oxigen este posibil ca guvernarea PDL să pară că şi-a reabilitat credibilitatea (internă şi externă). Ea ar beneficia atunci şi de susţinerea capitalului (român şi străin) care în situaţii de criză s-a înţeles totdeauna bine cu forţele politice ale dreptei radicale. Aceasta înseamnă că USL are toate şansele să nu obţină majoritatea mandatelor la viitoarele alegeri parlamentare dacă nu reuşeşte se se consolideze ca o alternativă autentică, atrăgătoare şi credibilă la actualul regim Băsescu-PDL, din punctul de vedere al programului, personalităţilor și ideologiei[1].
2. De la „Axa Washington-Bucureşti" la scutul american anti-rachetă
Schimbarea priorităţilor geo-strategice ale puterilor globale şi regionale va avea un impact indiscutabil asupra politicii interne româneşti în 2012.
La începutul primului său mandat, Preşedintele Băsescu a lansat ideea „Axei Washington-Londra-Bucureşti", indicând alinierea României la priorităţile strategice anglo-saxone sau transatlantice, în detrimentul celor europene (continentale). Iniţiativa a fost primită cu iritare la Bruxelles (ca şi în cele mai multe capitale ale statelor membre ale UE), precum şi cu indiferenţă în SUA şi Marea Britanie. În cele din urmă, proiectul s-a dovedit a fi un eşec. Dincolo de lipsa de atractivitate şi credibilitate a iniţiatorului român, proiectul întăririi relaţiilor româno-americane (altminteri nu lipsit de sens şi aflat pe linia de gândire a parteneriatului strategic româno-american lansat în 1997) nu s-a concretizat şi din cauza lipsei de sincronizare cu agenda administraţiei americane. În 2004 interesele de securitate ale SUA se deplasaseră de pe aliniamentul Balcanii de Vest - Marea Neagră - Caucazul de Sud - Marea Caspică pe aliniamentul Golful Persic - Asia Centrală. Revoltele anti-autoritare din ţările arabe izbucnite în primăvara anului 2011 în chiar spatele acestui front, împreună cu schimbarea de atitudine a Turciei (altădată un aliat solid la Marea Neagră şi Mediterana de Est, în Caucaz şi Orientul Apropiat), precum şi cu prăbuşirea susţinerii populare în SUA şi principalele ţări aliate lor pentru prezenţa militară americană în Irak şi Afganistan, au făcut ca administraţia Obama să decidă replierea strategică în nordul Mării Negre şi pe un vector unind Bucureştiul cu Varşovia. Decizia încheierii acordului cu România privind instalarea scutului / sistemului antirachetă, trebuie înţeleasă şi prin implicaţiile ei electorale în Statele Unite, administraţia Obama contând pe atragerea suportului imigraţiei est-europene, tradiţional rusofobe. De asemenea, realizarea sistemului scutului anti-rachetă reprezintă, în mod direct, un ajutor pentru complexul militar-industrial american lovit de criză. Dacă aceste argumente sunt valabile, ele arată că interesul SUA în stabilitatea României cât și, pe cale de consecință, sprijinul pentru liderii politici pe care îi cunoaște și cu care s-a acomodat, vor crește. Mai mult, nu trebuie uitat că, de regulă, când democrațiile occidentale în criză au fost interesate de stabilitatea politică în țările partenere (ca să nu le numim satelite) au exportat acolo și politici conservatoare (ca să nu le spunem autoritare). Din atare perspectivă linia politică a lui Traian Băsescu și reprezentanții săi pot găsi motive de optimism.
Numeroase semne indică faptul că Washingtonul a ezitat înaintea acestui pas. Motivul nu a fost numai opoziţia Rusiei, ci şi dilemele legate de ofertele politice româneşti. Impredictibilitatea atitudinilor prezidențiale și erodarea credibilității Guvernului Boc făceau puțin indicată semnarea unui acord strategic cu România înaintea unor alegeri în care se prefigura o schimbare de guvern și de politică. Nu atât evenimentele în curs din Mediterana și Orientul Mijlociu au precipitat decizia ci observația că opoziția română nu oferă încă perspectiva unei alternative clare și atrăgătoare în contextul parteneriatului transatlantic. De aceea încheierea acordului americano-român asupra scutului anti-rachetă nu este doar un act politic ci și un mesaj politic transmis actorilor politici români și societății românești în ansamblul său.
Numeroși analiști politici români și nu numai apreciază că PDL (și mai ales Președintele Băsescu) este adeptul unui atlanticism necritic şi oportunist (vezi confesiunea privind „licuriciul mare"). Pe de altă parte, respingerea de plano a tot ceea ce este băsescian sugerează că atât PSD cât şi PNL ar favoriza viziunea unei relații transatlantice mai echilibrate, care nu trebuie redusă la elementele de ordin strategic-militar, ci amplificată, cât mai mult posibil, în direcția cooperării tehnologice şi economice. Pe acest fundal se poate spune că atât PSD cât și PNL nu sunt ostile amplasării la Deveselu a scutului anti-rachetă însă pornesc de la ideea că România rămâne o țară europeană, al cărei destin istoric este legat inexorabil de soarta statelor europene. Imprecizia în definirea politicii transatlantice a USL (la care se adaugă amintirea încercărilor liberale din perioada guvernului Tăriceanu de a retrageintempestiv România de pe teatrele de operații din Asia Centrală) nu sunt de natură să motiveze încrederea administrației americane; cu atât mai mult cu cât aceasta a fost în mod tradițional favorabilă continuității politice la București.
Actuala putere de la Bucureşti (mai ales în interpretarea echipei vicepreşedintelui SUA Joseph Biden) este considerată a fi mai de „încredere" decât opoziţia, ce caută mai degrabă a concilia interesele americane, europene şi ruse în regiune pornind de pe poziții europene și fără a da prioritate agendei americane. Încălzirea de către Traian Băsescu a raporturilor româno-americane în 2011 indică suportul Washingtonului pentru agenda politică băsesciană chiar dacă, pe de altă parte, diferențele de simbolism caracterizând primirea la Casa Albă a liderilor români și polonezi, de pildă, indică o anumită distanțare față de regimul de la București. Se poate spune astfel că, după ce și-a văzut inițiativa Axei București-Washington tratată cu răceală iar apoi a fost abandonat dacă nu chiar trădat de puterile europene de care încercase să se apropie (în special Franța), Președintele Băsescu a reușit o spectaculoasă și plină de consecință relansare a raporturilor româno-americane datorită schimbării situației geo-politice în Mediterana și Orientul Mijlociu dar și din cauza slăbiciunii opoziției din România atât în definirea unei politici externe convingătoare cât și a unei alternanțe la putere suficient de credibile.
Analiştii politici au notat că, invitând şi Rusia să participe la dezvoltarea sistemului defensiv anti-rachetă, SUA au urmărit atingerea simultană a două obiective: să dezvolte un parteneriat cu Rusia şi să neutralizeze potenţialele ameninţări venite din partea Iranului. Aceeaşi analişti au observat, însă, că este mai degrabă probabil că instalarea respectivului sistem nu va duce nici la una nici la alta. Cât de mare va fi eficienţa scutului împotriva agresiunilor iraniene este o chestiune tehnică foarte controversată. Cert este că, întrucât în strategia de securitate americană mijloacele defensive şi cele ofensive sunt agregate, sistemul anti-rachetă va aduce, pe drept sau pe nedrept, apă la moara celor care din motive propagandistice, din lipsă de informare sau din cauza înclinaţiilor confruntaţionale vor să dezvolte capacitatea militară de răspuns la o eventuală acţiune ofensivă neprietenoasă a SUA. O asemenea evoluţie este susceptibilă să declanşeze o reacţie în lanţ pornind de la Rusia şi China şi ajungând apoi la India şi Pakistan. Chiar dacă un asemenea scenariu va rămâne la nivelul virtualităţii este sigur că simpla lui potenţialitate va mări pericolele securitare globale, precum şi cele locale atingând România. De aici nevoia unei stabilităţi politice interne sporite în România.
Dincolo de acest raţionament, este deja ştiut că, atunci când îşi instalează facilităţi militare pe un teritoriu străin, SUA o fac pe termen lung. În speţă, aceasta poate avea efecte benefice pentru parteneriatul strategic româno-american. Pe de altă parte, tocmai întrucât prin asemenea acţiuni SUA îşi leagă interesele pe termen lung de ţara gazdă, ele cer acesteia responsabilitate şi stabilitate în actul politic. Că reuşesc sau nu să şi ofere mijloacele sau soluţiile stabilităţii, ori că obţin sau nu rezultatul dorit, este o altă chestiune. Ceea ce este de presupus, însă, este că de acum încolo Washingtonul va privi cu un ochi mai atent Bucureştiul, îi va cere mai multă măsură în toate şi îi va susţine pe oamenii politici apţi să garanteze o politică raţională.
De aici apar câteva consecinţe pentru anul politic românesc 2012. Puterea (în special Preşedintele Traian Băsescu), sub presiune americană, vor încerca să creeze percepţia de a fi mai predictibilă şi mai coezivă. Inclusiv pe fondul crizei economice nu este exclus ca Preşedintele să încerce formarea unui guvern de uniune naţională dar, în contextul anului electoral şi pe fondul discreditării partidelor (discreditare la care el însuşi a lucrat), nu unul de partide ci de personalităţi (inclusiv lideri de partid). Un asemenea pas, de principiu apt a trezi simpatii atât în țară (la cei care cred că orice schimbare de guvern este bună, ca și la aceia care cred în formulele de uniune națională, la cei care nu mai cred în partide, ca și la cei care încă mai simpatizează PDL) cât și în străinătate (la cei care preferă continuitatea schimbării, ca și la cei care au interesele legate de rămânearea în control a PDL sau a apropiaților lui Traian Băsescu), se va confrunta cu aritmetica parlamentară. În această perspectivă pot fi identificate două ipoteze. Prima ipoteză este că se obține o majoritate parlamentară în sprijinul unei astfel de formule politice întrucât PDL crede că este mai bine pentru el să păstreze controlul guvernării fără a mai avea și formal răspunderea ei integrală prin deținerea postului de prim ministru. A doua este că PDL, neputând accepta cedarea controlului total asupra guvernului (prin primul ministru) într-un an electoral, când întreaga sa strategie politică este construită tocmai pe ideea utilizării în folos propriu a resurselor publice, nu vrea să schimbe status-quo-ul și de aceea nu va exista o majoritate parlamentară favorabilă formulei politice menționate anterior. În primul caz pot fi anticipate sciziuni în partidele de opoziție. Liderii nemulțumiți din PSD, PNL, PC ar putea fi atrași să colaboreze la realizarea unui asemenea proiect politic. Ei nu au a se teme de excludere. (Oricum vor fi scoși din joc la alegeri dacă actualele politici ale partidelor vizând excluderea sau marginalizarea concurenților contiună.) Pe de altă parte, știu că migrarea la un alt partid (în special PDL sau UNPR) poate fi compromițătoare. Dimpotrivă, ar putea fi tentați de ideea recuperării influenței în partidele lor actuale prin fragmentarea acestora și recompunerea lor prin unirea unora din părțile rezultate din explozie. Reducerea încrederii în victoria electorală (în condițiile în care ea ar fi prea dependentă de fluctuațile votului negativ) și atracția intrării imediate la guvernare, cumulate sub impulsul unor lideri rămași fără perspective ca urmare a marginalizării forțate în partid, va face ca asemenea fenomene de rupere în bucăți masive să fie, dacă nu sigure, cel puțin posibile. Nu este imposibil dar este puțin probabil ca și în PDL, susținătorii lui Emil Boc să producă sciziuni, nemulțumiți de înlocuirea acestuia la conducerea guvernului dar și speriați de perspectiva de a fi țapii ispășitori ai pierderii alegerilor. Atractivitatea partidelor de opoziție pentru aceștia, mai ales în condițiile exacerbării frământărilor lor interne va fi, însă, destul de redusă descurajând astfel de mișcări fracționiste. În cazul al doilea nu se va risca un vot de încredere în Parlament. Foarte probabil Traian Băsescu nu va accepta să rămână la mâna fracțiunilor din PDL și USL care susțin proiectul și nici să provoace o criză politică greu de gestionat ca urmare a ratării votului de încredere pentru noul guvern. În consecință, proiectul va cădea înainte de a se naște rămânând, cel mult, un exercițiu de imagine acreditând dorința de concordie a lui Traian Băsescu și atât. Evident, este greu de spus acum dacă Președintele Băsescu va favoriza un asemenea proces din convingere sau numai ca o diversiune; dacă influența lui Traian Băsescu asupra PDL va mai rămâne semnificativă în condițiile în care nu mai are baza constituțională spre a acționa în beneficiul acestui partid ca locomotivă electorală; dacă lideri ai opoziției și-ar asuma riscurile inerente unei formule politice având natura unui exercițiu de managent prin criză sau a luării virajului prin derapaj; dacă liderii PDL vor gândi strategic sau tactic; și chiar dacă factorul extern (în special SUA) va sprijini cu forță varianta amintită sau aceasta va fi doar obiectul unei simple așteptări neînsoțită de acțiune. Este cert, însă, că omul care a marcat ultimii opt ani ai polticii românești, urmează să își termine mandatul în 2014 și că, în consecință, alegerile din 2012 vor fi utile pentru ca aceia care au interesul să o facă, să contureze un "regim Băsescu după Băsescu", respectiv un neo-cezarism cu față umană (democratică). USL nu poate ignora asemenea raționamente și ipoteze. Spre a rămâne în joc cu șanse de a câștiga (măcar sprijin extern, oricât de puțin important ar crede unii că este acesta) USL trebuie să evite retorica și acțiunea teribilistă, adoptând un ton și un stil sobru, apt a demonstra că poate fi un partener rațional, pozitiv și responsabil.
Dincolo de formulele politice tranzitorii, este foarte probabil ca SUA să aibă încredere mai mare în oamenii cu care s-au acomodat deja, precum Traian Băsescu şi amicii săi politici, sau în cei cu care au lucrat stabilind legături de mai multă vreme, precum Mugur Isărescu şi Mircea Geoană, decât cu lideri pe care nu i-a putut încă evalua sau asimila și care dau uneori senzația de improvizație și precipitare, precum Victor Ponta şi Crin Antonescu. Incluzând România în sistemul său strategic, SUA au cerut, cu siguranţă, Preşedintelui Traian Băsescu să garanteze aici stabilitatea, ceea ce se exprimă şi prin conceptul de continuitate. Cum Traian Băsescu nu va mai putea candida în 2014, iar PDL ar putea avea mari probleme cu reînnoirea mandatului guvernamental în 2012, obiectivul continuităţii ar putea impune o schimbare care să garanteze că nimic nu se schimbă (sic!). Este de anticipat, de aceea, susţinerea publică în continuare de către diplomația americană a iniţiativelor PDL. Din perspectiva SUA aceasta este o armă cu două tăişuri deoarece lăsând senzația că sprijină o guvernare impopulară ar genera sentimentul că pun interesele geo-strategice înaintea valorilor democratice. În același timp, întârzierea recunoașterii internaționale a USL și a liderilor săi ca alternativă valabilă la actuala putere va fi de natură, pe de o parte, să exercite presiuni determinând o schimbare de stil și discurs dar și, pe de altă parte, să accentueze nemulțumiri și tensiuni interne inducând nevoia unor schimbări de persoane la vârf.
Preocuparea SUA pentru succesiunea lui Traian Băsescu în condițiile nevoii de stabilitate politică în relațiile româno-americane va propulsa ideea ca o eventuală trecere de ștafeta către lideri din afara actualei coaliții de guvernământ să aducă în prim plan personalități transatlanticiste atestate iar nu europeniști empirici ori pur și simplu oportuniști politici. Inclusiv într-o asemenea logică se impun figurile lui Mugur Isărescu și Mircea Geoană. Cel dintâi are un prestigiu și o prestanță neștirbite de controverse și de întrebări ce nu pot primi răspunsuri convingătoare. El nu are, însă, apetență de tribun și, după o viață publică lineară, nu arată nici dorința nici vocația de a se arunca în vâltoarea luptei politice la vreme de mare criză. Cel din urmă poartă povara condițiilor în care a pierdut precedentele alegeri prezidențiale, precum și pe cele pentru păstrarea conducerii partidului ulterior prezidențialelor din 2009, dar ca urmare a tratamentului revanșard la care a fost supus (inutil și neânțelept) de către succesorul său Victor Ponta și de predecesorul său Ion Iliescu, a fost resuscitat și transformat din outsider (cum rămăsese în urma alegerilor menționate anterior) în challanger. Mircea Geoană are avantajul unei excelente mobilizări moral-volitive pentru lupta politică, pe cel al deținerii funcției de Președinte al Senatului (o potențială armă strategică) și pe cea a unei bune conexiuni transatlantice. O mișcare tactică a președintelui Băsescu pe linia angajamentelor și politicii sale americane, sprijinul tot mai numeroșilor adversari ai lui Victor Ponta din PSD, precum și nevoia PDL de a lua o pauză tactică de guvernare în condiții ce nu ar întări totuși opoziția (fiind chiar apte a scinda PSD și USL) l-ar putea aduce pe Mircea Geoană într-o pozție guvernamentală cheie în 2012.
Se poate pune întrebarea cum se va raporta UE la anul politic românesc 2012. Va încerca ea să contracareze cumva influenţa americană, propulsându-şi propriii oameni de încredere? Răspunsul este că UE, aflată într-un proces de renaţionalizare şi având uriaşe probleme cu criza datoriilor suverane în zona Euro, nu este interesată de adâncirea integrării europene a României şi ca atare de România în ansamblu. Principalii jucători ai UE încearcă ţinerea României într-o adevărată carantină, la periferia Uniunii. Tot ceea ce aşteaptă majoritatea guvernelor europene de la guvernanţii români este păstrarea liniştii în ţară, prin indiferent ce mijloace. Dacă liderii români înşişi nu vor şti să schimbe acest statu-quo prin câteva acţiuni în forţă - şi perspective în această direcţie nu se conturează - UE nu se va implica în politica internă românească. În orice caz, dacă ar face-o, ea nu ar avea cum contrapune „liderilor americanofili" ai actualei guvernări pe „liderii eurofili" ai opoziţiei, întrucât cei din urmă aparţin familiilor socialiste şi liberale, aflate în opoziţie în majoritatea Europei dar mai ales fiindcă ei nu au conferit încă o dimensiune europeană solidă programelor și politicii lor. Este adevărat că alegerile regionale din Germania şi Franţa, respectiv cele parlamentare din Olanda au evidenţiat un reviriment al stângii (expresie şi a fenomenului de pendulare politică). Relansarea stângii (dacă se va confirma) nu reprezintă, însă, o garanţie a schimbării de atitudine a UE faţă de România (mai ales dacă revenirea ei la guvernare se va produce aici în condiţii de coabitare) şi în orice caz va avea loc prea târziu ca să mai aibă un impact semnificativ asupra anului românesc 2012. În plus, nu putem omite observația că tinerii lideri ai opoziției române sunt încă prea puțin cunoscuți, și pe cale de consecință, prea puțin asimilați / acceptați în UE spre a fi calificați drept o alternativă politică românească de natură a determina schimbarea de atitudine față de România în măsura în care aici s-ar produce o alternață la putere.[2]
Putem afirma că, din perspectivă externă, anul românesc 2012 va începe cu guvernanți puțin respectați dar tolerați și asimilați, pe de oparte, și cu o opoziție ignorată și nerecunoscută ca alternativă viabilă, pe de altă parte. Aceasta este una din premisele păstrării de neinvidiatului status quo intern și extern al țării. Dacă se va întâmpla așa anul 2012 va fi pentru România un an al stagnării atât în plan economic cât și în plan politic. În alte țări aceasta ar anunța un an agitat pe teren social. În România cel mai probabil se anunță un an al blazării sociale, al resemnării și pasivității; al dezbinării, evaziunii și decadenței.
II. Trăsături specifice ale anilor pre-electorali
Trecerea a peste două decenii de la primele alegeri libere face posibilă identificarea unor constante ale anilor pre-electorali. Iată câteva dintre cele mai importante trăsături comune ale anilor în care partidele politice se pregătesc pentru confruntări electorale decisive:
o Se simplifică scena politică prin realizarea de carteluri electorale şi alianţe electorale. În 1995 Convenţia Democratică şi-a finalizat structura de partide şi asociaţii cu care a participat în alegerile din anul 1996. Tot în 1995 s-a realizat Uniunea Social-Democrată între PD şi PSDR. În anul 1999 PDSR a realizat o alianţă electorală cu Partidul Umanist Român sub numele de Polul Democraţiei Sociale din România. În septembrie 2003 s-a realizat Alianţa „Dreptate şi Adevăr" PNL-PD iar ca reacţie PSD a participat la alegerile din anul 2004 într-o alianţă electorală alături de Partidul Conservator (fost PUR), denumită „Uniunea Naţională PSD+PUR". Aceasta a fost menţinută şi în anul 2008, sub numele de „Alianţa PSD+PC". În 2011 s-a format alianţa politică Uniunea Social-Liberală (USL) între PSD şi Alianţa de Centru-Dreapta PNL-PC (ACD). Este anunţată crearea Mişcării Populare în jurul PDL. Această succintă cronologie politică indică faptul că partidele aflate în opoziţie se coalizează (rezultând CDR, AD.A., USL, Alianţa PSD+PC) pentru a-şi creşte şansele electorale, iar partidele de guvernământ încearcă să arate că nu sunt izolate pe scena politică (Uniunea Naţională PSD+PC, proiectul Mişcării Populare), având aliaţi şi pentru o eventuală nouă guvernare. De asemenea, crearea unor noi structuri politice de către partidele aflate la guvernare are şi rolul de a se ascunde publicului imaginea uzată prin noi simboluri electorale.
o Centrul de greutate al competiţiei politice se transferă din parlament în circumscripţiile electorale. În condiţiile în care partidele de opoziţie nu au reuşit să răstoarne guvernarea printr-o moţiune de cenzură, în pregătirea anului electoral partidele politice îşi concentrează activitatea politică asupra contactului direct cu alegătorii. De regulă, Opoziţia nu depune moţiuni de cenzură cu un an înaintea alegerilor, pentru a nu suferi noi înfrângeri la nivel parlamentar. Până acum, cu toate că în anul pre-electoral migraţia parlamentară s-a accentuat, Opoziţia nu a reuşit să răstoarne majoritatea parlamentară cu sprijinul parlamentarilor ce au trecut de la un partid la altul.
o Partidele de opoziţie îşi finalizează programele politice. CDR a publicat în anul 1995 documentul electoral „Contractul cu România", iar Alianţa D.A. şi USL au lansat fragmente ale programelor lor de guvernare cu un an înaintea scrutinului parlamentar. În acest fel partidele din opoziţie doresc să transmită electoratului un mesaj de responsabilitate şi încredere, pentru a dovedi că merită acordarea votului. Aproape toate proiectele politico-electorale (de guvernare), atât ale partidelor de la putere cât şi a celor din opoziţie, conţin planuri grandioase privind „reforma" economiei, statului sau societăţii. În urma alegerilor, programele de guvernare care au fost adoptate de parlament revin la realism, fiind mai puţin ambiţioase.
o Au loc reaşezări pe piaţa mass-media. Mass-media îşi clarifică interesele şi strategiile de abordare a procesului electoral, nu doar în funcţie de criteriul creşterii şi menţinerii audienţelor ci ţinând cont de interese para-economice. O parte a mass-media este sprijinitoare, aproape necondiţionată, a partidelor de opoziţie, în timp ce o altă parte devine un instrument al propagandei prezidenţiale şi al partidelor de guvernământ. A treia parte a presei este cea care evită balansul între putere şi opoziţie, marginalizând subiectele politice (este cazul trustului Media Pro după alegerile din anul 2000).
o Partidele politice încearcă să cucerească atenţia publicului prin promovarea unor figuri noi. Indiferent dacă se află în opoziţie sau la putere, de regulă, partidele politice încearcă să se adapteze nevoii de noutate a publicului prin promovarea unor noi oameni politici sau chiar atragerea unor personaje cu notorietate, dar neînregimentate politic.
o Coaliţiile sau partidele de guvernământ încearcă să se recredibilize prin schimbări în zona guvernamentală. În anul 1999 Emil Constantinescu a impus înlocuirea cabinetului Radu Vasile cu unul cu cel condus de Mugur Isărescu. În anul 2003 PSD a realizat o masivă remaniere guvernamentală şi o întărire a acţiunii politice cu ajutorul unor foşti miniştri.
o Marile companii îşi diversifică opţiunile de finanţare a partidelor politice. Companiile private, în principal cele care desfăşoară afaceri cu statul, caută să-şi asigure o bună relaţie cu toate partidele, astfel încât finanţarea este îndreptată atât spre partidele de guvernământ cât şi spre cele din opoziţie.
III. Analiza principalilor actori politici
A. Majoritatea parlamentară
1. PDL - un partid care nu mai poate câştiga
Situaţia internă
În vara anului 2010, principalele sondaje de opinie publică realizate de INSOMAR şi IPP, situau PDL în jurul valorii de 10% din opţiunile de vot ale cetăţenilor, adică unul dintre cele mai reduse nivele ale vreunui partid aflat la guvernare după 1989. Acest nivel era pus, de obicei, pe seama politicii de austeritate a guvernului Emil Boc, în urma memorandumului încheiat cu FMI-BM-Comisia Europeană. Evoluţia ulterioară a PDL nu a confirmat scenariile de tip PNŢCD care au fost vehiculate în presă.
Ancorarea puternică a PDL în actul guvernării a făcut ca structurile de partid să se confunde cu structurile din executiv deţinute. Faptul că primul ministru este şi preşedintele partidului a contribuit la menţinerea autorităţii sale interne în raport cu anumite curente contestatare, chiar dacă influenţa lui Traian Băsescu a rămas constantă şi a trasat orientările strategice ale partidului.
Mult timp, înainte de desfăşurarea Congresului PDL din 14 mai 2011, a existat impresia că în PDL, odată cu scăderea în sondaje, apar grupuri disidente faţă de Emil Boc. Între acestea, unele păreau a avea susţinerea lui Traian Băsescu, în special aşa-numitul grup al „intelectualilor" (Monica Macovei, Cristian Preda, Sever Voinescu, Theodor Baconschi, Toader Paleologu), în sensul reformării („albirii") PDL şi disocierii de nereuşitele actului guvernamental al coaliţiei. Ceea ce presa denumea „grup" s-a dovedit în realitate a fi o asociere ad-hoc de personalităţi individuale, fără capacitatea de a lucra împreună şi fără legături puternice cu structurile teritoriale ale PDL.
Un al doilea grup „disident", criticat îndelung în presă, a fost grupul „baronilor", potrivit denumirii date de presă, condus de Vasile Blaga, care a şi candidat împotriva lui Emil Boc, secondat de Adriean Videanu şi Radu Berceanu, miniştri remaniaţi în septembrie 2010, datorită scandalurilor în care erau implicaţi. Un grup care nu a fost atât de mult vizibil, dar care părea să se simtă frustrat de împărţirea funcţiilor guvernamentale, a fost cel condus de Theodor Stolojan, format din foştii membri ai PNL (Gheorghe Flutur, Raluca Turcan, Cristian Boureanu). Aceştia, însă, au preferat să se ralieze în ultimul moment grupului Boc.
Congresul PDL din 14 mai 2011 a consfinţit starea de fapt în partid, consacrând compromisul între majoritatea liderilor locali de a-l menţine pe Emil Boc la conducere, în condiţiile unor concesii din partea acestuia şi a unei redistribuiri a raportului intern de forţe. Acest lucru a demonstrat faptul că PDL rămâne în continuare cel mai disciplinat partid politic din România, sub influenţa constantă a lui Traian Băsescu, a cărui opţiune privind conducerea partidului (Emil Boc) a fost respectată. De asemenea, avantajele oferite partidului de participarea la guvernare au stins orice încercare a unora dintre membri de a avea poziţii substanţial divergente. Atunci când acestea au existat, s-a recurs la instrumente de intimidare, cum ar fi descinderile DIICOT împotriva vameşilor din Caraş-Severin, Timiş sau de pe frontiera de nord şi est, „mesaje" direct adresate lui Vasile Blaga, fostul ministru al Administraţiei şi Internelor. Se remarcă cu extrem de mare îngrijorare practica PDL de a folosi arsenalul represiv al statului în scopul păstrării coeziunii partidului, dar şi a neutralizării adversarilor politici.
Problema succesiunii lui Traian Băsescu pentru funcţia de preşedinte al ţării rămâne un punct critic în cadrul PDL. Până în acest moment, deşi au fost vehiculate câteva nume, nu s-a conturat un candidat clar, iar problema este amânată de liderii partidului. Deşi Emil Boc a fost reconfirmat la şefia partidului, o posibilă candidatură prezidenţială din partea sa este greu de anticipat în prezent. Tema „doamnei de fier" (pentru acest titlu concurând Monica Macovei şi Elena Udrea), lansată de Traian Băsescu în urmă cu ceva timp, arată criza de lideri prin care trece PDL în epoca post-Băsescu.
Episodul demiterii de către Emil Boc a ministrului Muncii, Sebastian Lăzăroiu (16 septembrie 2011), în urma unor repetate declaraţii critice la adresa primului ministru şi a PDL, a evidenţiat existenţa unor puternice linii de clivaj între „vechii pedişti" şi „noii veniţi", în dispută publică fiind strategia electorală a partidului. În timp ce „vechea gardă" doreşte menţinerea numelui şi a simbolurilor partidului, acesta putând participa singur în alegeri, gruparea „intelectualilor" vizează o ruptură radicală de tradiţia partidului, în accepţiunea sa putându-se renunţa la nume şi la simbolurile politice, pentru a crea o nouă structură în care ei să capete o influenţă şi mai mare. Frământările din PDL scot în evidenţă starea de incertitudine în perspectiva următoarelor alegeri parlamentare, în condiţiile în care partidul nu reuşeşte să spargă plafonul de 20% în încrederea publicului.
Aspectul mai puţin vizibil de la nivel naţional este cel al creării şi consolidării unor puternice fiefuri ale PDL, respectivele judeţe fiind conduse cu metode de mână forte de către o serie de lideri locali: Arad – Gheorghe Falcă; Braşov – George Scripcaru; Neamţ - Gheorghe Ştefan „Pinalti"; Suceava – Gheorghe Flutur.
Alegerile parţiale parlamentare au evidenţiat transformări la nivelul bazei electorale a PDL: dintr-un partid al clasei mijlocii, sprijinit de votanţii din mediul urban mediu şi mare, tendinţa sistematică este de a se retrage în mediul rural şi oraşele mai mici, acolo unde posibilităţile de cumpărare a votului sunt mai largi, iar electoratul mai puţin educat şi mai puţin modern (mai conservator). În 2011, PDL a câştigat în judeţul Neamţ, într-un colegiu preponderent rural, dar a pierdut în Maramureş, într-un colegiu ce conţine şi o parte a oraşului Baia Mare.
Principalele teme identitare
Confruntat cu tot mai multe critici în contextul desfăşurării actului de guvernare prin măsuri de austeritate bugetară, PDL depune un efort continuu pentru a-şi consolida profilul de partid de dreapta. Măsurile de austeritate au fost justificate prin „nevoia de restructurare a societăţii româneşti" şi prin „necesitatea reducerii rolului statului", pe baza tezei statului minimal din teoriile neoliberale. PDL a încercat să îşi dezvolte aparenţa de partid ideologic prin sprijinirea unor institute de teorie politică, cum ar fi Institutul de Studii Populare (ISP), Centrul de Analiză şi Dezvoltare Instituţională (CADI) şi Fundaţia Creştin-Democrată (F-CD), care au elaborat noi documente programatice bazate pe aşa numitul curent al „ordoliberalismului", o adaptare a neoliberalismului la noile condiţii de criză, cu accent pe măsurile de securitate internă şi anti-imigraţie. În cadrul acestor fundaţii, dar şi a Institutului Cultural Român (ICR), PDL a adunat o serie de intelectuali din cadrul societăţii civile pentru a crea o aură de legitimitate pentru politicile mai puţin populare ale guvernului. Situaţia stranie a PDL este aceea că alocă numeroase resurse publice pentru întreţinerea clientelară a unei părţi a intelighenţiei, aceasta promovând în numele valorilor „de dreapta" distrugerea statului social, însă baza sa electorală se constituie tot mai mult din păturile sărace şi dependente de stat. Un alt paradox este acela că, pe măsură ce se deplasează spre dreapta, PDL îşi pierde electoratul educat şi pe cel provenit din clasa mijlocie, spre a-şi apropria bazinul electoral al stângii format din oameni mai puţin educaţi şi reprezentanţii mediului rural. Realitatea din ultimii ani ne indică faptul că electoratul educat şi cel din clasa mijlocie nu migrează de la un partid la altul, ci fuge de participare, de implicare politică. Electoratul rămas - sărac sau sărăcit, dar şi conservator prin teama de riscurile schimbării - se împarte pe criterii adesea clientelare între partidele principale de pe scena politică.
Una din principalele idei emise de PDL a fost aceea că măsurile luate ar fi fost imperativ necesare pentru relansarea economică a ţării şi că orice guvern „responsabil" ar fi procedat la fel. Au fost minimalizate efectele sociale ale politicilor de austeritate aplicate, fiind în schimb accentuată „necesitatea" reducerii ajutoarelor sociale pentru diminuarea deficitului bugetar. „Curbele de sacrificiu" au fost susţinute prin nevoia unei „reforme a statului" care să eficientizeze structurile publice, ale căror metehne au fost puse pe seama guvernărilor anterioare (Adrian Năstase şi Călin Popescu-Tăriceanu), conform tradiţionalei teme a „grelei moşteniri".
În contextul metatemei „ineficienţei structurilor statului", au fost vehiculate o serie de subteme în fiecare domeniu în care au fost aplicate măsuri de austeritate. În educaţie a fost ostracizată categoria profesorilor, prin acuzaţiile de lipsă de deontologie profesională a celor care dau meditaţii, ignorându-se salariile mici şi nemotivante din domeniu. S-a recurs la denigrarea educaţiei româneşti prin organizarea ad-hoc a unui examen de bacalaureat „sângeros", care a urmărit inducerea ideii că singura soluţie pentru relansarea învăţământului românesc ar fi reforma preconizată de PDL.
În domeniul sănătăţii a fost exagerată lipsa de performanţă a sistemului cauzată de slaba calificăre a medicilor şi a practicilor oneroase din sistem. În urma acestor acuzaţii şi a reducerii salariilor s-a accelerat exodul personalului medical din România. Mai mult, profitând de lipsa de personal, câteva zeci de spitale au fost comasate sau desfiinţate cu totul, ceea ce a dus la o scădere substanţială a asigurării de servicii medicale în zonele rurale şi din urbanul mic.
La nivelul justiţiei a fost pusă o mare presiune asupra judecătorilor şi procurorilor sub pretextul lipsei de rezultate. Grăbirea proceselor şi mediatizarea lor excesivă nu a contribuit decât la eşecul luptei împotriva corupţiei. Bineînţeles, toate nereuşitele au fost puse pe seama unei pretinse legături între sistemul de justiţie şi partidele din opoziţie.
După formarea USL, PDL a încercat să acrediteze tema existenţei unui singur partid de dreapta în România, acuzând PNL de abandonare a ideilor liberale. Această temă a fost susţinută şi prin politica de atragere a oamenilor de afaceri, sub pretextul identităţii doctrinare. Un caz elocvent în acest sens este schimbarea orientării omului de afaceri Dinu Patriciu, fost susţinător tradiţional al PNL. Tema identităţii a fost alimentată şi de menţinerea artificială în viaţă a liniei de dispută comunism – anti-comunism, deşi ea nu mai are relevanţă practică. În contrast cu mesajele propagate, PDL nu a ezitat să racoleze în rândurile sale o parte din primarii şi din funcţionarii acuzaţi de colaborare cu regimul comunist.
În domeniul muncii şi solidarităţii sociale, PDL a dus o politică ostilă la adresa pensionarilor, impozitând pensiile mai mari de 1.000 de lei şi obligându-i pe aceştia să plătească în mod suplimentar contribuţii la asigurările de sănătate, deşi acestea fuseseră acoperite pe toată perioada de salarizare a celor pensionaţi. Discursul PDL s-a axat pe vânătoarea de „pensii pe caz de boală" şi pe limitarea ajutoarelor sociale pentru românii „leneşi".
În schimb, un accent special a fost pus de liderii PDL pe relaţia cu românii din Diaspora, o categorie decisivă în câştigarea alegerilor prezidenţiale din 2009. Ministrul Afacerilor Externe, Teodor Baconschi a propus introducerea votului prin corespondenţă sub pretextul „simplificării" procedurii de votare în afara ţării.
La nivelul administraţiei locale, o temă mai recentă a fost reorganizarea administrativ-teritorială a ţării. Venită pe linia aşa-zisei descentralizări promovate de regimul Băsescu, propunerea a fost susţinută prin teza eficientizării absorbţiiei fondurilor europene şi a reducerii costurilor administraţiei locale, prin comasarea instituţională a judeţelor în cele opt regiuni de dezvoltare deja existente. În acelaşi timp, în mai 2011, a fost adoptată o lege prin care se stabileşte alegerea primarilor într-un singur tur. Măsurile respective sunt de natură să satisfacă interesele liderilor locali ai PDL şi au rolul de a simplifica misiunea partidului în cadrul alegerilor locale şi legislative de anul viitor. Totuşi, asupra reorganizării administrative, există divergenţe majore cu UDMR, partenerul de coaliţie.
Legat de această dezbatere, PDL a redeschis recent, la îndemnul preşedintelui Traian Băsescu, tema revizuirii Constituţiei. Aceasta vizează o redesenare a cadrului instituţional prin eliminarea contraponderilor la puterea executivă, reducerea numărului de parlamentari, desfiinţarea Senatului şi schimbarea sistemului de vot actual cu unul majoritar într-un singur tur. În acelaşi context, este vizată şi comasarea alegerilor locale cu alegerile legislative (şi chiar prezidenţiale, la un moment dat), sub pretextul reducerii cheltuielilor de organizare a celor două scrutine.
Putem observa două trăsături esenţiale ale identităţii politice a PDL. Mai întâi, promovarea agresivă de către gruparea „intelectualilor" a temelor dreptei libertariene, dorindu-se reducerea statului la funcţia sa represivă şi la cea de colectare a taxelor, serviciile publice urmând a fi asigurate de corporaţii. Dominaţia pieţei asupra statului este asumată la nivel de principiu ideologic de către PDL, iar măsurile de austeritate sunt justificate doctrinar prin tezele instaurării societăţii de piaţă, nu doar a economiei de piaţă. Darwinismul social („cine nu rezistă, să dispară!") este conţinut în majoritatea mesajelor liderilor PDL, sub influenţa directă a lui Traian Băsescu. În al doilea rând, regimul Băsescu a construit mecanisme administrative specifice unui regim centralizat, în pofida retoricii despre „descentralizare", cu o importantă doză de autoritarism, iar acestea sunt utilizate pentru a asigura perpetuarea PDL la putere şi după următoarele alegeri parlamentare.
2. UDMR - un monopolist ameninţat de concurenţă
Situaţia internă
La nivelul UDMR, cea mai importantă evoluţie internă a fost încheierea mandatului lui Marko Bela la şefia acestei formaţiuni politice şi bătălia pentru succesiunea sa. Evenimentul a avut loc odată cu organizarea Congresului UDMR de la Oradea din 26 februarie 2011. Pentru funcţia de preşedinte al UDMR au existat trei candidaturi. Cea mai importantă dintre acestea a fost cea a lui Kelemen Hunor, ministru al Culturii şi Cultelor în guvernul Emil Boc. El a fost perceput ca succesorul direct al lui Marko Bela şi a liniei moderate a acestuia, care a menţinut la guvernare formaţiunea minorităţii maghiare timp de 14 din ultimii 15 ani.
O altă candidatură, sprijinită se pare chiar de preşedintele Traian Băsescu, a fost aceea a fostului consilier prezidenţial Peter Eckstein Kovacs. El a fost susţinut oficial de Platforma Cercul Liberal, Platforma Uniunea Femei pentru Femei şi Organizaţia Judeţeană Cluj. Eckstein Kovacs a accentuat ideea unei schimbări structurale a UDMR, în sensul reunirii diverselor formaţiuni politice ale minorităţii maghiare (UDMR, Partidul Civic Maghiar şi alte grupări radicale) pentru depăşirea pragului electoral în 2012.
Al treilea candidat a fost Olosz Gergely, lider al deputaţilor UDMR, susţinut de Platforma Cercului Naţional Liberal şi de Organizaţia Maramureşul Istoric. El a susţinut, de asemenea, necesitatea unei schimbări, dar a accentuat în special importanţa unei relaţii privilegiate cu guvernul de la Budapesta, condus de Viktor Orban. De remarcat faptul că, la acest congres, radicalii din UDMR nu au prezentat un candidat propriu, acest lucru alimentând discuţiile cu privire la organizarea unei noi formaţiuni în jurul lui Laszlo Tokes, lucru concretizat prin apariţia, în luna mai 2011 a Partidului Popular Maghiar din Transilvania (PPMT).
Principala problemă cu care se confruntă UDMR nu vine din interiorul Uniunii, ci din ameninţarea cu pierderea monopolului reprezentării comunităţii maghiare. După prima participare a UDMR la guvernare, în perioada 1996-2000, din interiorul comunităţii maghiare, elitele conservator-naţionaliste au început să pună sub semnul întrebării tactica moderat-gradualistă a echipei Marko Bela. UDMR a fost acuzată că a preluat trăsăturile negative ale „partidelor româneşti", iar etno-business-ul a fost contestat chiar de naţionaliştii maghiari, care au acuzat trădarea idealului „reunificării Ungariei" pentru diverse interese politico-economice ale liderilor Uniunii.
Tentativa radicalilor maghiari (organizaţi în Partidul Civic Maghiar) de a sparge monopolul UDMR asupra reprezentării la nivel naţional a comunităţii maghiare în alegerile locale şi parlamentare din 2008 a eşuat. Însă, instaurarea la Budapesta a guvernului Viktor Orban, a adus cu sine o problemă suplimentară pentru UDMR, deoarece FIDESZ este promotorul fără perdea a unei politici conservator-naţionaliste, ce îşi propune să „repare", în perspectivă, „tragedia Trianonului" (consfiinţirea dezagregării Ungariei imperiale). Guvernul Viktor Orban şi-a manifestat în mod direct nu doar simpatia ideologică ci şi sprijinul material pentru conservator-naţionaliştii maghiari din România. În acest fel, UDMR se vede nevoită să-şi limiteze mişcările politice la susţinerea guvernului PDL, dintr-un dublu motiv: pentru că aşa cer interesele politice ale FIDESZ şi pentru că va putea mai uşor contracara competiţia PPMT din postura de actor politic conectat la resursele guvernării.
La nivel guvernamental, miniştrii UDMR din guvernul Boc s-au confruntat cu o serie de probleme care au pus la îndoială coeziunea lor cu restul guvernului. Ministrul Culturii şi Cultelor, Kelemen Hunor, a fost menţionat în mai multe rânduri în scandaluri legate de clădiri monument-istoric propuse spre demolare (în special în Bucureşti) sau a unor situri arheologice aflate pe traseul unor autostrăzi în construcţie. Ministrul Sănătăţii, Cseke Attila, a fost implicat în scandaluri legate de contractele cu firmele de medicamente şi, în iulie 2011, a demisionat în semn de protest faţă de rectificarea bugetară nefavorabilă ministerului său. El a fost înlocuit de Ladislau Ritli, care a preluat, în urma negocierilor politice şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate (CNAS) sub jurisdicţia ministerului. Ministrul Mediului, Laszlo Borbely, a fost implicat în discuţiile pe marginea taxei auto pentru poluare, care a trebuit reformulată după respingerea primelor variante de către Comisia Europeană. De asemenea, acordarea certificatelor de mediu pentru o serie de proiecte controversate, cum ar fi cel de la Roşia Montană, l-au adus pe ministru din nou în atenţia opiniei publice.
Principalele teme identitare
Tema principală a UDMR în ultimii 16 ani, obţinerea autonomiei (teritoriale sau doar culturale pentru comunitatea maghiară, s-a păstrat şi în intervalul recent de timp. UDMR a urmărit constant, prin toate acţiunile sale, să sporească gradul de autonomie a judeţelor cu populaţie majoritar maghiară. Un element favorabil a fost susţinerea principiului descentralizării de către PDL, ceea ce a creat premisele consolidării controlului UDMR asupra instituţiilor locale din zonele mai sus menţionate.
Legat de subiectul autonomiei, o prioritate a UDMR a fost şi continuă să fie adoptarea Legii minorităţilor, proiect amânat de PDL pentru a nu accentua tensiunile politice în Transilvania. În schimb, UDMR a fost unul dintre principalii susţinători ai Legii educaţiei naţionale care a oferit importante avantaje învăţământului în limba maghiară.
Probleme au apărut în contextul discutării modificării organizării administrativ-teritoriale a României şi a modificării Constituţiei. Faţă de propunerea de reorganizare administrativă a PDL, care ar fi realizat o diminuare a influenţei UDMR asupra instituţiilor regionale, formaţiunea maghiară a susţinut o împărţire în 16 unităţi administrativ-teritoriale, care ar fi realizat o unificare a judeţelor controlate sau dominate de maghiari în două dintre noile unităţi, urmând principiul etnic. Propunerea UDMR a fost întâmpinată cu reticenţă atât de opoziţie cât şi de ceilalţi parteneri din coaliţia guvernamentală.
În cazul revizuirii Constituţiei, UDMR ar viza eliminarea sintagmei „stat naţional unitar", variantă inacceptabilă pentru celelalte partide din spectrul politic. În schimb, UDMR susţine menţinerea unui parlament bicameral (dar cu un Senat reprezentând regiunile ţării) şi introducerea unui sistem de vot mixt, pe liste şi majoritar cu un singur tur. Chiar şi în acest context, UDMR ar prefera scăderea pragului electoral la 3% pentru a îşi asigura intrarea în parlament ca partid, în ciuda unei potenţiale fragmentări a votului maghiarilor.
Din succinta analiză a evoluţiilor recente din UDMR putem constata faptul că schimbarea negociată de generaţii nu a adus cu sine modificări de substanţă în strategia politică a Uniunii, iar dependenţa de resursele publice, în condiţiile presiunii constante a a FIDESZ şi elitelor conservator-naţionaliste menţin ferm formaţiunea condusă de Kelemen Hunor în poziţia de satelit predictibil al PDL.
Se mai poate spune că pe fondul progreselor remarcabile obţinute în ultimii douăzeci de ani în domeniul drepturilor minorităţilor (dualismul etnic de facto al mecanismului guvernamental românesc fiind inclus aici), precum şi în contextul procesului de depăşire a logicii competiţiei naţionale prin construirea unei democraţii trans-naţionale europene (UE) cu potenţialul apariţiei unei naţiuni cosmopolite pe teritoriul UE, UDMR îşi pierde treptat mesajul specific. Chiar dacă liderii săi nu sunt încântaţi să o recunoască, epoca partidelor etnice se apropie de un sfârşit de mult predictibil. Această situaţie (care include şi pierderea dramatismului agendei etnice şi dialogului inter-etnic) stimulează sciziunile ca şi apariţia concurenţei politice în masa minorităţii maghiare. Monopolismul politic al UDMR se baza şi pe sentimentul minorităţii maghiare că este ameninţată de un - real sau numai aparent, nu contează - naţionalism românesc copleşitor. Dispariţia acestei ameninţări face unitatea mai puţin necesară. Din această perspectivă, emergenţa mai multor partide maghiare şi a concurenţei dintre ele, va impune fiecăruia căutarea unei identităţi doctrinare distincte prefaţând treptata lor integrare în partide exclusiv ideologice. Radicalismul revendicărilor etnice nu va putea supravieţui ca element identitar principal, tocmai întrucât lipsa ameninţării etnice exclude radicalizarea electoratului. Singurul risc ar veni din faptul înăspririi crizei economice, în măsura în care terapiile anti-criză i-ar lovi mai dureros pe minoritari, ori dacă aceştia ar ajunge la concluzia că ar putea ieşi din criză mai uşor pe criteriul etnic. Va fi de datoria Guvernului, a operatorilor politici ai curentelor principale ale societăţii civile româneşti şi ale UE, să evite asemenea riscuri.
Un risc distinct ţine de dispariţia unei reprezentări consistente a minorităţii maghiare (cel puţin la nivelul ponderii ei în populaţie) din Parlament şi, pe cale de consecinţă, de la guvernare, ca urmare a împrejurării că împărţirea voturilor maghiare între mai mulţi competitori nu va asigura nici unuia depăşirea pragului electoral. De principiu, confirmarea unei atari ipoteze poate duce la frustrări sau poate facilita manipulări de natură a transfera dezbaterea problemelor etnice (fie ele şi mai puţin dramatice decât altă dată) din Parlament pe stradă. Despre această posibilitate şi căile pentru evitarea ei vom vorbi mai jos în capitolele rezervate perspectivelor politice generale ale anului 2012 şi recomandărilor.
3. UNPR - un partid în căutare de identitate
Situaţia internă
Încă de la fondarea sa, UNPR a fost un „partid-aspirator", constituindu-şi structurile prin atragerea membrilor altor partide, în special PSD, dar şi PNL şi PC. Structura sa internă s-a bazat pe cei trei principali lideri proveniţi din cadrul PSD, Gabriel Oprea, Cristian Diaconescu şi Marian Sârbu (primul fiind liderul de necontestat al noii formaţiuni politice) şi pe senatorii şi deputaţii cu o influenţă locală (Culiţă Tărâţă, Eugen Nicolicea, Dan Ilie Morega, Vasile Ion etc.).
Treptat, UNPR şi-a creat structuri locale în toate judeţele, folosindu-se de prezenţa la guvernare (în special de direcţionarea unor mijloace financiare) pentru a atrage primari şi consilieri ai partidelor din opoziţie. Cota sa în sondaje nu a depăşit niciodată 4%, acest lucru ridicând mari semne de întrebare asupra viabilităţii formaţiunii politice în cadrul alegerilor de anul viitor (la nivel local există un oarecare potenţial, UNPR reuşind să atragă primari dintr-o serie de municipii cum ar fi Călăraşi, Craiova, Deva, preşedintele Consiliului Judeţean Iaşi, Constantin Simirad, dar şi primarul Sectorului 2 din Bucureşti, Neculai Onţanu.
Cu toate acestea, mulţi lideri locali au accentuat în particular faptul că aderarea lor la UNPR a fost mai degrabă o soluţie pragmatică pentru a obţine fonduri pentru comunităţile lor, fără a fi obligaţi să adere la PDL şi să îşi piardă complet credibilitatea în faţa alegătorilor. Din acest punct de vedere, prognoza asupra durabilităţii structurii UNPR este destul de rezervată.
Principalele teme identitare
UNPR se declară oficial un partid social-democrat, o „alternativă de stânga la PSD". Acest lucru se bazează pe trecutul majorităţii membrilor săi, care au fost membri ai PSD. Pornind de aici, UNPR a încercat să obţină recunoaşterea Socialiştilor europeni, dar până în prezent această încercare a eşuat.
Impactul ideologiei oficiale a UNPR asupra guvernării a fost destul de redus, măsurile de austeritate fiind implementate fără mari probleme de către PDL. Este emblematic faptul că printre principalele realizări pe care UNPR le etalează pe situl său de Internet figurează reducerea indemnizaţiei de creştere a copilului „doar cu 15% faţă de 25% cât se propusese" sau prevenirea reducerii pensiei minime garantate cu 15% (deşi, în realitate, Curtea Constituţională a fost cea care a decis acest lucru).
O temă importantă, mai ales pentru preşedintele UNPR, Gabriel Oprea, ministru al Apărării Naţionale, a fost menţinerea nivelului ridicat al pensiilor cadrelor militare, în contextul în care guvernul Boc pornise de la principiul tăierii tuturor veniturilor în mod unitar, mai ales după scandalul „pensiilor nesimţite" din anumite domenii, printre care şi sistemul militar. Prin aceasta, liderul UNPR a urmărit formarea unei baze electorale în rândul militarilor pentru viitoarele alegeri.
În general, UNPR a urmărit să îşi creeze un profil de „opoziţie în cadrul guvernului" sau de partid-avocat al categoriilor sărace, lucru demonstrat de poziţiile nuanţate faţă de măsurile de austeritate, deşi acest lucru nu a avut nici un efect asupra deciziilor finale ale executivului. De asemenea, liderii UNPR nu au refuzat prezenţa în emisiunile organizate de principalele televiziuni de ştiri (Antena 3, Realitatea TV), aşa cum au procedat uneori membrii PDL. În fapt, însă, principala raţiune de a fi a UNPR este de a funcţiona drept bazin colector pentru migraţia politică, deoarece PDL ar fi avut probleme de imagine şi mai mari dacă foştii săi adversari ar fi devenit membri ai partidului prezidenţial. Oricum, parlamentarii UNPR sunt „tovarăşi de drum", buni de sacrificat atunci când PDL nu va mai avea nevoie de voturile lor.
B. Partidele din opoziţie
1. USL – o structură de rezistenţă externă pentru partide în restructurare internă
Scurt istoric; mecanisme de funcţionare
Pentru prima dată ideea unei alianţe între PSD, PNL şi PC, adică între partidele de opoziţie, a fost lansată de către preşedintele fondator al PC, Dan Voiculescu la începutul anului 2010.
Această propunere a fost respinsă iniţial atât de Victor Ponta cât şi de Crin Antonescu, ambii considerând că fiecare partid îşi poate maximiza câştigurile electorale individual. Insuccesele parlamentare (două moţiuni de cenzură au eşuat) înregistrate de opoziţie în anul 2010 au adus, însă, noi adepţi ideii de mare coaliţie antiguvernamentală.
PSD a analizat oportunitatea unei alianţe PSD-PNL în cadrul unei întâlniri informale a Biroului Permanent Naţional din data de 8 decembrie 2010. Atunci a fost luată decizia ca Victor Ponta să negocieze cu Crin Antonescu o colaborare cel puţin pre-electorală având ca punct de vârf o moţiune de cenzură pentru sesiunea februarie-iunie 2011. De menţionat că şi ulterior primirii acestui mandat Preşedintele PSD şi-a menţinut rezerva faţă de proiectul unei alianţe cuprinzătoare; cel puţin una construită rapid, până pe data de 31 ianuarie, aşa cum preconizase Dan Voiculescu.
Refuzul strategiei propuse de Dan Voiculescu, dar şi relaţiile tot mai încordate dintre PSD şi PC, consonante cu dorinţa noii conduceri social-democrate de a întări identitatea partidului, inclusiv scoţându-o dintr-o coaliţie imaginată de Mircea Geoană (dar având precedente şi în politica de alianţe a lui Adrian Năstase) şi dovedită a fi în egală măsură oportunistă (deci, imorală) şi ineficientă, a determinat PC să rupă alianţa cu PSD şi să se reorienteze spre PNL. De aici a rezultat Alianţa de Centru-Dreapta (ACD) dintre liberali şi conservatori. Aceasta din urmă a confirmat două realităţi deja cunoscute în politica românească: una se referă la PC ca „partid-căpuşă", incapabil să obţină rezultate electorale pozitive de unul singur, care suplineşte forţa politică prin cea a unui imperiu mediatic folosit oportunist ca mijloc de stimulare a interesului unor aliaţi cu potenţial electoral superior, indiferent de ideologia acestora; a doua priveşte înclinaţia partidelor cu slăbiciuni politico-organizatorice interne şi dispuse a da identitatea ideologică pe tacticile mediatice, de a se asocia cu PC.
Atunci când, într-un puseu de refacere a identităţii, PSD a făcut totul spre a se debarasa de PC, PNL, în pofida tensiunilor interne generate de ideea alianţei cu partidul lui Dan Voiculescu, a deschis repede uşa sa acestuia. Motivul nu ţine numai de calculele electorale ci și de dinamica internă a PNL succesivă guvernării sale din perioada 2004-2008.
Indiscutabil Guvernul Tăriceanu - şi PNL, odată cu el – au trăit sub semnul norocului (noroc fără de care orice merite sunt în van): norocul ca prin alianţa cu PD, abandonul lui Teodor Stolojan şi remorcarea la locomotiva electrorală Băsescu să iasă dintr-o opoziţie derizorie la care părea condamnat spre a forma şi a conduce guvernul de coaliţie al dreptei; norocul să se emancipeze de sub tutela PD şi a şefului statului, debarasându-se de aliatul creştin-democrat şi formând un guvern stabil deşi minoritar graţie sprijinului stabil al opoziţiei social-democrate; norocul de a gestiona ţara într-o perioadă fastă (cel puţin în aparenţă) pentru economia mondială ceea ce a permis atingerea unor cote de performaţă economică şi prosperitate socială remarcabile (mai ales în condiţiile în care acumulările necesare unei dezvoltări durabile au fost lăsate de o parte în favoarea consumului). Acest noroc a dus sub aspect electoral la trecerea PNL din rândul partidelor mici în cel al partidelor mijlocii, dar nu şi la atingerea cotelor necesare definirii lui ca partid mare. După ce condusese România fiind un partid mic, cu instrumentele şi simbolistica partidelor mari, PNL a avut dificultăţi în adoptarea unei atitudini şi a unei strategii politice conformă statutului său de partid mijlociu. De aceea a fost eliminat din jocul de putere de către foştii săi „tovarăşi de drum" din perioada 2004-2008, partidele mari PSD şi PDL. Aceasta a condus la frământări interne terminate cu înlocuirea lui Călin Tăriceanu, fostul premier şi şef de partid de succes, chiar după terminarea cu onoare a unei guvernări reuşite, la conducerea PNL. O asemenea schimbare la vârf, petrecută în asemenea condiţii paradoxale, reflectând mai mult o stare de spirit decât o realitate concretă, impunea noului lider, Crin Antonescu, luarea de măsuri pentru transformarea alegerii sale ca preşedinte PNL în lider urmat şi ascultat de partid. Înţelegând că lupta pentru gestionarea puterii în partid nu poate fi purtată cu succes simultan cu lupta pentru obţinerea puterii în stat, Crin Antonescu a declanşat o politică de alianţe având ca primă etapă formarea ACD şi ca a o doua etapă crearea USL. Respectivele alianţe păreau susceptibile să ofere PNL o structură de rezistenţă asemenea unui schelet extern sub semnul căruia şi prin care să poată duce bătălia cu guvernul PDL, în timp ce structura internă suferea fracturările inevitabile luptelor interne şi măsurilor de revizuire a structurilor interne tradiţionale.
După naşterea ACD, observând că şansele PSD de a obţine majoritatea absolută a mandatelor parlamentare este puţin probabilă, Victor Ponta a revenit asupra ideilor sale iniţiale şi a propus crearea unei alianţe PSD-ACD care să fie formalizată la Tribunal, să funcţioneze cel puţin până în 2020 şi să prezinte candidaţi comuni la Preşedinţie şi la Parlament. Calculele electorale au fost dublate şi în cazul PSD de nevoia optimizării raportului între dinamica restructurării interne radicale a acestui partid sub conducerea noului său lider ales în siajul eşecului electoral al lui Mircea Geoană din 2009, dar încă neasimilat de partid şi dinamica luptei externe pentru guvernarea ţării. Buna funcţionare a mecanismului decizional al USL proiectat cu abilitate prin utilizarea unor proceduri ad-hoc cu mult mai simple şi mai uşor gestionabile decât cele cerute pentru reformarea statutului partidului, urma să suplinească blocajele interne generate de eventualele contestări ale autorităţii „tânărului" Victor Ponta de către seniorii social-democraţi precum şi de politicile de restructurare internă bazate, în principal, pe logica schimbării gărzii prin schimbul de generaţii.
În urma negocierilor intense dintre cele trei partide, în decurs de o lună au fost puse bazele unor principii comune de funcţionare şi s-a hotărât prezentarea unor candidaţi comuni atât la alegerile locale, cât şi la cele parlamentare. Aceste discuţii nu au fost lipsite de controverse, existând membri în fiecare partid nemulţumiţi de proiect. O serie de lideri ai PSD nu au fost de acord cu implicarea într-o alianţă cu PNL şi la alegerile locale şi cu eventuala paritate pe liste.
Pe 10 ianuarie 2011 a avut loc prima întâlnire oficială între liderii celor trei partide (PSD, PNL, PC), în cadrul căreia s-a hotărât: crearea unei alianţe politice înscrise la Tribunal; adoptarea unui program politic şi de guvernare pentru o perioadă de mai mulţi ani; crearea unor liste comune pentru consilierii judeţeni, candidaturile la consiliul judeţean şi la primărie urmând a fi stabilite pe baza sondajelor de opinie. Divergenţele de opinie au continuat în ceea ce priveşte proporţia candidaţilor pe listele comune. Crin Antonescu a susţinut ideea parităţii pentru candidaturile şi listele comune, iar Victor Ponta a propus ca acolo unde unul din partidele membre deţin deja puterea locală acelaşi partid să propună şi noile candidaturi (creându-se astfel premisele formării unor fiefuri electorale), urmând ca în restul judeţelor criteriul candidaturii să fie sondajul. În plus, preşedintele PSD susţinea ideea ca şi eventualul candidat comun la Preşedinţie să fie stabilit tot pe baza sondajelor de opinie. Majoritatea membrilor BPN ai PSD au fost, iniţial, împotriva principiului parităţii, insistând asupra includerii principiului şansei maxime rezultate din sondaje.
La sfârşitul lunii ianuarie 2011 a avut loc o nouă întâlnire între liderii PSD-ACD în cadrul căreia au fost adoptate principiile fundamentale ale viitoarei alianţe: candidaturi comune la preşedinţiile Consiliilor Judeţene, la consilierii judeţeni, la primăriile oraşelor reşedinţă de judeţ şi la consiliile locale ale acestora, precum şi la Primăria Generală a Capitalei şi la Consiliul General (în ce priveşte organizaţiile de sector, acestea aveau libertatea să negocieze dacă merg separat sau în comun). Crin Antonescu a acceptat necesitatea sondajelor în stabilirea candidaţilor alianţei, având în vedere că sunt zone în care PSD are un electorat mai puternic şi zone în care PNL este mai proeminent electoral. S-a convenit că va fi în avantajul alianţei să îşi adapteze construcţia în funcţie de atuurile electorale.
Pe 5 februarie 2011, la Sala Unirii de la Palatul Parlamentului a fost semnat protocolul alianţei PSD-ACD. În cadrul acestei întruniri s-a hotărât ca alianţa să poarte denumirea de Uniunea Social-Liberală şi să nu aibă organisme comune de conducere, activitatea politică urmând să fie realizată de cei doi co-preşedinţi, Victor Ponta şi Crin Antonescu.
Uniunea Social-Liberală are două scopuri precise: dărâmarea cât mai rapidă a actualei guvernări şi câştigarea următoarelor alegeri (locale și parlamentare în 2012 şi prezidenţiale în 2014). Cum doborârea celei de a doua ținte, în principiu, presupune atingerea celei dintâi și întrucât USL este o platformă politică şi nu doctrinară, fiecare partid păstrându-şi doctrina, rezultă că, în oglindă cu Alianța DA de altădată, USL a ajuns să susțină tot un program într-un singur punct rezumat la formula "Jos Băsescu!" ("Jos PDL!"). Așa cum Alianța DA (care includea și PNL) excomunicase PSD ca întruchipare a "sistemului ticăloșit" din sistemul democratic "curat", acum USL excomunică PDL ca încarnare a "sistemului neo-cezarist" ("autoritar-populist") din sistemul "democrației corecte".[3] Lupta politică este prezentată și esențializată ca opțiune pentru un anume sistem, funcție de care formațiunea care pierde alegerile este decretată automat ca fiind, nu partener în competiția politică națională, ci jucător anti-sistem. Regula jocului este, deci, eliminarea adversarului iar nu concursul loial între alternative reale având cetățeanul ca judecător. Prin aceasta USL renunță la a fi alternativă politică spre a se profila ca soluție revoluționară în fața unei societăți care în realitate are nevoie de evoluție și nu de revoluție. Există de aceea riscul ca în ciuda erodării credibilității și popularității PDL, societatea să nu recunoască în USL alternativa căutată la actuala guvernare. Sondajele par a confirma o astfel de analiză.
Măsurătorile FMI referitoare la calitatea vieții în România și cele privind gradul de insatisfacție socială indică faptul că prăbușirea popularității PDL nu este nici durabilă și nici aptă a se transforma într-un dezastru electoral. (Popularitatea nu este același lucru cu eligibilitatea.) Pentru ca tendința anti PDL să crească este nevoie ca USL să dea un mesaj pozitiv de adevărată alternativă. Oamenii nu pun (încă) în discuție sistemul ci guvernarea. Dacă toate partidele se vor preocupa de schimbarea sistemului (regimului) în loc să se preocupe de buna guvernare, probabil că, în final, poporul va dori și schimbarea sistemului.
Nu se poate nega că în USL / PSD / PNL / PC se redactează programe și se organizează dezbateri politico-ideologice. (ADA redacta și ea programe.) Mesajul public hiper-personalizat și comportamentul politic general al liderilor de imagine principali crează, însă, impresia că nu se propune o guvernare mai bună ci se urmărește schimbarea sistemului simbolizat și incarnat de actualii guvernanți, fără să se spună măcar cum va arăta sistemul alternativ. Desigur, o societate nervoasă va putea da sprijin și unui partid și program revoluționar dar, mai ales întrucât nici proiectul revoluționar nu este clar definit, odată câștigată puterea cu un asemenea mandat există riscul neguvernabilității. A câștiga puterea nu este totul. Dacă ea este câștigată în condițiile confuziei din cugetul alegătorilor există riscul să nu poată fi utilizată potrivit nevoilor, abilităților și dorințelor celor aleși.
Protocolul de colaborare al USL conţine principiile după care se vor stabili candidaturile comune la alegerile locale, parlamentare şi prezidenţiale, precum şi mandatele într-un eventual guvern comun. Conform protocolului se vor desemna candidaţi comuni la alegerile locale din 2012, la preşedinţia Consiliilor Judeţene, pentru listele de consilieri judeţeni, la primăriile oraşelor reşedinţă de judeţ şi pentru listele de consilieri locali. Vor fi, de asemenea, candidaţi şi o listă comună pentru Primăria Bucureştiului şi pentru Consiliul General al Capitalei. Pe de altă parte, doar organizaţiile locale vor decide dacă partidele membre ale USL merg împreună sau separat la nivel local.
Protocolul stabileşte un mecanism bazat pe sondaje încrucişate pentru alegerea celui mai bun candidat, acolo unde PSD şi PNL vor desemna candidaţi comuni la preşedinţiile de Consilii Judeţene şi la primăriile pe care nu le deţin deja. În funcţie de rezultatele din 2008, acolo unde candidatul PSD sau PNL a câştigat la o diferenţă mică, se vor face sondaje.
Tot cu ajutorul sondajelor se va stabili candidatul la preşedinţie, celălalt partid urmând a desemna premierul. Pentru preşedinţia celor două Camere ale Parlamentului şi pentru portofoliile ce vor fi deţinute într-un viitor guvern se va aplica principiul parităţii.
În Protocolul Alianţei se mai prevede că eventualele controverse dintre membrii celor trei partide, dacă nu vor putea fi rezolvate de cei doi co-preşedinţi, vor fi soluţionate prin dialog de către trei lideri centrali desemnaţi de PSD, respectiv ACD.
După stabilirea criteriilor de funcţionare a alianţei, în cadrul primei şedinţe a USL s-au format cinci grupuri de lucru: Grupul de politică externă şi europeană, coordonat de Crin Antonescu, Grupul de politici economice şi sociale, condus de Victor Ponta, Grupul de modificare a Constituţiei, Grupul privind legile electorale şi Grupul privind reforma administraţiei. Aceste grupuri de lucru au ca principale obiective redactarea, punerea în dezbaterea formaţiunilor politice componente şi în dezbaterea publică a documentelor programatice, implementarea, monitorizarea şi raportarea periodică a stadiului realizării obiectivelor fundamentale specifice fiecăruia, plecând de la obiectivele Agendei 2019.
Agenda 2019 pleacă de la agenda publică şi cuprinde următoarele obiective: „1. Reinstaurarea mecanismelor democraţiei parlamentare; 2. Reformarea instituţiilor statului; 3. Refacerea sistemului economic al ţării; 4. Asigurarea prin dezvoltarea economică a fundamentelor statului social; 5. Asigurarea sistemului transparent, obiectiv şi responsabil de colectare şi de utilizare a tuturor fondurilor publice; 6. Depolitizarea, depedelizarea şi declientelizarea structurilor administraţiei centrale şi locale de tip neelectiv; 7. Refacerea rolului şi prestigiului Parlamentului ca reprezentant suprem al voinţei populare; 8. Depolitizarea justiţiei, în paralel cu creşterea eficienţei şi responsabilităţii acesteia faţă de cetăţean; 9. Reforma constituţională care să clarifice raportul între preşedinte şi guvern; 10. Implicarea României în deciziile Uniunii Europene; 11. Stabilirea listei de priorităţi naţionale, economice şi sociale; 12. Identificarea şi implementarea unui sistem electoral care să asigure reprezentativitate; 13. Redimensionarea aparatului administrativ; 14. Obiective fundamentale care să sprijine asigurarea bunăstării cetăţenilor, scoaterea României din situaţia dezastruoasă actuală. "
Rezumând, USL se doreşte a fi o ruptură în „istoria nefastă" a alianţelor politice postdecembriste (CDR, Alianţa D.A.) ce nu au trecut testul guvernării, fiind asumat ca termen de funcţionare data de 31 decembrie 2020. Pentru evitarea unor discuţii prelungite privind ponderea fiecărui partid în structurile de putere pentru care se candidează s-a acceptat principiul parităţii între PSD, de o parte, şi PNL şi PC de cealaltă. În fine, în scopul eficientizării actului de decizie, USL nu şi-a constituit organisme deliberative propriu-zise, rolul cheie în adoptarea hotărârilor esenţiale revenind celor doi co-preşedinţi USL, respectiv preşedintele PSD şi preşedintele PNL. Dincolo de sacrificarea principiilor democratice, cu toate tensiunile subsecvente pe care aceasta le presupune în faza implementării deciziilor, soluția are un anume caracter ironic întrucât puterea excepțională pe care liderii în cauză și-au rezervat-o la nivelul alianței negociate de ei contrastează cu puterea limitată pe care și-a putut-o cuceri fiecare la nivelul partidului propriu. Se întărește astfel impresia că suferind la nivelul scheletului lor intern fracturi severe care nu le permit rămânerea pe picioare, PSD și PNL au recurs la USL ca la un schelet extern. Acesta permite păstrarea celor două/trei partide reunite păstrarea verticalității aparente în bătălia politică națională în condițiile în care luptele intestine continuă cu și mai mare intensitate. Care vor fi consecințele acestei formule asupra dinamismului alianței, rămâne de văzut.
Ceea ce mai trebuie subliniat este faptul că USL constituie o alianță fără precedent în politica românească; aceea între două/trei partide de dimensiuni foarte diferite. Această asimetrie morfologică frapează încă mai mult decât diferențele de doctrină și incompatibilitățile de electorat. În atari circumstanțe "partidul-ușă" acceptând principiul părității puterii cu "partidul-balama" deschide nu numai calea unor grave tensiuni la nivelul structurilor de bază dar indică dacă nu panica în fața crizei sale de creștere cel puțin duritatea bătăliei interne între "boierii de curte" (conducerea centrală fără rădăcini în bază) și "boierii de țară" (conducerile locale uneori închise în structuri clientelare amintind diverse forme arhaice de socializare). La nivelul protocolului USL o atare situație a generat compromisul prin care organizațiile locale au căpătat drepturi exclusive în ceea ce privește candidaturile din anumite circumscripții, precum și dreptul de "opt out" (dreptul de a opta pentru sustragerea de la aplicarea anumitor reguli sau anumite politici decise de centru) în unele situații concrete. Este, astfel, ușor de prevăzut posibilitatea ca în aceeași circumscripție USL să prezinte candidați pentru anumite funcții iar partidele membre candidați pentru altele; cu alte cuvinte ca în cadrul acelorași evenimente electorale membrii USL să lupte și împreună și unii împotriva altora. Evident că fenomene de canibalizare de un atare tip nu sunt niciodată rețeta victoriei, inclusiv pentru candidații comuni.
O ultimă remarcă referitoare la USL priveşte baza electorală a partidelor membre. Dacă PSD se adresează în mod tradiţional cu precădere electoratului sărac, mai puţin educat şi mai trandiţionalist (conservator), PNL îşi are loialităţile electorale în rândul clasei mijlocii (în special în straturile superioare ale acesteia), al populaţiei cu educaţie superioară şi al cercurilor de afaceri cu vederi neo-liberale şi chiar eurosceptice. Chiar dacă deplasarea spre dreapta a PSD îi va apropia o parte a clasei mijlocii (transferul acesteia parţial de la PNL va constitui un joc de sumă nulă în cadrul alianţei, ceea ce nu va aduce nici un câştig USL), în nici un caz nu se va ajunge la aducerea în aceeaşi tabără a excluşilor crizei în căutare de solidaritate, asistenţă şi protecţie socială, pe de o parte, şi profitorilor crizei (şi ai fostei tranziţii) doritori de politici neo-liberale. Nu pot fi puse în aceeaşi teacă sabia care trebuie să taie veniturile oligarhilor spre a mări protecţia socială şi disciplina bugetară, pe de o parte, cu sabia chemată să taie programele sociale şi nivelul impozitării spre a elibera din lesa politicului creşterea economică, pe de altă parte. Pornind de aici, pot fi anticipate pierderi de electorat de către ambele formaţiuni constitutive ale USL, ceea ce confirmă temerea că totalul voturilor culese de USL ar putea fi mai mic decât suma voturilor probabil obţinute de partidele membre dacă acestea ar candida separat. Dacă USL nu va obține majoritatea absolută a voturilor la viitoarele alegeri – ceea ce nu este de loc sigur – se va afirma că rațiunea USL a fost, mai mult decât câștigarea puterii în stat, conservarea puterii liderilor săi în partidele lor respective.
PSD – situaţia internă
Născut pe filiera FSN/FDSN/PDSR, PSD a avut șansa și neșansa de a fi apărut în arena luptei politice zub zodia liderilor carismatici. Principalul său lider fondator, Ion Iliescu, a fost un asemenea lider și el a garantat pentru o lungă bucată de vreme succesul electoral al partidului pentru care a fost o adevărată locomotivă. Riscul unei asemenea situații este adicția, dependența "vagoanelor" de performanțele "locomotivei". Atunci când locomotiva se defectează (respectiv își pierde carisma într-un context schimbat care reclamă calități noi) sau se învechește sau pur și simplu iese din termenul de folosință, trenul își încetinește viteza până la a se opri cu totul. Așa cum la umbra marilor copaci nu cresc nici măcar ierburile, la fel și liderii carismatici nu facilitează emergența unei succesiuni pe măsura lor. Toate partidele au cunoscut perioade lungi de dificultate după retragerea unor asemenea lideri; cu mențiunea că, de regulă, ei se retrag greu și târziu, îngreunând astfel și mai mult schimbul la timp de generații.
Istoria FDSN/PDSR/PSD poate fi scrisă și ca istorie a încercărilor de emnacipare de sub tutela personalității lui Ion Iliescu – liderul carismatic suprem. Cu excepția lui Oliviu Gherman, care a condus partidul exclusiv din mandatul Președintelui Iliescu ca pret nom al acestuia, toți ceilalți șefi ai partidului, fie că au obținut conducerea cu asentimentul lui (Adrian Năstase) fie că au făcut-o împotriva sa (Mircea Geoană și parțial Victor Ponta), au fost nevoiți să caute soluții spre a înlocui "conducerea prin farmec personal" cu "conducerea prin autoritate instituțională". Adrian Năstase, ajuns la șefia partidului "prin procură" (despre Năstase în relația de succesiune cu Iliescu se poate spune ceea ce s-a spus despre William Pitt cel tânăr și anume că nu ar fi fost nimic din ceea ce a fost dacă nu ar fi fost fiul lui William Pitt cel bătrân, cu toate că a avut toate meritele ca să fie), adică venind de sus, a încercat să mențină stilul conducerii centralizate. Spre a nu fi dependent, însă, în exercițiul conducerii de autoritatea iliesciană și silit să recurgă la ea pentru validare, a acceptat aducerea la centru a unor lideri locali sau, în orice caz, fără statut de lider național. S-a creat, stfel, un fel de directorat alcătuit, după o formulă experimentată în vechime, din "boieri de țară" transformați în "boieri de curte" prin conferirea de demintăți la nivel central. Năstase a mai folosit și metoda inserării direct în fruntea partidului a unor membri de vârf ai administrației (în special miniștri) pe care apoi a încercat să îi aclimatizeze în diferite organizații locale. (A ridicat oameni de merit fără fief la demnități publice, după care i-a "împroprietărit" cu fiefuri.) Consecința a fost că pe vremea președinției lui Adrian Năstase partidul a beneficiat de coerență în concepție și unitate de acțiune.
După Adrian Năstase conducerea PSD a fost câștigată oarecum prin jocul hazardului, de către candidați propulsați spre victorie prin abandonul challangerului, a pretendentului principal purtător al schimbării. În ambele cazuri în care s-a pus această problemă, cel care a declarat forfait a fost același Adrian Năstase. Abandonul a impus, de fiecare dată, găsirea candidatului de înlocuire cel mai apt a-l învinge pe deținătorul (virtual sau real) al mandatului pus în joc (în speță Ion Iliescu și respectiv Mircea Geoană) iar nu și pe cel dorit a conduce efectiv partidul. În consecință, după victorie aceștia s-au văzut în situația de a trebui să își exercite mandatul în cadrul unor structuri ocupate de susținătorii celor pe care tocmai îi învinseseră.
Mircea Geoană a încercat să iasă din impas prin devoluția puterii către liderii locali (soluție pe care, sub presiunea bazei, începuse să o experimenteze - însă cu multe rezerve - și Adrian Năstase, în dorința de a se emancipa de sub controlul iliescian) transformând partidul într-o confederație de partide locale ori de structuri politice închise conduse de către un potentat local. În atari condiții era greu să se ajungă la o adevărată strategie națională.
Victor Ponta a preferat politica de recentralizare a conducerii, ceea ce a fost o opțiune corectă. Cum opoziția bazei a fost puternică, controlul centrului s-a încercat a fi restabilit prin lovituri de forță menite a-i slăbi pe liderii consacrați și a-i înlocui cu oameni noi promovați pe dublul criteriu al tinereții (oameni proveniți din TSD) și al loialității față de conducerea centrală; loialitate garantată nu prin șantaj sau afaceri comune, ci prin incapacitatea de a concura cu centrul și a-l contesta. Este adevărat că acești noi lideri nu pot pune în discuție politica centrului dar rămâne de văzut în ce măsură vor putea mobiliza partidul în singura bătălie care contează – aceea pentru buna guvernare a țării. Pe un atare fond PSD se confruntă cu două realități îngrijorătoare: președintele partidului are o cotă de încredere populară situată cronic sub cota partidului sau cel mult, la nivelul acesteia; partidul a stagnat la un nivel de încredere populară aflată sub cel al majorității absolute, peste care pare că nu mai poate crește. Aceasta spune că PSD (singur sau în coaliție) poate ajunge la guvernare prin efectul votului negativ dar nu are deocamdată datele spre a guverna (efectiv și cu succes) de unul singur, exclusiv pe baza platformei și în lumina ideologiei sale. De aceea, chiar dacă pentru PDL pare din ce în ce mai greu să câștige viitoarele alegeri în România, este clar că PSD încă le mai poate pierde.
Ieşirea PSD de la guvernare în octombrie 2009, urmată de pierderea neaşteptată a competiţiei prezidenţiale de către Mircea Geoană, a avut drept consecinţă intrarea social-democraţilor în etapa tensiunilor interne. Mircea Geoană a dorit să-şi securizeze preşedinţia partidului prin organizarea unui congres extraordinar care să fie uşor controlabil, ca urmare a acordurilor cu mai mulţi preşedinţi de organizaţii. Adrian Năstase, care-şi anunţase intenţia de a candida la preşedinţia partidului, în condiţiile în care Mircea Geoană a propus un sistem de liste blocate, a refuzat să mai intre în competiţie. Dorinţa lui Mircea Geoană de a rămâne în fruntea PSD cu neobservarea regulii potrivit căreia liderul înfrânt într-o mare bătălie a echipei sale îşi asumă răspunderea eşecului, demisionând tocmai spre a permite echipei să avanseze şi spre a-şi facilita sieşi revenirea ulterioară în joc, a blocat posibilitatea partidului de a avea o alegere pozitivă, de a construi o structură internă necesară perioadei de opoziţie, social-democraţii fiind divizaţi „pro-" şi „contra" Mircea Geoană. În acest context a survenit candidatura-surpriză a lui Victor Ponta, acesta fiind susţinut de o coaliţie ad-hoc formată din toţi cei care doreau ca PSD să nu continue şi să nu repete experienţele din mandatul Mircea Geoană. Majoritatea membrilor acesteia era pregătită să îl susţină pe Adrian Năstase sau, eventual, pe Cristian Diaconescu sau Miron Mitrea, dar toţi aceştia, din motive diferite, abandonaseră competiţia.
În esenţă, mesajul politic al lui Victor Ponta, cuprins în programul „România Corectă", propunea întărirea identităţii ideologice şi funcţional-administrative a partidului, astfel încât PSD să redevină partidul-pivot al scenei politice româneşti. Semnificativă în acest sens este şi afirmaţia potrivit căreia „PSD trebuie să abandoneze strategia actuală de a negocia fie cu PDL fie cu PNL, pentru câştiguri mici, de scurtă durată şi cu caracter preponderent personal. PSD trebuie să redevină cel mai important partid din România printr-o altfel de politică."=(http://www.victorponta.ro/docs/VP_
proiectul_Romania_corecta.pdf, pag.2).
Congresul din februarie 2009 a adus un nou preşedinte, în persoana lui Victor Ponta, dar o echipă a vicepreşedinţilor dominată de lideri apropiaţi de Mircea Geoană. A rezultat astfel o structură de conducere legitimă, dar potenţial antagonică. În consecinţă, în loc să soluţioneze în anul 2010 tensiunile interne acumulate de-a lungul anilor anteriori, PSD le-a perpetuat şi exacerbat. Situaţia respectivă, existentă şi în prezent, în mod evident îi afectează capacitatea de acţiune în opoziţie, unitatea, coerenţa şi dinamismul.
Anul 2010 a fost consacrat încercărilor de a pune în practică programul politic cuprins în „România Corectă". Victor Ponta şi-a exprimat dorinţa de a duce PSD spre obţinerea a 50% din mandate, iar Comitetul Executiv din 16 martie 2010 a decis ca social-democraţii să intre la guvernare doar după alegeri. Pe această linie de claritate şi fermitate, strategia PSD era aceea de a provoca demisia Guvernului prin promovarea unor moţiuni de cenzură având ca obiect teme de mare impact social, pentru ca, după aceea, să se determine organizarea de alegeri anticipate. În funcţie de rezultatul respectivelor alegeri, la care PSD urma să se prezinte singur, fără alianţe conjuncturale susceptibile a sugera opţiuni imorale, s-ar fi decis formula tactică de guvernare. În acest context a fost depusă moţiunea de cenzură din 8 iunie 2010, „Opriţi genocidul social!", care mai avea nevoie doar de 8 voturi pentru a fi adoptată.
Se poate spune că, deşi din punct de vedere strategic mesajul „dorim să guvernăm singuri după alegeri (anticipate)" a fost corect, din punct de vedere tactic, el a avut dezavantajul esenţial de a limita posibilitatea purtării de negocieri pentru atragerea unor parlamentari din afara grupului social-democraţilor – în special din rândurile independenţilor, ale minorităţilor naţionale sau ale nemulţumiţilor din PDL – spre a vota în favoarea moţiunii. În plus, ideea de a organiza alegeri anticipate nu era deloc încurajatoare pentru grupul parlamentar al independenţilor.
A urmat organizarea unui Congres extraordinar al PSD (16 octombrie 2010) care trebuia să adopte programul de guvernare redactat de Departamentele PSD şi să modifice statutul Partidului. Un Congres dedicat special modificării Statutului fusese promis de candidatul la preşedinţia partidului, Victor Ponta, cu argumentul că, pe de o parte, baza statutară a PSD are nevoie de modernizare, iar pe de altă parte, este deopotrivă democratic şi eficient ca practica modificărilor statutare operate în acelaşi congres cu cel în care se desfăşoară alegerile să fie abolită. Pentru mulţi, modificările de adus Statutului ar fi trebuit să conducă la refacerea coeziunii şi coerenţei PSD prin realizarea unui nou echilibru între centru şi bază, ca şi prin neutralizarea fărâmiţării oligarhice încurajate de Mircea Geoană. Respectarea acestei promisiuni s-a dovedit a fi aproape imposibilă în condiţiile opoziţiei liderilor locali ai PSD dar și a lipsei de experiență și subtilitate tactică a actualului său președinte.
În cele din urmă s-a reuşit introducerea în statutul PSD a unora dintre angajamentele cuprinse în „România Corectă" şi anume: alegerea preşedintelui PSD prin votul tuturor membrilor; desemnarea candidatului partidului pentru alegerile prezidenţiale prin votul membrilor şi simpatizanţilor partidului. De asemenea, a crescut numărul vicepreşedinţilor de la 15 la 18. Asemenea modificări sunt cu mult sub proiectele anunţate iniţial de Victor Ponta la alegerea sa, dar mai ales cu mult sub aşteptările electoratului social-democrat fidel şi sub nevoile PSD.
În noul Statut al PSD Victor Ponta nu a reușit să impună modificările necesare restructurării pe verticală a partidului, pentru a abandona modelul formațiunii politice confederalizate, având deseori un comportament haotic. Astfel, importantul proiect al recentralizării partidului în scopul de a da coerență politicilor naționale a rămas fără suport satutar. Eşecul în reformarea PSD prin adoptarea unui Statut nou l-a determinat probabil pe Victor Ponta să părăsească drumul democratizării şi consolidării identitare, revenind la practica tranzacţionismului cu interesele locale şi purtătorii acestora. Diferenţa faţă de trecut avea să constea în aceea că în locul liderilor locali consacrați pe poziţii de influenţă prin exercițiul îndelungat al propriilor abilităţi (chiar dacă puse, uneori, în slujba unor scopuri personale discutabile), aveau să fie aduşi oameni ale căror merite nu fuseseră încă puse la încercare dar care îndeplineau criteriul vârstei, respectiv al provenienţei din TSD cu prezumţia că tinereţea este în sine un merit şi o garanţie. Rămâne de probat măsura în care restructurarea PSD prin schimbarea forţată a gărzii generaţionale va aduce progresul dorit pentru partid şi pentru ţară. Rămâne de văzut, de asemenea, dacă în afară de entuziasmul tinereții noii lideri mai dețin și alte atuuri, dacă atari atuuri vor putea să se exprime în timp util spre a fi valorificate în confruntările electorale din 2012, precum și dacă "liderii tradiționali", mai mult sau mai puțin marginalizați, le vor îngădui mai tinerilor lor colegi sau succesori, după caz, să se manifeste și să se emancipeze. În fine, sunt de urmărit și efectele tensiunilor inerente unor schimbări bruște și bruscate de lideri asupra performanțelor partidului. Până atunci nu se poate decât consemna faptul că din 2010 reforma PSD s-a rezumat în principal la înlocuirea „baronilor" cu „marchizii" şi la promovarea ideii că războiul politic poate fi câştigat cu o armată condusă de sergenţi iar nu de generali[4].
În planul acţiunilor organizatorice ale PSD din 2010 menţionăm introducerea posibilităţii de a se face înscrieri în partid prin Internet, precum şi intrarea în rândul preşedinţilor de organizaţii a şapte foşti membri ai Tineretului Social Democrat, din echipa lărgită a lui Victor Ponta. Acest din urmă fenomen reprezintă semnalul pe care preşedintele partidului îl transmite privind dorinţa sa de a realiza un schimb accelerat de generaţii.
În sinteză, anul 2010 a însemnat pentru PSD: a) abandonarea ideii de a cuceri puterea de unul singur, în condiţiile plafonării partidului la un prag de maxim 40% din opţiunile de vot; b) un proces de structurare a unei „echipe Victor Ponta", formată din foşti membri ai TSD, simultan cu îndepărtarea sau marginalizarea liderilor aleşi de Congres şi alte instanţe statutare ale partidului.
Abandonarea proiectului câştigării majorităţii absolute a mandatelor parlamentare prin forţe proprii, a avut drept consecinţă promovarea ideii de cucerire a puterii şi menţinerii acesteia pentru cel puţin două cicluri electorale, împreună cu PNL şi PC, reprezentând o schimbare radicală de strategie politică a PSD. Interesant de consemnat este faptul că schimbarea de strategie a coincis şi cu o schimbare de comportament politic la vârful partidului. În acest context apare ca o oarecare bizarerie împrejurarea că, la începutul anului 2010, doctrina iniţială susţinută de Victor Ponta ce s-ar putea intitula „noi înşine prin forţe proprii" a determinat înăsprirea raporturilor dintre PSD şi PNL, generând criticile ex-preşedintelui Mircea Geoană. Bătălia retorică din acel moment între Victor Ponta şi Crin Antonescu (bătălie incluzând acuze şi caracterizări neprietenoase reciproce pe care adversarii este posibil să le reamintească public la momentul potrivit) s-a asociat cu bătălia deopotrivă retorică şi politică dintre Victor Ponta şi Mircea Geoană. Aceasta din urmă s-a încheiat cu suspendarea din calitatea de membru PSD a lui Mircea Geoană pentru o jumătate de an, dar şi cu transformarea sa, pe această cale, din outsiderul care era, prin efectul congresului ce consemnase victoria de atunci a lui Victor Ponta, în challengerul oficial al acestuia. Faptul este întărit de împrejurarea că, după expirarea sancţiunii sale, Mircea Geoană nu a mai revenit în structurile de conducere ale PSD, ceea ce îi permite să nu se asocieze la răspunderea pentru eventualele erori şi înfrângeri, în condiţiile în care a reuşit să îşi păstreze, totuşi, funcţia cu potenţial strategic de Preşedinte al Senatului. Aspectul ironic al acestei istorii îl reprezintă faptul că imediat după sancţionarea lui Mircea Geoană, sub acuzația că ar favoriza cooperarea cu PNL împotriva poziției oficiale a partidului, Victor Ponta, şi-a abandonat vechile idei şi a forţat (textul Protocolului de asociere a fost prezentat membrilor Comitetului Executiv practic în chiar şedinţa care urma să îl avizeze iar participanţii la Congresul extraordinar de a doua zi – în fapt un Consiliu Naţional transformat ad-hoc în Congres – au votat un document necunoscut pentru care nu aveau nici un mandat al organizaţiilor din care proveneau) crearea USL, respectiv o alianţă complicată pe termen lung în cadrul căreia mult mai micul PNL ajungea pe picior de egalitate cu mult mai marele PSD.
Anul 2011 a fost dominat de eforturile de creare şi structurare a Uniunii Social-Liberale. Acest lucru a însemnat o mutare a accentului activităţii politice de la lupta împotriva PDL la competiţia din interiorul USL, pentru tranşarea poziţiilor ce revin partidelor componente ale alianţei politice. Negocierea între PSD şi ACD nu este lipsită de tensiuni, principalele mize fiind stabilirea candidaţilor la preşedinţia consiliilor judeţene, respectiv a primăriilor de municipii reşedinţă de judeţ. Tensiunile inerente negocierilor între PSD şi ACD se transferă şi în interiorul partidelor respective, unde înţelegerile convenite între co-preşedinţii USL nu sunt întotdeauna acceptate. Interesant este, însă, faptul că, născută inclusiv pe fondul relațiilor dificile între conducerile centrale și baza partidelor fondatoare, USL a devenit şi instrumentul tranșării disputelor și rivalităților în cadrul acestora. Astfel, prin graţia deciziilor USL, acolo unde preşedintele unuia dintre partidele membre are un rival sau un oponent sau se izbeşte de dizidenţe, poziţiile eligibile pe listele electorale cu tot cortegiul lor de pârghii politice, organizatorice şi financiare, sunt cedate celuilalt partid. Pe o atare cale preşedinţii partidelor în cauză trec de la personificarea partidelor lor la personalizarea acestora.
Întrucât fenomenul este mai vizibil la partidul mai mare, în cele ce urmează prezentăm trei mini studii de caz privind mecanismele prin care funcţionarea USL induce tensiuni interne în organizaţiile PSD:
Municipiul Bucureşti
Organizaţia PSD a Municipiului Bucureşti şi-a dezvoltat un ethos al excepţionalismului său în cadrul partidului: cea mai mare, cu cele mai numeroase personalităţi de nivel naţional, situaţie ce se reflectă inclusiv prin tratarea ei distinctă în Statutul social-democraţilor.
Din motive multiple, PSD nu a reuşit să câştige niciodată Primăria Capitalei, deşi a fost foarte aproape în anul 2000 prin Sorin Oprescu. Ulterior, acesta a câştigat funcţia de primar al Bucureştilor în alegerile din iunie 2008 în calitate de „independent", beneficiind de suportul militanţilor de stânga mai degrabă decât de al organizaţiei PSD. Marian Vanghelie şi-a manifestat intenţia de a deveni candidatul PSD pentru Primăria Capitalei, încercând din timp să-şi elimine o parte din vulnerabilităţile de imagine. Crearea USL a însemnat însă o schimbare de strategie politică faţă de Bucureşti. PNL, PC şi PSD au fiecare fiefuri electorale în Bucureşti, în sectoarele 1, 4 şi 5, însă atât Marian Vanghelie, vicepreşedinte al PSD şi preşedintele PSD Bucureşti, ales statutar în ambele funcţii, cât şi Andrei Chiliman, preşedintele PNL Bucureşti, nu fac parte dintre apropiaţii Preşedinţilor PSD şi respectiv PNL; mai mult decât atât, ei afectează o detaşare autonomistă faţă de amintiţii preşedinţi. Pe de altă parte, este tot atât de adevărat că nici Marian Vanghelie, nici Andrei Chiliman, dar nici PSD şi PNL, separat şi împreună nu sunt suficient de competitivi pentru a lupta simultan pe două fronturi: şi împotriva lui Sorin Oprescu şi împotriva candidatului PDL (cel mai probabil Liviu Negoiţă, deşi cel din urmă şi-a anunţat „pe surse" retragerea din politică, aceasta fiind, în opinia noastră, o strategie de evitare a atacurilor în mass-media).
Pe acest fundal, sub cuvânt că se doreşte evitarea unei înfrângeri la Bucureşti, soluţia aleasă de liderii PSD a fost să susţină candidatura lui Sorin Oprescu pentru Primăria Capitalei. Aceasta se reduce, însă, la a spune că cel mai mare partid din România şi singurul partid românesc relevant al stângii democrate, renunţă la a mai avea candidat la prima funcţie a capitalei ţării, funcţie pretutindeni încărcată de un simbolism politic major.
Întrucât o atare perspectivă nu era salutată de Marian Vanghelie care avertiza că organizaţia PSD Bucureşti ar putea fi demobilizată şi ar rămâne noncombatantă în alegerile municipale, în Comitetul Executiv din 27 iunie a.c., pe o bază statutară fragilă (delictul de opinie şi analiza politică predictivă nefiind sancţionate şi nici sancţionabile potrivit legilor României şi principiilor democratice), conducerea PSD Bucureşti a fost dizolvată iar administrarea organizaţiei a fost preluată în mod direct de Victor Ponta, în fruntea unui Birou de Coordonare din care face parte simbolic şi Marian Vanghelie (practic privat de exerciţiul atribuţiilor aferente funcţiilor în care fusese statutar ales). Acesta din urmă a dat dovadă de înţelegere a contextului politic, acceptând să facă un pas înapoi şi anunţându-şi o nouă candidatură la Primăria Sectorului 5. În paralel cu aceste măsuri, a fost readus în joc şi Miron Mitrea, piesă de artilerie grea a PSD în anii trecuţi, marginalizat în mandatul Geoană şi în debutul mandatului Ponta, dar care este un vechi şi cunoscut oponent al lui Marian Vanghelie. Mitrea urmează a se ocupa de campania electorală de la Bucureşti şi, mai ales, de mobilizarea membriilor organizaţiei din Capitală.
În politică, însă, adesea, a accepta nu este acelaşi lucru cu a renunţa. Astfel, situaţia din PSD Bucureşti este departe de a se fi liniştit. Deţinerea de către preşedintele partidului şi a funcţiei de preşedinte al celei mai numeroase şi mai complicate organizaţii nu poate fi decât provizorie. Încercarea de a aduce în roluri executive personalităţi cu experienţă dar fără fidelităţi în sânul organizaţiei nu este nici ea o soluţie. Prin dezbinare şi echilibrul contraponderilor pot fi paralizate acţiunile disidenţilor, dar nu dinamizată masa partidului la lupta cu oponenţii externi. În aşteptarea unor noi alegeri pentru şefia organizaţiei PSD Bucureşti, militanţii social-democraţi îşi consumă o parte a energiilor în sterile lupte interne. În mod evident, situaţia PSD Bucureşti trebuie clarificată cât mai rapid posibil, mai ales dacă alegerile locale se vor desfăşura, totuşi, la termen (iunie 2012).
Buzău
Din punct de vedere electoral Buzăul a fost un fief tradiţional al stângii. Profitând de avantajul obţinerii unor rezultate electorale foarte bune, liderii locali ai PSD au dezvoltat un comportament politic extravagant. Ion Vasile a fost liderul PSD Buzău vreme de două decenii, intrând în mai multe rânduri în conflict cu conducerea naţională a PSD. În ianuarie 2011 a părăsit PSD, iniţial devenind membru al PC, ulterior trecând la UNPR. În lipsa lui Ion Vasile conducerea organizaţiei a fost preluată de primarul municipiului Buzău, Constantin Boşcodeală, sprijinit de familia Mocanu, Victor – preşedinte al Consiliului judeţean – şi Adrian (fiul), deputat. Familia Mocanu s-a remarcat prin afişarea ostentativă a bogăţiei ca şi prin repetate declaraţii de „independenţă" faţă de conducerea centrală a PSD. Conflictul dintre Victor Ponta şi familia Mocanu a devenit iminent. Pe acest fond, într-un vechi fief PSD, fie el şi recalcitrant în relaţiile interne, USL a acordat candidatura unică la preşedinţia Consiliului judeţean liberalului Cristian Bâgiu. Previzibil, decizia a declanşat un conflict deschis în PSD. Organizaţia PSD Buzău a reacţionat imediat protestând faţă de decizia conducerii USL şi ameninţând voalat cu trecerea la UNPR dacă nu se acceptă o nouă candidatură a lui Victor Mocanu la preşedinţia Consiliului Judeţean.
Conflictul conducerii naţionale a PSD cu liderii organizaţiei judeţene Buzău reflectă, pe un plan mai larg, fenomenul de „federalizare" a partidului ce a avut loc în mandatul lui Mircea Geoană. Acum, încercarea lui Victor Ponta de a readuce centrul de greutate al deciziilor la nivelul conducerii naţionale se loveşte de împotrivirea unor lideri locali. Liderii PSD se află în faţa unei decizii dificile: impunerea autorităţii conducerii naţionale ar putea avea costuri electorale semnificative, care ar putea afecta chiar rezultatul final al competiţiei cu PDL. În aparenţă este vorba despre a alege între impunerea autorităţii şi nevoia de voturi. În realitate este vorba despre refacerea coerenţei şi coeziunii partidului iar alegerea operează între modalităţile prin care exerciţiul autorităţii în PSD este reabilitat: de manieră autoritară sau consensuală; printr-o acţiune de sus în jos sau prin implicarea cu subtilitate şi înţelepciune a militanţilor de la baza partidului. Zarurile nu au fost, încă, aruncate!
Maramureş
Organizaţia PSD Maramureş are deja o tradiţie a conflictelor interne între diversele centre de putere, situaţie ce a făcut să nu obţină performanţe politice deosebite. De la nivelul conducerii centrale a PSD s-au încercat de-a lungul timpului diverse formule de leadership local, însă succesul acestora a fost întotdeauna limitat. În alegerile pentru Colegiul uninominal 2 Maramureş din 21 august a.c. candidatul USL, Florin Tătaru din partea PSD a câştigat, însă nu a depăşit pragul psihologic de 50%.
Pe parcursul campaniei electorale pentru Colegiul 2 au ieşit la iveală conflictele dintre Victor Ponta şi Cătălin Cherecheş, primarul municipiului Baia Mare. Drept rezultat, în alocarea candidaturilor în interiorul USL, PNL a primit primăria Baia Mare, având un primar în funcţie, nu însă şi pe cea pentru şefia consiliului judeţean, care a fost alocată PC, partid practic inexistent în judeţ. PSD nu are un candidat la preşedinţia Consiliului Judeţean, deşi are o forţă mult mai mare decât PC, ca urmare a aplicării principiului parităţii, conducerea naţională a social-democraţilor fiind interesată să cucerească alte judeţe. Aleşii locali ai PSD Maramureş şi-au manifestat în public dezacordul cu decizia USL, situaţia în organizaţie fiind tensionată. Riscul unor situaţii de acest tip este de a genera demobilizare în rândul militanţilor social-democraţi, care doresc un candidat propriu la cel puţin una din funcţiile importante în fiecare judeţ: preşedinte de Consiliu Judeţean sau primăria municipiului reşedinţă de judeţ. Aceasta mai ales în situaţia în care PSD este net mai puternic la nivelul circumscripţiei electorale în cauză decât partidul membru care primeşte beneficiul teoretic al susţinerii unitare a candidaturii, la masa verde a USL.
Analizând situaţia internă în PSD observăm că există o serie de organizaţii judeţene (în principal din Transilvania şi Banat) care sunt parţial demobilizate pentru că nu au niciunul dintre candidaţii importanţi la nivel local (preşedinte al Consiliul Judeţean sau primar de municipiu). Aceste organizaţii judeţene ar putea fi în viitor sursa unor noi tensiuni interne. Ele ar putea fi, printre altele, speculate de UNPR, partid aflat într-o campanie agresivă de racolări de primari şi consilieri locali şi judeţeni ai partidelor de opoziţie.
3. PNL - situaţia internă
După deţinerea în premieră în perioada post-decembristă a funcţiei de prim-ministru prin persoana lui Călin Popescu-Tăriceanu, PNL a ambiţionat intrarea în categoria partidelor mari, adică a acelor formaţiuni politice ce pot obţine singure peste 30% din voturi, respectiv un membru al lor câştigă alegerile prezidenţiale.
Călin Popescu-Tăriceanu a pierdut funcţia de preşedinte al PNL la congresul din 20-21 martie 2009, deoarece era considerat responsabil pentru intrarea partidului în opoziţie, iar cota lui de susţinere publică nu îl transforma într-un candidat valid pentru alegerile prezidenţiale de la sfârşitul anului 2009. Crin Antonescu a câştigat preşedinţia PNL cu promisiunea de a fi un candidat redutabil în alegerile prezidenţiale. Crin Antonescu şi-a respectat promisiunea, a obţinut 20% din voturi la alegerile parlamentare, dar eşecul neaşteptat al lui Mircea Geoană, în pofida susţinerii politice şi mediatice liberale masive, a lăsat PNL în opoziţie. Deşi Traian Băsescu ar fi preferat să introducă PNL în guvern, în postura de partener minoritar şi vulnerabil, iar unii dintre liderii liberali erau tentaţi să participe la o nouă guvernare alături de PDL, Crin Antonescu a reuşit să-şi impună strategia politică: rămânerea partidului în opoziţie şi refuzul colaborării cu regimul Băsescu. În mod cert strategia lui Crin Antonescu este una cu miză mare, însă şi riscurile politice sunt pe măsură, deoarece partidele politice nu rezistă foarte bine în perioadele de opoziţie. Tocmai de aceea, probabil, Crin Antonescu a acceptat plasa de siguranţă a USL, cu corolarul renunţării PNL la rolul de principal protagonist al politicii româneşti (aşa cum o dorise aripa Tăriceanu), ca şi la puritatea identităţii de dreapta (atât de dragă liberalilor din aripa Patriciu şi nu numai lor).
Sursa fundamentală de putere a lui Crin Antonescu provine din încrederea membrilor PNL că liderul lor va putea fi o veritabilă locomotivă electorală, va câştiga funcţia de Preşedinte al României, iar din această postură va împinge partidul spre 30% din opţiunile populare (acesta este modelul utilizat de PD).
Pentru a ajunge la rezultatul dorit, Crin Antonescu a impus în PNL logica „totul sau nimic": conducerea centrală a partidului (Biroul Politic) a fost aleasă pe bază de moţiuni, iar moţiunea câştigătoare deţine toate poziţiile de conducere; Secretariatul General a fost transformat dintr-un organ de reprezentare politică într-o structură executivă aflată în subordinea nemijlocită a preşedintelui partidului; a fost propus un „cabinet din umbră" în care se regăsesc puţini membri ai guvernului Popescu-Tăriceanu, reflectând viziunea lui Crin Antonescu, nu rezultatul negocierilor intrapartinice; Călin Popescu-Tăriceanu, cu toate că deţine funcţia de lider de grup la Camera Deputaţilor, şi-a pierdut influenţa în structurile politice ale PNL; Ludovic Orban, care se profila la un moment dat exponentul reapropierii PNL de PDL, a fost înlăturat din conducerea partidului. Rezultatul aplicării acestei strategii este deţinerea de către echipa Crin Antonescu a tuturor pârghiilor de putere din PNL. Crin Antonescu dispune, deci, de plenitudinea puterii într-un partid fără putere. Problema este că atunci când un singur grup de putere conduce un partid, alte curente se constituie, în mod natural, într-o opoziţie internă. În PNL opoziţia oficială la gruparea Crin Antonescu este reprezentată de Ludovic Orban, chiar dacă deocamdată acesta nu a reuşit să coaguleze un grup numeros în jurul său.
Proiectul lui Crin Antonescu de a transforma PNL într-un partid cu rol pivotal pe scena politică depinde de depăşirea unei probleme structurale a liberalilor: slăbiciunea structurilor teritoriale. Realizarea USL şi stabilirea principiului parităţii între PSD şi ACD poate reprezenta o oportunitate pentru PNL, deoarece şi-ar putea creşte numărul de aleşi locali beneficiind şi de susţinerea social-democraţilor. Fructificarea oportunităţilor oferite de USL depinde de modul în care se va reuşi depăşirea logicii competiţiei interne dintre social-democraţi şi liberali în favoarea unei acţiuni comune împotriva PDL şi a aliaţilor săi.
Înaintea anului electoral, PNL se prezintă ca un partid mobilizat pentru bătălia electorală, fără disensiuni interne semnificative, chiar dacă PDL încearcă să stimuleze disidenţele, în speranţa slăbirii pe această cale a USL. Şansele PDL de a provoca noi disensiuni interne semnificative în PNL, similare celor din 2006-2007, când s-a format Partidul Liberal-Democrat în jurul tandemului Th. Stolojan - Gh. Flutur sunt foarte reduse: cei care au dorit să fie alături de Traian Băsescu au plecat din partid încă din 2006, iar partidul prezidenţial nu are prea multe de oferit pe termen mediu şi lung.
4. PC – situaţia internă
Cu toate că fostul Partid Umanist are o vechime de peste două decenii, nu a reuşit să intre în Parlamentul României prin forţe proprii, ci exclusiv ca urmare a unor alianţe cu un partid mai mare (PSD, în speţă). Această dependenţă de alte partide se reflectă şi în situaţia internă a formaţiunii politice, conduse cu mână forte de preşedintele-fondator, Dan Voiculescu, în acelaşi timp fondator şi al grupului de presă Intact. Fragilitatea electorală a PC are ca efect impunerea modelului corporatist în gestionarea partidului. Disidenţele reale sunt rare, iar cei care se opun strategiilor lui Dan Voiculescu sunt puţin numeroşi şi lipsiţi de influenţă.
PC a încercat să aplice în interiorul USL „managementul prin criză", după metoda intens utilizată de Dan Voiculescu: crearea unei crize politice şi ameninţarea cu presiunea mediatică, pentru a obţine avantaje politice importante. Miza PC a fost să obţină nominalizarea deputatului Tudor Ciuhodaru pentru a candida la Primăria Iaşilor, respectiv impunerea lui Cristian Popescu „Piedone" în poziţia de candidat al USL la Primăria Capitalei. Daniel Constantin, preşedintele de jure al PC, a lăsat să se înţeleagă că ar putea bloca mecanismul de tip consensual al USL dacă nu sunt satisfăcute ambiţiile partidului său. Surpriza nu a întârziat să apară: Tudor Ciuhodaru a trecut la UNPR, urmând să candideze la primăria municipiului Iaşi sprijinit de partidul de guvernământ. De asemenea, Cristian Popescu „Piedone" şi-a creat un pretext pentru a trece la UNPR, cerând convocarea unui congres extraordinar și provocând astfel o minicriză în PC. În urma unor negocieri cu Dan Voiculescu primarul Sectorului 4 a revenit asupra deciziei, fiind în continuare membru al PC. Episoadele Ciuhodaru şi „Piedone" au arătat fragilitatea PC, determinată de o politică de resurse umane bazată pe atragerea unor personaje ce s-au făcut remarcate prin populism și traseism politic; o politică în sincronie cu traseismul și populismul ideologic (identitar) al partidului însuși. În contextul politic al anului 2012, PC va apărea din nou asemenea unui jucător de poker care se ambiţionează să câştige un concurs de şah.
5. Temele identitare ale USL
Încă din etapa de negociere a arhitecturii USL s-a stabilit că alianţa politică dintre cele trei partide nu înseamnă abandonarea doctrinei social-democrate, a celei liberale sau a celei conservatoare, ci se doreşte armonizarea acestora în jurul unor politici guvernamentale. Mesajul USL a fost acela că principala problemă a României nu este de natură doctrinară – gradul de compatibilitate dintre social-democraţie şi liberalism – atunci când chiar fundamentele democraţiei sunt puse sub semnul întrebării. În acest fel, preocuparea pentru identitatea ideologică a fost rapid subordonată intereselor de cucerire a puterii. De asemenea motivaţia ideatică a cuceririi puterii nu este buna guvernare ci revenirea la un bun sistem politic.
Principalul punct de divergenţă dintre liberali şi social-democraţi a fost cel privind sistemul de impozitare al persoanelor fizice, în condiţiile în care „cota unică" a fost considerată elementul definitoriu al „dreptei româneşti". În cele din urmă, soluţia USL a fost cea propusă încă din anul 2010 de PSD: un sistem cvasiprogresiv de impozitare în trei trepte (8%, 12%), care nu depăşeşte 16% pentru cele mai mari venituri. Acest compromis presupune reducerea veniturilor din impozitul pe profit, ceea ce este greu de realizat într-o perioadă de criză (mai ales a datoriei suverane) şi totodată contravine politicilor anti-criză fondate pe doctrina stângii europene. În acelaşi timp USL nu a propus o schimbare radicală a politicilor economice, acceptând continuarea acordurilor cu troica FMI – Banca Mondială – Comisia Europeană, respectiv aplicarea unor măsuri de consolidare bugetară.
Principala diferenţă de natură ideologică între USL şi PDL se referă la viziunea privind rolul statului. Deopotrivă liberali şi social-democraţi sunt de acord în privinţa nevoii de implicare a statului prin mecanisme de tip regulator, chiar dacă liberalii consideră că piaţa ar trebui să aibă ultimul cuvânt, în timp ce PSD crede că statul trebuie să intervină „atât de mult cât este nevoie". Dimpotrivă, pentru a se diferenţia de USL, ideologii PDL au adoptat numeroase teze libertariene, susţinând că statul trebuie redus cât mai mult posibil, iar statul social trebuie distrus, deoarece „piaţa liberă" nu-l poate susţine. Compromisul realizat de USL rămâne, totuși, mai mult un artificiu retoric, câtă vreme nu se spune cât de multă nevoie este de stat în situația actuală a României.
Fiind o alianţă a unor partide aflate în opoziţie, USL doreşte să se diferenţieze de PDL printr-un comportament şi o atitudine diferită faţă de exercitarea puterii. USL şi-a făcut o temă politică principală din criticarea exceselor autoritariste ale preşedintelui Traian Băsescu şi PDL, cărora le este opusă etica gestiunii democratice a treburilor publice. „Democraţia este în pericol!" este o constatare adevărată a USL, iar apărarea statului de drept şi a valorilor democratice este un obiectiv obligatoriu pentru Uniune. Din acelaşi registru al temelor etice face parte atacarea corupţiei sistemice patronate de PDL, clientelismul şi nepotismul. Observăm că acestea erau, însă, şi temele PDL pe când se afla în opoziţie şi promitea demolarea "sistemului ticăloşit". Observăm, de asemenea, că principala linie de diferenţiere între USL şi PDL, cu excepţia rolului statului, se referă la oameni – cu slăbiciunile şi calităţile lor – şi mai puţin la politici. Afirmaţia este sprijinită pe o listă de abordări cvasi-identice a unor mari teme: atât USL cât şi PDL sunt favorabile adâncirii integrării politice în Uniunea Europeană, respectiv menţinerea Parteneriatului strategic cu Statele Unite; în ceea ce priveşte reforma educaţiei, a sănătăţii sau a agriculturii diferenţele dintre USL şi PDL sunt mai degrabă la nivelul soluţiilor tehnice decât a celor ideologice. Acest fenomen poate fi explicat prin faptul că PSD, din raţiuni pragmatice, şi-a asumat o identitate centristă, social-liberală, decuplându-se de abordările specifice stângii occidentale, revenite în prim-plan în contextul crizei economice. Nici USL, nici PDL nu contestă, în esenţă, viabilitatea sistemului capitalist, în timp ce în Occident critica dinspre stânga a capitalismului este necruţătoare. De aceea, la nivelul socialiştilor europeni, USL nu este o soluţie politică care entuziasmează.
Acceptarea compromisului doctrinar este un criteriu fundamental pentru funcţionarea alianţelor politice transideologice, aşa cum este USL. Pe de altă parte recurgerea insistentă la mesajele egalitare şi justiţiare în discursul PSD prezintă riscul acuzaţiilor de populism. Egalitarismul şi justiţiarismul nu fac parte din arsenalul doctrinar al social-democraţiei europene. Civilizarea capitalismului global, ceea ce ar fi un mesaj esenţial de stânga în contextul actual, nu este acelaşi lucru. Viitorul PSD, ca de altfel al întregii stângi europene, stă în europenizarea sa – programatică, organizatorică şi politică. Aceasta nu face parte, deocamdată, dintre priorităţile PSD şi USL (cu atât mai mult cu cât în rândurile PNL există importante grupări eurosceptice). În perioadele de criză economică, în care polarizarea socială se măreşte, iar clasa de mijloc este afectată de politicile de austeritate, afirmarea unor politici de combatere a exceselor capitalismului poate deveni chiar o condiţie esenţială a succesului electoral.
Perioada ce a mai rămas din anul 2011 va fi consacrată de USL soluţionării diverselor chestiuni privind împărţirea candidaturilor în interiorul Uniunii, respectiv amenajării dispozitivului birocratic pentru organizarea alegerilor. Intrarea în anul electoral va aduce o inevitabilă polarizare ideologică, PDL încercând să se poziţioneze ca un partid de dreapta, acţionând pentru distrugerea statului social. Dacă USL se va defini în continuare ca o alianţă centristă, asumând compromisul ideologic drept identitate doctrinară, se află în pericolul de a întreţine diverse confuzii, rezultatul fiind o identitate puţin conturată, imprecisă şi, ca atare, ineficientă politic.
C. Partidele extraparlamentare
În perioadele de criză politică şi economică apar şi personajele excentrice ce au ambiţia de a deveni „lideri politici". George Becali a reprezentat prototipul unui personaj fascinant pentru lumea mahalalelor, care a şocat prin excentricităţile sale mistico-religioase, pigmentate cu ostentative acte de caritate. Ambiţiile politice ale lui George Becali şi a sponsorilor săi politici mai puţin vizibili, s-au materializat prin formarea Partidului Noua Generaţie. În alegerile din 2008, PNG a eşuat lamentabil, pentru că partidul a fost creat pe reţeaua puţin stabilă a suporterilor clubului de fotbal Steaua Bucureşti.
În pofida eşecului PNG, brokerii politici de la Bucureşti perseverează în ambiţia creării unor formaţiuni politice capabile să atragă votanţi prin excentricitatea lor. Pentru alegerile din anul 2012 se încearcă o nouă reţetă: partidul-televiziune. În rolul principal este proprietarul cu yacht şi Rolls Royce al OTV, Dan Diaconescu, care se doreşte a fi liderul „Partidului Poporului", reprezentant şi protector al păturilor sărace. Dan Diaconescu are ca obiectiv dispersarea voturilor electoratului nemulţumit care ar putea merge spre USL. Misiunea specială primită de Dan Diaconescu din partea protectorilor săi politici este decredibilizarea lui Sorin Oprescu, primarul general al Capitalei. Temele lui Dan Diaconescu sunt clasice pentru populismul extravagant: pedepsirea corupţilor, împărţirea averii naţiunii către „popor" (se promite acordarea a 20.000 euro de persoană!), cetăţenii nu vor mai plăti rate la bănci 12 luni (!!) ş. a.
Titularul retoricii politice împotriva sistemului politic a fost vreme de un deceniu şi jumătate C.V. Tudor. Însă, în alegerile din anul 2008, PRM nu a mai reuşit să treacă pragul electoral. Aflat în afara parlamentului, PRM şi-a redus vizibilitatea, iar CV Tudor a fost depăşit în excentricitatea mesajului de către George Becali şi Dan Diaconescu.
Lipsit de resurse financiare, PRM a cunoscut un proces treptat de destructurare organizaţională, culminând cu pierderea sediului central al partidului din Bucureşti, restituit revendicatorilor clădirii. În alegerile parţiale ce au avut loc în ultimii doi ani, PRM, acolo unde a avut candidaţi, a obţinut rezultate de sub 5%, astfel încât şansele formaţiunii politice de a intra în următorul parlament sunt foarte reduse. PRM a ajuns la un capăt de drum, iar mesajul politic anti-sistem a fost preluat de partide-lider (George Becali şi Dan Diaconescu) ce se adaptează mai bine tabloidizării tot mai largi a mass-media.
O altă categorie de partide care trebuie analizate în ecuaţia politică extinsă a anului electoral următor sunt formaţiunile politice Partidul Civic Maghiar (PCM) şi Partidul Popular Maghiar din Transilvania (PPMT). Acesta din urmă îl are drept lider simbolic pe Laszlo Tokes. Ambele formaţiuni contestă hegemonia UDMR, mizând pe sprijinul FIDESZ, însă PPMT a fost creat tocmai pentru că PCM a eşuat în proiectul învingerii UDMR. PCM şi PPMT consideră că UDMR este favorabil politicilor de stânga (deşi Uniunea este parte a Partidului Popularilor Europeni), în timp ce ele ar reprezenta „dreapta autentică maghiară". Este de anticipat fie o absorbţie a PCM de către PPMT fie depunerea unor candidaturi comune la următoarele alegeri locale, alături de Consiliul Naţional al Maghiarilor din Transilvania.
IV. Strategii politice pre-electorale
1. PDL
Aplicarea celor mai aspre măsuri de austeritate din Europa de către PDL, la care se adaugă imaginea de partid profund corupt, nu a rămas fără efecte politice şi diminuează potenţialul de creştere al partidului prezidenţial. În esenţă, strategia politică a PDL este de a bloca, prin orice mijloace, obţinerea de către USL a majorităţii absolute a mandatelor parlamentare, mizând pe faptul că Traian Băsescu este cel care, conform Constituţiei, are prerogativa de a desemna primul-ministru din rândul partidului majoritar în parlament.
Strategia lui Traian Băsescu este de a demobiliza USL, respectiv de a motiva PDL şi sateliţii săi, afirmând că „în Constituţie nu se vorbeşte despre alianţe, ci despre partide", susţinând că doar dacă un partid parte a USL ar obţine de unul singur majoritatea absolută în Parlament ar fi nevoit să desemneze candidatul de prim-ministru al acelui partid.
În litigiu este interpretarea art.103 din Constituţie: „(1) Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru, în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament." În mod evident, sensul termenului „partid" este acela de actor politic care candidează sub o singură siglă în alegeri. Preşedintele Republicii nu poate stabili în mod arbitrar care este voinţa poporului decât cu riscul unei lovituri de stat. Pretenţia de a avea libertate absolută în desemnarea candidatului pentru funcţia de prim-ministru echivalează, în sistemul constituţional românesc, cu dictatura.
Pe măsură ce alegerile din 2012 se apropie, PDL începe să recurgă la tot mai multe măsuri pentru a simplifica misiunea sa de menţinere la guvernare ca partid dominant. Una dintre acestea este alegerea primarilor din primul tur. Prin eliminarea turului II se creează, astfel, premisele ca primarii PDL cu probleme să se menţină în funcţie, deşi nu vor obţine decât majoritatea relativă a voturilor. Strategia a fost parţial contracarată de formarea USL şi de susţinerea unor candidaţi comuni, însă mesajul din partea PDL a fost că e capabil să adopte orice metodă pentru a-şi maximiza câştigul electoral, chiar prin adoptarea unor practici la limita democraţiei.
O altă măsură anunţată este comasarea alegerilor locale şi a celor legislative. În acest fel, în ciuda caracterului nedemocratic al iniţiativei (prin extinderea nejustificată a mandatelor autorităţilor locale), PDL doreşte să beneficieze de avantajul de care dispune la nivel local în privinţa primarilor, unii dintre aceştia racolaţi din rândul Opoziţiei şi menţinuţi în partid prin intermediul promisiunii de resurse bugetare consistente. Faptul că primarii ar urma să intre în campanie electorală simultan cu candidaţii pentru locurile uninominale va uşura „povara bugetară" a campaniei pentru aceştia din urmă şi va coordona votul între primarii în funcţie şi candidaţii la parlament. Cum primarii PDL au fost principalii beneficiari ai fondurilor bugetare de stat în ultimii ani, ei îşi vor putea susţine campania cu realizări cu care primarii forţelor din opoziţie nu se pot lăuda. În acelaşi timp, PDL va beneficia şi de susţinerea oamenilor de afaceri care au obţinut contracte cu statul în această perioadă, aceştia fiind obligaţi să cotizeze la campania partidului de guvernământ, potrivit numeroaselor informaţii din presă. Astfel, dincolo de scăderea cheltuielilor electorale clamate de liderii PDL, comasarea va eficientiza raportul cheltuieli/vot, evident în favoarea democrat-liberalilor, care vor putea astfel aloca mai multe resurse manipulării altor canale de comunicare în masă.
Corelat cu aceste avantaje potenţiale ale comasării alegerilor, însă, PDL urmăreşte şi maximizarea votului său prin schimbarea sistemului electoral înaintea alegerilor parlamentare. Introducerea votului uninominal majoritar cu un singur tur favorizează PDL, pentru că îi permite să beneficieze de candidaţi aleşi cu o majoritate relativă.
Alegerile parţiale pentru Camera Deputaţilor desfăşurate până acum, cele din Colegiul 19 Bucureşti, Colegiul 3 Hunedoara, Colegiul 2 Maramureş şi Colegiul 6 Neamţ, au adus în prim plan o serie de metode folosite de PDL pentru augmentarea scorului său electoral. Pe lângă elementele de imagine, cum ar fi folosirea culorii verzi în loc de portocaliu sau desemnarea unor membri ai guvernului ori celebrităţi în rolul de candidat, s-a utilizat un amplu arsenal de metode frauduloase, cum ar fi: distribuirea de plase cu alimente alegătorilor inclusiv în ziua votului, continuarea campaniei în mass-media locală aservită inclusiv în ziua votului, intimidarea primarilor opoziţiei din colegiu prin ameninţarea tăierii fondurilor de la bugetul de stat, folosirea metodei „suveica" pentru controlul votului, emiterea de cărţi de identitate pentru alegători din alte colegii aduşi cu autobuzul, folosirea instituţiilor publice şi a resurselor lor în campania electorală, monopolizarea spaţiului de afişaj în zonele cu primari PDL sau cu ajutorul firmelor „prietene".
O metodă potenţială de fraudare a alegerilor este votul prin corespondenţă, susţinut de ministrul Afacerilor Externe, Teodor Baconschi. Sub pretextul oferirii unei alternative mai eficiente de vot românilor din Diaspora, în absenţa unui control din partea partidelor de opoziţie, se deschide poarta pentru foarte serioase suspiciuni de fraudă.
Din arsenalul PDL mai face parte şi „sponsorizarea" unor noi partide politice, acestea având misiunea de a rupe segmente din bagajul electoral potenţial al USL. Din această categorie fac parte, deocamdată: Partidul Poporului – Dan Diaconescu, Alianţa Civică Democrată a Romilor.
După cum s-a menţionat anterior, unul din atuurile majore ale PDL este prezenţa la guvernare. Acest lucru face ca fondurile publice să poată fi direcţionate discreţionar către autorităţile locale „aliate", iar liderii PDL să capete din această perspectivă o mai mare vizibilitate. Un asemenea exemplu este Elena Udrea, cea care gestionează unele dintre cele mai importante fonduri ale bugetului de stat prin Ministerul Dezvoltării şi Turismului.
Strategia de imagine a PDL, bazată pe utilizarea instrumentelor clasice ale propagandei este aplicată inclusiv prin transformarea Societăţii Române de Televiziune într-o instituţie aservită total puterii. Televiziunea publică este acompaniată de postul B1 TV şi de posturile controlate de Silviu Prigoană (Etno TV, Taraf TV), la care se adaugă posturile locale de televiziune.
Un alt instrument de presiune asupra liderilor opoziţiei este Direcţia Naţională Anticorupţie (DNA). Deşi scopul său este combaterea corupţiei, DNA a fost folosită în ultimii ani mai mult ca un instrument de intimidare, prin mediatizarea unor arestări temporare care nu sunt urmate de verdicte de vinovăţie ale personajelor respective. În acelaşi timp, principalii vizaţi de anchetele DNA sunt liderii opoziţiei sau liderii economici, sindicali sau de presă favorabili opoziţiei, cu toate că, pentru păstrarea aparenţelor, au fost sacrificaţi în ultimul timp şi lideri secundari ai PDL. În acest context, este posibilă desfăşurarea unui nou val de arestări al căror scop principal este furnizarea de noi subiecte pentru telejustiţie.
Strategii politici ai PDL sunt conştienţi că doar măsurile de şicanare a USL nu sunt suficiente, partidul prezidenţial trebuind să obţină voturi pentru sine. În condiţiile în care Traian Băsescu nu mai este o locomotivă electorală pentru PDL, iar numele partidului şi întreaga sa simbolistică politică sunt considerate compromise de majoritatea cetăţenilor, se încearcă mascarea identităţii PDL printr-o nouă construcţie politică, denumită Mişcarea Populară. Proiectul constă în mobilizarea tuturor alianţelor PDL – UNPR, fundaţii politice sau personalităţi publice – într-o structură politică de tipul Convenţiei Democratice. Printr-o acţiune de marketing politic – schimbarea numelui, a culorii şi siglei – se încearcă inducerea către electorat a unui efect anestezic-doloziv, mizându-se pe amnezia politică a cetăţenilor. Există însă o diferenţă substanţială între Convenţia Democratică şi ipotetica Mişcare Populară: CDR era constituită de partide politice aflate în opoziţie, Mişcarea Populară aparţine unui partid de guvernământ. De aici porneşte şi a doua diferenţă substanţială: CDR încorpora asociaţii civice (Alianţa Civică, de exemplu) ce puteau atrage militantismul real al cetăţenilor, însă Mişcarea Populară ar urma să conţină, suplimentar faţă de PDL şi UNPR, câteva fundaţii politice reprezentând mai degrabă curente din PDL decât opţiuni reale ale societăţii. Ca atare, CDR a fost un proiect politic ce avea legături puternice în societate, însă Mişcarea Populară este o simplă strategie de marketing electoral, nimic mai mult. Cum ar putea Mişcarea Populară să atragă militantismul cetăţenilor când PDL este autorul celui mai important regres democratic din ultimele două decenii?
Principala vulnerabilitate a PDL este rezultatul procesului de guvernare din ultimii ani. Astfel, tăierea salariilor bugetarilor, chiar şi cu compensarea parţială ulterioară, introducerea de impozite suplimentare asupra pensiilor de stat, desfiinţarea unor spitale şi şcoli, cu acordarea unor mari sume unor companii private prin intermediul Ministerului Turismului şi Dezvoltării Regionale şi a Ministerului Transporturilor, relatate pe larg în presă, sunt de natură să constituie un important balast de imagine pentru PDL. Faptul că s-a produs o scădere a nivelului de trai global al populaţiei, relevată prin scăderea consumului, în timp ce guvernul clamează „ieşirea din criză" este o neconcordanţă majoră care poate mobiliza populaţia în direcţia unui vot negativ.
O altă vulnerabilitate a PDL o constituie procentajul scăzut din sondaje, ce poate afecta capacitatea de mobilizare a militanţilor săi. În alegerile parţiale, PDL a dat impresia că este un partid puternic prin concentrarea foarte multor resurse. Însă, în condiţiile unor alegeri la nivel naţional, este greu de imaginat că un partid politic poate controla prin metode administrative voinţa a milioane de cetăţeni.
Un caz care poate constitui o vulnerabilitate importantă pentru PDL este cel al exploatării aurifere de la Roşia Montană de către firma Gold Corporation. În condiţiile în care preşedintele Traian Băsescu şi-a declarat sprijinul necondiţionat pentru începerea exploatării cu cianuri, iar asupra întregii afaceri planează foarte puternice suspiciuni de corupţie, începerea exploatării aurului în condiţii total defavorabile statului român ar putea fi ultimul cui la coşciugul politic al PDL.
Din această succintă prezentare a atuurilor şi vulnerabilităţilor PDL constatăm faptul că partidul prezidenţial are principalele avantaje rezultate din folosirea abuzivă a resurselor şi instituţiilor publice, iar slăbiciunile sale politice fundamentale provin din lipsa rezultatelor semnificative în plan economic şi social a celor trei ani de guvernare. Intenţia de „rebranduire" cromatică a PDL, prin renunţarea la culoarea portocalie în favoarea celei verzi, precum şi controversatul proiect al Mişcării Populare sunt argumente suplimentare pentru a susţine demonstraţia că partidul prezidenţial se poate menţine la putere doar prin utilizarea pe scară largă a instrumentelor unei non-democraţii.
2. Uniunea Social-Liberală
Încă de la fondare, USL a fost gândită cu un mecanism decizional suplu şi flexibil, celor doi co-preşedinţi – Victor Ponta şi Crin Antonescu – revenindu-le rolul principal. Chiar şi aşa însă, trecerea de la logica maximizării interesului de partid în cadrul alianţei la formula privilegierii interesului alianţei înaintea obiectivelor unuia dintre partide este destul de dificilă. Mecanismul consultărilor permanente între conducerile partidelor nu este pe deplin rodat, în acest fel putând fi explicate şi unele dintre slăbiciunile USL.
Unul dintre obiectivele strategice ale USL a fost să arate că este o alianţă politică a cărei activitate nu se rezumă la critica PDL, ci are propriile soluţii la problemele ţării. În acest sens, de la mijlocul acestui an au fost lansate în seria „Viziunea USL" documente de analiză şi soluţii referitoare la economie, educaţie, agricultură, administraţie publică ş.a. Aceste programe au un conţinut preponderent tehnic, din punct de vedere doctrinar încercându-se o conciliere între social-democraţie şi liberalism, ceea ce nu este deloc uşor. Planul USL este de a continua lansarea documentelor de tip „Viziunea..." pentru toate principalele arii ale guvernării, iar în anul 2012 să fie actualizate o parte a acestora, în funcţiile de evoluţiile economice şi sociale.
USL a trăit în prima jumătate a anului 2011 iluzia că va putea răsturna majoritatea guvernamentală, extrăgând UDMR din coaliţia de guvernământ cu PDL. Liderii UDMR au tranşat poziţia lor, rămânând până la alegeri în coaliţie cu PDL. Acest lucru are consecinţe asupra strategiei parlamentare a USL: nu vor putea fi organizate alegeri anticipate, iar şansele unor moţiuni de cenzură sunt infime. Foarte probabil, strategia parlamentară a USL constă în depunerea de moţiuni simple şi realizarea unor comisii de anchetă, care sunt importante nu prin consecinţele instituţionale pe care le-ar putea genera, ci prin mesajele politice asociate acestora.
Al treilea obiectiv al USL este acela de a avea candidaturi unice pentru posturile de primari şi preşedinţi de Consilii Judeţene, precum şi să depună liste comune pentru consilierii locali şi judeţeni. Desigur, un asemenea obiectiv este logic şi necesar, în condiţiile impunerii unei legi a alegerilor locale cu un scrutin majoritar într-un singur tur. Candidaţii unici şi listele comune reprezintă soluţia teoretică ideală pentru a evita disiparea voturilor prin „canibalizarea" social-democraţilor cu liberalii. Procesul de stabilire concretă a persoanelor ce ar urma să candideze din partea USL este anevoios, generator de nemulţumiri, consumând o bună parte din resursele Uniunii. Cei doi co-preşedinţi ai USL trebuie să dea dovadă de multă abilitate şi înţelepciune, pentru a evita conflicte interne, dezertările spre UNPR, alegând însă candidaţii care au cu adevărat cele mai mari şanse.
USL şi-a propus să domine agenda publică prin critica sistematică a regimului Băsescu şi propunerile proprii privind guvernarea ţării. Constatăm, însă, că USL este preponderent reactivă, temele principale ale dezbaterii politice fiind stabilite de Traian Băsescu şi PDL. Slăbiciunea strategiei mediatice a USL constă în faptul că Uniunea nu reuşeşte să consolideze în percepţia publică propriile teme. În mod natural, mass-media caută să aibă tot timpul noi ştiri, pentru a menţine interesul publicului. USL pare a fi căzut în capcana goanei după audienţă a mass-media electronice şi audiovizuale, încercând să producă tot timpul „breaking news"-uri, fără însă a-şi transmite în mod aprofundat propriile teme. Principalele mesaje identitare ale USL au nevoie de un timp de expunere mai îndelungat pentru a ajunge la cetăţeni, acest lucru putându-se realiza dacă purtătorii de mesaj ai USL vor abandona rolul de „purtători de cuvânt ai televiziunilor detaşaţi la partide" în favoarea celui de oameni politici, interesaţi doar de promovarea propriilor mesaje politice, mai puţin de obţinerea ratingului. Este adevărat că oamenii politici sunt dezavantajaţi de tabloidizarea televiziunilor de ştiri, dar USL trebuie să depăşească această deteriorare a peisajului mass-media, pentru a-şi putea transmite în mod eficient mesajele.
3. UDMR
Conducerea UDMR, îmbinând experienţa mai multor generaţii, este conştientă de faptul că, dacă va aplica strategia gradualistă şi în competiţia cu PPMT, va reuşi să intre în parlament. UDMR nu luptă în mod deschis împotriva PPMT, pentru a nu-şi ostiliza electoratul, profitând însă cât mai mult de avantajele prezenţei la guvernare pentru consolidarea poziţiilor sale. Strategia UDMR este de a le spune maghiarilor „Prin prezenţa noastră la guvernare am obţinut următoarele..... Credeţi că PPMT ar fi obţinut aceste lucruri?" UDMR pare a se deresponsabiliza de măsurile de austeritate, oferind explicaţia că susţinerea acestora a fost determinată de obiectivele de natură etnică. UDMR aplică aceeaşi strategie a evitării unui conflict direct şi cu FIDESZ, însă Viktor Orban nu pare a fi renunţat la proiectul sprijinirii masive a unei formaţiuni politice mai radicale în promovarea doctrinei conservator-naţionaliste. Principala incertitudine pentru UDMR este determinată de eficienţa demersului FIDESZ de a sprijini PPMT. În subsidiar, UDMR este interesată de menţinerea unui sistem electoral care să aibă efecte de tip proporţional cât mai mari, situaţie în care se va opune proiectului PDL şi PSD de a se trece la un sistem electoral de tip majoritar, în unul sau două tururi.
4. UNPR
Situată foarte jos în sondaje, UNPR va trebui să îşi aleagă destul de repede o strategie electorală eficientă, mai ales în contextul cuplării alegerilor locale şi legislative. Dacă în cadrul alegerilor locale, candidaţii UNPR dispun de şanse reale cel puţin în anumite cazuri, în cadrul alegerilor legislative şansele scad substanţial, mai ales în condiţiile unui sistem majoritar clasic cu un singur tur. În acest caz există doar şanse teoretice ca UNPR să acceadă în parlament cu candidaţii săi cei mai cunoscuţi. Principalul beneficiar al acestei strategii ar fi doar PDL, al cărui scop este dislocarea electoratului de stânga.
O variantă posibilă este participarea candidaţilor UNPR pe liste comune cu PDL (eventual în cadrul recent invocatei Mişcări Populare), în ambele tipuri de scrutin sau cel puţin în cazul alegerilor legislative. În acest caz, însă, toată campania de identitate ideologică şi vizuală a partidului va fi irosită, iar capitalul electoral şi aşa firav al partidului va fi pierdut.
O altă opţiune, improbabilă, dar nu imposibilă, este o alianţă cu partide mai mici, de tipul PIN, PER sau Partidul Poporului - Dan Diaconescu. Această variantă conţine, însă, foarte multe necunoscute şi reprezintă o strategie la fel de riscantă ca şi participarea pe cont propriu.
Există şi posibilitatea, contemplată de unii membri UNPR, de alianţă neoficială cu PSD, în cazul în care UNPR va considera că USL reprezintă unica sa şansă de a rămâne la guvernare. Totuşi, această posibilitate ipotetică depinde de opţiunea USL, care ar putea considera că aportul UNPR la victoria finală nu este relevant. Asumarea unei poziţii de apendice al actualei guvernări de către UNPR îi limitează acesteia posibilitatea de acţiune şi face ca şansele sale de accedere în noul parlament să fie destul de reduse.
5. Analiza proiectului comasării alegerilor
Una dintre metodele prin care PDL şi aliaţii săi speră să-şi poată crea un avantaj electoral semnificativ constă în comasarea alegerilor locale şi a celor parlamentare. Deoarece mandatul actualului parlament expiră în luna decembrie 2012, iar cel al autorităţilor locale în luna iunie a anului următor, proiectul PDL are de depăşit bariere legal-constituţionale.
Din punct de vedere legal, singura posibilitate de a realiza alegeri parlamentare înainte de termen este prin procedura alegerilor anticipate, soluţie care nu este însă dorită de PDL deoarece i-ar afecta imaginea prin provocarea artificială a unei crize politice. Prin Constituţie se stabileşte că „(3) Parlamentul nou ales se întruneşte, la convocarea Preşedintelui României, în cel mult 20 de zile de la alegeri." (art.63), astfel încât alegerile parlamentare nu pot fi organizate în luna iunie a anului 2012, simultan cu alegerile locale. Ca atare, singura posibilitate este amânarea alegerilor locale, însă şi aici apare o problemă constituţională. Legea 215/2001 a administraţiei publice locale stabileşte că mandatul consiliului local „poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război sau catastrofă." (art.39.1). În mod normal, Curtea Constituţională ar trebui să anuleze prelungirea mandatului aleşilor locali, deoarece nu există situaţia excepţională care să reclame o atare măsură neuzuală.
Simpla lectură a textului Constituţiei şi a legii alegerilor locale arată problema de natură democratică a iniţiativei comasării alegerilor. Acestea nu au fost comasate încă de la începutul anilor '90, deoarece ele au o natură diferită. Prin alegerile locale, cetăţenii sunt chemaţi să-şi aleagă cei mai buni gospodari ai localităţii şi judeţului în care trăiesc. Dimpotrivă, în alegerile parlamentare, corpul cetăţenesc este chemat să decidă asupra partidelor cărora le delegă suveranitatea sa, asupra modului în care trebuie condusă naţiunea. Suprapunerea unor agende atât de diferite generează, în mod inevitabil, confuzie. Or, dacă electorii nu pot alege în deplină cunoştinţă de cauză, caracterul democratic al alegerilor este viciat, atât al celor locale cât şi al celor parlamentare.
Comasarea alegerilor locale cu cele parlamentare este dorită de PDL şi aliaţii săi deoarece speră că:
în campania electorală nu se vor discuta temele politice de la nivel naţional, ci doar calităţile sau slăbiciunile candidaţilor pentru funcţiile de primar. PDL doreşte dezideologizarea campaniei electorale şi transformarea acesteia într-o alegere între persoane, nu între partide;prelungirea perioadei pre-electorale le va da posibilitatea revenirii în sondaje;finalizarea unor lucrări de infrastructură înaintea alegerilor ar putea aduce avantaje atât în alegerile locale, cât şi în cele parlamentare;îşi va menţine cea mai mare parte a primarilor, ca urmare a introducerii unui sistem electoral majoritar într-un singur tur de scrutin;să evite o pierdere masivă în alegerile parlamentare dacă ar obţine un scor foarte slab în alegerile locale.
Din perspectiva USL, comasarea alegerilor locale cu cele parlamentare nu este în întregime dezavantajoasă deoarece:
dacă va reuşi să ideologizeze alegerile, în sensul asocierii primarilor cu eşecurile politicilor guvernamentale, USL va obţine un scor bun nu doar în alegerile parlamentare, ci şi în cele locale;neavând resursele financiare şi logistice ale PDL (ale administraţiei de stat, în fapt), USL îşi va concentra toate resursele într-o singură campanie;având aproape jumătate din primari, cel puţin în acest moment, USL va avea din start un avantaj.
Comasarea alegerilor locale cu cele parlamentare trebuie privită nu atât din perspectiva avantajelor sau dezavantajelor unuia sau altuia dintre competitori, ci în relaţie cu caracterul său nedemocratic:
confuzia creată în rândul cetăţenilor ca urmare a amestecării unor tipuri diferite de mesaje politice;amânarea alegerilor cu mai puţin de un an înainte de termenul lor normal, practică definită ca nedemocratică atât de Consiliul Europei cât şi de OSCE;cetăţenii ar trebui să-şi exprime opţiunea pe şase buletine de vot (primari; consiliu local; Consiliu Judeţean; preşedinte Consiliu Judeţean; Camera Deputaţilor; Senat), îngreunând procesul electoral.
V. Perspective
România nu va avea o creştere economică substanţială în anul 2012, în contextul încetinirii activităţii economice în Eurozonă. Parametrii macroeconomici ai acordurilor cu troica FMI – Banca Mondială – Comisia Europeană, în principal reducerea deficitului la 3% în contextul unei prognoze a creşterii PIB-ului cu 3,5%, nu vor putea fi atinşi. Guvernul Emil Boc are două opţiuni: i) încearcă să renegocieze acordul cu FMI – Banca Mondială – Comisia Europeană, pentru a avea un deficit mai mare, pentru a putea creşte veniturile populaţiei, cu riscul slăbirii şi mai mult a credibilităţii în pieţele financiare internaţionale; ii) încearcă să ducă la capăt acordul în termenii stabiliţi iniţial, însă măsurile de indexare a pensiilor şi revenirea salariilor din sectorul public la nivelul din iunie 2010 nu sunt posibile.
Uniunea Social-Liberală va funcţiona cel puţin până după alegerile parlamentare din anul 2012. În pofida nemulţumirilor existente în diverse organizaţii locale ale PSD şi PNL, a competiţiei interne dintre social-liberali şi democraţi, USL va fi menţinută în funcţiune cel puţin până după alegerile parlamentare. Soarta USL depinde de rezultatul scrutinului parlamentar. De asemenea, stabilitatea internă a PSD şi PNL este legată de îndeplinirea obiectivului politic principal: obţinerea majorităţii absolute a mandatelor parlamentare.
Opoziţia are prima şansă să câştige alegerile, dar nu are garantată victoria. USL poate câştiga alegerile locale şi parlamentare, dacă ţinem seama de nivelul scăzut al încrederii cetăţenilor în coaliţia de guvernare. Însă simpla reacţie de respingere a PDL de către electorat nu este o garanţie pentru realizarea unei alternanţe la guvernare în anul 2012. PDL şi aliaţii săi au numeroase resurse logistice, financiare şi sprijinul mass-media pentru a forţa un reviriment în cadrul campaniei electorale, chiar dacă, în contextul prelungirii crizei economice, nu se întrevede o creştere rapidă a nivelului de trai. Ca atare, nu PDL poate câştiga alegerile, ci USL le poate pierde din cauza propriilor erori. USL a arătat în timpul scurs de la fondarea sa un set de slăbiciuni organizatorice şi de comunicare, care se pot transforma în vulnerabilităţi capitale dacă nu vor fi soluţionate în cel mai scurt timp. Cetăţenii doresc o schimbare politică, iar USL trebuie să-i convingă de faptul că aceasta este posibilă, reală şi substanţială, precum şi că ea este purtătoarea acestei schimbări.
Dacă USL va obţine peste 50% din mandate, iar Traian Băsescu va refuza să nominalizeze un prim-ministru din partea Uniunii, va urma, foarte probabil, o nouă acţiune de suspendare a Preşedintelui României. Declaraţiile repetate ale lui Traian Băsescu privind refuzul de a nominaliza un prim-ministru din partea formaţiunii câştigătoare a alegerilor, sub pretextul că aceasta ar fi o alianţă, nu un partid politic, chiar dacă formal, sub aspect juridic, este corectă, din punct de vedere psiho-politic echivalează cu o veritabilă lovitură de stat, deoarece creează percepţia comună că Preşedintele Republicii şi-ar angaja competenţe extraconstituţionale, ce contravin doctrinei suveranităţii poporului. În contextul îndeplinirii cumulative a două condiţii, refuzul nominalizării unui prim-ministru al USL dacă Uniunea va obţine peste 50% din mandate, respectiv împiedicarea unui nou val de migraţie parlamentară din PSD şi PNL spre PDL, este foarte posibilă o nouă acţiune de suspendare a lui Traian Băsescu, de data aceasta cu şanse mari de a se transforma în demitere. Într-o atare ipoteză, în prima parte a anului 2013 ar putea avea loc alegeri prezidenţiale. Pe de altă parte, însă, probabilitatea ca USL sau un alt competitor la alegerile parlamentare din 2012 să obţină majoritatea absolută a mandatelor rămâne încă redusă (potrivit sondajelor dar şi analizei politice).
În viitorul parlament au siguranţa că se vor regăsi doar USL şi PDL. În funcţie de sistemul electoral, situaţia UDMR este incertă, iar UNPR are slăbiciuni structurale. Se poate stabili cu destul de mare precizie faptul că un sistem care are efecte de tip majoritar avantajează doar marii competitori politici iar formaţiunile politice mici sunt dezavantajate. Cu cât un sistem electoral are efecte de tip proporţional mai mari, cu atât cresc şansele partidelor mici. De exemplu, votul uninominal într-un singur tur de scrutin, cu prag electoral la nivel naţional de 5%, garantează intrarea în parlament doar a USL şi PDL. Dimpotrivă, un sistem de liste fără prag electoral (modelul utilizat în 1990 în România) oferă garanţii de accedere în parlament a tuturor partidelor parlamentare. În altă ordine de idei, menţinerea UDMR la nivelul unei reprezentări parlamentare consistente nu poate constitui un obiectiv politic în sine sau în orice caz un obiectiv a cărui atingere să justifice sufocarea pluralismului politic în interiorul comunităţii maghiare. Dimpotrivă, dezvoltarea democraţiei fără conotaţie etnică în interiorul respectivei comunităţi este un obiectiv necesar, până acum ignorat. În consecinţă, viitoarea lege electorală ar putea introduce posibilitatea ca în cazul minorităţilor care depăşesc 5% din totalul populaţiei ori a căror prezenţă la vot atinge o anumită cotă, să fie admisă înscrierea în alegeri a mai multor partide organizate, în principiu, pe baze ideologice, fiecare urmând a primi un număr de mandate corespunzător performanţei electorale, cu condiţia ca totalul voturilor obţinute de ele să atingă plafonul minim naţional.
Partidele clasice anti-sistem, cel mai probabil, nu vor intra în următorul parlament. Una dintre formele de protest ale cetăţenilor faţă partidele parlamentare este suportul declarat pentru partide anti-sistem. În condiţiile campaniilor electorale cu mize mari, în care scena politică este bipolarizată, formulele politice extravagante îşi pierd, însă, din atractivitate. În cazul României, probabilitatea ca lucrurile să se producă în acest fel este sporită de împrejurarea că inclusiv partidele curentelor principale (PDL şi PSD/USL) rămân în logica confruntării sistem-antisistem, luând apa de la moara partidelor eminamente anti-sistem.
Riscurile privind degradarea nivelului de corectitudine a procesului electoral au crescut foarte mult. Tendinţa este de amplificare, în condiţiile creşterii mizei alegerilor prin:
o adoptarea unui sistem de vot de tip majoritar într-un singur tur de scrutin pentru alegerile locale, care în condiţiile prezenţei scăzute la vot şi a dispersării voturilor între mai mulţi candidaţi oferă o slabă legitimitate multora dintre cei declaraţi câştigători;
o manipularea regulilor electorale şi a altor reglementări administrativ-tehnice privind organizarea scrutinelor (fixarea arbitrară a dimensiunii şi graniţelor colegiilor electorale; votul prin corespondenţă, fără garanţii reale privind numărul votanţilor şi respectarea opţiunilor acestora);
o extinderea fără precedent a mitei electorale şi utilizarea aparatului de stat în campaniile electorale în favoarea partidelor guvernamentale;
o „schimbarea regulilor jocului în timpul jocului", prin intenţia de suprapunere a alegerilor locale cu cele parlamentare.
Constituţia nu va fi modificată până cel puţin după alegerile parlamentare. Reorganizarea administrativ-teritorială nu se va realiza anul viitor. Numărul parlamentarilor nu va fi redus la 300. Modificarea Constituţiei României este imposibilă fără o abordare de tip consensual, care lipseşte în acest moment din partea majorităţii parlamentare. Reorganizarea administrativ-teritorială, o altă temă de campanie electorală lansată de Traian Băsescu, nu poate fi realizată ca urmare a opoziţiei UDMR, iar USL are o altă viziune asupra acestei teme. Dacă PDL ar încerca să forţeze angajarea răspunderii pe un proiect de modificare a structurii administrative, actuala majoritate parlamentară s-ar destrăma. În ipoteza în care PDL ar propune un proiect ce ar consacra reorganizarea administrativă pe criterii etnice, ar avea pierderi electorale masive în Transilvania. Asupra reducerii numărului de parlamentari există un consens aparent între partidele politice, dar opoziţia doreşte ca majoritatea guvernamentală să ia această decizie. Dacă PDL-UDMR şi UNPR ar proceda la reducerea numărului de parlamentari, un mare număr dintre actualii parlamentari ar trece la partidele de opoziţie, în căutarea unor colegii mai sigure. Or, din acest motiv, PDL-UDMR-UNPR nu vor reduce numărul de parlamentari, deşi nu au nevoie de susţinerea parlamentară a USL pentru a adopta o atare măsură.
Guvernul Emil Boc va rămâne în funcţie, cel mai probabil, până după alegerile parlamentare. Rămânerea în fruntea guvernului a lui Emil Boc îi garantează lui Traian Băsescu menţinerea controlului absolut asupra cabinetului, iar PDL îi oferă accesul discreţionar la resursele publice pentru a fi utilizate în scop electoral. Foarte probabil, vor fi realizate mai multe remanieri, dar acest lucru nu înseamnă schimbări politice de substanţă, ci doar metode tradiţionale de obţinere a susţinerii publicului. Cu toate acestea, în funcţie de evoluţiile interne şi externe, este teoretic posibilă, dar puţin probabilă, recurgerea cu caracter subsidiar şi pe termen limitat la o formulă guvernamentală de uniune, de fapt aşezată sub conducerea unui reprezentant al actualei opoziţii având însă statut de dizident în partidul său.
Anul politic 2012 va aduce în discuţie, în ciuda sau poate tocmai din cauza testelor electorale pe care le va presupune, relaţia Preşedintelui Băsescu cu PDL şi problema succesiunii lui Traian Băsescu la conducerea statului. Cele două au o anumită legătură între ele. Pentru motive ţinând de convingerile proprii, dar şi de securitatea sa personală, Traian Băsescu va încerca să se detaşeze de PDL. El nu o va face, însă, de o manieră care să provoace colapsul total şi rapid al acestui partid. Un atare colaps l-ar lăsa la discreţia actualei opoziţii care nu îi este de loc prietenoasă. Dimpotrivă, eşecul moderat al PDL i-ar deschide calea unor negocieri transpartizane privind atât guvernarea ţării cât şi, mai ales, asigurarea unei tranziţii line a preşedinţiei statului în condiţiile unei maxime continuităţi strategice. Se poate avansa scenariul potrivit căruia indiferent de rezultatele electorale ale PDL, Preşedintele Traian Băsescu va dori să dea impresia că doreşte să lărgească cercul personalităţilor politice asociate la guvernare şi respectiv susceptibile să candideze cu succes la preşedinţia ţării. Atât Traian Băsescu cât şi partenerul strategic transatlantic al României, SUA, pe fondul confuziei şi indiferenţei faţă de România (dacă nu a româno-scepticismului) care domnesc în UE, vor fi mai puţin interesaţi de partidul căruia îi aparţine succesorul actualului şef al statului cât de măsura în care acesta nu va aduce mari surprize şi un nou spirit revoluţionar în agenda politică românească, în condiţiile în care totodată va şti să asigure liniştea, ordinea şi predictibilitatea în relaţiile economico-sociale interne şi externe. Ne putem exclude ipoteza în care în 2012 să vedem un Traian Băsescu încercând să creeze aparenţa de a fi mai consensual, dar şi o căutare a consensului mai degrabă în afara şi pe deasupra partidelor decât în relaţiile inter-partizane tradiţionale.
VI. Recomandări
1. Realizarea unui Pact civic pentru alegeri libere şi corecte. Deoarece România riscă să nu mai îndeplinească standardele internaţionale minimale (ale OSCE şi Consiliului Europei) pentru organizarea de alegeri libere şi corecte, recomandăm realizarea unui pact civic pentru menţinerea democraţiei electorale. În acest sens, considerăm a fi necesari următorii paşi:
o ca semn al ataşamentului faţă de valorile democratice, partidele politice ar trebui să semneze un „Acord politic pentru transparenţă şi corectitudine a alegerilor";
o partidele politice parlamentare, în consultare cu cele mai reprezentative organizaţii civice, să constituie o comisie parlamentară specială pentru un nou Cod electoral, care să conţină sancţiuni foarte drastice pentru orice formă de mită electorală;
o noua legislaţie electorală ar trebui realizată prin colaborare cu experţi internaţionali în domeniu de la ODIHR (Office for Democratic Institutions and Human Rights), Consiliul Europei, International IDEA sau Fundaţia Internaţională pentru Sisteme Electorale (IFES);
o atâta timp cât îndoielile cu privire la practicile electorale persistă, partidele politice parlamentare vor putea adopta o hotărâre pe baza căreia Guvernul să solicite monitorizarea internaţională a alegerilor atât de către OSCE, prin ODIHR cât şi de către Parlamentul European. Monitorizarea internaţională a alegerilor reprezintă o garanţie suplimentară pentru desfăşurarea liberă şi corectă a scrutinelor electorale.
2. Stimularea creşterii participării la vot este o obligaţie a tuturor partidelor politice, a mass-media şi a societăţii civile. În acest sens, recomandăm următoarele:
o partidele politice trebuie să susţină, în mod repetat, necesitatea participării la vot a cetăţenilor, indiferent de opţiunea lor politică. Mesajul principal trebuie să fie de asumare a responsabilităţii: dacă se doreşte o schimbare, sau menţinerea anumitor politici, prima condiţie este cea a participării la vot;
o partidele politice trebuie să accentueze identitatea lor doctrinar-ideologică şi diferenţele de abordare a principalelor teme de interes public pentru a combate teza „toate partidele sunt la fel";
o mass-media ar trebui să iniţieze campanii de lungă durată, sub forma dezbaterilor şi a mesajelor de promovare, pentru scoaterea cetăţenilor români din apatia civică. Premisa de la care plecăm este aceea că mass-media, indiferent de natura acţionariatului său, are responsabilităţi civice directe, ce trebuie asumate în mod explicit la nivel de politici editoriale. Sugerăm Consiliului Naţional al Audiovizualului să se implice activ, prin competenţele pe care le are, spre a încuraja posturile de radio şi tv în realizarea unor campanii civice privind participarea la vot;
o societatea civilă trebuie să desfăşoare campanii de informare privind importanţa participării cetăţenilor la procesul electoral. Guvernul României trebuie să aloce în mod transparent şi nediscriminatoriu resursele necesare desfăşurării campaniilor de implicare civică a cetăţenilor.
3. Ideea comasării alegerilor locale cu cele parlamentare trebuie abandonată. Renunţarea la ideea suprapunerii alegerilor locale cu cele parlamentare este argumentată prin lipsa motivării democratice a prelungirii mandatului aleşilor locali.
4. Întărirea loialităţii competiţiei politice şi pe această cale a încrederii populaţiei în procesul electoral impune adoptarea unei noi legislaţii care să reglementeze desfăşurarea campaniei electorale şi mai ales finanţarea acesteia. O astfel de legislaţie ar trebui să prevadă:
o excluderea sau limitarea drastică a metodelor şi tehnicilor specifice marketingului comercial din desfăşurarea campaniilor electorale (ex.: clipuri electorale, panouri publicitare, mesaje electorale fără conţinut programatic sau ideologic etc.); aceasta ar conduce şi la reducerea cheltuielilor electorale, dând alegerilor, mai ales pe fondul crizei economice, un caracter mai auster şi, astfel, mai decent;
o plafonarea cheltuielilor electorale ca şi limitarea tipului de asemenea cheltuieli la cele strict necesare pentru sprijinirea electoratului în formularea unei opţiuni informate;
o efectuarea donaţiilor electorale exclusiv prin trezoreria statului sau/şi admiterea unor asemenea donaţii exclusiv pentru partidele neparlamentare, iar aceasta până la nivelul fondurilor alocate de la bugetul statului partidelor parlamentare;
5. Asigurarea unei corecte informări a populaţiei asupra situaţiei ţării şi competiţiei politice nu se poate realiza fără o reglementare precisă a pieţei media. O asemenea reglementare ar trebui să prevadă printre altele:
o limitarea relaţiilor privilegiate dintre partidele politice şi instituţiile media, precum şi obligaţii privind transparentizarea acestora;
o interzicerea monopolurilor şi cvasi monopolurilor de presă;
o interzicerea utilizării reclamei comerciale ca mijloc de campanie electorale;
o instituirea unui „tribunal" al presei, format din reprezentanţi media, reprezentanţi ai societăţii civile şi magistraţi special delegaţi, care să ia în analiză, să cerceteze şi să judece plângerile privind mediatizarea incorectă a evenimentelor publice, stabilind remediile şi sancţiunile necesare, după caz;
o stabilirea unei distincţii clare între viaţa publică şi cea privată a persoanelor publice, interzicând şi sancţionând implicarea în dezbaterea publică a unor informaţii asupra vieţii private a acestora;
o stabilirea condiţiilor detaliate pentru acordarea dreptului la replică, precum şi a sancţiunilor aplicabile în cazul neobservării acelor obligaţii;
o reglementarea strictă a obligaţiilor de transparenţă ale agenţilor media, în special în ceea ce priveşte identitatea patronatului, administratorilor şi redactorilor, precum şi a surselor de finanţare;
o reglementarea strictă a obligaţiilor de a verifica autenticitatea şi corectitudinea informaţiilor date publicităţii, precum şi a sancţiunilor aplicabile în cazul neobservării acestor obligaţii;
o delimitarea mijloacelor licite folosite pentru obţinerea informaţiilor de cele ilicite, precum şi stabilirea sancţiunilor aplicabile în cazul recurgerii la mijloace neoneste.
6. Pentru diminuarea confuziei publice, ca şi a posibilităţilor de manipulare a opiniei publice, este necesară reglementarea rolului pe care organizaţiile neguvernamentale îl pot juca în cadrul procesului politic în general, a celui electoral în special, ca şi a condiţiilor în care ele pot juca un asemenea rol. În acest context, va fi absolut vitală definirea unor obligaţii de transparenţă ale agenţilor civici în ceea ce priveşte identitatea fondatorilor lor, a operatorilor / activiştilor lor şi a surselor de finanţare. De asemenea, vor trebui elaborate norme care să stabilească diferenţele dintre activitatea politică şi cea civică, mai ales spre a se evita ca ONG-urile să acţioneze ca partide politice deghizate ori ca agenţi ai partidelor politice.
7. În condiţiile creşterii pluralismului în comunităţile etno-culturale minoritare şi în scopul întăririi democraţiei în interiorul respectivelor comunităţi, se impune adoptarea unei legislaţii electorale care să permită înscrierea în alegeri a mai multor partide ale aceleiaşi comunităţi, cu condiţia ca aceasta să aibă o anumită pondere în totalul electoratului şi ca partidele etnice care doresc să o reprezinte să îşi decline şi o identitate ideologică (raţiune pentru constituirea lor). Pentru ca partidele în cauză să primească un număr de mandate corespunzător performanţei lor electorale, totalul voturilor obţinute de ele împreună va trebui să se ridice la nivelul plafonului electoral stabilit prin lege.
8. Pentru a putea câştiga alegerile, USL trebuie să treacă la un nivel superior de organizare, funcţionare şi pregătire a campaniilor electorale. Aceasta presupune:
o Clarificarea şi evidenţierea diferenţelor în principalele domenii ale guvernării dintre Uniune şi PDL împreună cu sateliţii săi;
o Punerea împreună a tuturor resurselor politice ale partidelor componente ale Uniunii în scopul creşterii eficienţei politice. PSD, PNL şi PC trebuie să abandoneze orice atitudine de competiţie în interiorul USL, precum şi demobilizarea unora dintre militanţii săi, acolo unde un partid nu are un candidat propriu;
o Transferarea centrului de greutate a acţiunii politice de la dezbaterile televizate spre contactul direct cu cetăţenii;
o Impunerea unei discipline comunicaţionale mult mai riguroase în cadrul USL.
9. Spre a evita deopotrivă o viitoare înfrângere electorală, precum şi scindarea sa - ulterioară acesteia - se recomandă ca PSD:
o să construiască şi să aplice, urgent, o strategie pentru recâştigarea electoratului său tradiţional de stânga;
o să refacă unitatea între liderii, militanţii şi simpatizanţii partidului;
o să găsească drumul reconcilierii interne între liderii locali şi cei centrali, între cei tradiţionali şi cei nou veniţi, aducând în aceeaşi tabără toate resursele sale umane şi evitând exclusivismul şi luptele fracţioniste; disidenţele şi/sau nemulţumirile interne trebuie tratate cu toată atenţia, pentru a diminua numărul şi impactul politic al acestora (între o guvernare certă şi o victorie electorală incertă, cel puţin marginalizaţii din PSD o vor alege pe prima, inclusiv cu speranţa că astfel se vor provoca tulburări în partid care să îi readucă în fruntea acestuia iarăşi);
o să îşi creeze structuri organizatorice capabile să asigure în mod democratic: i. conformitatea politicilor sale şi a propunerilor programatice cu valorile stângii democrate europene; ii. respectarea riguroasă a prevederilor Statutului în toate împrejurările; iii. rezolvarea litigiilor, disputelor şi controverselor ivite între liderii săi pe calea unor proceduri de conciliere şi arbitraj transparente şi eficiente;
o să-şi reabiliteze coerenţa şi disciplina tactică prin democratizarea şi deschiderea organizaţiilor locale către populaţie, cumulativ cu întărirea structurilor centrale (inclusiv prin calitatea liderilor care le compun) şi cu stabilirea unor proceduri de natură a transparentiza şi eficientiza raporturile de lucru dintre ele;
o să revizuiască relaţiile cu sale cu partidele aliate (PNL şi PC) în scopul eliminării ambiguităţilor şi inechităţilor care le afectează potrivit actualului protocol USL.
10. La finalul acestui Raport şi urmând recomandărilor propuse, trebuie observat şi reamintit că anul politic românesc 2012 se va derula în condiţiile lipsei aproape totale de încredere a populaţiei în elita politică, în partidele politice şi regimul politic parlamentar. (Din nefericire, în această privinţă, pentru o dată, România se află în sincronie cu restul lumii.) Cum nici o strategie sau proiect politic nu pot fi concepute şi aplicate pe un asemenea fond, se impune ca refacerea legăturii de încredere între cei conduşi şi cei care conduc să fie prioritară pe agenda politică.
Din punct de vedere teoretic, rezolvarea unei astfel de probleme are următoarele răspunsuri alternative, pe care le vom comenta pe scurt:
a) Reformarea partidelor existente. Din păcate nu sunt semne potrivit cărora actualii operatori politici din România au resursele necesare auto-reformării. Evident, lucrul nu este imposibil (mai ales din punct de vedere obiectiv), dar ingredientele subiective ale unui asemenea proces (viziune, imaginaţie, generozitate, realism etc.) par a fi insuficiente.
b) Reciclarea actualelor partide. Aceasta ar face aplicarea formulei: „Pentru ca nimic să nu se schimbe totul trebuie schimbat." Pe o asemenea cale, vechile interese, vechile raporturi oligarhice şi vechii operatori politici ar apărea în lume afectând o înfăţişare nouă şi un mod de operare nou. Fiind, în ultimă instanţă vorba despre o înşelătorie, este greu că ea va fi înghiţită de o populaţie nu neapărat foarte perspicace, dar mult prea deziluzionată ca să nu fie suspicioasă şi, de aceea, vigilentă în faţa unor asemenea manevre.
c) Crearea unor actori politici autentic noi. Această soluţie pare la rându-i improbabilă atât din cauza lipsei unei oferte politice alternative credibile, cât şi mai ales, a opoziţiei de tip conservator făcute de actorii politici aflaţi deja pe scenă intrării în joc a unor figuri noi.
d) Luarea unei „pauze" a democraţiei naţionale înainte de a se reveni la democraţie (transnaţională) în condiţii mai prielnice. Trebuie recunoscut că democraţia a înflorit totdeauna după ce oamenii şi-au dat seama că şi dacă ea este o formă criticabilă de organizare a societăţii, este totuşi mai bună decât toate celelalte. Din nefericire, câştigul experienţei care a condus la asemenea concluzii a fost plătit cu preţul scump al dictaturii şi al luptei împotriva acesteia. În prezent, democraţia naţională este în criză - o criză de inadecvare la realităţile contemporane şi o criză de obiect ca urmare a faptului că puterea reală s-a refugiat de la nivel naţional la nivel transnaţional unde s-a oligarhizat. Aceasta impune construcţia unei democraţii transnaţionale. Oligarhia economico-financiară transnaţională potentă îşi dă, însă, mâna cu democraţia naţională bolnavă spre a împiedica naşterea noii şi necesarei democraţii transnaţionale. Dacă scenariul ameninţător al unui interludiu autoritarist în evoluţia democraţiei se doreşte evitat, românii vor trebui ca, în anul 2012 să îşi aducă contribuţia, simultan, la însănătoşirea democraţiei naţionale româneşti şi la naşterea democraţiei trans-naţionale (europene).
[1] Misiunea ca o alianță de acest tip (respectiv între un partid de centru stânga obligat în condițiile crizei economice și politice actuale să se deplaseze încă mai mult spre stânga și un partid de dreapta cu puternice nuanțe neo-liberale) să aibă un mesaj ideologic unitar este aproape imposibil de îndeplinit. Pornind de aici unii observatori susțin că problema nici nu ar trebui să preocupe întrucât principiul director al USL nu este ideologia ci pragmatismul. Atâta timp cât răul absolut al momentului în România este tandemul "Băsescu-PDL", înlăturarea lor nu ar trebui ratată din scrupule ideologice. Această teorie validează ideea că USL poate merge și va merge în alegeri ca un jucător fără identitate, neobservând că fără identitate nu exiști. Or, cine nu există nu poate fi o alternativă, nefiind identificabil. Operatorul politic care nu are ideologie nu are nici program alternativ ci numai o însăilare de soluții tehnice fără apel popular. În atari condiții ceea ce poate uni USL în comunicarea electorală este anti-băsescismul; la fel cum ADA era unită de anti-iliescism sau anti-pesedism. Chiar dacă prin efectul votului negativ alegerile se pot câștiga și în aceste condiții, nu trebuie uitat că obiectivul este guvernarea țării iar nu câștigarea alegerilor, care este doar un mijloc! De aceea pragmatismul nu trebuie confundat cu oportunismul păgubos. Un asemenea pragmatism este criticabil și se cere descurajat. În speță lui i s-ar putea opune o altă strategie: fiecare partid să candideze pe propria platformă cumulativ cu un pact de neagresiune și o coaliție postelectorală. Există măsurători care arată că scorul electoral probabil însumat al PSD și PNL (fiecare cu ideologia și electoratul său) ar fi mai mare decât cel realizat de USL (fără identitate). Teza că numai o coaliție formală îl poate obliga pe șeful statului să îi acorde guvernarea este greșită din punct de vedere juridic. Traian Băsescu deja a înlăturat-o. În discuție nu este o problemă de afect ci de funcționare democratică. Dacă renunțăm la a oferi electoratului alternative cu identitate clară înseamnă că nu îi dăm ce să aleagă și atunci el se va ghida doar după carisma liderului conferindu-i puteri de natură a-i încuraja tentațiile cezariste. Dacă regimul Băsescu trebuie înlocuit, atunci lucrul nu trebuie făcut copiindu-i așa-zisul pragmatism. Înlocuirea poate fi realizată cu folos numai de partide puternice, cinstite și cu identitate clară care se prezintă convingător ca alternative.
[2] Există și teorii care susțin că în condițiile unor alegeri libere sprijinul extern nu are nici un rol. Asemenea teorii sunt sintetizate în formula "Alegerile se câștigă în țară iar nu în străinătate!". În completare se mai subliniază că actorii internaționali relevanți obișnuiesc să lucreze cu guvernele iar nu cu opoziția și că, prin urmare, cu excepția unor cazuri extreme, se acomodează cu orice partid care vine la guvernare. Nu este locul în acest studiu pentru o cercetare a opiniilor pro și contra relevanței factorului extern în dezvoltările politice (în special electorale) dintr-un stat. Metodele prin care o putere străină poate interveni în jocul alegerilor sunt destul de variate dar nu ne propunem să le prezentăm aici.Ne limităm la a arăta că nu poate fi ignorată existența în electorat a unei mase raționale care consideră că este inutil să aducă la guvernare (mai ales la guvernarea unei țări tradițional dependente de evoluțiile internaționale) un partid care nu se bucură de recunoaștere și susținere externă. Mult mai important este, însă, de reamintit că stația terminus a efortului politic nu sunt alegerile ci guvernarea. Or, chiar dacă partenerii externi având interese în România vor coopera, în ultimă instanță, cu orice guvern, nu se poate spune că este același lucru dacă partidul de guvernământ se bucură sau nu de simpatii externe.
[3] Această remarcă nu poate fi interpretată în sensul în care se pune semnul identității între USL și ADA sau între (guvernarea) PSD și (guvernarea) PDL. Evident că cele două formațiuni au ideologii și comportamente politice diferite. Problema este că utilizând același tip de strategie și de comunicare electorală ele ajung să capteze în același fel și, în consecință, să deruteze în același fel electoratul. Or, cum cuvântul are puterea lui iar forma poate genera conținut, există riscul ca adoptând aceeași retorică cu ADA /PDL, retorică prin care se definește exclusiv și simplificator prin contrast cu adversarul, USL / PSD să ajungă a face aceeași politică cu acesta. Această perspectivă a convergenței îngrijorează. De asemenea, dacă totul este înlăturarea PDL ca fiind răul suprem, odată ținta atinsă USL / PSD rămâne fără identitate, fără o ofertă conștientizată public și, deci, fără rost. Nu dărâmarea PDL este lucrul cel mai important ci ceea ce se pune în locul lui!
[4] Evident că întinerirea conducerii PSD, promovarea tineretului, în general, nu este un fapt criticabil. Probleme apar atunci când tinerețea este invocată ca atuu absolut. Cel care vede în tinerețe un atuu absolut arată chiar prin aceasta că tinerețea este și sursa lipsei de maturitate politică, de măsură și prudență. De asemenea, este datoria analistului ca atunci când procesul de întinerire se petrece pe scară mare și în timp scurt, să avertizeze asupra faptului că tinerețea are și vulnerabilități și că de aceea tinerii promovați trebuie să fie încă mai mobilizați spre autodepășire și mai vigilenți decât liderii cărora experiența le poate compensa lipsa de talent. În plus, este de spus că dacă experimentul (întrucât este un experiment să aduci la conducere oameni încă netestați în luptă) nu va reuși, revenirea la persoane mai experimentate este totdeauna însoțită de tensiuni suplimentare și de consum de timp suplimentar. În măsura în care Președintele PSD va fi obligat sub presiunea realității să facă astfel de corecții, este important să știe că și ele implică inevitabile costuri care includ și o posibilă șubrezire a autorității sale. În plus, revenirea la vechii lideri, chair dacă necesară, este, de regulă, prost văzută de electorat și este apreciată ca semn al panicii și al lipsei de perspective și de dinamică pozitivă a formațiunii în cauză. De aceea, este preferabil ca schimbarea gărzii să aibă loc gradual și pe baza măsurării meritelor celor nou incluși în rândul liderilor, în corelație cu alte trăsături precum tinerețea.
